Adevărul despre școală, teme și meditații | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu prof. Dragoș Iliescu

Tineretul din ziua de astăzi nu mai e cum era, nu mai are respect, nu mai... Totdeauna așa au fost lucrurile. Elevii inteligenți pot să facă aproape orice. Talentele noastre n-au lipsit niciodată. Ce ne trage însă în jos este numărul imens de copii care sunt complet rămași în urmă, fiindcă e o piatră de moare la piciorul întregii națiunței, un procent atât de mare din populație incapabil să facă lucruri ceva mai avansate. Nu vei avea antreprenoria de acolo, nu vei avea inovație de acolo. 30 de ani a luat să fim aici? Poate nu ne-o la 30 de ani să ne ducem înapoi, dar 10-15 tot o să ne ia. Deci nu vă așteptați la miracole.

Omule, te salut, Dr. Michael aici. După cum ai văzut, vorbim despre școală și întrebarea noastră de astăzi este dacă școala, într-adevăr, pregătește corect viitoarele generații. Pentru că, pe de o parte, auzim peste tot că școala e la pământ. Școala e varză, școala nu mai este pregătită și adaptată pentru lumea în care trăim. Pe de altă parte, generația de tineri care merg la școală au în ziua de astăzi instrumente pe care noi nu le-am avut. Au la îndemână YouTube pe care pot învăța tot felul de lucruri, au la îndemână inteligența artificială și multe alte instrumente care pot ajuta în învățare. Întrebarea este cum putem să facem astăzi să pregătim viitoarea generație de adulți care să gândească critic, care să înțeleagă un text pe care îl citească, care să se înțeleagă între ei, să colaboreze și să se adapteze la noua lume care ne așteaptă. Asta este întrebarea de astăzi și o să o discutăm cu Dragoș Iliescu. Dragoș este specialist în psihologie aplicată, testare și evaluare psihologică și educațională. Este profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației Universitatea din București. E profesor extraordinar la Universitatea din Stellenbosch și este autora peste 200 de articole științifice. cu un indice HIRSH impresionant de 34. Înainte de a începe discuția de astăzi vreau să mulțumesc Unicredit Bank pentru faptul că sprijină această inițiativă educațională. Dragoș, bine ai venit la Boabe de Cunoaștere.

Mă bucur că sunt aici, am urmărit ce faci și sunt foarte onorat să fiu aici alături de tine.

Ce tare!

Mulțumesc pentru invitație.

La fel și eu onorat să fii aici. Mulțumesc că ai venit. Vorbim despre școală. E într-adevăr școală atât de varză pe cât Pe cât pare?

Știi, studenții de psihologie în primul semestru, în primul an învață ceva de care nu se mai dezvață toată cariera lor. Un singur cuvânt. Depinde. Asta e cuvântul. Depinde. Și sunt obișnuiți la orice întrebare. Păi aia depinde. Și așa o să îți răspund și eu. E o mantră a psihologiei. Depinde cum te uiți la lucruri. Educația în toată lumea e într-o situație complicată. Aș despacheta ce ai zis tu la început, da, în introducere și din perspectiva asta. De unde știi că faci educație bună pentru copiii de azi care vor fi adulți în producție, da, muncind probabil și 50 de ani de acum înainte? De unde ști, dacă tu știi cum o să arate lumea peste 50 de ani? Deci acest tip de incertitune te pune in situația de a bănui doar ce ar putea să fie eficient pentru ei în 10 ani de acum, în 20 sau 30 sau în 40 și cu cât te duci mai departe, cu atât mai vag e. Ăsta e primul lucru. Și ăsta e motivul pentru care în toată lumea se discută cu ușoară panică despre educație. Și e justificat să faci asta când ești în perspectiva de educator sau de părinte. Oare facem ce trebuie? Oare nu ne norocim? Oare... Da, deci asta e justificat. Și mai peste tot se discută cu această cu acest vibe de upsi, oare facem ce trebuie. În al doilea rând, avem totuși niște date, la acest moment, date comparative internaționale și sunt câteva studii care ne pun aceste date pe masă. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, OECD, e una din organizațiile care produc un astfel de studiu, studiu PISA, la care România participă. Poate mai vorbim astăzi despre el. Sunt alte organizații, IEA, Asociația pentru Evaluare Educațională, care are TeamSS, PILS și alte studii de genul ăsta. Deci există studii educaționale comparative, adică studii în care elevii de aceeași vârstă și aceeași clasă din toată lumea asta fac exact același test la același moment. Și atunci poți compara capacități, competențe de diverse feluri. în sisteme educaționale și în felul ăsta practic ierarhizezi sau compari ce merge și ce nu merge în diverse țări. Și când te duci la astfel de studii, răspunsul este foarte strident că în România lucrurile cam sunt varză, așa e, dar acest sunt varză ar trebui cumva explicat. Și dacă îmi dai voie, îl explic în câteva minute aici. Deci, fiindcă, practic, întrebarea ta a fost, oare e chiar atât de varză educația? Și o să zic, e cam atât de varza. Stai să vezi că lucrurile nu sunt pauşal nenorocite. Ce ne arată studiile astea in a nutshell? Deci foarte, foarte, foarte pe scurț. Este așa. În medie, România este la coada clasamentului european. România nu stă groaznic de rău atunci când o comparăm cu lumea întreagă, pentru că ai teribil de multe țări, nu știu, America de Sud, Africa, în mod special Africa subsahariană, țări în Orientul Mijlociu, Ai destule țări care stau în urma noastră. Dar nu te compari cu ele. Vrei să te compari cu acel club select care e și aspirațional pentru noi, din care vrem să facem parte și în Uniunea Europeană. România este pe ultimul sau penultimul loc. Ne batem cu Bulgaria pentru acel ultim loc. Și sunt motive pentru asta, probabil, care nu vin doar din educație, ci din situația economică și sărăcie și alte. Dar când te uiți la medie, media confundă. Întotdeauna media confundă lucruri. Ascunde. Și când te uiți mai atent la date, vezi că talentele noastre n-au lipsit niciodată. Adică, uite, abia s-au dat rezultate la BAC acum și sunt, nu știu câte, sute de note de 10 curat și zici că ok. Și vezi olimpici români care iau medalii pe peste tot și vezi profesori români care predau la mari universități și sunt plini de lauri și de acolade. Deci de talente n-am dus niciodată lipsă și procentul din populația școlară care este în zona aia de performanță cu adevărat stelară este relativ comparabil în România cu ce se întâmplă în alte țări europene. Puțin mai mare decât unul, suntem acolo. Deci numărul de talente pe care le producem nu e mult mai redus decât în alte țări europene. Ce ne trage însă în jos este numărul imens de copii care sunt complet rămași în urmă. Deci nu există nici o altă țară europeană care să aibă un atât de mare procent din populația școlară complet rămas în urmă, deci complet pierdut. Și vedem că asta trage media în jos și repercusiunile vor fi severe pentru România, pentru națiune, fiindcă e o piatră de moare la piciorul întregii națiuni. un procent atât de mare din populație incapabil să facă lucruri ceva mai avansate. Deci ăștia sunt oameni care nu vor termina școală, dacă vor termina, vor termina, Dumnezeu știe cum, și nu vor fi capabili să facă decât cele mai simple joburi. Nu voi avea antreprenoria de acolo, nu voi avea inovație de acolo, Adică avem

vârfuri care vor, române vii vârfuri, poate vor pleca, poate vor rămâne.

Mașinitatea pleacă, așa e. În continuare, brain drain-ul din România nu s-a încetinit deloc. Deci pierderea de creiere, așa o numim de obicei, brain drain. Ultimii mei trei doctoranți, unu a plecat și doi sunt pe picior de plecare. Iar cei care pleacă, pleacă în poziții foarte bune. Nu știu, Andreea Corbeanu, bună oară, una din doctorandele mele, are poziție permanentă la Limerick în Irlanda acum. Adică noi producem aici vârfuri, dar evident că majoritatea pleacă. De ce? Când ești vârf, ești dorit și de alții. Și oferta pe care o primești în altă parte e evident mai atractivă decât oferta pe care o poți primea în România. Dacă te ține ceva aici, în mod special, asta e extraordinar și unor e o anumită formă de naționalism și de drag de țară, alteori e, nu știu, familie, prieteni, mai știu eu ce altceva te poate ține aici. Și vedem asta și din liceu. Acum doi ani a fost foarte haius. Nu, trei ani cred că sunt de atunci. Dar știu că după pandemie se întâmplase. Când la primăria din București vreau să dea niște premii a celor 20 și ceva, 21-22 de elevi erau care luase 10 curat la bacalaureat. Cred că asta era situația. Deci erau oameni, nu știu, niște elevi foarte, foarte serioși și foarte bine pregătiți și au vrut să le dea premiile în octombrie și nici măcar unul dintre ei nu mai era în țară. Nici măcar unul. Erau părinții lor să ia premiile. Adică asta se întâmplă. Acum câțiva ani făcusem o evaluare pentru o fundație care va rămâne nenumită aici, o fundație care susținea olimpicii români, dar cu un credo care spunea pentru națiune. Și în evaluarea pe care le-am făcut-o astea le-am spus, văi nu lucrați pentru națiune, văi lucrați pentru Princeton și Harvard, pentru că niciunul din acei oameni nu rămân și istoric nu au rămas în România. Deci da, producem vârfuri, care pleacă. Nu știu cât beneficiază națiunea română de pe urma acelor vârfuri. Acești oameni alimentează mândria noastră națională. Ne place să ne grozăvim un pic cu românii noștri care sunt dincolo și uite cum sunt și uite pe unde sunt. Dar problema fundamentală a educației în România nu e că nu produce vârfuri și dacă vreți pot să comentez un pic privind ce anume alimentează aceste vârfuri fiindcă părerea mea nu este că nu sistemul de educație alimenteaze aceste vârfuri, ci buzunarele foarte adânci ale părinților.

Asta era o întrebare. Vârfurile astea sunt o combinație între genetica acelor copii, înzestarea lor cognitivă, profesorii, poate iluminați pe care au norocul să-i întâlnească sistemul educațional. Ce formează acele vârfuri?

Toate lucrurile astea sunt importante. În psihologie le numim predictori. Ce prezice un anumit lucru? Meritul educațional, competența educațională. Din ce anume provine? Ce produce competență? Și când te uiți la predictori, la acele lucruri, caracteristici individuale, caracteristici de context, alte tipuri de variabile, de statut socio-economic, mai știu eu ce altceva, care produc performanță sau lipsă de performanță educațională, o să vedem că școala nu are un loc atât de important pe care m-am vrut să crede. În mod clar, abilitățile cognitive native, inteligent să îi spunem așa, suprasimplificând un pic, e în continuare cel mai important predictor pe care poți să-l ai. Statutul socioeconomic e incredibil de important. Fac aici o paranteză, făcusem niște studii care se uită la probabilitatea de a ajunge la facultate în funcție de statutul socioeconomic al părinților. Dacă vii în urbanul mare, București, Cluj, Urbanul Mare și Dezvoltat, dintr-o familie cu educație superioară și cu venit supra-mediu, nu e extrem de mare, dar în jumătatea superioară. Probabilitatea ca un copil al unei astfel de familii să facă facultate este în 98%. Deci aproape că nu ai cum. Poate îl miti la o facultate bună, dar există și facultăți mai slabe care, ok, și ele vor rămâne nenumite. Dar într-un fel sau altul faci, la un privat, te descurci. Deci cumva faci facultate, ajungi să ai Educație superioră. Dacă vin dintr-o familie cu status socio-economic scăzut, asta înseamnă și educație scăzută de obicei și venituri sub medie sau mult sub medie, din ruralul mic și îndepărtat de urban, Adică un sat care e departe de o aglomerație urbană serioasă, probabilitatea să faci facultate este 3%. Deci e o condamnare, niciodată n-o să ieși de acolo, niciodată n-o să ieși din mizerie de acolo și într-un fel aș spune că ăsta este un vot de blam pentru stat. Statul nu reușește să recupereze o parte semnificativă din talentele națiunii și să-i aducă cumva la lumină, să-i scoată de acolo. E o condamnare, ești în groapă și nu ești din groapa respectivă.

De unde această diferență enormă? Și cum am putea o totuși egala? Întrebarea e ok, am înțeles. Avem vârfuri, din păcate nu ne ajută acele vârfuri pentru că ele pleacă. Sunt mândria noastră națională, dar prestează pentru alt cineva.

Ai nevoie de vârf, ai nevoie de eroi, ai nevoie de mitării întotdeauna. Orice național are nevoie, orice grup are nevoie de așa ceva.

Cum facem pătura de mijloc care poate să se adapteze, să gândească critic și să ia niște job-uri medii, nu de vârf?

