De ce ne place gustul DULCE și MÂNCAREA DE ACASĂ | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Diana Stănculeanu

Bucătăria este a tuturor și acolo ar trebui să găsim un loc pentru fiecare membru al familiei, ocazional.

Este posibil ca ceea ce ne dorim să fie în dezacord cu ce trebuie să fim.

Este primul gust din viața noastră pe care creierul îl asociează cu cea mai sigură stare, cea mai puternică stare de siguranță. Dar satisfacția de a împărți apoi împreună o masă la care toată lumea a contribuit, aia va fi cea mai gustoasă masă. Ăsta este un efect terapeutic.

E atât de logic, dar nu mă gândesc niciodată la asta, pentru că...

Muneori mi-e greu să gătesc sau să mă mobilizez pentru că nici nu mai știu ce. Pentru că, din nou, dacă-l chem la 13 ani să mă ajute la gătit, o să spună nu mersi, dar o să bombăne. Ei vor face și vor vrea să facă ce vă văd pe voi făcând. Am avut mame și băgnici care nu s-au preceput atât de bine la gătit și gustul mâncării de acasă tot a fost cel mai bun gust din lume. Pentru că este un gust emoțional. Stai că tu gătești vreodată să îi impresioneze pe maică ta. Vreau să văd pe tata prin bucătărie.

Suție este cea care gătește majoritar. Și aș vrea să schimb asta. Cu ce să încep? Omule, te salut, dr. Mihaila Ieși, bine ai venit la un nou episod Boabe de Cunoaștere. Vorbim despre gătiți. Aici toată lumea ar trebui să fie atentă, pentru că e un subiect care ține de sănătatea noastră și fizică, dar și emoțională. O să înțelegem imediat de ce. Pentru că gândește-te așa, la orice restaurant te-ai duce, oriunde ai mânca, gândește-te la restaurantul tău preferat, unde-ți place să te duci și să mănânci și comanzi același lucru. Și compară-l cu mâncarea de acasă. Și gândește unde ai prefera să mănânci. Mâncarea ta preferată de acasă sau mâncarea preferată din restaurant? Poți să te gândești la musacaua sau ciorba pe care o face mamă. Plăcinta de mere pe care o face bunica. Sau, nu știu, friptura pe care o face tatăl tău. Sau, eu de exemplu nu mă pot opri acum din a mă gândi la tortul Napoleon pe care îl făcea bunica mea. Nu există altul mai bun. Era atât de untos, oriunde am comandat tort Napoleon, unde am fost în lume, n-am găsit... Unul măcar să se apropie. Sau la borșul ăla rusesc plin de sfeclă și roșu pe care îl făcea bunica. Sau la tortul de fien. Tort de clătite cu carne, deci un strat clătită-carnesc, clătită-carnesc pe care îl face mama. Este incredibil de delicios. Sau colțunașii pe care îi face tata. Și nu spun doar eu. Studiile spun că 9 din 10 români consideră că mâncarea gătită acasă Este mai sănătoasă și 80% spun că aceasta este și mai gustoasă. Din păcate însă, bucătării de acasă au de prea puține ori prenume masculine. De cele mai multe ori sunt femei. Și asta o spune și studiul făcut de cei de la Agricola, care apropo sprijină acest material și le mulțumesc pentru asta. Asta o spune studiul că de cele mai multe ori acasă gătesc femeile. Este cumva un loc, bucătăria este un loc, pare destinat din punct de vedere cultural femeilor, ori putem să lucrăm la acest aspect. Putem să-l schimbăm înspre binele nostru al tuturor și de aici vine această campanie care se cheamă Bucătăria este a tuturor. Gătitul este creativ, accesibil, plăcut și ne aduce pe toți împreună și cu toții Cred că știm asta și am simțit asta în familiile noastre. Iar invitatul meu de astăzi este Diana Stănculianu, este psihoterapeut specializat în psihologia copilului și adolescentului, cu experiență clinică significativă și în munca cu părinții și familiile. Este recunoscută drept unul dintre cei mai apreciați experți în sănătatea mentală din România, colaborează cu multiple ONG-uri și este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Diana, bine ai venit la podcastul Boabe de Cunoaștere.

Bine te-am găsit.

Ce mai faci?

Foarte bine, nu foarte ocupată cu gătitul.

Ok, ar trebui să schimbăm asta.

