Cum să înțelegem bătrânețea? | Bun Bine | cu Horia-Roman Patapievici

Cum putem să adăugăm viață anilor noștri, indiferent de etapa în care suntem?

Viața nu se reduce la o viață sănătoasă.

Unul dintre cei mai importanți oameni de cultură din România, Horia Roman Pataclunțu.

Ce-i atât de grozav la tinereții? Cui bidineau în culoarea tinereții, aia puternică, și vrei cu culoarea asta să mergi până la 90 de ani? e greșit, pentru că faptul de a îmbătrâni e o valoare. Adică, ok, botoxezi, ridici, tragi, întinzi, da, e minunat că avem lucrurile astea la dispoziție, dar nu le poți obține la nesfârșit pentru că substratul biologic îmbătrânește și atunci se obțin măști ridicole. Asta-i toată înțelepciunea, care este moderația.

Mi-ați luat înainte, pentru că asta era următoarea întrebare, de fapt.

Astăzi e mult mai simplu. Ți se dau plastile. Orice problemă psihologică, orice problemă suflet... Nu, am greșit. Ca un modern nenorocit. Omul modern nu vorbește de moarte. E limpede că, între bătrânețe și tinerețe, cea care-i valorificată este tinerețea. Pentru noi, a fi sănătos înseamnă a fi tânăr. Ce afli cu îmbătrânirea, vă spun. E frumusețea vieții. Este plinătatea extraordinară și splendoarea faptului de a fi viu.

Ascultându-vă, efectiv, poți să zici că mi s-a făcut poftă să înaintez în viață?

Da! Da! Asta-i ideea! Aici am vrut să ajung. Bătrânețea trebuie reprimită în brațele noastre. și există o înțelepciune a bătrâneții, e un timp pentru a face ceva și un timp pentru a face contrariul lui. E un timp pentru toate. E un timp pentru înflorire, un timp pentru pacere și un timp pentru descompunere. Trăim o epocă care ne permite să îmbătrânim.

Și cu atât mai frumos, vă spun.

Cine nu îmbătrânește are un mare ghinion. Faptul de a îmbătrâni, ăsta-i mesajul meu pentru dumneavoastră în seara asta, este în sine o valoare. Pentru că nimeni nu-ți poate spune ce dobândești în bătrâni.

Am vorbit în prima conferință cu Roxana despre cum putem să dăm ani vieții noastre. Dar cum putem să dăm viață anilor noștri? Cum putem să trăim cu sens? Cum putem să trăim în așa fel încât să nu regretăm sau să invidiem tinerețea și să ne bucurăm de anii care vin? Ce înseamnă fiecare etapă a vieții noastre? Și vă zic cu emoție în glaz că sunt atât de bucuros că avem ocazia să discutăm în următoarea oră despre asta cu unul dintre cei mai importanti oameni de cultură din România. Și vreau să vă zic, înainte să vă chem, vreau să vă zic o foarte scurtă poveste, pentru că acum câteva zile m-am întâlnit pentru prima dată cu domnul Horia Roman Patapievici. M-a invitat la el la Artmark, unde el este președinte, în micuțul și discretul său, modestul său cabinet. plin de cărți. Și... întâi m-a luat de mână la propriu și am vizitat Artmark și mi-a prezentat fiecare expoziție și ne-am uitat la picturi, la opere de artă. Și după aceea ne-am întors în acest mic și modest birou plin de cărți și m-a primit cu așa o senzație de... mi-a dat o senzație de prietenie și de familiar. Și am simțit, pur și simplu, cum foarte rar simți, am simțit că revizitez un vechi și bun prieten, câteodată când ne vedeam pentru prima dată. Așa că, oameni buni cu riscul de a mori pe ta, avem acum ocazia să-l ascultăm, în următoarea oră, pe unul dintre cei mai importanti oameni de cultură din România. Domnul Horia Roman Patapievici.

Să trăiți! Mulțumesc foarte mult!

Vorbim despre cum...

Prietenia pe care v-am arătat-o, e adevărată. Că sunt unul dintre cei mai importanti oameni de cultură din România, nu-i adevărat.

Vă mulțumesc foarte mult și vă mulțumesc că sunteți prezent astăzi aici cu noi. Cu asta aș vrea să încep. Cum putem să adăugăm viață anilor noștri, indiferent de etapa în care suntem? Că suntem în tinerețe, că suntem în bătrânețe. Pentru că știința în momentul de față, cum a fost una din întrebări la prima conferință, dacă există știință sau tehnologie care să ne prelungească viața, ne dorim asta cu toții. Și asta o să fie o altă întrebare. De ce suntem în această vânătoare de a rămâne tineri în permanență? Momentan nu există însă această știință, nu există această tehnologie. E inevitabil să îmbătrânim, e inevitabil că la un moment dat o să murim. Și etapele vieții noastre curg. Și de multe ori tinerețea trece peste noi și ajungem să o regretăm. Și cumva ne temem de bătrânețe și ea vine inevitabil. Cum putem să le integrăm în viața noastră într-un mod corect?

Complexă prezentare. Primul lucru pe care vreau să vi-l spun este că, încă o dată să spun că conferința care m-a precedat a fost extraordinară. Pentru mine a fost informativă, elegantă, frumoasă. Dialogul a fost extraordinar. Al doilea lucru este că ați formulat, când ați fost în picioare, ca un mare retorician, problema. Am aflat în prima parte cum putem adăuga ani vieții noastre și acum să încercăm să vedem cum putem adăuga viață anilor noștri. Asta e o figură de mare retorician. Mulțumesc! Și a treia observație, cu asta încep răspunsul la întrebarea pe care mi-ați spus-o, este aceea că de fiecare dată când... De fiecare dată când s-a vorbit, cuvântul moartei a fost evitat. L-ați auzit rostit vreodată? Niciodată. Omul modern nu vorbește de moarte. Pe vremuri, cimitirele se făceau în curtea bisericii, iar biserica era în centru. Cu timpul, cimitirele au fost expulzate și, în general, optăm pentru variante care elimină complet din viețile noastre problema morții. Am evacuat-o și în discuția de astăzi, s-a vorbit de an, de longevitate, de viață, iar felul în care ați construit foarte frumoasă figura retorică, insis asta pentru că nu se mai face retorică la școală și e păcat, și pentru că lumea nu mai atentă la formele frumoase de exprimare, iar simetriile de tipul ăsta, în care se inversează ceva, sunt superbe, cum ați văzut. Imediat ați simți că e o frumuseță aici. O mică paranteză, o să vă dați seama imediat de un cetățean european dacă provine din Franța sau nu. Pentru că numai în Franța se mai face retorică. Adică sunt învățați copiii cum să se exprime și cum să scrie elegant. Și asta se vede încă dacă nu dați peste unul din generația nouă care vorbește numai așa. Abase, puteți... Că atunci nu mai aveți nimic. Deci viață, longevitate, dar nu moarte. Și acum intru în răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Ați formulat problema sensului vieții sub forma să dai viață anilor. Rămarcați că mereu este prezent elementul de vitalitate. Noi exprimăm prezența sensului prin constatarea vieții. Dacă vitalitate este, atunci spunem toate au sens. Dacă vitalitate nu mai este, atunci spunem nimic nu, sau constatăm că nimic nu mai are sens. Asta este o observație de tipul ce gândește, nu, ce gândesc despre tema enunțată, cuvintele pe care le folosim. Pentru că sunt două niveluri de gândire. Este nivelul în care articulăm gândirea conștientă, să spunem, dar, într-un fel, limba, ca și conceptele pe care le folosim, ele, limba și conceptele, ne vorbesc pe noi. Și ele au un discurs pe care îl putem numi un discurs murmurat. față de discursul care este clar articulat și care vehiculează conținuturile pe care vrem să le exprimăm. Discursul murmurat a ceea ce spuneți dumneavoastră are două componente. Unul este că sensul înseamnă vitalitate, adică viață încă o dată, și al doilea că moarte nu există. Or, problema longevității este de fapt o este o luptă împotriva morții, care se duce în două feluri. Se duce în felul, pun moartea în șah și o amân. Amânarea morții este un element fundamental. Și, dacă-mi permiteți, vreau să evoc... un pasaj dintr-o epistolă din Evanghelie, a doua epistolă către Timotei, care e atribuită Apostolului Pavel, în care apare un cuvânt grecesc pe care am să-l spun ca atare, nu din pedanterie, ci pentru că frumusețea culturii, dacă tot ați spus că sunt eu ăla cu cultura, Vârmusețea culturii este să aibă nume diverse pentru lucruri pe care le știm. Cuvântul grecesc este katehon. Katehon înseamnă, e folosit odată sub forma ceea ce întârzie, asta înseamnă, sau ceea cel care întârzie. În două versete aparent obscure. Un mare filozof de drept constituțional european din secolul al XX-lea, Carl Schmitt, a făcut din acest cuvânt, din Catehon, o figură a filozofiei istoriei. Și o evoc aici pentru că chestiunea logivității este o chestiune catehontică, este o chestiune de catehon, este o chestiune de întârziere. Acolo, la Pavel, contextul este fără de legea, este sigur că lucrează. e datul. În cazul nostru este moartea. Ați spus că începem să îmbătrânim de-ndată ce ne-am născut. Și chiar din burta mamei începem să îmbătrânim. Prin urmare, în termeni teologici, fără de legea morții, începe să lucreze încă de când viața nici n-a apucat încă să se manifeste la lumina zilei. Și aia-i acolo. Deci datul, ca în epistola apostolului Pavel, este fără delegea e la lucru. În cazul de față, fără delegea este contrariul vieții, moartea. Și ceva îi se opune mereu. Este sub forma ceea ce se opune la ceva, care e o esențializare, sau actul de a te opune. Ăsta este katehon. Și spunea Carl Schmitt nu aș putea să cred într-un sens al lumii, al istoriei, dacă nu aș identifica în fiecare epocă istorică ce se opune lucrării fără de legii. Adică ce afirmă viața împotriva lucrării permanente a ceea ce o descompune a morții. Deci problema longevității teologic e o problemă de tip identificarea Catehonului. Trebuie să identific și aici vine știința, cultura medicală, care spune lucrurile pe care le-am auzit de la doamna doctor mai devreme. Mi-am notat totul foarte conștiincios. Nutriția, mișcarea, somnul și activitatea emoțională.