Pentru că nivelul general al discursului public bunăoară, al antreprenoriatului în România, absolut orice nu e dat de acele vârfuri. E dat de marea masă. Cât de jos e marea masă, asta va dicta de fapt care e sofisticarea vieții intelectuale din România până la urmă. Cum facem să-i scoatem? Acolo nimeni nu a reușit să vină cu o soluție. În urmă cu o sută de ani ai avut o soluție foarte radicală în reformele consecutive ale lui Spiru Haret, în diversele lui mandate. Noi vorbim de reforma lui Spiru Haret, dar au fost mai multe reforme care s-au făcut atunci. Efectul s-a văzut 15-20 de ani mai târziu. Explozia de intelectual din interbelică a fost parțial un rezultat al reformei făcută cu 10-15 ani, 20 de ani mai înainte de Spirul Hayat și de alții. Dacă te uiți la intelectualii noștri cu care ne mândrim, deci probabil la momentul ăsta nu avem acel nivel de sofisticare și acea detente pe care o aveam atunci și te uiți la ei și zici, iei unul câte unul și zici, jumate dintre ei, dacă nu mai mulți, sunt copii de țărani. Copii care, dacă Spirul Hayatl ar fi dus educația la țară în mod foarte radical și cu incentive-uri speciale pentru profesori pentru a merge acolo și Ei nu ar fi ajuns ceea ce au fost. Deci o soluție radicală este să supra-incentivezi, să plătești mai mult pentru a atrage profesori și școală în zona rurală mai abitiri decât se face acum și mai abitiri decât în zona urbană.

Ai cum să faci un sistem care să funcționeze sau cumva implicațiile pe care ar trebui să le aibă un astfel de sistem depășesc orice minister și ar trebui să fie ca un program național? Știi de ce te întreb? Pentru că am o cunoștință care lucrează undeva într-un oraș de provincie, deci nu la țară, oraș de provincie. la școală unde se oferă meniu de mâncare. Absenteismul este de peste 50% când nu au meniu și toți copiii vin la școală când nu există meniu. Adică copiii sunt trimiși de părinți la școală pentru că au mâncare la școală.

în fel de fel de soluții pe care le poți aplica. Acum România are un ilustru palmares în neaplicat de soluții sau în o aplicare incompletă, imperfectă și în eșecuri în educație. Unele lucruri funcționează mai bine decât altele. Unul din lucrurile care funcționeaza e exact masa caldă, o masă la școală și diversele sondaje pe care le mai face România în vari proiecte. cu elevi, o să vezi că foarte mulți elevi care provin din familii cu statut socio-economic scăzut spun că școala e un loc de unde nu pleacă flămânzi, un loc unde au siguranță psihologică, nimeni nu-i bate, nimeni nu îi bully, nimeni nu îi agresează într-un fel. Nu neapărat e un loc în care învață. E un loc în care primesc safety și asta te pune pe gânduri, da? Primesc siguranță, asta te pune pe gânduri. Ce se întâmplă în familiile alea? Ce se întâmpla acolo dacă pentru ei Nu știu dacă înțelegi ce zic. Ei nu spun în mod special sunt atras de școală fiindcă acolo învăț ceva. Sunt atras de școala că îmi dă cineva o masă caldă și că nu-și bate joc de mine. Nu spun că asta nu-i bine. E grozav lucru că școala poate să fie un astfel de Nu știu, refugiu, dacă vrei.

Asta vreau să zic, un refugiu de siguranță.

E grozav, e excelent. Ar trebui să meargă și un pas mai departe. Deci, nu știu, ca să dau răspunsul de fapt la întrebarea ta, spuneai că mi-e greu să mă hazardez, să spun asta trebuie făcut. fiindcă ceea ce a dus educația din România acolo unde este acum, adică foarte, foarte jos, e un context de factori, neglijență de-a lucrul de-a lungul atâtor ani și o perioadă lungă de timp în care s-a ajuns aici. 30 de ani, decizie după decizie, câte un pic, câte un pic ne-am dus pe pantă în jos, pe tobogan în jos. Și atunci așteptarea ca un singur lucru să rezolve asta și în doi ani să fim în altă parte e nerezonabilă. Un conglomerat de lucruri ne-a dus aici, tot un conglomerat de lucruri trebuie să ne ducă în altă parte, deci sunt mai multe lucruri care trebuie aplicate în mod concertat și nu o să dureze puțin. 30 de ani a luat să fim aici, poate nu ne-au luat 30 de ani să ne ducem înapoi, dar 10-15 tot o să ne iam. Deci nu vă așteptați la miracole așa dintr-o dată.

Și bine, nu ne așteptăm la miracole, totuși ne trebuie 10-15 ani ca să schimbăm aceste lucruri. Sunt curios și pe parcurs poate ne poți da niște indicii la ce trebuie să urmărim, ce ar trebui să se schimbe. Cine o să fie următorul spirul Haret care o să vină și o să facă aceste inseniți?

Eu nu mai cred în omul providențial. Foarte mulți oameni în educație cred în omul providențial. O să vină cineva care să aibă viziune nemai văzută și vezi doamne ce o să inventeze. Nu mai cred în asta. De ce sunt optimist privind viitorul sistemului de educație? De ce sunt optimist? Pentru că am văzut alte țări cu o istorie relativ comparabilă cu anul acesta. Țări din Europa de Est, țări care au stat sub comunism, care au reușit să se remonteze. Miracolul despre care se vorbește la momentul ăsta în Europa cel mai mult este miracolul estonian. În ultima ediție Pisan, în ultima ediție TMSS, știu că noi am rămas agățați de Finlanda ca fiind cel mai puternic sistem. Nu mai e Finlanda. Finlanda e în ușoară scădere și oricum e pe locul 2. Estonia i-a depășit și pare a fi în creștere. Da. Estonia e pe locul întâi din UE la Pisa.

Oare ce se întâmplă acolo? Inclusiv în genomică, ce studiem la fundeni, Estonia este pe primul loc în lume ca procent de populație secvențiată, a cărui genom e secvențiat. E ceva incredibil. Adică ce au reușit ei este incredibil.

E și o țară foarte mică și atunci e mult mai ușor să faci schimbări. Adică e puțin mai mică decât Bucureștiul.

Dar discut cu colegi care sunt în

domeniul educației acolo și ei spun... Ne-a fost relativ ușor să remontăm, să trecem de la educație comunistă, care era de un anumit tip și noi o purtăm în continuare în cărcă după noi. Ne-a fost relativ ușor să trecem pentru că istoricul nostru este un istoric de populație bine alfabetizat. Adică, uite, la 1907, când noi, nu știu, ce avea România? Cum arăta populația României? Cât de alfabetizate era la 1907? Avem celebru tabloua lui Grigorescu, cu răscoala de la 1907, bărbații nizmene cu bâte și furci coase. Alfabetizare era sub 10% atunci. La același moment, în Estonia, era practic de 100%. Deci e cu totul și cu totul alt istoric. Și atunci zic ok, am văzut că ezițiunea s-a remontat și în urmă cu 10-12 ani au început să facă niște schimbări foarte clar gândite pe baza unui pact pentru educație pe care l-au semnat toate partile de care în mod credibil ar fi putut să ajungă la putere în perioada următoare și s-au ținut cu încăpățânare de planul respectiv și uite a dat roade. Pentru că e similar cu... Nu poți produce schimbări dacă ai planuri pe un an sau doi ani sau trei ani. În educație ai nevoie de continuitare și de încăpățânare în aplicarea acelor planuri. Pentru România ce a făcut Estonia nu e neapărat aplicabil. De ce i-am pomenit? Pentru că arată că se poate. Se poate în cel mai plenar mod cu putința, nu că s-au recuperat din groapă. Sunt primii la momentul ăsta. Țări cu care România se poate compara, poate, ceva mai credibil sunt, nu știu, Polonia, de exemplu, o astfel de țară. O țară cam la fel de mare, mai mare decât noi, dar totuși o țară mare cu un trecut agrar important. Noi cărăm acel trecut agrar al României în Cârcă în continuare în vari modalități. În toate aceste studii comparative internaționale, Polonia e în creștere. Deci reformele aplicate de ei par să fi fost făcute cu mai mult cap decât reformele aplicate de noi. Deci da, și alții cu care ne putem compara au făcut niște schimbări și schimbările le-au dus la ceva bine, deci și noi vom putea face același lucru.

Știi, ai zis că probabil că vom putea face aceste schimbări în următorii 10-15 ani. copilul care ne ascultă acum și este la școală?

E prea viziu pentru el, asta o să spun.

E generație de sacrificiu?

Cred că schimbarea e la momentul ăsta o normă. Nu cred că o să existe 10 ani de stabilitate în general în societate și în mod special în educație. Nu cred că vom avea o perioadă de 10 sau 15 ani de stabilitate complete. Deci mai degrab aș zice una din competențele importante pe care probabil că e adecvat să le transmitem elevilor, celor care acum sunt elevi în școală, e adaptabilitatea. Capacitatea asta de a te reinventa, de a regândi, de a te adapta la ceea ce aruncă viața către tine.

Cum o înveți? Ce ar putea să facă? Uite, fie un copil care ne ascultă, un tânăr, fie un părinte care are copilul la școală. Ce ar putea să facă ca să-l înveți să fie adaptat?

Ăsta e un domeniu destul de bine studiat la momentul ăsta. Sigur, se poate face mai mult, se face mult mai mult, dar e un domeniu destul de bine studiat. OECD, studiul PISA, studiază achiziții scolastice cumva. Ce înseamnă? Studio PISA e așa, e un acronim PISA, nu ține de turnul ăla strâmb, Program for International Student Assessment. Deci e Programul pentru Evaluare Internațională a Elevilor. Asta înseamnă PISA. Și PISA măsoară, odată la 3 ani, în elevi de 15 ani din toate, nu toată lumea, din toate țările participante, sunt 50 plus de țări participante, uneori chiar mai multe, măsoară 3 competențe. Le zicem literație, literacy. În România în DEX nu ai literație. le zicem literație, alfabetizare, dacă vrei alfabetizarea funcțională, într-un fel s-ar traduce la noi povestea asta. Ai literație lingvistică. Cât de bine poți lucra cu limba. Înțelegi lucruri, transmiti lucruri oral și înscris. Numerică, e literație numerică, numerație îi mai spune. Cât de bine te descurci, nu neapărat cu matematica, dar utilizând numerele, simți numerelor și matematica mai degrabă primară în rezolvarea unor probleme din viața cotidiană, din viața de zi cu zi. Și literație științifică. Înțelegi cum funcționează lumea asta, societatea asta, civilizația noastră tehnologizată. Înțelegi cum funcționează, ca să nu lingi priza, ca să nu...

Astea sunt competențe.

Sunt competențe, dar sunt scolasice în ce sens? Sunt exact aceleași lucruri pe care le predam în mănăstirile irlandeze înainte de anul 1000, în anul 800 sau 600. Și educația medievală tot pe astea le încuraja. Să poți să vorbești și, sigur, făceai limba străină, greacă, latină, ce învățai la momentul ăla. Capacitatea de a utiliza limbajul în argumentație, în debate, în retorii care erau o parte foarte importantă din acea educație clasică. sau clasicistă. Deci limba, matematică și știință, ce însemnea știința, dar înțelegerea lumii înconjurătoare, explicația. Deci nu e nimic nou. Sigur, în continuare e nevoie de ele și toate studiile pe care le-am văzut arată că în continuare e nevoie de ele. Deci faptul că avem acum AI și YouTube și mai știu eu ce alte lucruri nu ne pune în situația de a nu mai avea nevoie de aceste competențe. E nevoie de aceste competențe However, ce a apărut în ultimii ani e o categorie specială de competențe care nu era în mod specific încurajată sau predată în școală, nici acum nu e predată în mod special, le numim de regulă competențe transversale. Deci cumva competențe care nu trebuie predate per se, dar care pot fi dezvoltate în fiecare materie, la fiecare curs și ele de regulă sunt cuprinse sub cupola unui concept, se numesc 21st century skills, competențe pentru secolul 21. De regulă ce ai acolo sunt competențe de genul literație media. gândire critică, capacitatea de colaborare pentru rezolvarea de probleme, în general problem solving, rezolvarea de probleme și probleme adaptative mai degrabă.

Nu sunt cumva extrași de aici? Adică, literație scrisă, de exemplu, nu presupune că și colaborezi când discuți? Adică nu sunt inclusi acolo?