Ar trebui să schimbăm asta, într-adevăr, bucătăria este a tuturor și acolo ar trebui să găsim un loc pentru fiecare membru al familiei, ocazional. Dar, așa cum o releva și studiul agricola, practic sunt cifre care reflectă, probabil, intuiția multora dintre noi, bucătăria este, în continuare, cel puțin într-o societate încă tradițională și conservatoare, cum este cea a României, este un loc destinat mamelor. și nu doar pentru gătit, în general mamele sunt asociate în familiile din România cu rolurile de îngrijire asociate casei, deși progresele foarte mare ale ultimelor zeci de ani ne arată salt în educație, ne arată autonomie financiară, ne arată ambiții de carieră, adică cumva niște lucruri s-au schimbat, dar în continuare de la latura feminină a familiei, fie că vorbim de mame și apoi de fete, de felul în care sunt crescute fetele, așteptăm și acest rol preponderent tradițional, el trebuie să fie acolo conservat, astfel încât formula să fie perfectă, să fie completă.

Acum știu cum mă gândesc, adică studiul ăsta cumva ne arată destul de clar ceea ce știm deja, adică vedem asta în jurul nostru, studiul e făcut peste 1100 de persoane și e un lot reprezentativ statistic pentru România și vedem că mamele gătesc mai mulți. Aș vrea să clarificăm astea de la început. Totuși, dacă o femeie, să zic, într-o familie și din dinamica unei familii, o femeie preia acest rol de îngrijitor și de a face mâncare în timp ce bărbatul rămâne în mod clasic, așa, provider și se duce și lucrează, acest lucru nu e neapărat rău, corect? Nu este ceva ce ardăuna acelei familii, dacă ei așa se înțeleg.

Dacă e așa să înțeleg și dacă această împărțire și asumare de roluri este una care vine și cu un confort emoțional foarte bun și cu o coerență apropo de sistemul de valori, dacă pentru mine, ca femeie, să mă achit de rolul matern, să mă achit de rolul de îngrijire în familie, este ceva foarte coerent cu sistemul meu de valori și este ceea ce eu îmi doresc pentru mine și este ceva ce pe mine mă împlinește, este grozav că se întâmplă așa ceva. De asemenea, pe partea masculină, dacă pentru tatăl din familie, dacă partenerul din familie, rolul acesta de provider este cel care îl împlinește din punct de vedere valoric și emoțional, este grozav. Copiii asistă la aceste realități și, cumva, identitatea de gen este ceva ce noi construim de-a lungul vieții noastre, iar debutul, perioada în care noi începem să construim la ceea ce înseamnă această internalizare de roluri tipic feminine sau tipic masculine, sau din potrivă de roluri mai degrabă gender neutre, se întâmplă foarte repede în viața noastră. Preșcolaritatea este acea etapă. Și observăm chiar și în cele mai gender deschise familii că îi auzim pe copilașii noștri de 4-5 anișori cum încep să aibă preferințe de culori, preferințe de jucării, preferințe de roluri alocate în jocuri, în care se aude foarte tare, eu fac asta pentru că sunt fetiță, eu fac asta pentru că sunt băiat.

Ai zis gender neutru, ce înseamnă asta?

Gender neutru înseamnă să îmi propun ca eu să duc către copilul meu mesaje, roluri, situații, achiziții care să fie tipice ființei umane, nu neapărat tipice fetelor sau tipice băieților.

Și cu toate astea spui că acei copii totuși își preiau rolul genului lor?

Sunt foarte deschiși și foarte atenți la tot ceea ce înseamnă aspecte aproape stereotipice de gen, pentru că ce se întâmplă acasă nu este singura sursă de informare pentru copiii respectiv. Copiii nușii preșcolari ies deja în comunitate. Ne putem imagina cum în multe grădinițe se aud mesaje de genul, ești neastă împărat ca un băiat, tu trebuie să fii cu minte pentru că ești fetiță, Ce rochită roz de fetiță ai astăzi, te-ai îmbrăcat frumos ca o zână, ia uite ce sportiv ești tu ca băiețel, ia uite ce frumos te-ai jucat cu camionul. Adică cumva aceste mesaje care induc stereotipuri de gen sunt atât de prezente și atât de puternice în felul în care comunicăm în jurul copiilor, încât de cele mai multe ori nici nu le conștientizăm.