Și 30 de plante.

Stați puțin, aia e la nutriție. Și acum comentariul meu este așa, cu nutriția sunt cel mai analfabet cu putință. Treizeci de plante, țesuturi, nu știu ce, nimic. Bacteriile mele urlă înfometate. Ele nu sunt alimentate cu nimic. Deci dacă este, eu sunt fără de legea bacteriilor mele. Pentru că nu le dau nimic. Ba mai mult, cum a spus doamna doctor pe care am evocat-o cu mare afectiune, pentru că e un mare diagnostician, dau și whisky. Trece ziua, nu știu ce, și cred că sunt îndreptățit, zic, hai să trag un whisky. Și aparent îmi merge bine, dar de fapt ce am aflat este că mi se distrug celulele nervoase și de fapt când cred eu că sunt creativ și mai bine, de fapt sunt ciuca bătăii pentru toate lucrurile care mă omoră. Mișcarea. Aici două lucruri o să evoc. Una pe prietenul meu, Andrei Pleșu, care nu se mișcă deloc. O anecdotă cu el este așa. A ținut o conferință la... Academia Civică, care e pe Calderon. Și după aceea am mers să mâncăm ceva la Vilagio, care este în parcul Icoanei, pe strada Xenopol. Și am ieșit după el, el stătea pe trotoare. Și i-am spus, hai să mergem, Andrei. Și îmi zice, pei aștept mașina. Și zic, pei da, traversăm parcul. Era o întreprindere mare. Legat de asta, Andrei care nu se mișcă, evocă întotdeauna longevitatea scăzută a celor care au inventat sporturile extreme numite, jogging, mișcare, nu știu ce. Ăla de care a inventat joggingul a murit de inimă, nu știu ce, făcând asta. Deci leacurile astea agitate, cinetice și dinamice, care cică promovează longevitatea, de fapt, dăunează grav sănătății.

Asta în analiza prietenilor noastre.

Nu. Acum adaug principiul filozofic. Sportul dăunează grav sănătății. Așa că dacă dumneavoastră, domnule doctor, îmi spuneți că trebuie să fac minimum 150 de minute de sport pe săptămână, viguros.

Și 300 calme, calme e când mergem repede, moderat este când alergăm ușor, domnilor.

Și domnilor, sunt o căzătură. La capitolul mișcare, adică activitate cinetică, sunt pe moarte. Somnul. O să vă dezamăgesc, dorm foarte bine. Adorm imediat, dorm continuu, și mă trezesc odihnit. Cu excepția situațiilor în care nu mă trezesc odihnit. De obicei. Trebuie să scot inimii. Activitatea emoțională. Aici închid puțin răspunsul la întrebarea dumneavoastră. De fapt, am deschis o pistă. Mi-am creat un cadru al zonei cum inserez eu discuția mea referitoare la longevitate, vorbind de vitalitate pe care ați echivalat-o subreptice cu sensul și evacuarea discursului asupra morții din discursul nostru asupra longevității. cu acest comentariu catastrofic la cele patru conditii ale vieții îndelungate, în ce mă privește, și vreau să punctez câteva lucruri. Unul este acela referitor la tinereța pe care ați invocat-o. Tinereța, într-adevăr, este foarte valorificată în stadiul nostru al civilizației noastre. Când spun civilizația noastră, în mod evident mă refer la civilizația modernității. Adică e ceva care s-a născut începând cu secolele XVI-XVII și a împlântat solul în creștinismul latin și mai apoi după reformă în secolul XVI și în creștinismul reformat, să-i zicem calvin sau luteran. Și... a dat nașterea acestui aranjament social, cultural și religios și civilizațional. Religios nu mai e creștinismul, deși modernitatea îi datorează aproape totul. Acest deci nou aranjament civilizațional pe care îl numim modernitate. Noi suntem moderni, iar cuvântul modern știți ce înseamnă. Înseamnă a fi de acum. E un cuvânt care a fost construit în primul mileniu creștin, în a doua jumătate a primului mileniu creștin, de la un adverb, modo, care înseamnă acum. Modernus, construit pe modelul lui de azi, hodiernus, hodie, azi, hodiernus, de azi, modernus este omul care e de azi. Iar pentru noi funcționează o axiomă. Și anume, pentru orice... Cum cunoști un modern? Îl cunoști așa. Dacă pentru el faptul de a fi modern este în sine o valoare, e modern. Noi suntem moderni pentru că pentru noi faptul de a fi modern este în sine o valoare. Și asta s-a văzut în felul în care a decurs discuția noastră. Nu a existat aproape nici o referire la trecut. Pentru că ceea ce află modernii prin știința modernă a naturii, prin tipul de interogare a faptelor pe care le adresează, ca să vorbesc ca anglosaxonii, așa, sunt astea sieși suficiente. Deci noi suntem moderni. Or, în etapa actuală a civilizației noastre, e limpede că, între bătrânețe și tinerețe, cea care e valorificată este tinerețea. Noi când vorbim, și dumneavoastră ați făcut asta, domnule doctor, noi când vorbim de o stare bună a sănătății, noi de fapt echivalăm mental cu o stare bună ca de tinerețe a sănătății. Pentru noi a fi sănătos înseamnă a fi tânăr. De ce? Pentru că în miezul definiției umane pe care noi o folosim, în discursul murmurat de care am vorbit, noi echivalăm starea de bine cu faptul de a fi tânăr. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bătrânețea este devalorizată. E devalorizată de ce? Și ăsta e al doilea punct pe care îl fac. Gândiți-vă cum arăta în trecut înghebarea socială, morală și politică elementară. Păi orice comunitate avea un sfat al bătrânilor. E clar. Atena, cetatea pe care avea un sfat al bătrânilor, o adunare a bătrânilor. În satele în care bunicii sau poate părinții, eu în orice caz care am copilărit la țară, știu pertinamente că în mod informal bătrânii formau o instanță. Era o instanță non juridică, în mod cert morală și sigur civilizațională. Pentru că, la acest nivel al bătrânilor, se decidea zona asta fină a lui, se cade, nu se cade. Nu se aplica legea juridica. Se aplica legea lui se cade, nu se cade, sa faca un lucru. Si oamenii erau fiecare pus in functie de faptele lor, potrivit acestei judecati informale care era puternica. De ce era puternica? Pentru ca astia erau batrani? Nu. Pentru ca batranetii i se asocia intelepciunea. Ori asta înseamnă că vârsta senectuții în tradiție, în epoca premodernă, să zicem, era valorizată nu prin prisma, cum am face noi, strict medicală, a stării de sănătate, ci prin prisma unei facultăți care nu aveau legătură cu sănătatea și care era legată de vârstă și care era înțelepciunea. Noi când ne gândim azi la un bătrân, nu ne mai gândim ca la un înțelept, decât dacă sunteți un reacționar ca mine. Dar altfel vă gândiți sub raportul să-i zice, pardon, să-i zice medical al sării de sănătate. Și de fapt discursul murmurat îmi spune asta, domnule doctor. Se încadrează bătrânețea pe care o identific la un individ uman cu starea de tinerețe perpetuă prin care definesc starea de bine? Dacă da, e din gașca noastră. Deși e bătrân, e ca un tânăr. Altfel, încep, pentru că suntem o civilizație umanistă, încep precauțiile de asistență. Ce vreau să spun este că bătrânețea e un handicap. E gândită ca un handicap pentru că a încetat să mai fie judecată prin prisma unor valori care nu sunt legate de sănătate sau de starea fizică de bine, cum era înțelepciunea. Pentru că atunci când vorbim de tinerețe, vă rog să remarcați că nu punem în joc nicio virtută morală. punem în joc numai vitalitatea. Starea de sănătate perfectă. Și am citat aici o lucrare a unui filozof francez, Lucien Sfez, S-F-E-Z, Lucien Sfez, din 2011, cred, care se cheamă La santé parfaite, sănătatea perfectă. Și ăsta este un mit central pentru civilizația noastră. Așa că vă răspund la întrebare, la întrebarea de ce tinerețea, nu știu ce. Din două feluri. Unul este că tinerețea este valorizată ca starea de sănătate perfectă și este de fapt etalonul după care este judecată starea de bine în termen de longevitate prezuntiva omului. Dar asta s-a petrecut în epoca noastră pe seama devalorizării masive a bătrâneții care este văzută, dacă nu e tinerețe, ca un handicap. De ce era valorizată? Și ăsta este al treilea punct al răspunsului meu, pentru că în trecut, adică... înainte de etapa actuală a modernității noastre, valorile morale făceau parte din starea de bine. Dacă vă duceți la Aristotel și-l întrebați care-i viața bună, o să vedeți că nu o să vă vorbească deloc de sănătate. va vorbi despre ART, despre virtute, adică despre împlinirea potențialului, cum am zice noi în limbajul corporațiilor. Să-ți atingi potențialul înseamnă să fii virtuos. Asta este ART, starea de bine. Antici nu, asta însemna oare că ei desconsiderau sănătatea ne dădeau lecții, mie cel puțin. La capitolul activitate cinetică, păi cine erau mereu în gimnaziu, în pielea goală, bărbați și femei, și se dădeau cu uleiuri și cu nisipuri și nu știu ce, și făceau exerciții și așa mai departe. Cine decât Socrates, când îl întâlnea pe Carmides, spunea în primul rând, Doamne cât de frumos este, și în frumusețea lui, nu-n el, în Carmides, vedea un zeu. pentru că frumusețea pentru greci manifesta prezența divinului. Ei, grecii, erau perfecți și se văd cum arată statuile. Noi dacă am face statuii neîmbărăcate, ar fi numai rachitici. Pentru că așa suntem noi. Mă rog, eu. Dar cu toate astea, ca ceva pe care l-aveau de la sine, această sănătate, pe care însă nu o problematizau sub specia sănătății perfecte. Ăsta-i punctul pe care vreau să-l fac. Din cauza asta, sau datorită acestui lucru, ei vedeau în special valorile morale. Și atunci despre ele vorbeau, și atunci bătrânii nu erau priviți ca niște handicapați, dacă nu cumva erau de sănătate perfectă și atunci erau ca tinerii, ci ca niște oameni în care virtuțiile s-au maturizat, s-au copt, în care echilibrul, simțul dreptății, simțul moral s-au maturizat cu vârsta și au dobândit sofia, adică înțelepciunea.