Nu neapărat. De ce colaborarea intre acolo? Există forme noi de colaborare la momentul ăsta care sunt mandatat de felul în care la acest moment e împărtășită, dacă vrei, expertiza și informația. Ca să dau un exemplu. Cum arăta rezolvarea unei probleme tehnice într-o echipă de arhitectură, să zic, în urmă cu 30 de ani? Aveai un arhitect care fusese la școală, știa formulele pentru a calcula rezistența podului sau ce trebuia să construiască acolo. Aveai câțiva oameni care îl ajutau, dar evident de la el se lua știință. Dacă nu știa ceva, mergea înapoi la niște cărți sau tratate pe care le-a găsit în biblioteci. Era informație curated, era informație verificată. Te duceai la Oxford Encyclopedia, și știai că acolo găsești știința serioasă, că tu ai uitat câteva tratate, acolo se găsea ce aveai de găsit. Colaboraia era foarte de sus în jos, era clar unde găsește informația, era clar de la cine e informația. Era foarte unidirecțional. În domeniul ăsta al luării deciziilor în echipă, team decision making ar zice domeniului, s-au făcut multe studii și actuale, și mai întreguri, care arată că s-a modificat destul de radical felul în care funcționează echipele. Deci uite, cum funcționeaza acum o echipă? Numai informație curated. Vrei să știi cum se calculează rezistența unui pod? Te duci la enciclopedie, te mai duci la bibliotecă, trei sferturi din studenții noștri nici nu mai au și nici nu mai fac permise la bibliotec, nici nu știu unde-i BCU. Și asta nu e neapărat greșit, fiindcă găsesc știința de care au nevoie, o găsesc pe internet, nu neapărat pe internetul trivial, nu în Wikipedia. Deși Wikipedia a crescut față de cum era... ca autoritate științifică în ultimii 10-15 ani. Dar ai articole științifice, în revise științifice, intri frumos pe Web of Science, îți deschizi, găsești ce ai de găsit. Nu mai trebuie să mergi la bibliotecă, să citești cartea. Totul e one click away. Totul e la distanță de un click. La distanță de un click e și mizerie. Caută orice vrei tu pe internet și o să găsești trei formule diferite despre același lucru. Cum discerni care surs are autoritate și care nu? Pe care ar trebui să te bazezi? Necesită un anumit tip de gândire critică relativ la tema respectivă. Dacă n-ai o minimă expertiză despre tema, nu o să poți gândi critic în tema respectivă. Mă rog, asta-i altă poveste. Și tu vii cu informația respectivă în echipă, dar în echipa respectivă sunt și alți oameni care au informația respectivă. Poate că unii au altă informație, poate că unii... Deci brusul trebuie să împărtășești informația respectivă, să negociezi cumva și să ai o dezbatere care să nu ducă echipa la disoluție. Adică nu îți dai pumni în gură acolo. Există o anumită solemnitate a dezbaterii respective pentru a rezolva problema. Asta e un skill nou, să colaborezi în sensul ăsta. Nu e ca și cum oamenii în trecut nu făceau asta. Evident că făceau asta. Dar se face mult mai mult acum decât se făcea în trecut. Deci e o competență pe care trebuie să o deprinzi. Multe din aceste colaborări pe care le avem acum sunt și interdisciplinare, by the way. colaborezi, nu cred că era un lucru la ordinea zilei, în urmă cu 50 de ani în cercetarea medicală să colaborezi cu atât de mulți alți specialiști. La momentul ăsta tu ești chirurg. E posibil ca în cercetare să colaborezi cu biologi, cu geneticieni, în urmă cu 50 de ani n-aveai asta, s-ar putea să colaboreze cu psihologi, by the way. Psihologia sănătății și știm la momentul ăsta că multe din afecțiunile cu care se Nu știu, confruntă umanitatea, nu sunt direct rezolvabile prin medicație. Dacă n-ai aderență la tratament, ai cele mai bune pilure, dacă nu le ia, n-ai rezolvat nimic și asta se rezolvă prin psiholog. Deci, brusc, ai echipe multidisciplinare care nu existau înainte. Descurcă-te cu oamenii ăștia care au altă știință în spate, că știința e atât de compartimentalizată, probabil artificial. Deci, nu știu, are sens ce zic aici, că colaborarea brusc devine mult mai importantă. Sunt astfel de competențe care nu că nu erau importante înainte, dar devin mult mai importante la momentul ăsta și ar fi cazul să le dezvoltăm, dar școala nu le dezvoltă. Cum poți să gândi? Poți să ai un curs în loc de o oră de matematică să bagi o oră de gândire critică? Cine o învață?

Cine-o învață și cum?

Cine o predă? Și poate fi a învățată... în afara unui context, fiindcă asta e o întrebare importantă și din nou sunt studii foarte faine care se fac în domeniul ăsta, de unde vine gândirea critică. Și ce știm la momentul ăsta e că ea nu poate fi predată în afara unui context. Despre ce?

Putem să o definim ca să înțelegem exact ce înseamnă gândire critică? Auzim foarte des acest termen în ziua de astăzi.

Împărtășesc opinia asta cu câțiva din titanii domeniului care argumentează că nici nu ar trebui să zicem gândire critică. Putem să zicem gândire pur și simplu. Ce înseamnă să gândești critic? Nu înseamnă să gândești, Firar Al-Naibi. Ține de un anumit tip de igienă a gândirii, care te duce la decizii corecte. Calitatea acestui act al gândirii e dată de calitatea deciziei pe care le gândim. Gândirea e un proces prin care treci, care achiziționează informații analizează informațiile, le coroborează cu alte informații și ajunge la o decizie. Cum îmi dau seama dacă acest proces este corect, e critic, e corect? Nu îmi dau seama, fiindcă eu nu am un insight în procesul cognitiv, e intangibil și e neobservabil, se întâmplă ceva în capul tău și la sfârșit ai luat o decizie. Decizia aia e corectă sau e mai bună decât altă decizie? nu știu, o alternativă și dacă e bună, am spus că ai gândit critic referitor la situația respectivă. Deci până la urmă gândirea critică e gândire pur și simplu.

Păi și ar putea exista ca materie? Adică materia gândire critică?

La psihologie, bună oară, în anul întâi, semestru 2, avem un curs de gândire critică în psihologie. Ce predai acolo sunt modalități în care Te aștepți de la un specialist să se raporteze la informații și decizii din domeniul psihologiei. Sunt teorii și teoriai aici, dar evidența arată în direcția care spune așa. Este aproape imposibil să exerciți gândire critică într-un domeniu în care nu ai suficient de multă expertiză. Adică pot eu să gândesc critic referitor la medicină? E plin de pop science și e plin de aserțiuni greșite referitor la dietă, referitor la ce înseamnă o viață sănătoasă. Dacă eu nu sunt minimal specializat în domeniul ăla, eu nu pot să discer între două enunțuri alternative. Pot să gândesc critic? Nu, pot să-mi vinzi orice mizerie și eu o să o... în ghid și asta se întâmplă în păturiuni largi din populație care nu știu ce bizarerii de diete fac sau suplimente iau sau mai știu eu ce alte lucruri fac. Dar probabil că acești oameni gândesc critic în domeniul lor de expertiză. Deci ai nevoie de o expertiză minimală pentru a putea să operezi în zona aia.

Tocmai să știi să gândești critic într-un domeniu și să înțelegi de câte ingrediente ai nevoie și un pic de expertiză ca să poți să zici, da, poți să înțelegi critic acest domeniu, Asta cred că îți deschide și orizontul de domenii în care nu poți gândi critic. Adică dacă poți să gândești critic în arhitectură, când îți apare o bizarerie din asta pe internet care îți vinde ceva pentru sănătate, tu poți să n-ai încredere în acea bizarerie pentru că nu poți gândi critic acolo și știi asta.

Dar parte din gânderea critică, sau parte din aceste competențe pentru sec. XXI, una dintre cele mai importante se numește metacogniție. Metacognitia este capacitatea de a gândi tu însuți sau însă-ți despre propria ta gândire. Bună oară, persoanele cu metacognitie dezvoltată, înaltă, sunt capabile, sunt conștiente de propriile plusuri și propriile minusuri. De exemplu, eu știu despre mine Cum învăț mai bine, când învăț mai bine, care sunt domeniile în care performez bine cognitiv, care sunt domeniile în care am mai degrabă probleme din punct de vedere cognitiv, adică știm asta. Și sigur, oameni care au un anumit nivel de introspecție și un anumit obicei de a se gândi la... cum funcționează ei, au asta dezvoltat. Parte dintr-o gândire critică solidă este și această capacitate metacognitivă de a ști care sunt limitele. Nu o să mă arunc cu cap înainte crezând că sunt bun și la asta. Da, știi cum sunt românii, buni la toate. Acum suntem buni la fotbal, în pandemie eram bun la epidemiologie, suntem toți buni la psihologie, că suntem fiind cunoscători.

Suntem doar în România, și Trump a spus că e bun la toate. Aia e un exemplu. Mă rog, nu știu dacă e lipsă de metacogniție acolo sau este pur și simplu după. În fine, nu despre această discuție.

Politicienii sunt politicieni, ei joacă alt joc decât noi. Cred că de fapt hiatusul ăsta e. Credem că ei joacă același joc cu noi, ei joacă alt joc. Nu trebuie judecați prin aceste repere.

Revenind, de ce ai această metacognitie? Te referi tot la metacognitia, adică îți analizezi propria gândire, vezi din exterior cum gândești, observi.

Și tipul ăsta de recunoaștere a punctelor pozitive, plusurilor și limitărilor, te pune în situația de a nu aluneca, de a nu folosi acele instrumente cognitive pe care știi că nu le stăpânești bine.

Cineva care aude asta pentru prima dată, despre acestă metacomuniție și își dă seama că el gândește, te poți gândi la cum gândești, că poți să fii spectatorul gândirii tale ca să gândești despre gândirea ta. Există vreun set de reguli sau cum să înceapă să facă asta? Există vreun exercițiu simplu de a dezvolta asta?

Cel mai simplu e să te uiți pe internet și găsești resurse despre asta. Una din cărțile superbe ale domeniului este scrisă de Diane Halpern, o cheamă. Pe ea e foarte învârstă la momentul ăsta. Se trage din România. Bunicii ei au fugit din zona Iașului în timpul Primului Război Mondial. Evrei fugind de... nebuniile pe care statul român le făcea la momentele, statul român are o istorie foarte complicată și nu recunoscută explicit în acea zonă a antisemitismului și rasismului în general. Nu ne place să vorbim despre acea parte a istoriei noastre. Diana Halpern este unul din cei mai reputați cercetători în domeniul inteligenței, gândirii critique, metacogniței din lume. E în acea companie selectă de highly sighted researchers. Deci acei top 2% din cercetătorii umanității care sunt semizei. Cartea ei despre metacondiție și gândire critică, eu aș recomanda-o cel puțin celor studenților mei la psihologie, aș recomanda oricând ca un punct important și bun, excelent de start în a citi despre domeniul ăsta.

Așa se numește cartea?

Dacă o să cauți Lyon Halpern și Critical Thinking, o să o găsești sigur. Nu mai știu exact cum se numește. Critical Thinking in Psychology. Ultima ediție, cred că e scrisă cu colegul ei, Dana Dunn, îl cheamă pe el.

Revenind la aceste competențe, ai spus gândire critică, metacogniție, capacitatea de a colabora, ce alte competențe trebuie să aibă tânărul de astăzi?

Ai niște forme de literație care nu se împart în literațiile clasice. Literațiile clasice, alfabetizarea funcțională clasică înseamnă lingvistică numerică științifică. Asta e sfânta treime a alfabeteizerilor. What about literație media? Cum poți să fii un cetățean activ și coerent, rezilient la dezinformare? La ce te ajută să ai vot dacă votul tău este dat? Cum poți să disceri între ele dacă tu nu ai literație media? Și literația media e o formă de gândire aplicată, gândire critică aplicată în domeniul ăsta al felului în care achiziționezi informații. De unde luăm? Sigur, poate veni din televizor, poate să veni din internet, poate să vină din mai știu eu ce outlet de presă. Am conștiința ideologiei pe care o reprezintă fiecare dintre ei, a intenției care există în spate, am capacitatea de a verifica informația aia poate și din alte surse. Cum mă raportez la cantitatea imensă de informație care vin la momentul ăsta înspre noi și asta nu înseamnă numai Literația media nu se refere doar la media clasică, cum citesc un ziar, cum uit la un post TV, ci la informație în general. Și asta e o competență pentru secolul XXI. Nu era o competență în urmă cu 30 de ani sau de 50 de ani. Nu că în România nu aveai decât o singură sursă mediatică. Vocea partidului e declinată prin diverse. Dar și în vestul Europei, teritoriul ăsta mediatic era mult mai clar delimitat. Sursele aveau autoritate, jurnalismul se făcea foarte mult altfel decât se face acum. Era mult mai multă știre, mult mai puțină interpretare. literația media e un alt fel de exemplu, dar un alt exemplu. Ai apoi competențe care țin de comportament, ai zice, sunt comportamentale, de exemplu care țin de leadership, e o competență importantă pentru secolul XXI, nu neapărat că vei fi un... și asta e o recunoaștere interesantă a capacității generalizate cumva de leadership, că elevi care-și dezvoltă asta, tineri, adulți care-și dezvoltă asta, nu și-o dezvoltă această competență, nu și-a dezvoltă cross-contextual. Cu alte cuvinte, nu se dezvolte pentru a fi lideri în toate contexte, ci lideri de business, ci lideri politici, ci lideri sociali, ci lideri... Nu, dar în diverse contexte în care vei lucra vei fi pus în situația de a conduce ceva. O echipă. Un proiect. Ai capacitatea de a recruta energiile și competențele oamenilor cu care tu lucrezi și ale tale pentru a rezolva problema pe care o ai de rezolvat, pentru a duce procesul sau proiectul respectiv mai departe și asta presupune leadership. Și asta e o competență care nu se dezvoltă în școală sau nu se dezvoltă în mod voit în școală.

Asta e foarte tare. Nu m-am gândit niciodată la leadership așa, pentru că mi-am imaginat leadership-ul până acum ca fiind leader, adică să fii șeful de trib, să fii CEO, să fii director în companie, dar de fapt leadership înseamnă că poți să iei alți doi colegi de-ai tăi și să zici hai să lucrăm la proiectul ăsta.

Și hai să lucrăm în felul ăsta și nu doar că le impui un anumit nu știu, proces, ci îi atragi în procesul respectiv și îi ții motivați pentru asta înseamnă leadership până la urmă. Sigur că liderul dictează într-o oară care măsură tonul și ritmul proiectului respectiv, dar în anumite contexte e nevoie să colaborezi cu ei, în altele nu e nevoie. În mod cert, în toate contextele trebuie să-i ții pe cei cu care lucrezi motivați pentru a sta implicați în proces.