Ții și vreau să duc un pic discuția mai departe și să îmi imaginez și să-mi zici dacă e corect să-mi imaginez de ce acel lucru la un moment dat poate să fie în defavoarea acelei ființe umane. Pentru că, da, ești fetiță și poate e ok să fii cuminte ca o fetiță și să te îmbrași frumos ca o fetiță și să te joași cu păpușile ca o fetiță. La un moment dat însă tu o să riși să înțelegi în perioada adolescienței că e frumos să stai în bucătărie și să gătești ca o fetiță.

Și să fii cuminte în bucătărie și.

Să fii supusă ca o fetiță. Și e posibil ca acest rol să ți se potrivească mănușa și să fii fericit în acest rol, e posibil ca tu să fii o luptătoare, ca un băiat între ghilii mele și să vrei să ai un job și să împarți bucătăria cu partenerul tău, care a învățat că el trebuie să fie un provider ca un bărbat și el nu stă în bucătărie. Și aici, practic, Este posibil ca ceea ce ne dorim să fim dezacord cu ce trebuie să fim, iar noi să ne trebuim viața așa cum am învățat de afară, că ar trebui să o trăim.

În tot ceea ce presupune o educație făcută în această perspectivă a egalității de gen, ce se dorește de fapt este să ducem către copiii noștri cât mai multe șanse și oportunități, astfel încât ei să aibă opțiuni. Până la urmă despre asta este vorba, adică e important să lăsăm un pic în parte inclusiv accentele la locuri agresive și destul de furioase ale unei mișcări feministe, care uneori poate să fie destul de greșit. destul de greșit înțeleasă, până la urmă este vorba despre șanse egale, până la urmă este vorba despre sănătate și sănătate emoțională și o să explic imediat, și un soi de stimă de sine, competență și autonomie și o să explic și asta. De ce sănătate emoțională? Socializarea aceasta de gen o facem cu copiii noștri și a fost făcută și cu noi, inclusiv din perspectiva trăirii emoțiilor. Sunt foarte încurajate și foarte bine tolerate social emoțiile de teamă, de anxietate, de tristețe, de melancolie în rândul fetelor. Sunt foarte bine tolerate și acceptate social emoțiile de furie și frustrare în rândul băieților. Cu toate comportamentele care decurc de aici, un băiat e ok să fie furios și să lovească pentru că așa fac băieții.

Nu mă am gândit la asta, dar să știi că așa... Așa este, adică în liceu, mi-aduc aminte, era foarte normal să fii băiat, să răstorni cu un scaun, să fii furios.

Iar în momentul în care o fată face asta, este mult mai taxată social. Ești și fată pe deasupra. Cum să te înfurii? Lucrurile sunt similare când vine vorba de alte categorii de emoții tipic feminine, cum ar fi tristețea. Să vedem un băiat trist, să vedem un băiat că plânge. Din noi există o taxare socială a acestor lucruri, iar pe termen lung există niște costuri pe sănătatea emoțională, pentru că toată tristețea, toată teama, toată rușinea pe care un băiat nu o poate pune în cuvinte și în comportamente, pentru că va fi taxat social, nu-i frumos, ce fel de băiat ești tu, Toate acestea de obicei se transformă în furie sau, pe măsură ce băieții cresc, sunt emoții acoperite cu alte categorii de comportamente de risc, cum ar fi, de exemplu, consumul de alcool. Pentru un bărbat trist, să devin depresiv, arțăgos și să-mi înnec tristețea într-un pahar de alcool este un model foarte frecvent întâlnit în societatea noastră. Deci iată cum toată această socializare de gen din perspectiva emoțiilor, dusă diferit către fete și către băieți, are costuri pe termen mediu și lung. Din nou este mult mai tolerat și ne așteptăm ca o femeie să se îngrijoreze mai mult, să fie mai anxioasă, să fie mai neliniștită. Sunt atribute emoționale asociate cu foarte multă ușurință naturii feminine, când ele de fapt sunt atribute emoționale asociate naturii umane în general.

