Cancerul de sân: de la diagnostic la vindecare. Traseul complet.

Ziua când am descoperit ceva la sânge. A fost ziua în care am sperat că nu pot fi eu cea care trece prin cei mai rău. Și a fost și ziua în care am înțeles că...

Ce a urmat după aceea? Care au fost următorii pași și...

A fost și ziua în care am înțeles că trebuie să merg acolo unde mi-e frică să merg.

Astăzi am avut ocazia să văd toate aceste lucruri din punct de vedere uman. Ce m-a impresionat foarte mult, ce mai mult, este această frază a Dani, în care a spus că, de fapt, cancerul i-a oferit mai multe decât i-a luat. Astăzi vedem un material în care reconstruim complet povestea unei paciente din momentul în care descoperă ceva la sân, este în duș și descoperă ceva la sân.

Până.

În momentul în care medicul îi spune felicitări, te-ai vindecat de cancer. Cum te simți acum după tot ce a fost în urmă?

Specială.

Așa mă simt.

Mă simt foarte specială. Pentru că am găsit oamenii care să mă ajute să îmi fie ușor și să ajung să mă simt specială. S-a întâmplat prin septembrie 2023, nu mai știu exact, la duș, la palparea mea individuală, pe care ar trebui toate să o facem acasă, am simțit un nodul, care m-a trimis repede la prima ecografie.

Un nodul la sân.

Da. La sânul drept.

Câți ani aveai atunci?

31, cred că.

31.

Da.

Ok. Făceai duș și ai simțit că la sân ai un nodul.

Da, exact.

Ce ți-a venit în minte atunci când l-ai zis?

Mi-a fost frică, evident. M-am dus repede la ecografie. Mi-a fost frică. M-am gândit la ce e mai rău. Dar am sperat la ce e mai bun. Și mergând la ecografie, ecografia nu a ridicat suspiciuni în momentul ăla. Suspiciuni importante care să mă trimită mai departe la alte analize imagistice sau, mai știu eu, biopsie. Și am mers acasă cu recomandarea fermă a doctorului să mă întorc peste trei luni. Și e normal că nu m-am întors după trei luni, din păcate. M-am întors după vreo șapte luni și aveam deja un focar însă, nu mai era doar un nodul.

Ai zis că te-ai întors după șapte luni. De ce nu te-ai întors după trei luni, cum a recomandat?

Pentru că nu mă durea și... Pur și simplu, nu știu, m-am relaxat, ecografia nu a ridicat suspiciuni și am spus că e ok.

Poți să-mi povestești viața ta dinainte de acest moment? Cum arăta viața ta? Copii, muncă, cu ce te ocupai?

Sunt jurist, mergeam la birou dimineața, duceam copilul la grădiniță, mă întorceam acasă, aveam o viață fericită și împlinită cu soțul meu, am o relație de mult timp și făceam lucruri frumoase împreună, eram pasionată de mers pe munte, foarte mult îmi plăcea să fac asta și mă dedicam copilului meu foarte mult. Și ne bucuram cum puteam, cum știam noi de viață. Aveam o viață activă, noi, eu, familia mea, noi toți, trei. Aveam o viață activă. Și nu m-am gândit nici o clipă că o să mi se întâmple tocmai mie. Practic asta este captana în care am căzut atunci. Că nu are cum să mi se întâmple tocmai mie. Uite, că m-am dus la ecografie și mi-a zis că nu, e ok, e normal, poate să fie doar hormonal, o să treacă. Am intrat în rutina azilnică, în ce aveam de făcut cu copilul, în vacanțele plănuite și bineînțeles că au trecut șapte luni penesimțite. De asta au trecut șapte luni. Și după șapte luni m-am trezit cu o ecografie care ridica mari suspiciuni. Aveam un focar însânt. Medicul s-a schimbat la față. S-a schimbat vizibil la față medicul. S-a încruntat, a devenit foarte serios în fața ecografului. Și mi-a explicat la final, mi-a spus că ecograful nu poate să-mi pălă un diagnostic, evident, dar că ecografic tumora mea ridică mari probleme. Și mi-a spus să merg mai departe, la un chirurg. Și asta am făcut. L-am găsit pe domnul dr. Titirez și pe echipa lui și cred că exact în ziua în care am mers la dumneavoastră am făcut și biopsia. Imediat am intrat în circuitul ăsta oncologic.

Ce ți-a zis dr. Titirez când ai ajuns la el cu rezultatul?

Că sunt responsabilă să fac biopsia aia, imediat, atunci, pe loc, pentru că eu nu voiam să o fac. Era cumplit, am făcut semn deja 32 de ani, era cumplit la 32 de ani să-ți propună cineva o biopsie.

Ai zis că și-a dorit să vină, poate, cu soțul și aia i-ai spus că dacă e nevoie o să asezi și tu, ca să-i dai curaj, dar să facă biopsia în ziua respectivă. Ce te-a determinat să faci asta?

Se spune așa două motive. În primul rând, cu cât acționăm mai repede, cu cât am un diagnostic mai rapid, pot să încep un tratament mai repede și asta este evident în avantajul nostru. Și în al doilea rând, cred că de fapt ea atunci încerca cumva să scape. Era în faza de negare, nu voia să recunoască că se întâmplă ceva și vrea să o lungească, să o lase pe mai târziu. Dar până la urmă tot acolo ar fi ajuns. După câteva săptămâni. Ori în câteva săptămâni lucrurile se pot schimba și nu în favoarea noastră.