Ține și de empatie, să simți ce simți ei și o inteligență emoțională?

Inteligența emoțională e una din acele 21st century skills. E una din acele competențe. Mi-e bine să strepezezi dinții când spun inteligență emoțională. Am avut câteva conferințe publice și câteva articole mai serioase pe tema asta. Nu cred că e o formă de inteligență. Dacă agreem că îi spunem așa, deși e altceva, ține de, hai să zicem, competențe emoționale. Competența de a lucra cu emoții, cu propriile tale emoții, cu emoțiile celorlalte, de a le recunoaște, de a lucra cu ele, de a le regla. Probabil că cea mai importantă și mai valoroasă competență în conglomeratul ăsta de competențe emoționale, sociale și emoționale cât țin de interacțiune socială și emoțională, este reglarea emoțională. Ai capacitatea de a regla propriile emoții și de a regla emoțiile celorlalți și din nou asta nu se învață în școală. Sigur, o poți învăța, dar ar fi overkill cred să ai un curs de reglare emoțională. Pe de altă parte ai suficient de multe cursuri în cadrul unui an școlar în care această competență ca și competența de gândire critică, ca și competența de literație media să poate fi dezvoltate. Poți să dezvolți gândirea critică și la matematică și la biologie și în mod special la științe. Dar poți să o dezvolți și la ora de română. Poți să o dezvolți adică De asta se și numesc de regulă competențe transversale. Nu ai cursuri dedicate pentru ele, dar dacă le recunoști ca ținte legitime pentru educație, vei face în așa fel încât laura de matematică, de fizică, de biologie, toți profesorii într-un fel sau altul să încurajeze și gândirea critică și cooperarea, proiecte de grup, de exemplu, mai degrabă decât proiecte individuale și altele din aceste competențe.

În acest context, cum arată un profesor bun în 2026 când avem aceste competențe pe care nu le poți preda per se? Nu poți să predai competență emoțională sau metacogniție, dar ce ar trebui să facă un profesor cu elevii săi ca să frezeze un pic aceste competențe din secolul actual?

Foarte greu să-ți zic. În mod cel ce vedem că se schimbă este autoritatea. Ăsta e un lucru pe care îl deplâng profesorii din România. Profesorii nu mai au autoritate și în România în mod special s-a diluat autoritatea profesorului într-un mod nociv sau toxic. Autoritate în sensul de comportament lipsit de respect față de profesori. Și nu la asta mă refer acum. Dar autoritatea profesorului ca păstrător al cunoașterii și ca unic posesor al cunoașterii, care transmite cunoașterea aia așa cum vrea el și când vrea el, se diluează în toată această lume. Eu văd bine, zic, e în zona universitară dar aș putea să argumentez că studenți de anul întâi nu sunt nimic altceva decât niște liceeni puțin mai bătrâni. Adică nu sunt diferiți. La sfârșitul anului 3, sau poate la sfârșit ul masterului, într-adevăr au o gândire formatată în alt fel. Sunt mici oameni de știință, dacă am făcut ce trebuia să facem. Dar în anul 1 nu sunt atât de diferiți. Și când mă uit la ei, zic, în anumite cursuri pe care le predau, și pentru că de regulă pun bibliografia pe masă înainte cu o săptămână, adică zic, peste o săptămână vom vorbi despre asta aici în bibliografia, Citiți-o pe ea și mai citiți și voi de jur în prejur. Și datorită faptului că fac asta, dar și dacă n-aș fi făcut asta probabil s-ar fi ajuns acolo, o parte dintre ei sunt mai informați decât mine pe unele din lucrurile pe care le discutăm. Și eu zic că asta e absolut normal. Vreau să încurajez. Și asta se întâmplă și în preuniversitar, acei elevi care doresc să învețe pot să înveță și să fie mai informați și mai competenți în anumite lucruri specifice pentru care ei au interes decât profesorul. Și asta nu e deloc anormal. Și cred că e un lucru bun și cred că profesorii care pot să încurajeze acest tip de autonomie sunt profesori buni. Acum e greu să încurajezi autonomie în clasele primare. Adică cu cât elevul e mai în vârstă, cu atât mai mult poți utiliza această autonomie în învățare pentru a duce la performanță. Adică sunt mult mai autonomi, ce încerc să zic e că elevii de liceu sunt mult mai autonomi decât cei de gimnaziu și cei din gimnaziu mai autonomi decât cei de clase primară. Dar acest tip de autonomie e unul din lucrurile pe care le-aș încuraja dacă aș fi profesor de preuniversitare. De vreme ce cunoașterea e din ce în ce mai accesibilă și fără intermediar, deci nu mai ai nevoie de acest intermediar, de profesor care se decola cunoaștere, de vreme ce încurajăm autonomie, de vreme ce rolul profesorului devine mai degrabă unul de ghid sau de facilitator în procesul acesta de învățare, nu m-aș mai concentra atât de mult pe partea asta de grinding, de hai să tocăm mărunt, hai să exersăm ad nauseam lucrurile, ci mai degrabă m-aș duce la o altă categorie pe care profesorii mari, profesorii buni, aia providențiali, toți avem astfel de oameni în viața noastră, așa? o aveau și cei mai slabi nu o aveau. Acea caracteristică azi zice că ține de rolul pe care îl ai de mentorship, dacă vrei, de a fi mentor, de a fi model, fiindcă asta fac profesorii buni. Modelează eu însuma, gândesc la cel puțin 2-3 profesori providențial pentru cariera mea, nu pentru că m-au ajutat în carieră, ci pentru tonusul și turnura pe care au dat-o intereselor mele în liceu.

Asta e foarte tare, exact așa simt și eu pentru acei oameni pe care câțiva pe care-i pot numi.

Și oamenii ăia nu erau neapărat modele, eu n-am vrut să fiu ca profesorul respectiv, dar conversațiile cu profesorul respectivi și știu că de multe ori se zice, Adi, sunt modele de comportament și ce știu eu în mod real despre comportamentul acelui profesor? Îl văd doar la catedră. Nu știu în mod real cum e el în viața privată și ulterior am aflat despre unul dintre ei, un profesor de matematică super respectat, pe care pentru mine a însemnat foarte mult. Ulterior am aflat că el a fost alcoolic și eu nu știu de fapt nimic ca elev despre viața lui privată și atunci mi-e greu să spun, vai, dar era un model pentru mine. Nu în sensul ăsta sunt modele, dar conversația cu acel profesor, tipul de întrebări pe care le punea, interesul pe care ar arăta pentru mine, felul în care a personalizat învățarea pentru a se duce în direcția în care îi era clar că îmi place să merg și felul în care mi-a menținut motivația și implicarea și pasiunea pentru un domeniu. Asta a contat și asta mă face să spun că rolul ăsta nu se va pierde și un profesor bun în preuniversitar probabil că va fi un profesor care poate să facă aceste lucruri. să fie nu neapărat model pentru elevii lui, dar să fie mentor pentru elevii lui.

Cum difera asta acum, în secolul 21? Pentru că sunt sigur că sunt și profesori care se uită la noi, profesori preuniversitari, care poate și-ar dori niște copii cu care să aibă un dialog, dar sunt dezamăgiți și zic nu, toate textele scrise cu ei ai, n-au chip de școală, au impresia că pot să învețe oricum și fără profesori și n-am cu cine să dialoguez.

Eu cred că nu e nimic nou sub soare. Mă gândesc la mine când eram adolescent, când eram în liceu și poate și mai repede, le știam pe toate. Așa au fost adolescenții de când le știm noi. Le știam pe toate. Rezolvaserăm toate problemele lumii. Doar că nu ne lăsau ăștia. Boșorogii nu le lăsau. Ei ce ziceau despre noi. Tineretul din ziua de astăzi nu mai e cum era. Nu mai are respect. Din totdeauna așa au fost lucrurile. Mă uit la mine când eram, nu eram golani în sensul că nu eram infractori, dar nu ne-ar dea de învățat de fapt? Ai fi făcut orice să nu dai un test sau să nu înveți neapărat. De când lumea așa a fost? Profesorii care au reușit să te motiveze, au reușit să te motiveze și să te țină implicat în pofida acestei tendințe care cred că este generalizată. Sigur că da, există niște elevi, din totdeauna au existat și niște elevi care au fost absolut pasionați din motive care țin de ei înșiși, motivație intrinsecă sau din cauza presiunii uneori descreerate pe care o puneau părinții. Cu toți am avut în clasă și acel tip de tocilari, dacă vrei, dar nu vreau să fie peiorative. Elevi foarte, foarte implicați, din varii motive foarte implicați. Întotdeauna am avut și de ăștia. Dar marea masă nu sunt așa. Marea masă a elevilor e întotdeauna cei inteligenți care ar putea să facă aproape orice tind să devină speculativ, fiindcă știi că inteligența te ajută, nu trebuie să înveți atât de mult, hai că te descurci. Și asta înseamnă că profesorul bun a fost profesor bun nu pentru că toată clasa a vrut să colaboreze și toată clasa a vrut să învețe. Din potriva, majoritatea n-au vrut să învețe. Ar fi fost bucuros să nu învețe, să facă altceva, să nu dea de greu. Învățarea e Un proces cognitiv laborios, faci munca cognitiva, obosesti. Nu ne place sa facem acel tip de efort. Vrem sa stam intr-o zona de confort cognitiv, nu vrem sa facem efort bune.

Dar e bun, e bun efortul ala?

Evident, efortul cognitiv e extraordinar. In felul asta, de fapt, dobandesti nu doar cunostiinte, ci competente, ci batatoresti caii neurale, care altfel nu ar putea sa fie batatorite. Deci o invatare absolut critica, dar nu ne place sa facem asta, am evitat sa facem asta. La fel e si cu efortul fizic. Creierul nostru și corpul nostru e formatat în așa fel încât să utilizezi cât mai puțină energie. Nu vrei să te scoli din pat să mergi la sală. Te iei singur de ceapă și te duci acolo, că știi că e bine pentru tine, dar corpul tău n-ar vrea să facă altceva.

Ok, deci asta e o explicație sau cum ai răspunde simplu unui copil ceea ce mi se întâmplă mie, fica mea vine la mine și zice, tata, de ce am nevoie de această matematică care depășește utilitatea sa în lumea reală, că deja știu să calculez cursul valutar, câți bani trebuie să transfer, cât costă cumpărăturile, cam cât trebuie să economisesc. Asta l-am învățat în școală primară. La ce mă ajută matematica asta? De ce facem problemele astea complicate? Cum îi explici asta?

Probabil că e un elev inteligent. Neil deGrasse Tyson e un astrofizician și e foarte bun comunicator de științe. Calcă în urmele lui Carl Sagan. La el am auzit asta. Zicea că am fost întrebat de un elev. De ce îmi trebuie matematica atât de avansată? Că n-o să o folosesc niciodată. Și el i-a zis. O să folosesc vreodată chestia asta și el i-ar fi zis, tu nu, dar o parte din elevii mai inteligenți o să o folosească. Will I ever use this? You won't, but some of the brighter students may. Ups, asta te lovește. Elevii inteligenți pot să facă aproape orice. E păcat să nu fac aceste lucruri pentru că matematica în special este cel mai bun creator de igienă mentală. Deci nu există nici o materie, poate doar filosofia să fie pe același palie, care reușește să-ți creezi acea igienă cognitivă, gândești corect, ai capacitatea de a diseca probleme cu care nu te-ai mai confruntat și îți dezvoltă persistență în sarcină. La limba romana, știi sau nu știi, tu poți să te bălmăjești puțin, dar tu nu rezolvi efectiv o problemă acolo. Tu poți să transmiți în vari feluri informația și poate fi mai metaforic, mai puțin metaforic, scritura mai de bună calitate sau nu, dar tu nu rezolvi o problemă în felul ăsta. Asta se întâmplă deste ori la biologie, chiar și în științe se întâmplă deste ori asta pentru un elev. Știe sau nu știe, e atât de simplu. La matematică, să rezolvi o problemă cu care nu te-ai confruntat până acum, pentru că, sigur, matematica are și componentele astea de am învățat să fac și fac asta de 10.000 de ori în același fel, am amplictisit. Dar majoritatea problemelor complicației sunt problemele pe care le-ai putea rezolva dacă ai persistență în sarcină. Tu trebuie să despachetezi problemele, să o desfaci, să o iei, să o învârți. O încerci într-un fel, nu-ți iei seama. Ok, o încerci în alt fel, dar nu te lași fi răra în naibii. Și îți dezvolte un anumit tip de etică a muncii. Sunt nenumărate multe articole care arată că din toate materiile, matematica e regina științelor, e regina tuturor materiilor. Aș putea să dau exemple de studii năstrușnice făcute din punctul ăsta în vedere. Deci eu aș zice, da, da, nu lăsa matematica

deoparte. Și apropo că ai pomenit de Carl Sagan, el spunea că e greu de explicat, e greu de crezut și de înțeles cum se potrivește matematica în a explica universul. Da,

e o dezbatere lungă în filosofie mai degrabă sau în zona asta de filosofia epistemologia, filosofia științei. E foarte strâns legată de metodologie și e cumva Științe disparate se adună în epistemologie. Și asta e o discuție largă, fizicienii o pun în mod special. Eu are matematica inventată sau descoperită. Exact. Da, da. Și e un articol celebru despre Eficiența nerezonabilă a matematicii.