Pe de altă parte, nici nu aveau mâncare ultraprocesată, nu aveau social media, telefoane mobile.

Adică, ce spuneți, discursul urmărat e că în medie erau mai inteligenți decât noi.

Aveau șanse la mai multă cumpătare?

În orice caz încercau să fie cumpătați, pentru că pentru ei, lucru care a fost evocat aici sub numele de moderație, corespunde unui principiu fundamental al înțelepciunii antice, care pe grecește se spune meden agan și care înseamnă nimic prea mult. La Platon se găsește următorul fragment de dialog, în care cineva îl întreabă Socrate, ce îi spune unui tânăr că este cel mai important dintre toate lucrurile. Și Socrate răspunde prin aceste două cuvinte, nimic prea mult, în greagă două, aici sunt trei. Deci nimic prea mult. Asta e toată înțelepciunea, care este moderația. Problema e cum o înțelegi. O înțelegi pe palierul strict fizic sau o înțelegi și pe palierul moral? Și răspunsul este că trebuie să le înțelegem global. Pentru că atunci adâncim puțin ce înseamnă și nociunea de tinerețe. Dacă-mi permite să fac o mică digresiune sau să spun ceva despre tinerețe. Ce-i atât de grozav la tinerețe? Grozav la tinerețe este exuberanța vitalității. Este aparenta lipsă de limită în ceea ce poți cheltui. Când spunem despre un tânăr... Nu, dacă analizăm... Acum, e un discurs... Eu sunt pentru un antic un babalâc, pentru că am 67 de ani. Vă dați seama, sunt pe ducă complet. Pentru epoca noastră se mai poate, deși la capitolele alea v-am spus. N-am o perspectivă, doamna doctoră, îmi va spune ce note primesc, ca cum sunt cu copiii când se nasc, pac, îi dai o, așa, și îi dai o notă. La mine nota e 4+, 5. Și nu în sistemul sovietic de la 1 la 5, ci în sistemul ăsta de la 1 la 10. Deci, la un tânăr, ce e valorizat în el? Este aparenta lipsă de limită, ca să vorbesc chiar așa în limbajul corporatist sau al economiștilor, de resurse care îi stau la dispoziție. Există un principiu al ilimitării în el care contravine lui nimic prea mult. dar care conferă, de fapt, fabulosul tinereții. Pentru că, în tinerețe, cum spunea foarte frumos Andre Malraux, tinerii nu știu, dar până la 25 de ani, ei sunt ca în fața unei burse de valori, în care li se spune, puteți lua oricât. Cei mai mulți nu știu că pot lua oricât. Dar într-adevăr, pot să-i oricât până la o anumită vârstă. Și asta e vârsta atinereții. Cât durează, noi o prelungim, dar o prelungim fizic. Vreau să închei caracterizarea atinereții. Deci este o aparentă lipsă de limitare în resursele care ne stau la dispoziție. Și asta se manifestă printr-o exuberanță a vitalității. Și al doilea lucru, care cred că e foarte important, este o vârstă rigoros dincolo de bine și rău. Ea este, cum ar fi spus Nice, marcată de unshould desverdance, adică nevinovăția devenirii. Tinerețea este nevinovăția devenirii. Nu poți să spui că e amoral sau că este imoral. Este cumva, tot cu această expresie a unei cărți al lui Nice, e dincolo de bine și rău. Și asta e o valoare pozitivă pentru tinerețe. E o îndrăzneală a vitalității pentru care morala este... nu e acolo, este o nevinovăție a devenirii. Asta e foarte impresionant și impune la un tânăr. Dacă aș fi grec și aș vedea un tânăr care are aceste două trăsături, aș vedea Divinul. Pentru că în orice excelență grecul vedea o manifestare a Divinului. Și vezi asta la tineri. Se spune că toți tinerii sunt frumoși. Da, dar știți ce-i frumos în ei? Nu este el sau ea cu fizicul. Deși fizicul are prospețimea aceea, ci este această manifestare a exuberanței vitalității, a aparentei lipse de limitare a resurselor și, doi, este ceea ce nici înumea unshould disverdance, adică nevinovăția devenirii. Era să are ceva divin. Întrebarea este, noi care prin procedee medicale ori materiale ne prelungim tinerețea, prelungim aceste două lucruri? Răspunsul este nu. Nu. Pentru că Ceea ce vă propun este să primim bătrânețea, și nu e o chestie pro-domo, sunt în zona asta spre osebirea dumneavoastră, sau de toți cei de aici, dar bătrânețea trebuie reprimită în brațele noastre. Și există o înțelepciune a bătrâneții ca să vorbesc despre mine. Eu nu revendic înțelepciunea clasică. Dar a îmbătrâni e în sine un lucru extraordinar. cu asta închei ce vreau să spun despre tinerețe, printr-un elogiu al faptului de a îmbătrâni. Eu nu sunt propriu-zis încă bătrân, dar asta grație epocii senzaționale în care trăiesc, o epocă cu o medicină atât de dezvoltată, cu o protecție a sănătății atât de remarcabilă, în ciuda ultraprocesării hranei și așa mai departe. Trăim o epocă care ne permite să îmbătrânim. Și anume să îmbătrânim potrivit distincției pe care am auzit-o făcută mai devreme, între lifespan și health span, adică între lungimea vieții și lungimea calității vieții, care tinde să suprapună lungimea calității vieții, lungimii vieții înseși. Or, asta e marele dar al epocii noastră, căreia trebuie să-i fim recunoscători. Dar ce propun este că bătrânețea, faptul de a îmbătrâni să fie primit în această schemă a calității vieții și calitatea vieții să nu mai fie judecată din perspectiva întinderii Așa ca cum dai cu bidineaua pe zid. Pui bidineaua în culoarea atinereții, aia puternică, și vrei cu culoarea asta să mergi până la 90 de ani. Nu. E greșit. E greșit pentru că faptul de a îmbătrâni e o valoare.

Și e cu atât mai frumos faptul, mă gândesc acum că acest Acest lifespan și healthspan poate în definitiv să redefinească bătrânețea și să-i dea fix valența cea mai importantă. Adică să nu mai privim în timp bătrânețea ca pe ceva de care ne ferim, ci să o privim în virtuta esențeală și anume înțelepciunea.

Și nu numai, nu numai, dar ceea ce trebuie să facem este să distrugem ecuația sănătate, egal sănătate perfectă, egal tinerețe. Eu sunt critic la echivalarea sănătății cu tinerețea, starea de sănătate sau de bine cu tinerețea sunt împotriva acestei echivalări și sunt categoric împotriva noțiunii de sănătate perfectă. Dacă pentru noi sănătatea este doar sănătatea perfectă, atunci ne-am făcut sclavii unei imposibilități, unei utopii Cărei jertfim ca idolilor totul din viața noastră. Bani, resurse, liniște sufletească. Pentru că n-ai cum să ai o sănătate perfectă. În tine ticăie lucrurile. Ticăie pentru că nu sunt un iPhone. Nu sunt. iPhone-ul este ceva extraordinar. Dar o fiinţă umană nu este un iPhone. Nu poate avea perfecţiunea tehnicii. Şi nu trebuie să o aibă. Că dacă o are, e, iertaţi-mă, nasol. Cum ar fi să te culci cu un iPhone? Gândiţi-vă. N-aţi face lucrul ăsta.