Capul meu rulează automat tot ce am văzut în filme, toți oamenii care au murit de cancer în jurul meu și în familia mea. Și când eram acolo la biopsie, știu că trăiam cu senzația că vreau să fug. Vreau să fug, nu vreau să fiu acolo. Și cred că toți trăim asta. Toți oamenii care trebuie să facă biopsia, în fața sălii de așteptare, vor să fugă. Și am spus asta doctorului. Am simțit că pot să-i spun. Și mi-a rugat să nu plec, în niciun caz să nu prelungesc agonia până a doua zi, când voiam eu să mă întorc cu soțul meu, când credeam eu că o să-mi fie mai ușor. Și l-am ascultat și am rămas acolo și am făcut biopsia și a fost mai ușor decât am și fi crezut. Pentru mine ca pacient a fost foarte, foarte puțin dureros. Sunt proceduri estetice pe care fetele le fac și doare mai tare. Și e foarte țintită pentru că se face ghidată de ecograf. Doctorița care mi-a făcut biopsia a fost foarte blândă și foarte prezentă și mă auzea pur și simplu. A fost foarte important pentru mine ca pacient să aud că doctorul mă aude.

Cât de mult durează o biopsie ca și procedură?

Depinde.

De obicei, maxim jumătate de oră, dar în cursul unei biopsii pot fi mai multe ținte și atunci se prălângește. Poate fi biopsie de axilă, din ganglion axilar și atunci iarăși crește timpul intervenției.

Dana spunea că o durea puțin, vă spunea că doare, vă spunea că vă opriți, totuși nu vă opreați și asta spune ea că păi vedea totuși curaj și sentimentul că e auzită, e înțeleasă, dar continuarea era fermă pentru procedura respectivă.

Așa obișnuesc, deci le fac anestezie. Țin foarte mult la confortul pacientelor. De cele mai multe ori mi se întâmplă și să nu iasă pentru că ține și de structura sănului de cât de inflamat este. Dar, repet, țin foarte mult la confortul pacientei.

Le pun și muzică și să nu.

Rămână traumatizate, că oricum urmează un drum lung după aceea care nu vor fi foarte bine psihic vorbesc.

Le e frică de paciente de biopsie?

N-am văzut nimeni relaxat. Nici o femeie e relaxată să vină la biopsie, dar cumva vorbim, le explicăm ce facem, le spun că fac anestezie, le fac o ac foarte subțire, un ulterior mai gros, strat în strat, în așa fel încât să simte cât mai puțin.

Care e cea mai mare frică a lor când vin la biopsie?

Prima, că le doare pe majoritatea, iar alta, evident, rezultat.

Cât de des întâlniți acest mit care spune că nu face biopsie pentru că se va împrăștia cancerul în corp dacă îl înțepe?

Să știți că nu prea des. Sunt destul de multe paciente educate. Nu este adevărată chestia cu împrăștierea. S-au găsit celule tumorale în jurul tumorii. Au fost găsite câteodată, dar acestea dispar la radioterapie, procedurile ulterioare și este foarte important să pui diagnosticul. Știi care cancer vezi la ecografie, la mamografie, îți dai seama care cancer. Numai prin biopsie poți afli ce tip de cancer este și se tratează diferit evident în funcție de aceste date. Deci biopsie este esențială.

A fost, doamna doctoră, o minunată, ca toată echipa pe care am lucrat.

Atunci a fost prima zi în care te-ai cunoscut cu dr. Titi Rez, când ai venit și pentru biopsie?

Da.

Ok, atunci te-ai cunoscut cu dr.

Titi Rez. Atunci, da.

La prima consultație, practic nu avea diagnosticul complet, nu avea toate datele problemei, avea numai imagistica și imagistica nu era foarte favorabilă. Sugera că se întâmplă ceva neplăcut acolo. Dar doar pe imaginsic eu nu pot să spun că este ceva sau nu este și în primul rând nu știu ce să fac în continuare, care este tratamentul următor și de asta i-am recomandat să fac biopsie. Asta ne clarifica, asta ne spunea ce tratăm.

Ce ai simțit dincolo de un protocol medical?

Asta cred că e cel mai greu pas, prim pas pe care trebuie să-l facă un pacient oncologic, să-și facă biopsia. Pentru că sunt tot felul de istorii în jurul acestei biopsii și se tot spune că împrăște cancerul în tot corpul și în două săptămâni ești plin de metastaze. Asta se vorbește printre oamenii normali care nu au studii medicale, cum sunt și eu. Și e o frică indusă de biopsia asta. Am înțeles repede, atunci, pe loc, în fața cabinetului, de la domnul doctor, pentru că un om când îți vorbește sincer și te privește în ochi, înțelegi ce trebuie să înțelegi. Și nu am mai simțit nevoia să pun întrebări, n-am mai simțit nevoia să caut alte păreri, să mă duc și la alt doctor, pentru că în capul meu, deși era gândul, rula gândul, rula frica că pot face metastază, că se împrăștie cancerul din cauza biopsiei, doctorul ăsta m-a făcut să-mi dau seama că nu e deloc așa și că, ba, din potrivă, aș face împotriva mea nemergând la biopsie. Mi-a vorbit sincer, mi-a vorbit din suflet, mi-a vorbit cu grijă pentru un pacient, pentru omul din mine, nu pentru pacientul din mine, mai bine spus. Eram omul pe care trebuia să-l salveze doctorul, care în momentul ăla nu era doctorul meu. A, și vreau să mai punctez o treabă. Eu m-am dus la domnul doctor cu asta e ecografia, eu vreau să mă operez și să scot ce am acolo. Da. Atâta s-a chinuit și atâta efort și timp a investit să-mi explice că e esențial să nu mă operez.