Exact, așa se cheamă. Eficiență nerezonabilă a matematicii e atât de eficientă, crezi că e inventată sau

e descoperită? E greu să spun asta, ce fac eu este matematică aplicată, deci fiziometria computațională e matematică aplică, dar nu mă definez ca fiind matematic. E foarte frumoasă întrebarea

asta. Inclusiv pentru orice elev care nu-i place matematica, să te gândești. Oare matematica a fost inventată de oameni ca să se potrivească acestei lumi? Sau noi am descoperit prin observarea lumii că există această matematică și nu știm de unde vine ea. Apropo de matematică și dacă are, la ce mă ajută aceste întrebări, la ce mă ajută aceste probleme grele de matematică, că nu o să le folosesc în viață, e ca și cum te-ai duce la sală, ai împinge la bară, la piept, 100 de chile și ți-ai zice, bă, dar de ce fac asta, că nu o să mă întâlnesc niciodată în viață cu o bară pe stradă pe care o împing. o să-ți

folosească și la postură. Da, uite, sigur, tu înveți matematică și eu am avut discuțiile astea cu proprii mei băieți. Am doi copii, doi băieți și am avut discuciile astea cu ei. Slavă Domnule, au fost buni la matematică, dar nici unul din ei nu i-a plăcut în mod special să meargă în direcția aia. Cel mic poate încă mai are timp. Dar el e de A-star la matematică și Pune întrebări de genul ăsta, de ce trebuie să învățăm lucrurile astea? O să-mi folosească vreodată în viață? Și eu asta spun, lucrurile cu care te confrunți în viață sunt progresiv de complexe. Tu o să folosești aceste lucruri dacă ești capabil să lucrezi cu complexitate la nivelul ăla. Dacă nu, nu o să le folosești. Și profesii diferite, și meserii diferite, și probleme diferite necesită competențe la nivel diferit. Nu ține doar de matematică. Orice competență funcționează în felul ăsta. Dacă tu nu ai atins nivelul X tu nu o să operezi la nivelul X, nu o să fii atras de probleme de nivelul X. Ca să dă exemplu la matematică, sigur că ai învățat să faci aritmetică simplă și să iei restul și să dai restul, dar mâine ai nevoie și asta e un item clasic de PIS. În fiecare an apare, în fiecare iterație PIS apare și o problemă de genul ăsta. Trebuie mâine să îți pui gresie în bucătărie. Si uite cum arata imprenta bucatarie si iti deseneaza acolo, ai asa si niste colsuri si un intrand si ai dimensiunile si iti spune ca o cutie de gresie are 8 bucati de 20x20cm. Cate cutii cumperi? Ai nevoie de matematică extrem de avansată, dar puțin mai avansată decât aritmetica aia cu ți-am dat 100 de lei și costa 85 și mi-ai dat 15 rest. Deci un pic mai dificil. Nu e mult mai dificil. Și asta e o problemă de viață cotidiană. Cred că orice om din lume se va întâlni odată cu povestea asta și dacă nu ești capabil să o rezolvi, o să fii ca în bancul ăla. Nu știu, pot să-ți zic un banc? Da, te rog. cu vecinul care vrea să pună tapet în casă și stă el și încearcă să o cotească și nu reușește și zice, merge la vecinul de sus, zice, sună la ușă, zice, vecină, știu că tu ți-ai pus tapet acum o lună și tu ai, pentru că suntem unul peste altul, ai casa exact ca mine, câte role de tapet ai cumpărat? Și ăla zice, băi, zece. vine ăsta nervos după două săptămâni, m-ai zis că 10 și mi-au rămas 5, m-a cumpărat 10 și mi-a rămas 5. A, păi și mie. Te lași pe mâna celorlalți, dacă tu nu poți să o rezolvi, te lași pe mâna celorlalți. Și ceilalți ce o să facă? Unele ori o să greșească fără voie, dar alte ori o să... Take advantage. O să folosească această poziție asimetrică. Deci și te ajută

să nu te fură meșterul la glet, la lavabilă.

Printre altele și asta.

Dar să nu te fure ăla de

la bancă. Legat de acest test de la

Pisa în care ai acest amprent a peretelui și trebuie să decizi câte cutii de gresie le cumperi, îi faci o poză la ea, îi face o poză la gresie și zice câte cutii

să cumperi. Da și nu, această problemă, în mod specific, acum este rezolvabilă de AI. Dar uite, în urmă cu șase luni, AI-ul era atât de prost, atât de prost. Ai problema la AI. Nu e AI, de fapt. Eu refuz să le spun AI, eu le spun Large Language Models. Și nu e nimic nou în ce fac ele. Avansul pe care l-au avut în ultimii ani e mai degrabă Nu e un breakthrough, ține de putere computațională mai degrabă. Eu sunt foarte aricios. Zic că le folosesc și ajută, dar fac prostii nenumărate. În urmă cu șase luni. Dacă îi puneai GPT-ului această problemă, n-o rezolva corect. Acum o rezolvă corect, dar sunt centre de cercetare și oameni de știință în lumea asta care inventează constant probleme simple pe care un copil le rezolvă, pe care ei aia nu le rezolvă. Și problema era, suna așa, sau probleme de tipul ăsta. Dacă un vapor trece Atlanticul în șapte zile, în câte zile trec șapte vapoare Atlanticul? Și GPT-ul spunea o zi. Pe bune? Adică nu era capabil să gândească. GPT nu gândește, nu există raționament acolo, există reproducere și aliterație, dacă vreți. Asta e tot ce face. Evident că face erori. Cât de mult te vei baza pe acele erori? Chiar m-am întors de o conferință extraordinară din Noua Zelandă, la Auckland, am avut conferința bienială a Comisiei Internaționale de Testare, care e cel mai important fort din lume, în care se vorbește teste și testare psihologică și educațională și s-a discutat foarte, foarte mult despre cum rezolve și ce poate să rezolve AI-ul și nu te lăsa pe mâna lui. Asta-i concluzia. Adică merge, merge, merge până dă un flop de la incredibil și Și dacă nu ai un pic de gândire, un pic de expertiză în domeniu, nu o să poți să recunoști problema și în momentul în care te-a amăgit. În plus, competențele sunt, multe dintre ele sunt tacite și sunt implicite. Noi nici nu ne dăm seama cât de mult ne influențează și ne ajută în viață aceste competențe tacite. Exemplu pe care îl dau deseori în literația lingvistică. Mircea cel bătrân a plecat din cetatea de scauni și a mers la Marea Poartă să se închine. Dacă tu nu înțelegi ce înseamnă cuvintele astea, tu poți să cauti scaun ce înseamă și poartă ce înseamna, dar dacă tu nu înțelegi contextul istoric în care se întâmplă, cetatea de scaun, cetatea voivodală în care avea el sediu, dacă vreți, headquarter-ul. Marea poartă era headquarter-ul otomanilor în Constantinople, deși pe vremea lui Mircea cel Bătrân încă erau la Adrianopol. Deci încă nu cu Ceriseră Constantinopol, dacă nu mă înșel, să nu-ți pun tâmpenii acum, să mai am furci istoricii. Toate aceste informații contextuale despre istoria momentelor respective, despre cum se vorbește, Cum ne adresam la momentul ala de țară? Cum numeam cetatea voivodală? Ce însemna să se închine? Însemna să depună jurământ în fața de vasalitate, în fața unui suzeran. Să nu

înțelegi, asta e o formă de analfabetism.

E o formă de analfabetizare. Literația, alfabetizarea funcțională, lipsa ei nu presupune că nu înțelegi cuvintele. Scaun, închinare, poartă, dar tu nu poți Nu poți opera, nu înțelegi ce se întâmplă acolo. Și uneori sunt lucruri ceva mai complexe. Aș argumenta că aș putea spune că ce am zis acum, propoziția de dinaintea a fost rezonabil de complexă din punct de vedere istoric. Nu înțelegești contextul. Poate-s arhaismi, ai zice la momentul ăsta. Dar poți testa alfabetizarea funcțională și dându-le, de exemplu, în discurs politic. Vei vota, când vei vota, poate la niște alegere anticipate sau Dumnezeu știe cum o să votăm, dar în doi ani tot vei vota. Pe baza aș crede, nu doar a inspirației, ci și a evaluării ideologiilor și discursurilor politice ale candidației. Ceea ce înseamnă că tu ar trebui să fii capabil să înțelegi discursul ăla politic. Cinci minute de bălmăjeli expuse de un politician ar trebui să le înțeleg și să spun că asta e o tâmpenie sau nu e o tâmpenie. Poate înțelege un cetățean din România un discurs politic și nu vorbesc acum de o alocoțiune în Parlament care poate e mai lungă, poate înțelegem Eticheta unei sticle? E încă o dată linguistic. Pot să citesc aici câți nitriți are și cât calciu are și îmi afectează sănătatea sau nu? Pot să înțeleg asta citind? Sigur, ăsta e text multimodal, așa zicem, că ai și semaforizare, ai aici ceva în roșu și ceva în verde pe sticla asta. Dar poți

să-mi dai un exemplu de test care testează dacă ai această literație funcțională sau alfabetizare funcțională sau nu ai? Un test pe care îl

iei sau îl pici? Poți să-mi dau un exemplu? Niciodată nu îl pici sau îl iei și niciodată nu spunem în domeniul ăsta că ai sau nu ai, ci ai dezvoltat această funcționalitate la un nivel mai mare sau mai mic. PISA evaluează pe șapte niveluri, practic de la 1 la 6, dar nivelurile de jos sunt 1A și 1B, deci ai șapte niveluri. Și elevi care sunt la nivelul 6 pot face anumite lucruri, elevi care sunt la nivelul 5 pot face alte lucruri. Elevi care sunt la nivelul 2 pot face doar anumite lucruri mult mai restrânse. Deci cumva e o chestiune de nivel mai decât de dezvoltare și nivelul ăsta țin cumva de capacitatea, cam așa ar funcționa, capacitatea de a înțelege informația respectivă și de a localiza informație în text. Cu alte cuvinte, ai textul sub nas și te întreb date factuale despre textul ăla. Poți să le identifici. Exemplu, Fefe Leaga, nici nu știu dacă se mai face, pe prima mea se făcea textul ăsta, Fefe Leaga, o femeie greu încercată de viață și începe Fefe Leaga vorbind despre cum mergea ea pe potecă cu calul ei și era din memorie, am și-o tarele mele din gimnaziu, da? Calul alb și orb și ciolănos, Bator îl chema. Ghimă Bator eserace. Bun, ăsta-i textul cu Fefeleagă. Și-ntreb mai depăiate în jos, ce culoare avea calul lui Fefeleagă, da? Fefelegei? Fefelegi? Calul acestei femei. Spune puțin mai sus. Calul alb, și orb, și ciolănos. Era alb, da? Și sunt elevi din România care nu pot să spună ce culoare avea. Și zic, a, nu, e întrebare Capcana asta. De unde să știu ce culoare avea? Și acolo în text, îl ai sub nas. Nu trebuie să ții minte, trebuie doar să cauți prin text. Așa să ai cel mai de jos nivel. Dacă tu nu poți să localizezi informație factuală, ce să-i mai interpretezi? Ce să mai analizezi? Ce să mai coroborezi cu altă informație? Și mergem apoi un nivel mai sus și un nivel mai sus. Și asta ține de complexitatea cognitivă și de autonomia pe care o ai pentru a lucra cu informația respectivă. Și sigur, la nivelele foarte înalte tu nu doar dobândești, achiziționezi informația respectivă, o analizezi, o coroborezi și ești capabil să generezi informație suplimentară, să scrii un eseu de exemplu sau să argumentezi un punct de vedere pe marginea textului respectiv și așa mai îndeparte. Și sigur că textele pot să crească în complexitate și ele și de acolo o reglezi și un test de genul ăsta are practic o colecție de astfel de texte, texte stimuli, Unele mai simple, altele mai complicate. Pleci de la trei broscuțe să joacă pe lac și ajungi la un extract dintr-un tratat de ontologie, de exemplu. Și oameni care au competența asta mai dezvoltată se opresc. pe parcurs, nu știu, cei care au foarte dezvoltată competența asta pot înțelege și textul de ontologie și pot interacționa cu el și pot lua decizie apoi și fiecare text de genul ăsta are câteva întrebări sub el, ciorchine, așa, care unele sunt țin de identificarea, de localizarea informației factuale, altele de tipuri diverse de analiză și Și de obicei se lucrează pe o schemă propusă de un psiholog, pedagog, Bloom îl chema pe el, care vorbea despre complexitatea operațiilor cognitive care sunt implicate în învățare și în operarea cu lucrurile învățate. Deci da, e un domeniu fascinant, e un domeniu

foarte, foarte fain. Zimtă-te rău, dacă copilul meu vine acasă cu o problemă de matematică, pe care nu o înțelegi, și eu ca părinte îl ajut să-și rezolve temele. Îi fac un deserviciu? Nu, îi

fac un serviciu. Îi faci un serviciu din multe puncte de vedere. Implicarea părinților în școală e unul din cei mai importanți predictori ai persistenței în învățare și în ultima instanță al achizițiilor în alte. Deci performanța educațională este într-o foarte mare măsură prezisă de implicarea părinților în școala

propriilor copiii. Ce înseamnă implicare în școală?