De ce crezi ca totusi am un... am heteronormalizat societatea. Pentru că mă gândesc că din punct de vedere al construcției cerebrale, din punct de vedere hormonal, din punct de vedere fizic și al capacității noastre fizice, de-a lungul timpului totuși mă gândesc că probabil bărbații au dezvoltat mai mult această latură puternică, agresivă, furioasă, care nu plânge. De altă parte, femeile au dezvoltat o latură mai sensibilă în care au timp și spațiu emoțional să-și accepte emoțiile să plângă. Adică mă gândesc că într-o anumită măsură biologic poate să fie normal, problema apare atunci când noi creăm niște standarde în care trebuie să intrăm cu toții.

Biologia ne dă șanse egale. În pachetul nostru de răspunsuri emoționale asociate supraviețuirii, nu există diferențe între ființele umane femei și ființele umane bărbați. Cu toții suntem programați să trăim frică în preajma pericolului, furie în preajma nedreptății, tristețe în preajma pierderii, dezgust în preajma pericolelor asociate hranei sau asociate bolii. De exemplu, avem acest set de răspunsuri emoționale asociate supraviețuirii speciei umane, care sunt fix aceleași, indiferent dacă creierul care le generează este în corpul unei femei sau în corpul unui bărbat. Ceea ce ajunge să genereze reacții diferite, care întăresc sau pedepsesc comportamentele asociate a acestei emoții, sunt constructele sociale, răspunsurile celor din jur. Și în societăți mai degrabă conservatoare, mai degrabă tradiționaliste, în care aceste roluri de gen sunt foarte bine împărțite, și putem să înțelegem și această nevoie de împărțit, pentru că ea ne aduce predictibilitate, aduce un soi de ordine care ne ajută să ne guvernăm viața în armonie, în liniște, Dar știind la ce să ne așteptăm, știind pentru ce anume să ne pregătim copiii, face sens să se întâmple lucrul acesta. Doar că societatea actuală răstornă un pic logica lucrurilor și ne pune în situația de a ne uita la generația următoare, fete, băieți, care încearcă un pic să spargă tiparele. Și de cele mai multe ori când venim cu acest tipar spart, prima reacție este una de judecată sau de confuzie. Asta nu e o treabă de fete. Asta nu e o treabă de băieți. Adică ce-ți veni cu povestea asta? Ce-ți veni să te faci pilot? De ce vrei să te faci pilot? Iar și tu, o meserie mai cu mintea, mai așezată, o să vrei să faci copii, o să vrei să te așezi la casa ta, cum se potrivește această opțiune netipică de gen, cu tot ceea ce știm noi că este tipic pentru genul respectiv? În cazul băieților la fel. A fost nevoie de niște emisiuni televizate în care rolul de bucătar să fie foarte bine împins în față și să capete dezirabilitatea socială.

Chiar că, nu m-am gândit la asta, dar asta e un lucru bun.

Ca bucătăria să devină un picuț atractivă, eu asist pentru prima oară de 8-10 ani încoace la nașterea unor adolescenți băieți care devin preocupați de bucătărie, dar nu pentru că și-au văzut tații în bucătărie, ci pentru că au văzut niște modele masculine la televizor. care erau cool, avem un serial care prinde foarte tare, cred că toată lumea se uită la The Bear și își dorește foarte tare să facă ce face băiatul ăla în bucătărie.

Nu mă uit la The Bear, dar ar trebui să mă uit. E pe Disney, nu? The Bear e pe Disney.