Victor, zi-mi de ce în anumite cazuri trebuie să te abții de la opera imediat pacienta și e important să urmezi niște pași preliminări.

Este foarte important să Noi chelurgi avem tendința să operăm din prima, dar este foarte important să respectăm anumiți pași. Este foarte important, în primul și în primul rând, natura tumorii, tipul histopathologic al tumorii. Pentru că, în funcție de acest tip, uneori este bine să începem cu un tratament țintit, un tratament sistemic care să țină, practic, boala pe loc și chiar să progreseze spre bine și să începem deja o vindecare a cancerului, iar pentru un tratament complet și corect, sigur că este nevoie și de intervenția chirurgicală, dar uneori, în anumite tipuri de cancere și în funcție și de stadiul în care se află cancerul respectiv, este bine să începem cu o terapie sistemică care Chiar dacă pare ciudat pentru pacientă, trebuie să le facem să le înțeleagă că acest tratament îi face bine, ține boala pe loc și chiar începe să o vindece.

Și oricum el a refuzat din prima operație, pentru că eu trebuia să încep cu chimioterapia, dar a încercat să mă convingă să nu fac asta nici la el, dar nici în altă parte, ca om, pur și simplu.

Să nu te operezi ca prim pas, ci să urmezi protocolul...

Da, propus de medici. În cazul meu a fost chimioterapie, operație și apoi era de terapie și tratament scintit. Dar a trebuit să înțeleg că nu atunci.

Cum reușești să faci asta și cum m-ai făcut să valorifici și de ce crezi că este importantă și starea asta psihică prin care pacientul tău trece?

Starea psihică este esențială. Dacă ai un pacient care înțelege ce se întâmplă și, în primul rând, trebuie să accepte diagnosticul, să înțeleagă tratamentul, atunci totul decurge mult mai bine. Șansele noastre de vindecare cresc considerabil. Ideea nu este ideal să suni pacientul, să-i spui prin telefon, ups, e cancer. Nu este deloc ideal. Adevărul este că o pregătisem. Cumva i-am zis că pe imagistică lucrurile arată în felul următor, dar urmează să vedem ce ne spune biopsia. Și când am avut rezultatul, am contactat-o și i-am spus în mare, da, se confirmă ce suspect am, dar trebuie să facem un tratament, o să discut și cu colegii în Comisia Oncologică și atunci o să știm exact ce este de făcut. Sugerau agresivitatea celulelor tumorale, erau niște caracteristici care ne indicau acest lucru și tocmai de asta am preferat să acționez cât mai repede. Ideea asta de a nu pierde timpul este foarte importantă.

Foarte important pentru un pacient oncologic să găsească un medic care, cu răbdare, să-i explice de ce e important pentru el să urmeze pașii aceștia corecți, să respecte protocolul medical. Pentru că eu cel puțin am simțit când am aflat, când a venit rezultatul biopsiei, de la ecografie, încă nici nu venise rezultatul biopsiei, simțeam că e ceva acolo, medicii îmi ziceau că e ceva grav, eu voiam să scot inamicul de acolo pentru că era un inamic, creștea în corpul meu, îl alimentam zi de zi. E o nevoie, nu știu cum să spun, prin fiecare celulă de a scăpa de nebunia aia de acolo. Și eu cunosc oameni care, deși au fost refuzați de un chirurg la intervenție, au mers și au căutat chirurg să îl opereze până a găsit. Și a găsit, că se găsește, mereu se găsește un chirurg să te opereze. Și faptul că eu am înțeles că nu trebuie să fac asta a fost esențial, pentru că eram Disperată, efectiv, ăsta-i cuvântul, să mă operez și să scot inamicul de acolo.

La cât timp după biopsie a venit și diagnosticul?

Cam la 21, între 21 și 25 de zile, nu mai știu exact. 3-4 săptămâni a durat până am aflat rezultatul biopsiei.

Cum a fost această perioadă pentru tine de așteptare?

Foarte grea. pentru că aveam riscul ăsta foarte mare și vrei să ai o certitudine ca să începi să faci ceva pentru tine. Dar, pe de altă parte, pentru că era liniște acasă și am avut susținerea familiei, a trecut ok. Am intrat iarăși cu copilul în rutina mea zilnică, cu activitățile care-mi plac. Soțul meu a fost foarte mult îngă mine și nu m-a lăsat să stau să mă gândesc și să îmi fac rău, că perioada asta face foarte mult rău de așteptare. Dar a trecut de aici. Cred că depinde de fiecare cum se îmbărbătează. Eu mi-am luat repede responsabilitatea stării mele de bine în mâinile mele. Adică eu am cerut doctorilor soluții pentru dificultățile din perioada tratamentului. Am întrebat ce voiam să știu. Adică nu am stat pur și simplu să aștept să vină doctorul și să să mă facă să mă simt eu bine în perioada asta. Pentru că sunt tot felul de neplăceri.