Implicare înseamnă teribil de multe lucruri, dar fundamental îți pasă. Și nu doar că delegi păsarea, suntem în mod evident părinți care nu le pasă. În mod special din zone defavorizate, au alte lucruri pe cap, nu le pasă, și sunt apoi părinți care nu le pasă și care nu fac mare lucru. Din păcate, în România, în cea mai mare parte, părinții externalizează educația propriilor copii, ceea ce se stupid pe vai atât de multe niveluri. Adică

le iau meditații sau ce? E o formă de externalizare.

Educația copilului meu nu e treaba mea. externalizează asta spre școală, e treaba școlii, dacă copilul meu are probleme, nenorocițiilor, sistemul educației la pământ, nimeni nu face nimic, dar tu faci ceva, fiindcă eu aș spune că principala responsabilitate pentru educația copilului meu e AMEA și asta înseamnă că eu ar trebui să fiu implicat în decizia privind la ce școală merge, Nu știu cât de bine îi merge, deci ar trebui să mă implic. Mai sunt apoi părinți care externalizează mai mult, deci le pasă foarte mult, dar în continuare bagă mâna în buzunar și externalizează către alții. Meditații sunt un nivel superior. Nu-l trimit doar la școală și zic că-i treaba școlii. Înțeleg că mai trebuie să fac și eu și ceva, fiindcă școala e foarte slabă. Ce fac? Îl trimit la școală de după școală. la meditații, dar în continuare externalizez către alții. Și ce vezi după aia este că tu nu ai tu, părinte, tu nu ai nicio conversație cu sens despre școala și educația și învățarea pe care le parcurge copilul respectiv cu copilul respectiv. Nu ai discuții și sunt discuții, unele pot fi legate teritoriul care se învață la școală, hai să facem teme împreună, hai să avem o discuție despre materia respectivă. Adică ești medic, mănânci biologie și chimie pe pâine, probabil. Când face ceva la biologie, E imposibil să nu discuți cu ea. Eu știu cum am fost eu când am făcut psihologie la școală. E un domeniu care mă fascinează. Dragă Vlad, hai să vorbim despre... În sfârșit pot să vorbesc despre lucrurile care mă pasionează cu copilul meu. Cum să nu le vorbesc? Dar dincolo de lucruri care sunt teritoriale și care sunt legate efectiv de materia respectivă, să discuți fel de fel de alte lucruri care se întâmplă în jurul nostru. De ce a picat guvernul? Păi asta e o discuție. Ei nu discută la școală despre asta. Dar putem să avem o conversație și ajuta asta la un anumit tip de educație pe care o primește copilul respectiv în familie, eu zic că da. Și ai nenumărată studii care arată că implicarea părinților în școală, în vari motive, duce la performanță educațională, dar și transmite un anumit mesaj, că școala e importantă. E important pentru mine ca tu să mergi la școală, e important pentru mine ca tu să înveți. Și cum îi transmite asta? Spunându-i doar asta? Păi eu pe vremea mea să fie avut ce ai tu, crezi că asta-i conversația care generează motivație? Nu, pasiunea generează pasiune. Când tu citești, când tu vorbești cu pasiunea despre lucrurile pe care le citești, despre lucrurile pe care le faci, despre cât de importantă-i știința în viața ta, copilul tău va dobândi. Pasiunea e contagioasă. Va dobândi acea pasiune și va fi la fel. Dacă te vede citind, va citi. Dacă te vede că ai dispreț față de școală, că nu pui mâna pe o carte, că nu vrei să ai discuții de genul ăsta despre lucrurile pe care le fac, ce o să te ducă de acolo? Că lucrurile astea nu sunt importante. Eu însumi am început... Citesc cărți pentru copii și adolescenți ca să pot să discut... Citesc și eu cărțile pe care le citește copilul meu mai mic. Ce citești? Citește fantasy, de exemplu, la momentul ăsta. Și am avut momentele mele în care am citit fantasy și mi-a plăcut foarte mult, dar sunt foarte young adult ce citește la 13 ani acum. Adică nu e tipul de literatură pe care o aș citea în mod normal. Dar citesc. De ce? Ca să pot vorbi cu el despre lucrurile pe care ele citește. Cu cine să vorbească despre ele altfel? Și când eu fac asta, lui transmite un anumit semnal. Asta presupune implicarea mea în chestiuni legate de educație. Și sigur că asta e informală și e în afara contextului școlii, dar eu cred că e important.

Și e mai important să faci asta decât să-l trimiți la meditații.

Eu cred că e mult mai important

să-l trimiți la meditații, pentru că și aici ai de ales între a-l ajuta să înțeleagă singur materia, adică îl ajuți, faci temele cu el și îl ambiționezi să învețe singur sau îl trimiți la meditații unde profesorul știe să-i dea mură în gură ceea ce va pica la

examen. Părinți diferiți sunt foarte diferiți, evident, și în timpul pe care îl pot pune acolo și în capacitatea pe care o au, fiindcă sunt părinți care ei însuși s-au oprit la matematica clasei a patra, de exemplu, cu ce să-l ajute la integrale pe, sau nu știu, logaritmi sau da, ok. Dacă nu-s capabil să-l ajuci, îmi dau seama că nu-s capabil, o să-l trimit undeva unde să-l învețe, că e clar că are nevoie să fie învățat. Deci trimisul la meditații nu-i neapărat greșit. Abuzul de meditații e greșit. Copiii mai n-au făcut niciunul dintre ei, niciun fel de meditație, nic Deci am refuzat absolut și i-am scos din școala românească unde eram obligat să-i trimit și la meditație. Au mers în alt tip de școală unde n-a fost nevoie și nu au luat o oră vreodată. Că n-am trecut hopul cu ăsta mai mic, poate va fi nevoie vreodată, dar cel mare o oră n-a luat. Și aș evita asta cât mai mult posibil. Dar sigur, depinde de școală. Depinde. Pentru că în România... Avem doveți circumstanțiale privind faptul că vârfurile pe care le creăm, talentele pe care le creem, nu sunt create de școală atât de mult, cât de buzunare foarte adânci ale părinților. Și uite,

o dovadă... Buzunare care ce? Care i-au meditație? S-au trimis la școli internaționale?

Meditații și alte, nu știu, concursuri, tabere și alte lucruri de genul ăsta. Adică școala în sine nu produce atât de mult. A fost o predicție pe care am făcut-o, mi s-au urcat multe lume în cap, desigur eu sunt și bullied online așa de unii și alții, fiindcă mă hazardez să fac predicții sau să fac lucruri care nu sunt neapărat populare. O predicție pe care am făcut o în pandemie a fost aceea că România nu va avea atât de mare cădere educațională precum vor avea alte state. În pandemia, școala românească a făcut toate greșelile care puteau fi făcute. Acum, uitându-ne în urmă, ne dăm seama că închiderea școlilor a fost o mare greșală. Statele care n-au închis școlile n-au avut pierderea educațională atât de puternică. Deci România a făcut toate greșele posibile. Și vine PISA-ul de după pandemie. unde avem scădere în toate țările OECD, mai puțin în România. Deci România a rămas constantă. A câștigat câteva locuri, nu prin prisma faptului că ar fi crescut în termeni absoluți, dar a crescut în termeni relativi, fiindcă alții au căzut. Și toată lumea era mirată. Știi, ministrul de atunci, Ligia Deca, a prezentat asta și multă oară a zis, s-au strepezit dinții atunci, a prezenta asta ca o dovadă privind reziliența sistemului de educație. Așa a frazat-o ea. și nu ține de reziliență. Da, ține de o reziliență, dar nu a sistemului de educație a statului român. Predicția o făcusem la începutul pandemiei. De ce? De ce făcuseam predicția asta? Fiindcă mie mi-era clar că nivelul înalt de educații pe care îl ai în zonele urbane mari, în România, nu e dat de calitatea școlii atât de mult, cât e dat de meditații. Și meditațiile au continuat și în pandemie. Deci școala s-a oprit, meditațiile au continuat și mai abitir încă, pentru că mai aveai timp și orele pe care nu le petreceai la școală le făceai în plus, nu o oră de meditație, doi ore de meditații online. A durat un pic, a fost puțină vânzăleală până când meditatorii s-au prins cum se pornește Zoom-ul, dar după aia lucrurile au mers ca de obicei, dacă nu chiar mai bine. Și asta-i o dovanză circumstanțială. Sistemul de educație a căzut, a fost absolut țăndări în pandemie și totuși educația în România a dus-o bine. De ce? Păi asta înseamnă pentru mine că nu sistemul de educație ține educația sus. Și e trist când spui asta, dar ca fapt divers, România este de departe din lumea asta mare, deci nu din Europa, din întreaga lume, este țara cu cel mai mare abuz de meditații. Serios? Da. Nu există nici o altă țară în lumea asta care să facă acest tip de tuition, de școală

după școală. Dar eu de când eram la liceu, colegii mei plecau de la liceu și se duceau la 3-4 ore de meditație. Adică era o a doua școală privată făcută cu profesori. Și nu

din liceu. Asta se întâmplă de la începutul gimnaziului pentru mulți copii și înseamnă și ceva pentru copilăria lor. Adică i-am vrut ca copiii mei să aibă copilărie. Adică ok, durează școala până la 4, dar după aia nu mai luăm nimic în plus. Dacă vrea el să facă informatică, dacă vrea el să mai învețe o limbă străină, excelent.

Dar ce zici de teme? Pentru că sunt copii care ajung acasă și fac încă 3-4 ore de teme. Profesorii nu vorbesc între ei, fiecare profesor îți dă câte o oră, o oră jumate de teme, ajunge acasă,

faci toată ziua teme. Ai dovezi? Din nou, când zic dovezi, eu nu mă văd atât de mult ca un practician în domeniu. Eu sunt om de știință, sunt cercetător. Eu mă duc la știința domeniului. Și când mă întreb de teme, eu zic, bun, Practic, felul în care sunt văzute aceste lucruri, sunt văzute ca intervenții. În medicină știi că despre asta vorbim. Am vorbit de intervenții și effect size, puterea efectului. Vezi rezultatul, da. Cum v-am zis, vreau să merg de la punctul A la punctul B și sunt multe rute pe care pot merge, pot implementa această intervenție sau această intervenție sau această intervenție. Ce spui tu

e că putem compara copiii care fac teme sau care nu fac

teme. Da, și putem compara temele ca o metodă de intervenție cu altceva. Nu știu. bătaia, care știm că-i ruptă din rai și dacă nu îi dau teme, da-l bat și poate că asta o să influențeze lucrurile. Hai să ne uităm. Ce spune știința? Abuzul fizic asupra copilului duce la mai mare învățare? De ce spun asta, fiindcă de curând am citit, acum venind în coace, citeam pe Hot News despre o mamă care străgea copilul de pări pe stradă. În România, în continuare, ai teribil de multă pedeapsă fizică implicată în educație. Homework funcționează. într-o oarecare măsură. Deci ce îți arată Stulie e că funcționează, e o intervenție care are impact, nu are cel mai mare impact, există alte intervenții care au impact mai mare, dar homework funcționeaza într-o oarecare măsură. Dacă ai patru ore sau cinci ore de homework pe zi, de teme pe zi, asta nu o să funcționeze. Funcționează într-o ouarecare măsură. În esență aș sumariza ceea ce știu despre cercetarea domenului spunând așa. Temele, dacă sunt rezonabile și sunt date în așa fel încât să exerseze fix ceea ce s-a predat, să consolideze fix ceeea ce s-a predat anterior și nu exagerează din punct de vedere al timpului, sunt un instrument bun pentru a consolida învățarea. Deci temele sunt bune. Nu se înțelege că sunt de acord să primească 4, 5, 6 ore de teme pe zi. Ce faci ca părinte

dacă ai un copil care îți vine de la școală și are 5 ore de teme? Cum intervii? Îl muți? Faci

o ședință cu părinții? Eu cred că oricum părinții au mult prea mare implicare și sunt agiamite de cele mai multe ori. Implicarea lor e complet stupidă, extrem de multe ori, adică... Am avut experiența asta, copiii mei au mers intențial într-o școală de stat și aveam nenumărate discuții în ședința cu părinții, cu părinți care nu știau nimic despre domeniu dar aveau opinii foarte puternice. Și cred că în România părinții sunt mult prea implicați în educație din punctul ăsta de vedere, făcând presiune asupra profesorilor cu ce să predea, cât să predea ce teme să dea, câte teme să de, las că știm noi mai bine. Nu-i treaba ta să te implici acolo. Deci eu n-am fost niciodată fan al acestui lucru și niciodată nu m-aș duce la un profesor să-i zic nu-ți faci bine tre fiindcă el nu vine la mine să-mi zic același lucru. E jobul lui și ar trebui să asum că se achită de acest job cât de bine poate el. Ce-aș face încă și ceea ce am făcut de altfel. În momentul în care am fost nemulțumit dincolo de un anumit nivel, mi-am luat copilul și l-am mutat în altă parte. Și asta e dreptul și adică chiar obligația fiecărui părinte. E treaba ta, e cel mai important proiect pe care l-ai în viață, e mai important decât jobul tău, e mai important decât orice, educația copiilor tăi. Națiunile care au un cult pentru educație sunt nu doar națiuni educate, sunt națiuni de succes. Educația duce la succes și din punct de vedere individual, dar și din punct de vedere societat. Educație este ruta către succes și asta e o ruptură în societatea din România. Nu mai credem asta, părinții nu mai transmită asta. Elevii nu mai învață asta. Avem alte rute către succes. Să fii politician, să dai tunuri, să las că ne descurcăm noi. Deși eu argumentez că aceste competențe pentru secolul XXI sunt importante și merită dezvoltate, eu nu spun că ele înlocuiesc educația clasică. Avem nevoie în continuare de educație clasică și cred că avem nevoie de educația mai mult o să exagerez, o să zic clasicistă. în condițiile în care atât de mare parte din ceea ce facem noi e rezolvabil prin tehnologie. Cred că societatea noastră, cred că noi suntem puși la momentul ăsta în situația în care suntem prea puțini dezvoltați umani și etic pentru puterea tehnologică pe care o avem în mână. Aș vrea să văd din nou filosofia având rolul pe care se cuvine să fie avut de filosofie în educația copilor noștri și aș fi vrut să văd În America, la momentul ăsta, sunt în declin și sunt desfințate liber la alți colegi, colegiile de libarts, educație clasică, asta înseamnă. Aș vrea să mai văd că, nu știu, poate se mai întâmplă asta din când în când, dar aș vrea să văd deseurile lui Montaigne, de exemplu, citite în gimnazii, în liceu, poate, când e momentul să le citești. Și eu cred că asta te formează mai bine ca cetățean cu repere etice și cu valori decât abuzul