Nu suntem departe de asta, să ştiţi.

Ca să-l citesc pe cronicarul nostru, să spar e gândul. Pentru că-mi imaginez treaba.

Îmi place că practic ați definit acum, sau ați redefinit, sănătatea de bun simț.

Vă mai sunt dator cu distincția între bătrânețe și îmbătrânire. Pentru că bătrânețea, am evocat lucrul ăsta, era valorizată de antici pentru că reprezenta înțelepciune. Nu e sigur că atingi înțelepciunea îmbătrânind, dar se constată acest lucru uneori. Dar faptul de a îmbătrâni, asta susțin, faptul de a îmbătrâni este în sine o valoare. Pentru că îmbătrânind, calitatea vieții se îmbunătățește extraordinar. Și vă spun pentru că am aflat acest lucru. Eu am fost un tânăr care am trăit cele două valori pe care le-am evocat. Exuberanța vitalității și nevinovăția devenirii. Nu poți trăi la nesfârșit cu asta. chiar dacă ai la dispoziție tehnologia medicală modernă. Adică, ok, botoxezi, ridici, tragi, întinzi, folosești, cum ne-ați evocat mai devreme, faci aici o chestie și atunci stimulezi creșterea, da? E minunat că avem lucrurile astea la dispoziție, dar nu le poți obține la nesfârșit pentru că substratul biologic îmbătrânește. Pur și simplu. Și atunci se obțin măști ridicole. În loc să o vedeți pe Catrin Deneuve îmbătrânind ca o mare frumusețe de o doamnă, de o inteligență și de o extraordinară, vezi rigiditatea plăcuței de aur pe care și-a pus-o sub pomete ca să îi țină fața. Ok, dar ți se strânge inima. Eu aș prefera să văd pe Catherine Deneuve o mare inteligență și o mare frumusețe îmbătrânind potrivit frumuseții și inteligenței extraordinare acestei mari actrițe. Dar n-a fost să fie pentru că a avut asta la dispoziție și atunci se vede o rigiditate. Ea n-a exagerat cum exagerează alte persoane despre care știm că fac acest lucru. e un soi de automutilare pornind de la ideea falsă că ce trebuie să păstrezi este ecuația sănătate egal tinerețe. Și atunci vrei să duci tinerețea în definiției fizică inițială până în pânzele albe. E greșit. E hubris. Este o eroare. E dovadă de lipsă de înțelepciune. Ce afli cu îmbătrânirea vă spun. E frumusețea vieții. Este plinătatea extraordinară și splendoarea faptului de a fi viu. Când ești tânăr, nu le cunoști, pentru că atunci le exploatezi. Ești stăpâni, ești ca un uliu tânăr și te ridici în înalt cu forța uliului și sfidezi totul. Pentru că totul îți stă la dispoziție. Ce descoperi îmbătrânind e fragilitatea, vulnerabilitatea, adică ființa din fața ta. Pe care n-ai văzut-o, că până atunci era instrumentală. Uliul vede lumea sub raportul prăzii. Dar îmbătrânind, lumea nu mai e pentru tine o pradă. Vezi oamenii cu adevărat abia îmbătrânind. Și îmi vine să spun, dacă e să te îndrăgostești, numai ca bătrân poți să te îndrăgostești cu adevărat. Pentru că vezi cu adevărat lucrurile. Până atunci te izbești de sexualitate. Mi-a plăcut cum ați spus. A zis ceva grozav. Stați, stați, că mi-am luat a totul. A zis, am multă energie, puține pofte. Foarte tare formulare. Deci te izbești de pofte, ca să zic așa, când ești un uliu tânăr. Dar când îmbătrânești, descoperi ființele și odată cu ele splendoarea faptului de a fi viu. Vă spun, cine nu îmbătrânește are un mare ghinion, pentru că există vârste și vârste. Țineți minte textul din Vechiul Testament, Ecleziastul? E un timp pentru a face ceva si un timp pentru a face contrariului. E un timp pentru toate. E un timp pentru inflorire, un timp pentru coacere si un timp pentru descompunere. Asa este. Iar noi suntem supusi acestui ciclu. E un timp pentru tinerețe, pentru exuberanța vitalității și nevinovăția devenirii. Și este un timp pentru maturitate, când te coci, când devii stăpân și conștient de posibilitățile tale. Și este vârsta activă, vita activă, cum îi spuneau latinii. Și după aceea este un timp pentru ce altceva. De unde vine succesiunea? Din faptul că Norocul extraordinar este ca timpul, ca si pe fruct, te coace. Și atunci e un timp al îmbătrânirii când descoperi lumea sub cu totul alt raport, în care raportul instrumental, care e un tip de raport comand de execuție, devine secundar. În timp ce percepția vulnerabilității, a unicității, a individualității câștigă teren. Și poate că asta e înțelepciunea pe care bătrânii o aveau și îi făcea pe acești bătrâni în antichitate să ia decizii politice care erau măsurate, moderate și nu excesive cum ar fi cele pe care le-ar lua un uliu tânăr care domină lumea de sus. Faptul de a îmbătrâni, ăsta e mesajul meu pentru dumneavoastră în seara asta, este în sine o valoare. E un mare noroc să îmbătrânești și e un teribil ghinion dacă un cancer sau o altă boală incurabilă severă și pentru care medicina astăzi nu are nici măcar cele de temporizare, adică să aibă un catehon la îndemână, Deci dacă ai ghinionul, e un mare ghinion. Pentru că nimeni nu-ți poate spune ce dobândești îmbătrânind. Trebuie să fii un mare scritor ca să exprime asta. Dar și atunci o faci pieziș, o faci oblic. Cum poți să explici unui orb culoarea roșie? N-ai cum. Trebuie să o vezi. La fel e și cu împătrânirea. Deci propun, onorate adunări, veneraților savanți, impecabililor medici care se află aici, acest lucru. Să nu mai echivalăm sănătatea cu sănătatea perfectă. Pentru că e utopie. Iar utopia e sângeroasă. să nu echivalăm starea de sănătate cu prelungirea tinereții, adică să nu definim sănătatea în termenii sănătății tinereții. Și al treilea lucru pe care îl propun este Acceptarea faptului că am bătrânii este în sine o valoare. Și că deci bătrânețea este o vârstă, ca și tinerețea, ca și maturitatea, care trebuie în sine prețuită. Și nu subsumată unor alte vârste, pentru că așa nu faci dreptate vieții. Deci sensului pe care îl poți obține din ea.

Cred că este unul dintre cele mai profunde discursuri despre bătrânețe pe care eu le-am auzit vreodată. îmi asum riscul să spun că, ascultându-vă, efectiv, o să zic că mi s-a făcut poftă să înaintez în viață. Da!

Asta-i ideea!

Și vă mulțumesc pentru asta. Practic, cum vindeci o frică? Așa o vindeci. O vindeci... realizând ce poţi să obţii când te duci în locul în care ţi-e frică să mergi. Acum pot să zic slavă Domnului, cu toţii mergem în direcţia aceea. Legat de asta, din discursul pe care l-aţi avut, în mine s-au născut două întrebări. O să încep cu prima. Aţi vorbit despre katehon. Este un lucru pe care te opui. E faptul de a te opune și îl întârzi. Și asta facem concret cu moartea din momentul în care încă suntem în burta mamei, ne împotrivim morții.

Prin creșterea vieții.

Totuși, când te opui unui lucru, e bine să-l conștientizezi, e bine să știi Cui te opui? Și în contrast, noi, inclusiv în discuția de astăzi, am evitat conceptul morții. Și atunci, întrebarea este cum putem să reintegrăm această conștiință a morții și dacă, într-adevăr, ne ajută să trăim o viață mai plină. Să nu ne mai făirim de ideea că există moarte și că vom ajunge acolo.