Cum ai primit diagnosticul?

A fost cel mai greu moment din viața mea. Diagnosticul l-am primit de la pământ, și la fizic, și la propriu, și la figurat. Efectiv, de la pământ, de jos l-am primit. Am plâns foarte mult cu soțul meu. Și în două minute, cred că m-a sunat domnul dr. Titirez, la două minute după ce am citit, nu știu cum, iarăși, echipa medicală și-a făcut treaba extraordinar, m-a sunat atunci și mi-a explicat cu datele pe care le avea, pentru că nu știa dacă am metastaze, dacă nu știa toate detaliile diagnosticului meu, Dar mi-a spus că sunt soluții pentru mine și că a doua zi dimineață își face timp și mă primește în cabinet. Și a doua zi dimineață la 8 cred că eram în cabinetul domnului doctor. Iar asta a contat enorm de mult pentru că practic aici a început vindecarea mea. În dimineața aia în cabinetul doctorului.

De unde găsești puterea să întâlnești în fiecare dimineață, în fiecare zi câte o pacientă care vin de la tine și plânge și tu îi oferi aceeași empatie?

Evident, ăsta este job-ul meu, cu asta mă ocup, cu asta trebuie să fac, dar probabil că sunt lucruri dincolo de obligațiile profesionale. În Anglia spuneam to go an extra mile for your patient și până la urmă asta este, să te dedici complet pacientului. Evident că sunt pacienți mult mai simpli, sunt doamne care intră pe ușă și spun nu mă interesează, ce vreți dumneavoastră să faceți, să-mi salvați sânul, nu există așa ceva, îmi scoateți sânul și am terminat problema. Evident, respectăm dorințele lor. Dar sunt doamne mai delicate, mai fragile, care vor să cunoască perspectivele, vor să știe ce se poate face, astfel încât la sfârșitul tratamentului să iasă cât mai puțin cifonate din toată această istorie. Și până la urmă, ăsta este rolul echipei noastre, să găsim tratamentul optim cu impactul minim asupra pacientului. Optim din punct de vedere al vindecării, minim din punct de vedere al efectelor adverse.

M-a primit cu foarte multă empatie și îmi dau seama că este foarte greu în fiecare zi să vină o femeie care plânge în cabinetul tău și tu să trebuia să o încurajezi. Și m-a încurajat și pe mine, cum le-a încurajat pe toate celelalte. Și de acolo a pornit pentru mine vindecarea. Câtă disponibilitate a avut, câtă blândețe, câtă răbdare să mă asculte, că eu am început să-i spun și de, nu știu, să-i spun de situația mea financiară, că nu știu dacă sunt pregătită, niște aberații pe care n-ar fi trebuit să le discut cu Doc. Nu e treaba lui dacă eu am bani sau nu să mă tratez acolo, dar m-a ascultat cu atâta răbdare și până și pentru asta a avut să-mi dea un sfat. Deci eu am fost într-o căutare de echipă medicală și am găsit-o. Găsit-o.

Când ai primit diagnosticul, de ce ți-a fost cea mai frică? Adică la ce te gândeai atunci?

La copilul meu mă gândeam. Atât. Doar la asta mă gândeam. La copilul meu și la faptul că nu e corect ca el să rămână fără mine. Că eu sunt importantă în viața lui. Că eu sunt cea mai importantă în viața lui. Avea doar cinci ani când am primit diagnostic. Nu, eu n-am luat nici o clipă în calcul faptul că nu o să reușesc. Oricât de greu mi-a fost. Chiar și când eram la pământ. Eu știam că o să reușesc, doar că eu nu voiam să fac chimioterapie, că eu văzusem în filme cum arată chimioterapia. Dar eu nu eram la pământ pentru că credeam că nu o să reușesc. Nu. Eu sunt responsabilă să gândești ce-i cel mai bine despre mine. Eu nu-mi permis niciun gând rău la adresa mea. Și nu m-am permis nici atunci. Și faptul că am avut o echipă medicală care a venit în întâmpinarea mea și a continuat modul meu de gândire și modul cum m-am poziționat eu în fața diagnosticului meu m-a ajutat enorm, enorm de mult. Pentru că efectiv m-am lăsat în voie echipei medicale, nu am mai simțit nevoia să caut păreri, să caut alți doctori, iar eu mi-am făcut acasă treaba mea.

Ce a urmat după aceea? Ai ajuns în cabinetul doctorului? Aveai rezultatul biopsiei? Care au fost următorii pași?