Cred, nu știu exact pe ce platformă este. Cumva avem aceste modele care vin din zona de mass media, apropo de influența socială care vine și ne ajută să flexibilizăm aceste modele tipice de gen, modele tipice de rol, care îi face pe unii dintre adolescenții băieți cu care eu mă întâlnesc în atelierele educaționale din licee să înceapă să pună bucătăria ca opțiune de carieră sau ca opțiune cool, interesantă. E cool să gătesc pentru prietena mea. Dar pentru că au văzut asta la televizor nu neapărat pentru că au văzut asta acasă, pentru că își întreb. Taica tu gătește vreodată să îi impresioneze pe maică ta? Nu prea-l văd pe tata prin bucătărie. Deci nu este un model generat acasă. Ce știm din familiile noastre de origini este că tații noștri găteau rar, că atunci când o făceau era ceva foarte gustos pentru că alocau jumătate de zi pregătirii unei fripturi sau unui grătar și că după aceea trebuia zugrăvită bucătăria și trebuiau spălate probabil toate vasele din bufet, motiv pentru care de multe ori mamele nici nu-i lăsau foarte mult pe tații în bucătărie pentru că știau cât de multă muncă este după aceea. Dar eu am aceste amintiri, gândindu-mă, da, taic, mă cred că a gătit de trei ori în viața mea, dar mi-aduc aminte că a gătit foarte gustos și mi-aduc aminte pe maică mea uitându-se descurajată într-o bucătărie gata să se prăbușească, pentru că avea foarte mult de reparat după. Și cumva ce ne mai relevă studiul la care ai făcut referire în introducerea conversației noastre este că de multe ori, cei care gătesc tipic acasă ajung să asocieze această activitate mai degrabă cu stres. Pentru că se pierde plăcerea din poveste. Când eu știu că trebuie să gătesc de 4-5 ori pe săptămână și că acest gătit trebuie înghesuit între 8-10 ore de corporație, luat, dus copiii de la școală, verificat teme, Ținut legătura cu diriginta care mă informează despre ce boroboați am mai făcut al meu în pauză ieri, între două ore de matematică și geografie. Unul mic care e cu febre acasă, o casă în care trebuie să adun rufele de la spălat, să mai și calc un pic, să mai și pună un aspirator să-și facă treaba. Bucătăria își pierde din plăcere, deși toate studiile de psihologia din spatele gătitului ne arată cât de mult beneficiu emoțional poate să fie acolo. Dar când intră pe o listă de tuduri nesfârșită și când știu că eu trebuie să livrez asta în timp astfel încât la 9.30 să ieși și punpăi amici în pat ca să se poată trezi a doua zi de dimineață, atunci intervine această componentă de stres, care poate să anuleze, așa cum spuneam, din toate beneficiile emoționale ale gătitului. Dacă am transformat gătitul într-o activitate de familie, lucrurile s-ar putea să se decurgă un pic altfel în bucătări, dacă bucătăria ar fi a tuturor. Dar, din nou, pentru asta am nevoie să cultiv o rutină specială și am nevoie să mă apuc din timp, pentru că dacă sunt în această casă de adolescenți blazați și cu foarte mult Sigtire existențială, că asta e adolescența. Și atunci, îmi propun să-mi invit copilul adolescent în bucătărie, s-ar putea să spună, nu mulțumesc, am alte lucruri de făcut, Netflix o așteaptă, am lucruri de bifat acolo. Știi.

Care e ideea? Cred că e o diferență, că într-adevăr, dau seama și în studiul de care vorbim, se pare că și în acesta făcut de agricolă și în alte studii pe care le-am găsit, se pare că gătitul Într-o anumită cantitate potrivită, este o plăcere. Când e depășită acea cantitate, devine o convoare. Și de la sine înțeles. Și eu, de exemplu, mi-am aduc aminte pe maică mea, când trebuia să gătească pentru toată familia, sau și-o avea ceva treabă, trebuia să gătească pentru cinci zile în față, era foarte stresat, normal. Acum, uite, în familia mea, a părinților mei cel puțin, s-a produs o schimbare. Copiii s-au mutat de mult, Au timp liber, își caută pasiuni diferite și taica mea a început să gătească. Și acum când gătește taica mea, dar gătește, sunt niște reguli foarte clare, adică gătește, face curat după aceea, revine totul la normal. Când gătește tata, o face din super plăcere, se laudă după aia la toată lumea, sună pe toată lumea și descrie niște rețete pe care... Sofisticate.

Da. Nici.

Nimărul nu-i pasă. Mama să vezi, am pus acum, deci am pus de fapt la marinat cu 15 minute mai mult și am pus și niște boia. Și după aia, că l-am scos din cuptor și l-am pus la air fryer, mamă, cum a ieșit! Da, tata, e bun, ok. Dar e atât de pasionat de ceea ce face și cumva... Ți se face poftă de pasiunea aia. Și pe de altă parte și maică mai e mai puțin stresată, pentru că gătește mai puțin și gătește ce îi place. Când.

Această marinată este una dintre cele 23 de responsabilități ale zilei, plăcerea riscă să se ducă. Care-i.

Timpul acela care menține plăcerea și după.