Știți cum definau anticii greci? Filozofia? Pregătire pentru moarte. Firește că nu e pregătire morbidă pentru moarte, dar este pregătire a tot ceea ce în tine este viață pentru acest lucru care este constitutiv naturii umane. Noi modernii evacuăm moartea. Este greșit. Știți de ce o facem? De ce? Pentru că am evacuat religia noastră de referință. Mai devreme am evocat foarte rapid de unde vine modernitatea. Noi tot vorbim despre ea. Zicem, suntem moderni, suntem moderni, sau țara noastră trebuie să se modernizeze. De ce? Pentru că îi trebuie capitalism, îi trebuie prosperitate, îi trebuie legi. De unde vine această modernitate? Revin la ea, pentru că neobișnuindu-ne să ne referim la ea, noi am uitat strănietatea totală a acestei civilizații. Această civilizație a modernității a apărut numai în Europa, și anume nu în toată Europa, ci numai în Europa Occidentală. De ea, de această civilizație, sunt legate patru lucruri fundamentale care definesc orice numim progres în lumea de astăzi. Unul este știința modernă a naturii, din care ați avut un exemplu în cercetările pe care le-au evocat doamna doctor și domnul doctor în discuția de dinainte. este această nouă concepție despre raportul dintre individ și stat care dă dreptate întotdeauna a individului și nu colectivității și pe care o exprimăm sub forma separarea puterilor în stat, constituționalism, domnia legii, stat de drept, drepturile omului. Asta nu mai există în nici o altă cultură, în niciuna. A treia este această chestie bizară în care există o distinție netă între religie și politică, există o interdicție pentru religiile politice, comunismul și nazismul sunt religii politice, și se numește secularizare. în care există un spațiu complet liber de dispute religioase și care este spațiu secular. Și ăsta e doar un singur aspect. Și al patrulea lucru este acest lucru pe care n-am să-l spun sub numele care are o presă proastă astăzi, ci îl dau sub altă formă. Este tipul de ordine socială care e bazat pe proprietatea privată individuală, nu colectivă, nu publică, individuală, pe libertatea schimburilor și pe garanții juridice ale libertății schimburilor și a proprietății private. Ăsta se numește capitalism. Capitalismul este ceea ce ne-a adus toată prosperitatea. Nu există nicio altă formulă de prosperitate în afara capitalismului. Mijloacele medicale, mijloacele... Mișlurile implicate în cercetarea medicală pe scară largă, care au fost aici evocate în mod copios, pot să fie făcute numai în societăți capitaliste. Pentru că numai acolo există această rezervă de prosperitate. Deci aceste patru elemente, care se numesc modernitate, au creat prima civilizație cu adevărat universală. Adică o civilizație care funcționează și în Africa, și în America de Sud, și în Japonia, gândiți-vă cum sunt totuși japonezii, țigniți la maximum. Cum au trecut ei din 1868 în epoca când au decis să se modernizeze, așa cum noi în Principatele Române am decis să ne modernizăm la începutul secolului al XIX-lea, adică să imităm civilizația occidentală, cu programul sincronizmului, l-am evocat pe El Ovinescu, așa au făcut ei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ei care aveau o civilizație de un tip absolut incompatibil, aia tradițională japoneză, cu civilizația occidentală, bazată pe individualism și au făcut acest lucru. Și vedeți cât de bine le-a reușit. Pentru că Japonia, până acum câțiva ani, până în 2011, până în 2010 sau 2011, a fost a doua economie a lumii. După Statele Unite. I-a luat înainte China. Atunci. Deci, ce vreau să vă spun este că civilizația modernității este o civilizație universală și că a apărut numai în Europa. Iar acest lucru se leagă, asta e digresiunea pe care o închid acum, n-am uitat despre ce vorbeam, Iar asta se leagă de creștinism, și anume de creștinismul latin, de ăsta occidental. Cel grec a dat naștere Ortodoxiei și a avut un alt destin. Dar ăla latin a dat naștere acestei civilizații a modernității, care acum nu se mai recunoaște în el. Aici am vrut să ajung. A pierdut religia de referință. Pentru că la noi secularizarea, cum a spus Liostros, a fost împinsă dincolo de limitele ei. Pentru că și aici funcționează principiul lui Meden-Agan, adică nimic prea mult. E un principiu intrinsec al moderației. Și atunci noi am pierdut religia de referință. Noi nu mai suntem creștini. Dar religia de referință pentru Europa este creștinismul. Cum funcționează asta? Vă amintesc distincția pe care am făcut-o la început între discursul conștient și discursul murmurat?

Da.

Creștinismul este discursul murmurat al civilizației occidentale. Și am devenit afoni. Nu mai auzim acest sunet. Din vari motive, dar faptul este că ne-am pierdut religia de referință. Din acest motiv moartea a fost evacuată, pentru că religia de referință putea să dea un sens morții. Neputând modernitatea singură să dea un sens morții, a evacuat-o. În termenii discuției de mai devreme cu înțelepciunea, modernitatea nu știe să dea un sens nici înțelepciunii, în timp ce nevinovăției devenirii și exuberanței vitalității, adică valorilor tinereții, știe să le dea sens.

Mi-ați luat înainte pentru că asta era următoarea întrebare, de fapt. După ce terminam, răspunsul la această întrebare era de ce am pierdut înțelepciunea aceasta sau respectul față de înțelepciunea pe care o au bătrânii și cum putem să reintegrăm acest respect și această nevoie înapoi în societate. Și atunci întrebările astea două se leagă. Am înțeles de ce am pierdut această conștiință a morții și acum înțeleg de ce am pierdut acest respect față de înțelepciune, dar cum putem să le recapătăm? Pentru că mă gândesc că întoarcerea la acest creștinism de bază poate să fie singura soluție sau credeți că există o altă soluție în care putem să ne uităm din nou la bătrânca la înțelepciune?

Primul lucru care trebuie făcut este, e cam psihanaliză. Când refulezi ceva, dă refulatul peste tine. Adică e întoarcerea refulatului masivă. Represiunea împotriva conținuturilor nu e sănătate mentală. Și atunci te duci la psihanalist, la shrink. Și ăla stă de vorbă cu tine până când dezgoapă din tine rezidurile de conflict psihologic pe care le-ai reprimat. Și le scoate la iveală, le înțelegi și, așa zic ei, te vindeci. Astăzi e mult mai simplu. Ți se dau pastile. Orice problemă psihologică, orice problemă suflet... Nu, am greșit. Ca un modern nenorocit. Am substituit sufletului, psihologia. Asta fac modernii. E greșit. Oricărei probleme sufletești, medicina modernă sau spiritul modern, că de fapt medicina nu face decât să slujească acest spirit, spiritul modern spune așa... Nu e o problemă de suflet, pentru că sufletul nu mai există decât în compușii. Psihologie, psihiatrie, acolo este psuche, sufletul, cum spuneau greții. Deci, n-ai suflet, ai psihologie. Ai psihologie, deci ai psihanaliză. Marș la șfring. Și dacă nu se rezolvă cu chestia asta, pentru că e costisitor și trebuie așa, Gelu Ionescu, de exemplu, un mare critic literar, îmi spunea, el crede în psihanaliză, eu nu cred. Și eu n-am vrut să mă culc cu mama niciodată. Iar cu taică mi-am avut relații excelente. Edip, Castrare, plecați de aici!" Deci gelul Ionescu, care crede în psihanaliză, s-a dus toată... El a emigrat în Germania Federală și a fost una dintre vocile Europei Libere până la închiderea ei. s-a dus la psihanalist și l-am întrebat, Gelu, cum e? Și mi-a zis, dragă, lucrez, nu știu ce. Peste 10 ani l-am întrebat, Gelu, cum e? Lucrez. Peste 30 de ani l-am întrebat, Gelu, cum e? Dragă, continuă. Și zic, bă, dar ce analiză e asta, care după 30 de ani e tot așa? Bun, deci un discurs infinit. Și i-am zis, bă, dar nu-i mai ieftin să te duci la duhovnic? că pe preot nu îl plătești. Stai de vorbă cu el, te împrietenești cu el, băi un whisky, deși am aflat că e groaznic, dar faci chestiile astea care nu se fac cu un preot, că e mai ieftin. Deci fiind scump îți dau pastile. Și atunci ce se obține de fapt prin asta? un fel de anesteziere a zonei sufletești. Dacă stăteați de vorbă cu un grec, în primul rând că el era șocat de faptul că reduci problema sufletească la problema psihologică. Asta greu ar fi înțeles. Dar ar fi înțeles că modernii au o țigneală. Anume că tint să elimine sufletul din problematica omului. Dar anticul ți-ar fi spus, domne, ai exerciții spirituale la dispoziție, sunt boli ale sufletului și asta se face într-un anumit fel. Deci, înțelepciunea a fost evacuată pentru că noi am evacuat sufletul. Iar problema morții a fost evacuată pentru că nu știm să-i dăm sens. și cu înțelepciunea e la fel. Dacă vă vine să credeți, cu tot ce ați auzit, pentru că e un succes de librărie de când a fost redescoperit acest text, însemnările către sine ale marelui împărat Marcus Aurelius. Și în România este un succes de librărie. A fost tradus din nou acum de Cristian Bejan, Iar la Humanitas era o ediție bilingvă, de lux, superbă. Acum s-a tras una fără textul grec, pentru că acest împărat roman, care era pe front în 170 după Hristos, în Pannonia, Ungaria de astăzi, se lupta cu sarmații, cu cine se lupta. Seara, după ce se lupta și, nu știu, făcea pe generalul și rezolva problemele imperiului, că era ditamai împăratul roman, să ducea în cortul lui și pe grecește, care era limba filozofiei, își făcea, și asta vreau să vă spun, își făcea rugăciunile, cum ar fi în creștinism, își făcea exercițiile spirituale, pentru că el ținea de școala stoică și în stoicism, echivalentul rugăciunilor, adică punerea în ordine a sufletului tău, sunt exerciții spirituale. Ei bine, numai după al doilea război mondial, erudiții și-au dat seama că acest text al bunului împărat Marcus Aurelius nu este un jurnal privat de front, adică un om în care își notează stările sufletești. Astăzi am văzut-o pe Maria, era foarte frumoasă, am optat. Mă uit pe geam, ce zi luminoasă, astăzi a murit Cvintus, ucis de sarmații. Și nu știu ce. Nu, nu sunt astea. Acolo el spune, încetează să mai crezi că. Gândește-te că nu tu ești inteligent, ci profesorii tăi au fost inteligenți. Și face lista profesorilor. De ce făcea toate chestiile astea? Erau exerciții spirituale. Omul care și-a dat seama retrospectiv este Pierre Hadot. Și și-a dat seama pentru că el a îmbrățișat în tinerețe o carieră de călugăr. și după aceea s-a îndrăgostit de o doamnă, a plecat din călugărie, era catolic, s-a căsătorit și a dus până la sfârșitul vieții o viață de erudit, de specialist în istoria antică. Și el a redescoperit caracterul de exercițiu spiritual al însemnărilor bunului Marcus Aurelius. Când am spus de Marcus Aurelius, a stat din cap, deci v-ați cumpărat cartea, așa trebuie citită, ca niște rugăciuni exerciții spirituale. Și dacă le înțelegi așa, brusc îți dai seama că poți să ți le aplici ție. Și că exact așa trebuie procedat. Și atunci nu mai e nevoie de Xalax. În principiu. Da.