În primul rând, doctorul s-a așezat lângă mine. Asta a fost un detaliu care m-a ajutat enorm. Detaliile astea pentru un pacient oncologic, toate vorbesc, toate spun ceva. Pentru că ești foarte atent atunci, ești foarte în alertă. Eu așa m-am simțit, m-am simțit foarte în alertă. Și am luat fiecare gest, fiecare vorbă. M-am gândit de multe ori la fiecare gest, la fiecare vorbă. Și doctorul, în primul rând, a plecat de acolo și s-a așezat lângă mine. Și asta a contat foarte mult. Și mi-a spus doamna Hriscu, suntem o echipă și... O să fiți bine. Acestul o să fiți bine m-a făcut să mă simt în confort. Și apoi, bineînțeles, am intrat pe parcursul oncologic. Am mers la CT, am mers la mamografie. Am avut prioritate în fața altor... Eu, ca și pacient oncologic, am avut prioritate în fața altor pacienți la programarea CT-ului și a mamografiei. Am ajuns repede acolo, am primit destul de repede rezultatul. Și în două săptămâni începeam chimioterapia. Bineînțeles că dosarul meu a ajuns în tumor board.

Tocmai am avut MDT-ul, este MDT-ul de sân, dedicat pacientelor cu cancer de sân. Se întâmplă în fiecare săptămână, miercurea dimineața. Tocmai am terminat acest MDT, am discutat cazurile și acum știm fiecare dintre noi ce avem de făcut pentru fiecare pacientă în par.

E o ședință multidisciplinară în care toată lumea își spune punctul de vedere medical pentru a lua o decizie.

Toți medicii implicați în tratament și în diagnostic au participat la această ședință și am spus fiecare dintre noi ce trebuie să facem pentru un anumit pacient. Acum pacientul o să meargă la chirurgie, la operații, o să meargă la investigații suplimentare sau la chimioterapie, la colegii de la radioterapie. Lucrurile sunt foarte clare pentru fiecare pacient în parte.

Iarăși, o chestie care m-a ajutat foarte mult, știam că acolo sunt specialiști care discută despre cea mai bună soluție de tratament pentru mine. Știam că este echipa medicală pe care mi-o doresc. Și știam că mi se răspunde la orice întrebare, că și asta a fost o chestie foarte importantă. Eu am putut să-i scriu mesaj domnului dr. Titereza atunci când am avut o neînlămurire legată de vindicarea mea, bineînțeles, și de starea mea. Și mi s-a răspuns mereu cu aceeași răbdare și cu aceeași disponibilitate, de fiecare dată, de câte ori a fost nevoia. Domnul dr. Titereza a trebuit să-mi explice de mai multe ori același lucru, pentru că nu intra. Nu intra, efectiv. Veneam atât de setat, de exemplu, că vreau să mă operez că a trebuit să-mi spună mai mult deodată că nu se poate să mă operez și să-mi explice să nu caut în altă parte să mă operez pentru că voi găsi și-mi voi face rău dacă voi căuta. De la biopsie, de la rezultatul biopsiei până la începerea tratamentului au durat, au fost doar, nu știu, două săptămâni, cred că. Mi-a fost foarte frică de chimioterapie. Am plâns o seară înainte de a veni la tratament. Nu știam ce urmează, știam doar ce vedeam, văzusem în filme. Asta era singura mea imagine, era singurul lucru pe care îl știam despre chimioterapie și faptul că o să-mi cadă părul. Mă împăcasem cu faptul că o să-mi cadă părul. Asta a fost foarte greu. Căzutul părului este un moment foarte greu pentru o femeie cu un tratament de cancer. Dar am ajuns la chemioterapie și am fost preluată de o, iarăși, de echipă medicală care m-a tratat foarte bine și m-a făcut să mă simt foarte confortabil. M-au dus în salon, mi-au dus apă, mi-au dus, nu știu, tot ce aveam nevoie acolo ca să mă simt bine, să încerce să mă fac să mă simt bine. Au glumit cu mine. Fetele de acolo au fost foarte joviale, așa, tinere, glumeau, vorbeam. Nu era o atmosferă de spital, de... trebuie să stăm liniște, să... Era liniște, evident, dar așa, se permiteau glumări, puteam să râdem, eram în largul nostru, glumeam, erau multe fete acolo, se râdea mult. Era plăcut, nu era ca la spital.

Cristian, cum putem să schimbăm percepția oamenilor despre chimioterapie? Pentru că majoritatea oamenilor văd chimioterapia în filme și au impresia că este ceva extrem de dur.

Majoritatea pacienților care vin la noi la tratament într-adevăr sunt foarte speriați la început de ceea ce înseamnă chimioterapie și într-adevăr influența din filme și nu doar din filme, ci din media. din social media de multe ori este negativă din punctul ăsta de vedere. Chimioterapia nu este un tratament ușor. Asta este adevărul. Este un tratament destul de dur, conceput pe măsura acestei boli. Dar chimioterapia nu înseamnă doar administrarea de tratament citostatic, înseamnă administrarea mai multor medicamente care previn efectele secundare ale tratamentului citostatic, care previn strălete rău date de tratamentul citostatic. Toate schemele de tratament sunt bine puse la punct din punctul ăsta de vedere și se fac obligatoriu înainte de fiecare ciclu de tratament și la nevoie în funcție de schema de tratament și după. Astfel încât pacienții, după ce revin la a doua, a treia serie de tratament, de obicei îmi spun, domn doctor, n-a fost chiar atât de rău.

Îți aduci aminte pe Dana la tratament?

Foarte speriatră. Da, da, da, foarte, foarte speriată. Da, a fost o colaborare interesantă cu Dana Hrișcu și, într-adevăr, a fost o evoluție bună sub tratament și o toleranță bună la tratament.

Îți zic întrebări, de ce a fost nevoie de chimioterapie înaintea operației?