de tehnologie. La asta n-ajungi decât prin

educația, să nu-ți o dă tehnologia. valorile, fiindcă de-aia spuneam că profesorii pot fi mentori, nu neapărat modele, dar mentori. Și asta înseamnă să mentorezi, să ajuți la, nu la crearea, nu tu crezi valorile, lasă-te-n penie, nu tu crezi valorile acelui, dar să-l ajuți în a înțelege care sunt valorile lui. Și pentru asta ce trebuie să facă? Să citească textele clasice care pun baza valorilor pe care operăm în societatea asta. Și să le discute, să aibă cu cine să le discute.

Corect. Dragoș, tu ești inclusiv expert în ce înseamnă testare. Poți să ne zici despre teste? De ce le demonizăm? Ce să facem cu frica înainte de test? Chiar se poate îngrășa porcul în ajun sau nu? Și cum să-ți înveți toată materia cu o seară înainte de examen și să-i dă nota bună?

Așa grozevie nu s-a văzut, cum era gluma cu Ardeleanu când a văzut girafa. Așa ceva nu există. Dar așa ceva chiar nu există, să îngrași porcul în adjunct. Bun, acum hai să despachetez întrebarea ta. Sunt expert în teste? Da, asta e expertiția mea principală, teste și testare psihologică și educațională și am lucrat pe toate cele cinci continente în proiecte, unele mici și altele mari și importante în domeniul ăsta. De ce ne e frică de testare? Numim asta anxietate de testare, test anxiety. Anxietate de testare au curs râuri privind de cercetare, privind de unde vine și ce-i cu ea și ce știm este că Anxietatea are si o parte trasatura. Sunt pur si simplu oameni care sunt mai anxiosi decat altii. Asta e trasatura ta. Unii care sunt mai tematori, isi fac griji pentru mai multe lucruri si evident ca astia care au aceasta caracteristica fundamentala, e o trasatura de personalitate, se vor ingrijora mai mult pentru toate lucrurile, inclusiv pentru testare si examene. Dar dincolo de asta, orice forma de examinare e un stimul anxiogen. Nimeni nu-i place sa treaca printr-un test. Gandeste cum era Intra profesoara in clasa si zicea, Iliescu in cazul meu, la tabla. Aveai o gheara aici. Sau scoate-ti o foaie de hartie, dar ai o gheara. De ce? Fiindca esti pus in fata propriei performante. Se pune brusc lumina pe tine. Si performanta asta rare ori iti da un feedback pozitiv. Nici o forma de testare. E greu sa ai la un test pantaj perfect. Deci cumva, poate ți-ai fi dorit să fie mai bine, nu e rău ce ai, dar poate s-ar fi putut să fie mai bine, deci în primul rând te pune în față cu problema performanță și feedbackul este inevitabil, unul care are și componente negative, unor e profund negativ. Nu ne place să ne evaluăm, noi plăcem să fim evaluați. În al doilea rând însă, și în România ai mult mai puternic recul din punctul ăsta de vedere, ține de ce se întâmplă după testare. Noi niciodată nu facem testare de dragul testării. Tu faci testarea pentru a acumula un tip de informație pe care nu aveai anterior testării Eu ca profesor știu câte ceva despre fiecare din elevii mei, de ce le dau un test? Ca să aflu, să pun pe masă un tip de informație care nu era la îndemâna mea înainte să facem testarea. Deci tu creezi testarea ca o formă de a elicita, de a genera informații, de a extrage informații de la elevii. Și apoi cu informația aia se va întâmpla ceva. Vei lua niște decizii. Se va întâmpla ceva cu informația aia. Noi nu ne temem atât de mult de momentul efectiv al testării cât ne temem de consecințele testării. Deci ce se va întâmpla cu acea informație? Inevitabil în România consecințele sunt negative. Rare ori o să-i spui, hei, bine, ai avut progres. De ce? Pentru că în România tu nu relaționezi rezultatul unui testări cu progresul avut de elevul respectiv. Și doar cu un scor absolut și de multe ori cu comparabilitate. Deci te duci acasă cu testul respectiv și în loc să zici, mama, Dar testul trecut am avut 6 și acum eu am 7.50 și asta arată progres și profa spune că e bine și sunt pe ruta corectă și dacă continui în felul ăsta voi termina cu un 9, ceea ce e foarte onorabil, sau cu 10. În loc să spui asta o să spui, mama am luat 7.50 dar cred că o să-mi treacă 8 în catalog. Și Bruce a luat o pereche de palme, de ce 8? Ai tot ce-ți trebuie în viața asta, uite ce eforturi facem și tu nu ești în stare. Păi eu mâncam cartea aia de trei ori până acum. Sau dacă nu-ți iei pereche alea de palmă, tot ai un anumit tip de reproș. De ce 8, de ce 9, de ce 10? Dar Gigel ce-a făcut? De el a luat mai mult, dar de el de ce poate? Tu ai ciungă în păr? trivializez un pic, dar cred că e clar unde mă duc. Consecințele sunt negative în imagine de sine, în statusul în fața celorlalți, în relația cu părinții și asta ține mai de graba. Spune că demonizarea testării în societatea din România e datorată mai mult decât oricărui alt lucru, consecințelor pe care le dăm acelor rezultate. Ele se reflectă în note, se reflectă în discuții cu părinții, care sunt de obicei negative, în consecințele pe care le-au acele discuții. Gata, fără tabletă timp de două săptămâni. Ok, ca și cum asta o să

rezolve lucrurile. Și părinții care se uită la noi cum ar putea să schimbe asta, cum ar putea să vadă altfel testarea ca să nici copilului să nu-i fie frică. Copilului nu cred că e frică că profa te-a certat. Ți-e frică să mergi cu nota aia acasă. Cum să schimb perspectiva față de nota, astfel încât... Noi facem

pași foarte... e o întrebare super bună. Noi facem pași importanți în România la momentul ăsta în sprea a trece spre altceva. La momentul ăsta se lucrează de un an de zile și vor fi gata acum în iulie și vor fi probabil adoptate prin ordine de ministru, probabil, din partea ministrului educației, în august sau în septembrie, standardele de evaluare. Assessment standards le zice în engleză, standard de evaluare. România este una din cele doar două țări din Europa care nu au avut niciodată standard de evaluare în educație. Standard de evaluare îți spun ceva despre ce reflectă nota respectivă. Dacă să dau un exemplu, băiatul meu mai mare care a stat și în clasa 5-a într-o școală de stat, Ea o notă nu neapărat proastă, dar șapte nu-i nota pe care o așteptam eu la o teză la matematică în clasa a cincea. Bine, cu șapte. Și eu îl întreb unul, dar ce-ai greșit? Nu știu ce-am greșit. Mă duc să vorbesc cu profa, niciodată n-am contestat nota în vreun fel. Dar vreau să înțeleg ce-a greșit, ca eu să, din nou, eu mă implic mult și vreau să știu ce a greșit, ca să pot să-l ajut să recupereze ceea ce nu știe suficient de bine. Adică nu se oprește la nota șapte. Șaptele ăla îmi spune mie ceva și eu vreau să acționez în virtutea acelui șapte. Și o întreb, ce să facă? Și ea zice, păi să facă mai multă matematică. Și eu zic, de unde? Și ea zicea, păi din culegerea asta. Și eu zic de unde din culegere? Și ea era foarte irritată. Zicea, din culegere, domne, cum de unde? Păi da, domne, de unde? Toată culegerea, domne. Nu era capabilă să-mi spune specific ce a greșit și de unde până unde să exerseze în plus. Și sigur, am înțeles ulterior ce greșise. Greșea puteri. Nu înțelegea când înmulțești sau aduni puteri, nu știu ce se întâmplă cu... cu puterea, adică 2 la 3-a ori 2 la 5-a, ce se întâmplă? 2 la câtea e? Ce faci cu puterile alea? Evident că greșea și item de fracții când erau cu puteri, greșeau și item de fracții. Fracții știa, puteri nu știa. Dar a durat puțin fără să înțeleg asta. Ce fac criteriile? În medicină aveți astfel de criterii peste tot. Ar fi de neconceput să mergi să-ți faci analizele de colesterol și să nu știi că... Sunt standardizate. Nindiferent de la ce laborator le-am făcut, îmi iese același lucru și peste 100 îl pui în chenar negru. De ce? Fiindcă avem noi studii clinice controlate, știm noi de ce peste 100 e rău sau sub 100 e bine. Deci cumva avem știință în spate. În educație de ce să n-avem asta? Și în alte țări ai în educație astfel de lucruri. Deci brusc, când ele vor fi implementate și utilizate, când vei veni cu șapte, ți se va spune așa. a luat șapte la probleme de puteri, pentru că este capabil, n-a luat cinci, n-a luat patru, deci are o oarecare capacitate, e capabil să adune puteri și să le mulțească, dar nu e capabil să facă problemele de tipul ăsta și ăsta și ăsta. Dacă ar fi capabil să facă probleme de tipul ăsta cu puteri, ar lua opt și dacă ar fi capabil să facă și probleme de tipul ăsta, ar lua nouă. Deci cumva nivelul de competență pentru fiecare cărămidă pe care o predai e descris cu liniuță și atunci copilul vine acasă după un astfel de test cu un feedback verbal, nu doar cu nota, nota nu înseamnă nimic. Și chiar nu înseamna nimic, ai o disparitate imensă a notelor. Eram olimpic la mate și la fizică, la fizică în mod special, dar profesorul nostru era unul din acei profesori de școală veche, de modă veche, care spunea 10 e pentru Dumnezeu, 9 e pentru mine, pentru profesor, de la 8 în jos sunteți voi. Și asta se întâmplă și în urmă de liceu din București, că la Lazăr auzisem, nu știu dacă mai e așa, olimpicii, deci aia care luau olimpiade, aveau 8 la matematică și că atât de dur era profesorul. Și vine altcineva dintr-un liceu no-name de pe Mirgunde cu 10 pe linie.

De ce? E normal asta? Ok, și standardizarea o

să rezolvă asta, nu? Standardizarea rezolvă asta și standardele de evaluare astea rezolvă faptul că-ți vine copilul acasă cu o notă care înseamnă ceva. Și brusc ca părinte, mă pot concentra pe acel lucru, fiindcă eu nu vreau să mă concentrez pe șaptele ăla sau pe optele ăla. Vreau să înțeleg ce știe și ce nu știe, ca eu să ajut învățarea lui pe acele lucruri pe care nu le știe. Și asta înseamnă că nota devine brusc acționabilă pentru mine. Și, sigur, în continuare o să fie părinți care nu vor să le pese de asta, dar cei care o ar le pasă o să aibă un material cu care să lucreze mai departe. Da, știi, discuția

asta, uite, pe mine personal mă face să îmi dau seama că trebuie să fiu mult mai atent și angajat în ce înseamnă educația cu copilul meu sau cu copiii mei și nu la modul plictisitor în care o vedeam până acum, ci în modul în care aș putea eu să mi-angajez pasiunile mele în discuție cu copilul relevantă la temele pe care le are, de exemplu biologie, fizică, poate matematică, și poate în a încerca să îi însuflu aceste competențe ale secolului XXI pe care mi le-am și notat, literație scrisă, mă rog, astea erau cele vechi, literația scrisă, de matematică și de științifică, dar și literație media. Adică poate că ar merita să mă uit cu fica mea cea mare, Anastasia, la un discurs politic și să vedem unde greșește flagrant și unde nu ne păcălește această băjmăgeală scrisă și neînțeleasă. Cum să recunoști un text scris de iaide, de exemplu, citit de un politician. Ar fi foarte șmecher să râzi de aici. Ce înseamnă metacogniție? Te-ai gândit în asasia la cum gândești? Hai să ne gândim la cum ai gândit asta. Indire critică, colaborare. Am mai vorbit despre inteligența emoțională pe care mai degrabă o diminuim competență emoțională. Cumva pe mine m-ai descris spre aceste lucruri și faptul că știința ne spune că Implicarea părinților în educația copiilor este un factor important în performanța pe care o vor avea acești copiii viitori, adulți. Pe mine asta mă mișcă și mă convinge. Totuși, pentru părinții care se uită la noi acum, dacă ar fi să zicem să le recomaz un singur lucru cu care să înceapă. Înainte de a aștepta cei 10-15 ani ca lucrurile să se schimbe, Probabil că putem deja să schimbăm lucrurile prin implicarea acestor părinți care se uită acum la noi și care de acum o să înceapă să facă ceva în plus. Ce le-ai recomanda să facă în

plus? De unde să înceapă? Aș începe... lucrurile care deja le plac copiilor lor. Fiindcă destul de ori aud de la părinți, da, da, copilului meu nu-i place nimic. N-are nicio pasiune. Și zic, asta-i o tâmpenie nemăsurată, imposibil să n-aibă nicio pasiune. Ce face el în timpul liber? Se joacă jocurile. Ok, discutezi pe jocurile alea. Am avut niște conversații extraordinare legate de istorie și asta a fost unul din lucrurile care a generat pasiunea pentru istoria fiului mai mai mare. El a terminat acum la Vraje, Bruxelles. Acum câteva luni a avut graduarea, absolvirea. Până la urmă un major de istorie cu știință politică, relații internaționale. Așa. Dar pasiunea lui a fost pentru istorie în liceu. Și puțin mai am o pasiune pentru istorie în ziua de azi. Și pasiunea lui pentru istorie, cel puțin parțial, a venit din jocurile pe care le-a jucat și conversiațiile pe care le am avut. Juca Assassin's Creed. Ok.