Sunt, într-adevăr, extrem de actuale aceste însemnări ale lui Marcus Aurelius. Categorii. Ai impresia că sunt... Dacă le-ai citit fără să știi ce răspund. Detua.

Res agitur. Despre tine e vorba. Asta e. Și.

Cumva asta îți dă un pic de încredere pentru că îți dai seama cât de puțin ne-am schimbat în definitiv, ca și suflet, de acum două mii de ani până în prezent, dacă aceste texte sunt atât de actuale. Vreau să vă spun ceva, că ascultându-vă așa despre, și ascultându-vă părerea despre psihoterapie Eu, de exemplu, fac psihoterapie. Și mi-a venit în gând un banc despre un medic... Tot așa? Zece.

Ani, douăzeci de ani? E.

Un banc despre medici care zice așa, dom'le, mergă... Măi, mi-a răcit fetița, unde să mă duc la doctor? Și îi răspund de cealaltă mică, zice, măi, du-te la doctorița, asta-i atât de bună, mergem în fiecare săptămână. Dar, cumva, psihoterapia poate să se transforme într-un fel de antrenament, așa cred eu, la fel cum mergem la sală în fiecare săptămână sau în fiecare zi și facem acele 200-300 de minute, în direcția asta o poate lua psihoterapia. Ceea ce e interesant însă, și vreau să vă spun asta, este că inclusiv psihoterapeutul meu, în momentul în care ne dăm seama că am atins, așa, vârful a ce putem face din punct de vedere psihologic, cu... aproape de fiecare dată îmi recomandă să caut spiritualitatea și să o practic. Și am observat asta în cărțile de psihoterapie. Încep să recomande din ce în ce mai mult să practicăm această spiritualitate și atunci Întrebarea mea finală, pentru că urmează să luăm și întrebări din public, este cum putem să redescoperim în noi această spiritualitate. Și mai fac o paranteză. Se spune că atunci când ție meniță, faci ceva, începi să vezi semnele peste tot. Unii oameni ar putea spune că sunt niște coincidențe. De fapt, posibil să fie niște mesaje din exterior care te caută. Și eu, în ultimii doi ani, văd aceste semne peste tot. Spiritualitate. Caută spiritualitatea. Asta este direcția. Asta te poate ajuta. Asta este piciorul care lipsește de la masa ta și care face ca masa ta din când în când să se clatine. Dar nu știu de unde să încep. Nu.

Știu cu ce să încep. Un psihanalist faimos din școala lui Freud, care s-a despărțit de el, Carl Gustav Jung, are o carte care se numește Zincronicitate, adică sincronicitate în care studiază cu resursele savantului care a fost el și al cercetătorului de elită, concomitentele, adică ceea ce noi ați numit mai devreme coincidențe, semnele. Și e o carte foarte interesantă, s-a tradus în seria de opere complete care a apărut la editura 3. Această lucră are sincronicitate, care Părintele Scrima o traducea nu prin sincronicitate, ceea ce e evident, Prin concomitență. Că sunt lucruri din serii cauzale diferite care apar simultan. Și astea sunt concomitențe. Întrebare este, au sens sau sunt întâmplări? Răspunsul este, au sens. Și asta-i toată treaba cu ele. Vreau să fac puțină dreptate psihoterapeuților și vă mulțumesc că îmi dați ocazia. Am cunoscut psihoterapeuți, când sunt inteligenți, sunt foarte buni. Și te ajută foarte mult, pentru că într-adevăr până în mișcare sufletul prin întrebări inteligente și confruntarea cu tine însuți pe care o inițiază ei prin întrebări și prin ceea ce prin prezența lor prilejuiesc luminează și înțelegi lucruri pe care singur nu le-ai fi înțeles. Deci sunt boni când sunt inteligenți.

Da, și cred că al meu e inteligent. Pentru că de aceea mă împinge spre spiritualitate și nu știu exact unde să o caut. Noi.

Să știți, noi moderni avem o mare problemă cu refulatul, cu creștinismul. Noi am repudiat religia noastră de referință. Dacă eram împăcați cu ea, adică ok, suntem într-o epocă de mare secularizare, nu știu ce, dar să fi păstrat respectul și buna vecinătate. cu religia noastră de referință. Noi nu. Noi n-am făcut asta. Noi am intrat într-un raport de refulare violentă care a atras atenția și unor oameni din afara religiei noastre. Și citez cazul unui mare constituționalist european, e vorba de Joseph Weiler, J.J.J. Wyler, care este evropracticant și care a scris o carte, a scris-o în italiană și a publicat-o în 2003, pornind de la un eveniment pe care am să-l evoc, și care se cheamă un'Europa cristiana, o Europa creștină. Ei bine, au tradus-o francezii, știți, cu laicitatea lor, nu știu ce, Știți ce au făcut? Au pus semnul întrebării. Weiler spunea o Europa creștină, un Europa cristiană. Francezii au tradus une Europe chrétienne, semnul întrebării. Foarte tare. Ei bine, Weiler pleacă de la următorul lucru. La început anilor 2000, funcționa o comisie care era condusă de Valéry Giscard d'Estaing, care era, dacă îl țineți minte, a fost președinte francez, o comisie pentru redactarea unui proiect de Constituție Europeană. Orice Constituție e formată din două părți, esențialmente. Este un preambul care, deși e scurt, e partea esențială, pentru că fixează orizontul filozofic și religios, care oferă cheia hermeneutică de interpretare pentru ce urmează și partea a doua sunt textele, sunt cum se cheamă, principiile constituționale. La propunerea Poloniei, țară catolică, cum știți, și a Portugaliei, cred, nu știu, și Spania era, s-a propus, cum ieșit firesc, ca în preambul să fie evocate rădăcinile creștine ale Europei. Ei bine, franco-belgienii s-au opus din răsputări și punctul lor de vedere a prevalat. Wyler, care e un om inteligent, a văzut imediat problema și vreau să o expun pentru că nu ne pică fisa imediat. Prin refuzul de a menționa creștinismul, de a-l menționa, care era treaba? Adică ce se întâmpla, îl menționai. Dom'le, nici măcar asta nu au vrut. Asta se cheamă conflict, adică refulare. prin refuzul de a menționa creștinismul, este nu punerea în discuție, ci negarea unui fapt. Pentru că faptul este că toată modernitatea s-a născut pe patul valoric, cultural și civilizațional al creștinismului latin. Știți adagiul latin? Contrafactum non est argumentum. Nu poți construi, dacă ești întreg la minte, argumente împotriva faptelor. Dacă ești inteligent, pornind de la fapte, construiești o știință, o teorie care este științifică. Dar dacă ești cretin, le negi. Dacă ești individ, intri în categoria bolnavilor psihic. Și te duci la psihanalist să vezi, bă, ce-am refulat eu în viața asta mea. Dar dacă ești o colectivitate vastă, valorică, constituțională, cum este Uniunea Europeană, atunci întreaga comunitate de cultură intră în negare de sine. Noi aici suntem. Și ce-a văzut Weiler, cu perspicacitatea lui juridică, este că din clipa în care s-a refuzat creștinismului, statutul de religie de referință pentru valorile europene, De fapt, a fi creștin devine incompatibil cu cetățenia europeană. Și faptul a fost verificat imediat în momentul în care Barroso l-a propus la justiție pe un italian care era catolic practicant, Butilione se numea parcă. și amintește cineva în 2001 sau 2002 a fost. Și el în comisie a fost întrebat, sunteți catolici practicanti, sunteți un apropiat al papei, pe vremea era Ioan Paul al doilea, într-o situație de laicitate, cum funcționează valorile, și el a spus, potrivit legii. Și a fost respins din motivul că el nu a repudiat. catolicismul în momentul în care a fost confruntat cu o situație, el a răspuns juridic, impecabil, potrivit statului de drept. Și acest lucru a fost considerat insuficient. Și Weiler, cu perspicacitatea lui de constituționalist, a văzut cazul juridic. A spus, deci cineva care profesează creștinismul ca practicant este incompatibil cu ocuparea unei poziții în arhitectura europeană. Asta e consecința practică. Deci suntem într-o situație de repudiere de tip psihanalitic. Și atunci, moartea, spiritualitatea, nu știu ce. Când spunem spiritualitate, noi aproape că nu ne gândim la creștinism. Deși e aici totul. Absolut totul. Ne ducem la yoga, sau dacă suntem șmecheri și avem dare de mână, când vine câte un escroc din America de Sud care își zice că e șaman, îi dăm bani zdraveni ca să ne afume cu niște ciupercuțe și să zicem că intrăm în stări secunde Foarte îndoielnic. Foarte. Mai am.

O întrebare, totuși, l-ați pomenit mai devreme pe Jung, care era un foarte mare critic al bisericii, într-adevăr, în timpul său. Și el...

El.