Indicațiile sunt... de mai multe feluri de a face tratamente înainte de operație, în funcție și de tipul de boală, în funcție de localizarea bolii. De principiu, scopul principal al tratamentului preoperator este de a restrânge boala, de a restrânge tumora, de a restrânge toată area afectată de boală, astfel încât atunci când pacientul merge la chirurgie, chirurgul se poate să facă o rezecție completă, fără riscul de a rămâne pe loc. și cu cât mai puțin sacrificiu de țesut sănătos. Ăsta este unul din indicații și poate cea mai importantă indicație pentru chimioterapie. Mai mult decât atât, în anumite tipuri de boli, de exemplu în cancerul de sân, acolo am vorbit despre doamna Hrișcu, prognosticul pe termen lung este mult mai bun la pacientele care fac tratament preoperator.

Deci vindecarea este mai bună, mai sigură dacă faci astfel.

Și asta e dovedită pe studii.

Ai spus că ți-a fost frică de chimeroterapie. De ce ți era frică, mai exact?

Pentru că știam cum arată chimioterapia doar din filme și filmele arată doar o parte horror pe care eu n-am experimentat-o. În 2025 nu cred că... nu știu. Cred că sunt soluții să nu mai arate cum știm că arată chimioterapia și cred că noi pacienți ar trebui să... fim responsabili și noi și să le cerem doctorilor și să le spunem în ce dificultăți avem și să le cerem soluții. Pentru că în 2025, oricât de ciudat ar părea e cel mai bun moment să te îmbolnăvești de o asemenea boală. Pentru că sunt soluții aproape pentru toate, inclusiv pentru căderea părului. Încep să apară soluții împotriva căderea părului.

Ai spus că A fost un moment greu. De ce în lume, dacă ar fi să despicăm firul în pat, de ce căderea părului e un moment atât de greu?

Eu am simțit că lovește foarte tare infeminitatea mea și tot diagnosticul ăsta de cancer de sân lovește foarte mult infeminitate. Pierzi părul, doctorul discută despre mastectomii bilaterale. Eu am și făcut mastectomie bilaterală.

Modălina, zi-mi, te rog, de ce în cazul Danei aia a fost nevoie de o mastectomie bilaterală? Adică ambii sânii au fost roși.

În cazul doamnei, în primul rând aveam o extensie a tumorii ceva mai generoasă la nivelul sânilor care deja fuseseră augmentați, adică aveam niște implanturi puse în spatele mușcului pectoral Bilateral, cu toate acestea, glanda bilaterala era mai mica, de obicei acesta este efectul. Leziunile ceva mai extinse, inclusiv dupa chimioterapia neoajuvanta impreuna cu terapia tintita mai aveam imagistic semne că ar mai fi ceva acolo la nivelul sânului. Asta ne-a făcut să ne gândim la mastectomie bilaterală pentru că doamna prezintă o mutație BRCA2 patogenă, ceea ce ne indică un factor crescut de a dezvolta un al doilea cancer sau un cancer bilateral.

Trebuie să scot și ovarele. Ți se recomandă să nu-ți mai pui unghii. Cumva tot ce înseamnă feminin se prăbușește. Tenul nu mai arată cum îți dorești să arate feminitatea. E complet afectată. Și nu... Da. E foarte greu. Mai ales că trebuie să-l razi. Adică e chinuitor să aștepți să cadă. E mai bine să-l razi. Și rasul ăsta e foarte complicat. Pe mine m-a ras soțul meu și în momentul în care a trebuit să ne întâlnim privirile, nu știam cum o să mă privească soțul meu chiar. E foarte greu. Dar în privirea lui eram aceeași persoană. Se uita la fel la mine. A fost iarăși extraordinar. Și de asta nu m-am simțit singură. Pentru că soțul meu m-a privit la fel, deși eu mă transformasem. Nu mai eram femeia pe care și-a ales-o el. Și eu conștientizam asta. Dar la el nu s-a schimbat nimic în privire. Scuze.

Care a fost diferența între cum îți imagineai chimioterapia din filme și cum a fost ea de fapt?

Am spus, i-am spus oncologului care îmi sunt temerile. Cu asta am început. Eu sunt un om, mie îmi place să comunic, mă simt bine să comunic și mie îmi place să spun ce simt. Nu știe omul cum, adică nici măcar omul, nici măcar soțul meu n-ar ști ce să facă să mă simt bine alături de el dacă eu nu-i spun. Da, păi doctorul care mă vede prima dată. Și i-am spus foarte clar doctorului care îmi sunt temerile. Mi-e frică de starea de greață, am un copil mic, nu vreau să mă vadă că mi-e rău. Mi-e frică de căderea părului. Mi-e frică de, nu știu, probleme digestive. Sunt un om activ, stau mult pe munte, îmi place să fiu pe munte, îmi place să fiu prin parcuri, să alerg, să... Nu vreau să stau legată de casă. Și i-am explicat doctorului despre cum îmi place să trăiesc și de ce anume mi-e frică și care cred că ar fi piedicile ca să mă simt bine în perioada asta. Și a găsit soluții aproape, aproape pentru fiecare problemă, mai puțin căderea părului. Și dacă ar fi avut o soluție, sunt sigură că mi-ar fi dat-o și pe aia. Dar în rest au fost soluții pentru mine, pentru fiecare problemă și dificultate pe care am avut-o. Și cred că sunt pentru oricine vrea și asumă responsabilitatea pentru starea lui de bine. Că noi pacienți suntem responsabili de starea noastră de bine.