Și ce legătură are cu istoriea? E

un joc 3D imersat într-o lume care are sens istoric. E realistă din punct de vedere istoric. Una din ediții era în Republica Venețiană. Bun, hai să discutăm despre Republica Venețiană. Hai să discutăm ce a însemnat Republica Venețiană. Negoțul venețienilor în Mediterană. Prinde sens

decorul din joc. Începi să înțelegi altfel decorul din

joc, nu? Da, și ai o conversație despre asta și Brusca e pasionat și începe să citească în plus. Și Brusca, ai ceva de discutat cu el. Nu există copil să nu aibă pasiuni. Formula 1? Bun, hai să vorbim despre Formula 1. Și hai să vorbimos despre motoare. Și hai să vorbim despre fizica din interiorul unui motor. Ai atât de multe lucruri. Nu există. Și dacă nu există ceva pe care îl aveți deja în comun, creați lucruri pe care să le faceți în comun și e mai degrabă datoria ta să mergi acolo unde are el pasiunea decât să îl obligi pe el să vină înspre ce crezi tu că trebuie făcut. Adică

nu te duci cu colegerea de matematică.

Acum facem matematică. Nu o să-i placă. Dar ajungi la matematică eventual. Orice vei face în lumea asta vei ajunge până la urmă la matematică și filosofie.

Cât de tare! Cât de mișto! Exact! Și iată încă un motiv de a nu fugi de matematică. Pentru că tot ajungi la ea. Poate ar trebui să ajungi și pe alte cale la ea. Pentru că dacă dai cu legerea de masă probabil că nu o să-i placă, dar dacă o să te duci înspre cum funcționează jocul pe care îl joacă și că e un cod în spate și că codul ăla este matematică, poate că așa o să-l atragi și înspre matematică.

Și aș mai spune ceva aici, lumea în care trăim eu, lumea în care abilitățile, competențele de înțelegere, de Raționament algoritmic, le zicem. Algoritmic thinking. Raționamente algoritmice vor fi din ce în ce mai importante. Un pic de programare, nu trebuie să fii un mare programator, dar un pic de programare. Am un fost coleg de școală care a emigrat în Germania acum foarte mult timp. Eu am făcut școală germană în Brașov, eu sunt brașovean și mulți din colegii mei de acolo erau orsașuri, români care au putut să plece relativ ușor. Și s-a retras, e fermier, e țăran, fermier, dacă nu ca la Dacă e agricultură făcută cu mașinerii și el spune așa, dacă aș, ca să îmi programez combina, trebuie să știu un pic de programare. Eu sunt țăran, eu sunt fermier, dar trebuie să știu un pic. Aproape în tot ce faci la momentul ăsta, AI-ul pe care, mă rog, ce numim acum AI și nu știu, aproape tot ce facem în fiecare domeniu al vieții necesită un pic de gândire algoritmică, un pic de capacitate de a gândi precum computerul. Asta înseamnă matematică. Asta are componente de matematică. Nu știu dacă mai avem timp. Aș putea să-ți dau un exemplu de cum funcționează... În educația britanică și în alte sisteme, dar în educația britanică asta se face plenar, se recunoaște faptul că sunt foarte puțini copii care pot să fie de 10 pe linie. Asta e o marotă a românilor și-o hachiță și-o viste sau o aspirație. Copiii lumei de 10 pe linie. Și împingi pe copii să aibă 10 peste tot și pui presiuni pe profesori, deși tu știi că el învață doar biologie și fizică și chimie ca să dea la medicină, tu vrei să aibă 10 și la matematică. De ce nu-i dai, doamnă, 10 și la istorie? Că ce-i importantă istoria? Dă-i un 10 acolo. Știm că așa se întâmplă în școli. Și Educația Britanică recunoaște asta în mod explicit. Nu toți copii, extrem de puțini copii pot să fie A-star la toate. Majoritatea au plusuri și minusuri, au un profil de interese și un profil de motivație și de timp. pe care îl pui în diversele materii și de abilități pentru materiile respective, motiv pentru care va fi disparat. Adică achizițiile lor vor fi disparate. Și atunci, la începutul fiecărui an, ai o evaluare de bază, o parte e o evaluare cognitivă, e un test care se numește CAT4, dar ai și evaluări educaționale, acea evaluare preliminară, care se mai practică și la noi. În urma evaluării preliminară îi faci un profil, care se bazează pe ceea ce se numește Predicted Grade, nota prezisă. Cu acest profil de competențe și cunoștințe pe care l-ai la acest moment, eu prezic că la finalul acestui an, să zicem că ai intrat în clasa nouă, la finalul clasei a noua, tu vei avea 9 la matematică, 7 la biologie și ăsta e momentul, și așa mai departe. Ăsta e momentul în care ai o discuție cu părintele și zici, nu e fatalitate aici, nu e ce ți-e scris în frunte ți-e pus. El poate obține 10 la matematică. E asta important pentru tine? Da, da, e important. Bun, bun. Ca să obține 10 la matematică, el trebuie să facă două ori în plus. Adică nota asta e nota pe care o prezic cu aceste competențe și interese, lucrând, venind la școală. Vinde la școală și face minimul necesar și va avea 9. Dacă vrei zece, trebuie să facă mai mult. Orice copil poate să ia zece, dar trebuie să facă mai mult. Copilul tău va trebui să facă o oră în plus pe zi. Îți asume asta? Suntem toți la ei. Sunt eu profesorul, ești tu, plătii părintele, ești și copilul. Ne asumăm asta? Facem asta? Dacă da, eu voi personaliza educația și îți voi da teme în plus de o oră în plus pe zi și eu mă aștept atunci ca tu să ajungi la zece. Da, facem asta. Bun. La biologie nota pe zi să-i șapte. Vai, dar vreau zece și la biologie. Sigur, nicio problemă. Trebuie să facă încă două ore în plus pe Exact. Decide ce-i mai important pentru tine, biologia sau matematica. Unde vrei sa aiba zece?

E foarte misto pentru ca in felul asta il ghidezi real sa aiba zecile la real si iti asumi ca nu le poti face pe celalalt. Exact. Si

nu-l mai chinui nici pe copil, fiindca trec prin iad unii dintre ei avand meditatii la 5 materii. Pentru ca parintii isi traiesc cateodata neimplinirile propriilor tinereti. vieți prin intermediul copiilor. Tipul ăsta e presiune, are repercusiuni serioase asupra sănătății mentale a copiilor, a adolescenților și ulterior la vârsta adultă. Deci nu mi-aș abuza niciodată copilul în felul ăsta. Dragoș, vreau

să-ți mulțumesc că ne-ai dat așa o gură de aer și ne-ai învățat cum să participăm la educația copiilor noștri și cred că acesta e cel mai important lucru pentru că e acționabil de astăzi, poți să-l faci de astăzi și cumva eu ce puțin de astăzi am instrumentele necesare, încep să mă gândesc la ce o pasionează pe Anastasia pentru că ea e la școală, cealaltă e încă mică, e la grădiniță, dar și acolo încep să mă gândesc la care sunt pasiunile copiilor mei astfel încât pe acolo să pătrund cu niște mici boabe de educație care să înflorească ulterior în timp. Un singur lucru

aș mai adăuga, pedagogia, științele educației, e o știință serioasă, e o știință reală în care avem cercetare serioasă, să avem mai multă încredere în cercetarea domeniului și mai mulți șepticizi față de ideologiile care permează cumva, e un domeniu foarte plin de ideologii. Mai încet cu ideologiile, hai să ne uităm la cercetare empirică și ce spune că funcționează și ce funcționeză. nu Când zici

ideologii te referi la diverse curente de educație, gen Montessori,

Și la asta și la faptul că, nu știu, una din ideologiile care au dominat au fost abordarele SEFER, de exemplu, în educație. Hai să nu-i forțăm pe copii, fiindcă sunt suflete plăpânde și când le dăm prea multe teste și când îi forțăm puțin mai mult decât ar dori ei să facă, noi îi abrutizăm și îi nenorocim pe viață. Și asta e o tâmpenie nemăsurată și ai cercetare empirică extrem de solidă care arată că nu așa funcționează lucrurile. Criza științifică și criza tehnologică a Occidentului, fiindcă Occidentul trece la momentul ăsta printr-o criză tehnologică, în ce sens? Mult mai puțin copii care merg înspre universități tehnice la momentul ăsta decât mergeau în trecut și decât ar putea merge. Multe universități tehnice din Vest sunt populate cu copii care vin din România și Bulgaria și alte țări din zona asta. De ce? Ca să mergi la universitate tehnică trebuie să fii bun la matematică și fizică și știință în general. E greu să faci știință. Mai toată lumea vrea să facă sociologie, psihologie. E ceva mai ușor sau par ceva mai facile. Și dacă tu Neglijezi științele și matematică pentru o perioadă suficient de lungă de timp, că în termen liceu tu nu o să mai fii capabil să mergi la universitate tehnică și să faci inginer. E bună și psihologia, evident, și filosofia sunt bune și sunt importante pentru civilizația noastră, pentru cultura noastră. fundamental civilizația umană, societatea umană, stă pe spinarea inginerilor. Drumuri și poduri și mașini și iPhone-uri și computere sunt create de ingineri și avansul tehnologic care ne duce înainte societatea, în medicină la fel sunt lucrurile. Nu oricine poate să facă cercetare și în medicină în mod special. Sunt lucruri complicate, dacă tu nu îi forcezi un pic să meargă în direcția aia se pierd, se vor pierde în mod evident. E nevoie să ieși un pic Nu descreierat, dar să ieși un pic din zona de confort cognitiv ca să dobândești de prinderi noi. E nevoie să te forcezi un pic pe tine și sunt oameni care au capacitatea și au dobândit această capacitate de a se forța pe ei înșiși în mod constant și sunt alții care trebuie, când sunt tineri, trebuie forțați un pic, trebuie împinși un pic în direcția aia. O să facă lucruri care le plac și o să facă și lucruri care nu le

displac profund. Cumva asta e o altă abilitate care merită dezvoltarea de mic și asta îi învăț pe copiii mei. N-ai chef să faci tema respectivă sau să înveți materia asta, dar să arăți creierului tău că poți să faci lucruri grele de care nu ai chef, e o altă abilitate care te va ajuta enorm în viață la orice ai de

făcut. Așa e. Și e un fel de antrenament cognitiv pe care dacă nu îl faci, nu o să fii capabil să faci nici în alte contexte respective. Exact ca împinsul

la sală. Nu vrei să împingi o bară mai grea, dar dacă e mai grave crește. Dragoș, mulțumim foarte mult pentru această incursiune în educație. Mi-a plăcut foarte mult discuția asta. Poate ne așteaptă o altă discuție pe viitor, poate am putea să dezvoltăm subiectul ăsta sau să mergem într-o altă zonă la fel de interesantă. Vreau să-ți mulțumesc că ai participat la podcast. Mulțumesc cu oamenilor care au rămas până acum. Dacă aveți întrebări, puneți-le jos în comentarii. Dacă aveți povești de spus despre meditații, despre copiii care au reușit, copiii care au plecat din țară, copiii care s-au întors în țară și au făcut lucruri aici, lăsați poveștile voastre jos în comentari. Dacă aveți ceva de adăugat, ceva ce nu vă place la școala românească sau ceva ce vă place, sau ceva ce... Poate o chestie pe care, uite, mi-ar plăcea să știu de la tine. un mod în care tu ai reușit să conversezi cu copilul tău și să te legi de o pasiune de-a lui ca să-i inspiri dragostea pentru educație. Lasă-mi povestea asta jos în comentarii. Îți mulțumesc pentru asta, mulțumesc cu Unicredit Bank pentru faptul că sprijină acest demers educațional dragos. Mulțumesc din nou! Ciao pe curând!