Promovă legătura cu Dumnezeu care vine din interior, din individ, fără nevoia unei instituții. Credeți că asta ar putea să fie o soluție la căutarea sufletului și a spiritualității și la reintegrarea morții? Sau nu? ați.

Pus problema ca un protestant. Adică legătura directă cu Dumnezeu, nu prin intermediu, nu știu ce, până să ajungem acolo, e faptul simplu al credinței în Dumnezeu sau nu. în situația în care nu crezi în Dumnezeu, încă admiți că religia este o putere culturală, civilizațională și morală. Și nu intri în război cu ea, ca să spun așa, pentru că ești aici. Care este soluția Am să vă răspund pieziș. N-am să vă dau răspunsul direct, pentru că am fost puțin nepoliticos când v-am zis că ați procedat ca un protestant. Orice credință este o legătură directă cu Dumnezeu, pentru că este credința în Dumnezeu. Chestiunea este dacă accept sau nu intercesiunea bisericii, adică a comunității credincioșilor, catolicii și ortodocșii acceptă acest lucru și anume nu că trece prin această comunitate credința în Dumnezeu, care e verticală oricum ai lua-o. Ci faptul că comunitatea credincioșilor are o realitate care e importantă pentru viața și practica credinței. În timp ce protestanții spun că merge direct. În același timp ei, protestanții, au dezvoltat un spirit al comunității care e faimos, știți foarte bine. Din acest motiv nu dau răspunsul pe acest tărâm, ci am să-l dau în felul următor. Gândiți-vă la vorbire. Noi ne exprimăm prin intermediul propozițiilor. și pentru că, știți, suntem nativi în limba română, vă dați seama imediat când eu folosesc cuvintele cu sens. Acest cu sens rezultă din vorbirea grammaticală. Dacă nu aș folosi grammatical cuvintele, rezultatul nu ar fi doar că dumneavoastră, cu urechea de nativi, ați simți imediat incongruitățile, adică agramatismul. Dar nu s-ar forma sensul. Sensul se formeaza grammatical. Adica atunci cand in structura data unei limbi, cuvintele cad exact in locurile care formeaza sensul. Deci o propoziție are sens atunci când ea este formată corect din punct de vedere grammatical. Nu e suficient. Trebuie să aibă și semnificație. Adică să spună ceva. Ca să spună ceva, trebuie ca acest sens care constă în vorbirea grammaticală să trimită spre ceva care e dincolo de gramatică. Ăsta e și răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Noi putem duce o viata cu sens, adica formam propositia vietii corect din punct de vedere grammatical. Aparent, daca a spune ceva cu o propositie corect grammatical inseamna ati mentine viata, a vorbi corect grammatical cu viata ta inseamna sa duci o viata sanatoasa. Adică o viață care să te mențină în viață. Întrebarea este dacă viața se reduce la a te menține în viață. Și răspunsul pe care orice om cu scaun la cap, adică cu o vorbă frumoasă românească, cu minte, îl dă, este acela că nu, viața nu se reduce la o viață sănătoasă. Am nevoie de mult mai mult. Am nevoie de semenul meu lângă mine. Iar de semenul meu mă leagă o lume care este a emoțiilor. Emoțiile nu există ca senzațiile legate numai de logaritmul excitației. Adică de chestiile astea fiziologice. Și are nevoie de cultură. Senzația pentru a deveni emoție. Pentru că noi, în lumea europeană, noi iubim Citind pe Racine, pe Cornei, pe Elois, pe Abelard, pe Flaubert, pe Tolstoi și așa mai departe. Noi învățăm să avem emoții în mod cultural. iar acest cultural e legat de un cod moral care ne vine întotdeauna printr-o tradiție religioasă sau prin legătura pe care religia l-a avut cu... deci credințele oamenilor în semnificația lumii l-a avut cu conviețuirea lor, a oamenilor. Prin urmare, n-ajunge să fiu sănătos ca să fiu cu adevărat viu. Ca să ajung acum la modul în care la începutul discuției noastre ați problematizat problema vorbind de să dai viață anilor tăi. Ok, ca să am ani am nevoie de sănătatea medicală. cu amendamentele pe care le-am făcut mai devreme, dar ca să am ani, ca să le dau viața anilor, am nevoie de mult mai mult, de ceva în care sunt mobilizați toți semenii mei prin intermediul aceea ce ne leagă, care sunt cultura, religia, civilizația, Dar astea toate nu există decât dacă în mine există un transformator pe care de-a lungul timpului culturile, oamenii, religiile l-au numit suflet. Și e ceva pe care nu pot să pun mâna, medical vorbind. Dar care știu că există. Și știu că există prin faptul că pentru a da viață anilor mei am nevoie de suflet. Că altfel nu se formează semnificația, deși sensul prin grammaticalul medical al vieții mele e obținut. Iată, sunt în viață. Dar cum sunt în viață?

Cât e frumos! Știți, pe lângă faptul că discursul dumneavoastră este o nouă sincronicitate pentru mine, Aș vrea să închei, înainte de a lua întrebări din public, prin a spune că dacă bun bine ar fi o carte, mi-ar plăcea ca discursul dumneavoastră să fie capitolul de introducere. Pentru că, pe de o parte, a fost atât de frumos și, pe de altă parte, simt că timpul nu ne-a ajuns aproape deloc pentru a dezvolta tot acest concept. Dar ar fi un capitol de introducere perfect. În românește poți.

Să spui foarte ușor distincția dintre bunătatea și răutatea timpului. Putem spune, pentru că suntem instalați în bunătatea timpului, nu ne-a ajuns timpul. Nu ne-a fost de ajuns. Altfel am spune, timpul nu a mai avut răbdare cu noi. Atunci e răutatea lor.

Vă mulțumesc mult de tot și cu permisiunea dumneavoastră o să luăm câteva întrebări din public și.

Avem acolo... Bună ziua, bună seara, nu știu. L-ați menționat pe Nice în discursul dumneavoastră, iar el are ce mi-a rămas mie în minte de la Nice, a fost de la Asagraitra Zaratustra, că Dumnezeu este mort și toți l-am omorât. Pentru că mi se pare că religia creștină și-a pierdut din notorietate pentru că practicanții ei nu respectă valorile lui Hristos. Din cât am observat. Nu toți. Marea majoritate. Și cred că de asta nu mai este atât de valabilă. Iar o chestie legată de bătrâni, experiențele mele cu bătrâni, din păcate, nu au fost din cele mai înfloritoare. La noi, în generație, este o expresie pentru bătrâni când ne contrazic și e ok boomer. Nu știu dacă o știe cineva. Care înseamnă că nu suntem aliniați cu valorile. și că este o discrepanță între generații foarte mare care nu se mai întâlnește, nu avem unde să ne întâlnim în comun, să facem schimb de idei. Adică, bătrânii să ne dea din ideile lor, iar noi tinerii să preluăm de la ei și să facem acest schimb de idei. De-asta, cred că și internetul a contribuit la discrepanța asta și la devalorizarea bătrâneții. Peste noi a venit un val de informații, peste cei tineri, și nu știm cum să le gestionăm. Bătrânii nu au aderat cu toții la internet. și au rămas cu valoarile lor, nu știu. Cred, asta cred. Întrebarea era, nu știu, n-am o întrebare, asta am vrut.