În final, totuși ai găsit soluții de a te împăca de această pierdere a părului și cum le-ai găsit?

Foarte simplu, am mers și mi-am cumpărat o perucă pe care mi-a plăcut s-o port. Am găsit o perucă care simțeam că îmi completează personalitatea și că mă simt liberă cu ea și efectiv o perucă pe care să-mi placă s-o port. Într-adevăr, acasă stăteam fără perucă, dar puneam acea perucă și mă simțeam bine cu mine când ieșeam pe stradă. Pentru că acasă oricum eram în confort. Soțul meu mă privea la fel, deci nu aveam nevoie de perucă. Iar copiii noștri sunt niște... nu știu, niște forțe foarte... incredibile. Când m-a văzut prima dată fără păr, mi-a spus, mami, dă-ți peruca jos să te văd. Eram în mașină. Eu mi-am dat peruca jos și nu știam la ce să mă aștept. Ea era un copil de 5 ani. Și m-a luat în brații și mi-a zis, mama, o să te iubesc oricum mai fi și oricum mai arăta, ești cea mai frumoasă. Nu pot să descriu, nu pot să descriu. Și cred că fiecare copil îi ar spune asta mamei. Dacă mama se lasă să fie... slabă în fața copilului și a să te simți, să-ți arăți slăbiciunile copilului. Copilul vine în întâmplarea ta și pansează foarte frumos rana aia pe care o ai.

Cum a fost operația?

Cu operația de curs așa cum ne doream, trebuie să ne amintim că ea venea după chimioterapie. Chimioterapie care s-a întins pe câteva luni. În timpul ăsta ne-am întâlnit de câteva ori și am discutat despre operație pentru că deja avea o augmentare mai mare. Am folosit asta în avantajul nostru și am făcut o mastectomie practic mastectomia se impunea pentru că exista o mutație genetică. Am făcut această mastectomie păstrând implantul existent. Cealaltă variantă era să facem o reconstrucție imediată, dar ca să nu complicăm lucrurile și în beneficiul ei am păstrat implantul care exista. I-am explicat că dacă dorește mai târziu putem să-l înlocuim, dar este foarte mulțumită.

Cum a fost ziua în care te-ai adăugat?

Foarte frumoasă. Am așteptat-o de hoho, dinainte de chimioterapie, de când încercam să convinc doctorul că trebuie să mă oprez. Eu pe el încercam să-l convinc. Am mers cu soțul meu dimineață, am glumit, m-a făcut să râd. A fost foarte frumos. Echipa medicală m-a primit așa cum știam că o să mă primească. N-aveam niciun dubiu. Le-au făcut toate procedurile medicale de care m-a avut nevoie. I-am rugat să-mi facă... Trebuiau să fac un test să mă înțepe. Eu am o mare frică de ACE și aici vreau să fac o paranteză. Această echipă medicală m-a ajutat cu multe blândeți să scăp de fobia de ACE și să mă duc ca un om responsabil și relaxat să-mi fac analizele așa cum ar trebui să o fac și înainte. Și în dimineața operației... Simțeam că merit să fiu acolo. Asta am simțit. Merit să fiu aici și e încă un pas mai aproape de vindecarea mea.

Ce ți-aduce aminte? Care e prima amintire pe care o ai de când te-ai trezit de după operația?

Prima amintire a fost chiar o întâmplare. Mi-a venit să vomit și am vomitat acolo. Nu știu, cred că au durat 3 secunde. Eram curățată, schimbată deodată, toată lumea zâmbitoare în jurul meu. Asta mi s-a părut wow. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că s-a întâmplat în momentul ăla lucrul ăla și trebuiau să mă curețe, să mă... Toată lumea a fost foarte ok cu asta. Chiar bucuroși cumva că poate să mă ajute. Și următorul gând a fost că trebuie să sun acasă. Vreau să sun acasă. Vreau să sun acasă. Aș vrea să plec. Mă simțeam atât de bine că voiam să plec atunci acasă. Nu m-au lăsat normal. Am plecat abia a doua zi. La 9 dimineața a doua zi eram ca o floricică pe pat. Așteptam la marginea patului, aranjată, perfect, să mă vadă doctorul că de bine sunt să plec acasă. Și am plecat acasă. Mi-au dat drumul acasă. Experiența operației a fost foarte plăcută în contextul meu, pentru că știam că aici am vrut să ajung eu. Eu, ca om fără studii medicale și fără prea mari experiențe cu doctorii până în momentul ăsta al diagnosticului, eu asta voiam să fac, să scot inimicul de acolo.

Ce a urmat după operație? Deci operația, văd că a trecut Rapid, a fost simplă. Ce a urmat după operație?