Să spun. Ați făcut două comentarii. Am de spus ceva referitor la evocarea pasajului din așa grăită a Zaratustra cu moartea lui Dumnezeu. Pasajul sună în felul următor. Zaratustra se pregătește să, e în introducerea cărții, se pregătește să facă predicația lui și se duce la un psihastru în pădure și Psihastru vorbeste de Dumnezeu. Și Zaratustra se întreabă, nu-i spune aluia, se întreabă, dar omul ăsta n-a aflat vestea? N-a aflat că Dumnezeu a murit? E bine, această întrebare referitoare la... Această afirmație sub forma el n-a aflat că Dumnezeu a murit din Nice trebuie interpretată și cheia de interpretare este începutul ultimei lui cărți care-i postumă și care se cheamă Voința de Putere și care se numește nihilismul european. Și acolo dă cheia de înțeles pentru afirmația God is dead, Dumnezeu a murit. Și aia e următoarea cheia de interpretare. Valorile ultime și-au pierdut puterea de a ne inspira în credere. cele mai înalte valori s-au devalorizat. Noi nu mai putem crede în scopurile ultime și cele mai înalte valori. Deci în afirmația Dumnezeu a murit e cuprinsă de fapt afirmația nihilismului. pentru că asta se leagă de ceea ce în germană se numește Weltbehauptung, adică afirmarea vieții. Am definit tinerețea ca fiind exuberanța vitalității. Ea e bazată pe afirmarea vieții, pe afirmarea lumii, a pozitivității ei. Ea, într-un sens, este incompatibilă, tinerețea, cu afirmația God is God. Dacă Dumnezeu a murit, înseamnă că valorile ultime nu mai prezintă valabilitate, nu mai pot fi luate în serios, atunci totul s-a înăruit. Așa că eu n-aș lua în serios afirmația Dumnezeu a murit. Deși războiul lui Nice cu creștinismul este limpede și el e una dintre sursele atitudinii noastre actuale față de creștinism. La întrebarea a doua, sau comentariul al doilea, aș spune următorul lucru. Conflictul dintre generații există. Nu vreau în fața eternității, adică a internetului, ca să interne eternitatea modernă, postmodernă este internetul, în fața eternității internetului să spun ce am gândit despre părinții mei în adolescență, în diferite momente așa. Ei nu aveau vorba asta cu boomer, cu nu știu ce. Asta e deja dintr-o epocă a internetului. Da? Bun, e un fapt. Dar nu rămâneți la constatarea nedesparte uzul rețelelor sociale. Ei nu le folosesc și deci nu mai pot fi pentru noi un interlocutor. Noi le folosim și deci suntem mai buni. Uitați-vă la ei și îngăduiți-i. Nu-i expediați sub eticheta sau sub motivul nedesparte uzul instrumentelor moderne de comunicare. Bună seara! V-aș întreba care credeți că sunt consecințele faptului că omul modern nu prea se mai gândește la propria lui mortalitate. Era mai bună societatea înainte, când se gândeau mai mult? Poate ar fi necesar un mai mult memento morii pentru omul modern. Acum, să-i amintim, mă rog, că o să moară... Nu știu dacă-i să înțeleg. Dar moartea nu trebuie evacuată asta. E plădoria mea. Iar dacă era mai bine înainte, am de făcut o mică reflecție, vă răspund tot așa, puțin pieziș, da, cred că e modul cel mai direct totuși de a răspunde. Ăsta-i tot un rod al faptului că am avut norocul să îmbătrânesc până acum. Că dacă stăteam de vorba acum 15 ani, nu vă puteam spune, răspunde în felul ăsta. Da, e un fapt că suntem nemulțumiți de prezentul nostru. Avem multe motive de a-l critica și modul în care construim această critică întotdeauna se bazează pe invocarea sau pe prezența unui referent mut în trecut. Adică avem două posibilități. Atunci când criticăm prezentul în numele insatisfacțiilor față de situații prezente, avem fie un referent vertical, care este o valoare absolută în funcție de care judecăm, fie o valoare relativă care vine din compararea, chiar dacă o facem tacit și nemărturisit, cu situații istorice pe care noi le cunoaștem. În comunism, nu știu câți ați apucat în epoca aceea tristă, eu mi-o amintesc bine, era o vorbă, înainte era mai bine. Dar această vorbă juca pe geniu limbii române. Pentru că în limba română, și simțiți imediat asta, înainte înseamnă înainte, dar felul în care e folosit aici, înainte era mai bine. Înainte are valoare dublă de înainte și înainte de noi, care înseamnă în trecut. Cam așa joacă modul în care noi judecăm prezentul. Și întrebarea pe care mi-o pun este următoarea. Era mai bine înainte? Adică, uitați-vă la secolul XX. Dacă vă ocupați de fizică, vă îndrăgostiți de secolul XX. Pentru că este un secol genial sub raportul fizic și matematic. Deci, pur și simplu genialisim. Poți să-ți petreci toată viața savurând inteligența pe care oamenii au dezvoltat-o construind teoriile din fizică-matematică. maturitatea la care a ajuns geniul matematic în secolul XX e fără egal în niciun secol. Dacă vă uitați la evenimentele politice, aveți exterminarea industrială a unei rase, cel puțin în proiect, în Holocaust. Aveți exterminarea programatică din rațiuni ideologice, cu argumente de clasă, din comunism. Ceea ce generic numim Gulagul. Deci este un secol sinistru. E un secol în care Europa a încercat să se sinucidă de două ori. Primul război mondial este un război de o inutilitate monumentală. Nu există niciun motiv pentru care primul război mondial să existe. Dar niciunul! Și cu toate asta a existat și a fost prima oroare. Deci Europa s-a sinucis în primul război mondial. Și după aceea că nu s-a sinucis complet, a intrat și în al doilea. Dar a intrat în al doilea într-un mod foarte diferit de primul. În războiul al doilea a intrat pentru că au apărut, imediat după primul război, soluția la nemulțumirea față de lipsa de sens totală a primului război. Iar astea au fost religiile politice. V-am spus mai devreme că în modernitate mariajul dintre politică și religie este interzis. Adică religiile politice sunt interzise. Asta vine dintr-un vechi principiu creștin enunțat în Evanghelii, Das Cezarului ce este al Cezarului și Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu. E o separare a puterilor în cosmos care este exact contrarul șariei, care identifică legea civilă cu legea religioasă în Islam. soluția la lipsa de sens totală a fost negarea modernității. Și nu e întâmplător că ambele religii politice, și cea fascistă, nazistă, și cea comunistă, au plecat din negarea capitalismului, care este un pilon de bază al modernității. rezultatul a fost catastrofa încă mai mare a Primului Război Mondial. Deci, înainte era mai bine? Din punctul meu de vedere, și aici vreau să rezum pentru român cel puțin, o vorba lui Ken Jawid, un mare, cum se numeau pe vremuri filozofii politici care se specializaseră în spațiu sovietic, kremlinolog. Dar el era mult mai mult decât atât. Ken Jawid știa toate limbile estului Europei, citea în românește, nu vorbea bine și odată, la Washington, La sfârșitul anilor din 2006-2007 eram la Woodrow Wilson Center cu mai mulți prieteni și cu un eveniment pe care ICR-ul de atunci, Institutul Cultural Românul organizase și era Ken Jowett invitat. Și noi ne plângeam de situația din România și el ne asculta. Și ne plângeam groaznic. Tismăneanu spunea asta, Mihăeș spunea asta, eu spuneam asta. Toată lumea era nemulțumită. Și el a zis, opriți-vă puțin. Dragii mei, gândiți-vă, ca români, sunteți în cea mai bună situație istorică de 500 de ani încoace. Bucurați-vă! Eu mă bucur unul de epoca în care trăiesc clipă de clipă. Primul rând că sunt în viață. În al doilea rând că am îmbătrânit și văd splendoarea vieții. Și în al treilea rând că țara mea e în această situație cea mai bună de 500 de ani încoacea. Deci înainte nu era mai bine, acum e mai bine. O ultimă întrebare. Mai vreau să vă spun ceva. Vă rog. Fiecare epocă e cretină. Fiecare epocă are ceva smintit în ea, ceva care îi nemulțumește profund pe oamenii care trăiesc. Dar asta pentru că oamenii care trăiesc sunt oameni. Deci e ceva obiectiv smintit, pentru că să trăiești în anii 40 era sminteala oribilă, să trăiești în anii 30 vedeai cum se apropie catastrofa și nu poți face nimic. Deci există o parte obiectivă de sminteală, ceea ce conferă un caracter de iad epocilor istorice. Dar există și ceva ce ține de felul în care oamenii se raportează. Din faptul că fiind oameni vor mai mult. Sunt nemulțumiți cu gradul în care epoca în care trăiesc, ca să folosesc metafora asta, formează propoziții corecte, cu sens. Nu! Nu sunt formate corect și atunci ești nemulțumit. Dar sunt două chestii, partea de iad care este obiectivă și partea de nemulțumire care vine din faptul că fiind oameni vrem mai mult. Și e normal să fie așa. E, înțelepciunea este să înțelegi distincția dintre ele. și să înțelegi că nu poți să tragi concluzii din nemulțumirea care decurge din faptul că vrei mai mult, să o convertești în nemulțumire față de partea de iad. Că atunci obții sau te îndrepti spre soluția pe care au găsit-o, întreghilii mele, după primul război mondial predecesorii noștri, religia politică a fascismului sau a comunismului. și s-au angajat aproape că la centru nu mai era nimeni. Se duseseră care spre comunism, care spre fascism, fiind convinși că așa rezolvă problema. Și de fapt așa o făceau catastrofală, adică sporeau partea de iad de care secolul XX a.

Avut parte din plin. În final vreau să vă spun că ce puțin pentru mine a fost cel mai blând și frumos brânci pe care ați putut să-l dați. Ăsta e un.

Coan, știți? Deci discipolo vine la maestru zen și zice ce este iluminarea. Și ăla îi spune nu știu ce. Discipul ce? Cum să fie asta? Se cară, nu pricepe, vine iarăși, ce este iluminarea? Și până la urmă ăsta îi dă o palmă. Sau îi dă cum se zice la joale. Îi dă peste picioare, așa, un brânge. Și atunci înțelege. Deci e frumos, e cum să... Formula pe care ați folosit-o e Zen.

Da, vă mulțumesc sincer că ați acceptat invitația mea la Bun Bine și că ne-ați dat ocazia să închidem sezonul, pentru că e ultimul eveniment din acest sezon, să închidem sezonul cu atât de mult sens și că ne-ați luminat asupra acestor concepte atât de complexe, dar ați făcut-o atât de simplu. Am vorbit despre moarte, despre tinerețe, despre bătrânețe. și despre sens. Vă mulțumesc foarte.

Mult! Și eu! Cel câștigat am fost eu pentru că v-am ascultat și pentru că am fost împreună cu dumneavoastră. Mulțumesc! Mă bucur.

Atât de mult! Vă mulțumesc și vouă că ați participat, mulțumesc partenerilor noștri care ne susțin, Cățeaua Privată de Sănătate Regina Maria, Unicredit Bank, Aqua Carpatica, Carte Blanche, Aesthetic Medical Center și declar cu ocazia asta că Primul sezon bun bine i-a sfârșit și declar și sper că îmi părtășiți această opinie că și această ediție și acest sezon au fost un real succes. Vă mulțumesc foarte mult!