La operație, în legătură cu operația, purtatul drenelor deranjează. Se poartă niște drene. La mine l-a asamblat și la ganglion. Și o drenă am purtat-o aproape 5 săptămâni. Asta a fost cel mai mare disconfort. Dar a trecut repede. Iar după operație a urmat radioterapia. Radioterapia care nu mi-a plăcut. Pentru că presupune o... trebuie să te dezbraci. Expunerea asta nu mi-a plăcut în aparat, cu foarte mulți asistenți, dar nu am făcut-o în cadrul vețelei. Drumul foarte chinuitor la radioterapie și statul în aparat. Și atât. Am respectat instrucțiunile medicului, am dat cu crema care mi-a spus, când mi-a spus, cum mi-a spus. Eu am respectat pas cu pas absolut tot ce mi-a spus echipa medicală. Eu mi-am ales echipa medicală, iar ei au ales după aia pentru mine și eu am respectat cu sfințenie ce m-au învățat oamenii ăștia aici. Nimic din ce am făcut eu acasă nu a contrazis în un fel ce făceau ei. De exemplu, în timpul chimioterapiei n-am avut voie să mănânc grefe. Nu am mâncat grefe, deși eu iubesc grefele. Nu m-am atins și tot ce mi-au spus e foarte important, că după aia se complică.

Și, zi-mi drog, a venit un moment în care te-ai văzut cu doctorul și doctorul ți-a spus, bravo, am învins cancerul împreună?

Orice discuție am avut cu doctorii mei, ei îmi spuneau că noi asta facem, învingem cancerul. Bravo, noi acum învingem cancerul. Mereu mi s-a spus bravo, mereu am fost încurajată și finalul nu a venit decât ca ceva destul de firesc pentru echipa medicală și pentru mine ne-am bucurat împreună, dar ca un lucru firesc. Ei nu au luat nici o clipă în calcul că nu o să reușească să mă vindece, pentru că asta mi-au spus de la început. facem tratamentul ăsta, urmezi pașii ăștia, oricât de greu ți se pare acum, iar la final vom obține asta. Și la final am obținut asta. Deci a venit ca ceva firesc cumva. Nu a fost la ghici, nu a fost plesneală, nu a fost hai să vedem ce o să iasă. Nu. S-a calculat, medicii au știut exact ce să facă și s-a întâmplat exact cum se așteptau. Deci cumva ca pe ceva firesc am primit finalul.

Cum te simți acum după toată această poveste?

Așa cum am spus și la început, mă simt specială, mă simt iubită. Universul mă iubește. Mi-a scos echipa asta medicală în calea mea când am avut cea mai mare nevoie. Mă simt mult mai puternică, mă simt mult mai stăpână pe mine. Nu cred că ar fi multe lucruri care mă-ar tobori acum. Și înțeleg prin toți rărunchii mei că suntem responsabili de starea noastră și de fericirea noastră tot noi suntem responsabili ca pacienți. Pentru că putem alege în fiecare zi să fim fericiți pentru o grămadă de lucruri care sunt așa cum trebuie în viața noastră, oricât de dezordonat ar părea ea. Mie cancerul mi-a dat mai mult decât mi-a luat. Și eu sunt un om mai bun și un om mai complet și simt eu că trăiesc mai conștientă. Sunt mai conștientă și mai prezentă în viața mea. O plimbare simplă prin parc nu mai arată ca acum un an jumate, două ani de zile. Arată altfel acum în ochii mei și mă bucur cu adevărat de ea și mă bucur de orice. Și e mult mai la îndemână să zâmbesc și să fiu optimistă și în situații... Nu, că zi de zi apar tot fel de situații, la birou, la job, la școală, la copil, la... Dar nu, nu sunt chestii importante, nu sunt lucruri care să te doboare, decât alea pe care hotărăști tu să le lași să te doboare.

Știi, în urma acestui material, eu simt că și sper că am reușit să punem lumină peste un traseu care în ochii pacientului e foarte umbrit. Este un traseu, după cum vedem, foarte standardizat. Știm ce avem de făcut și pacienții nu sunt singuri. Întâlnesc oameni la fel ca ei care îi ajută prin cunoștințele lor și prin abilitățile lor să învingă Un cancer. Ce mesaj ai avea de transmis pentru o pacientă care poate să aflu la mijloc sau la început de drum pe acest traseu și care de la a descoperi ceva la sân, ajunge să ai un diagnostic și simte că este singur în luptă cu cancerul?

Exact asta e ideea, că de fapt nu este singură lupta asta cu cancerul. Există echipe care se ocupă cu așa ceva. Ideal este să fie, cum este și cazul nostru, o echipă ultra specializată. cancerul ăsta mă ocup, de cancerul de sân, și colegii mei același lucru fac. Imaginiștii fac doarecografii, mamografii de sân, remene de sân, anatomopatologul la fel. Ideea este asta de supraspecializare, asta ajută foarte mult, iar în al doilea rând cred că trebuie să schimbăm mentalitatea pacientului. Diagnosticul de cancer de sânt nu este un diagnostic de sfârșit, nu se prăbușește ferirea pe noi. Ok, nu este o plăcere, dar este ceva ce putem să rezolvăm. Uneori foarte simplu, dacă reușim să depistăm de vremea, alteori mai complex, dar tot ieșim la suprafata.

La Euroclinic există un loc dedicat complet patologiei sânului, Centrul de Excelență acreditat internațional de SRC. Aici fiecare pacientă e însoțită de un navigator medical, iar toate specialitățile sunt într-un singur loc, de la investigații la tratament. Iar în fruntea echipei este doctorul Victor Titires, chirurg de excelență, Master Surgeon SRC.