Aceea se duce în stres? Depinde ce altceva se întâmplă în acea rutină de familie sau în rutina adultului care prăiea acest rol, de obicei adultul fiind femeia sau mama din poveste. Dacă vorbim despre o femeie care a reușit cumva să jongleze cu bucățelele ei de rol și de identitate, suficient de bine încât să-i rămână în primul rând timp la dispoziție pentru asta, să existe acolo și o competență, femeia să știe, să gătească. să existe și un interes intrinsec natural pentru activitatea respectivă, lucrurile s-ar putea așeza foarte sănătos. Sunt atât de multe femei care gătesc cu drag, cu plăcere, realmente le place acest lucru, există acest drive intern. Dacă sunt într-o poveste de trebuie și, așa cum spuneam, gătitul se adaugă celorlalte câteva zeci de responsabilități ale zilei, plăcerea se duce, intervine oboseala, intervine inclusiv oboseala decizională. Uneori mi-e greu să gătesc sau să mă mobilizez pentru că nici nu mai știu ce. Era, din nou, una dintre întrebările pe care o auzeam frecvent acasă de la maică mea. Ce să vă mai gătesc? Iar noi colaboram not. Răspunsul era, știi tu, te descurci tu. A găti este un proces de decizie. Iar în condițiile vieții actuale, în care noi luăm mii de decizii zilnic, ajungem în acel decision fatigue, în acea oboseală supra-saturație decizională, în care realmente fie vreau să gătesc o ciorbă din care să mâncăm cinci zile, doar că de a doua zi toată lumea va comenta că iar ne dai asta, da? Fie ajung să gătesc repetitiv. Au fost respondenți care, de exemplu, apreciau, legate de restaurante sau de ordering, apreciau varietatea. În mod evident că într-un restaurant există personal plătit doar pentru asta, să gândească un meniu divers. Mamele noastre, pe alocurtații noștri, nu au atâta spațiu mental, nu au întotdeauna atâta spațiu mental, încât să aibă și această relaxare decizională, să ne și gândim ce ar plăcea unuia, ce ar plăcea altuia. Mai e și câte un sclifosit de acasă care spune orice ar fi, dar să nu fie cu pătrunjel. Deci cumva, iată cum lucrurile se complică și ca în orice pe lumea asta, până la urmă, doza face o travă. Ceva ce ajung să fac foarte mult din orice pe lumea asta ajunge să fie împăvărător. corecții.

Și acum când te ascult și îmi dau seama că corectarea acestei balanțe are un dublu beneficiu. Pe de o parte, să zic, majoritar se întâlnește situația în care femeia este cea care stă acasă, la cratiță în bucătărie, e un loc predestinat, ei stă și gătește. Mult, și gătind mult, este mai stresat. Deci ai un membru al familiei stresat, care îi va stresa pe alții și este și el stresat, nu-i bine să fie stresat. Pe de altă parte, ai bărbatul care așteaptă să-i sedea și nu gătește și atunci pierde beneficiile gătitului. Deci echilibrarea acestei balanțe în situația în care bărbatul începe să gătească, aduce niște beneficii cu asta, și lui, și familiilor, și copilului care învață, și femeia se uită la el atunci și gătește mai puțin și atunci se bucură gătind, este un întreg beneficiu.

Și.

Cum nu vreau să vorbesc de alții, uite, eu de exemplu gătesc, îmi gătesc mie cumva. În scolă dimineața îmi toc o salată cu 30 de legume diferite pe care mi-o fac și mi-o face și nevastă mea uneori când am timp. Fac cașa la copii, tercii de ovăz fac odată la două zile. Numai eu îl fac și așa le place. În rest, soția este cea care gătește majoritar. Și aș vrea să schimb asta. Cu ce să încep? Cu ce să încep și zim care o să fie beneficile? Cumva.

Tu ai început deja. Adică, apropo de niște aspecte ale rolului de gătit în casă, care sunt deja ale tale. Micul dejun pentru copii. micul tău dejun. Probabil că asta vine deja și într-o atenție foarte bună care vine din nivelul tău de educație pentru sănătate. Tu știi ce ar fi bine să se regăsească în farfurie. E foarte clar ce trebuie pus acolo astfel încât să fie bine și pentru starea ta de sănătate și pentru starea de sănătate a copiilor tăi. Deci cumva tu când gătești micul dejun nu faci doar un rol de îngrijire, faci un rol educațional, faci un rol de sănătate. Și apropo de flexibilizarea de rol, La voi în familie, din ce mi-ai spus tu acum, ea deja s-a întâmplat. Copiii tăi vor spune, tata ne gătea micul dejun, tata aș gătea lui. Pentru copiii tăi, deja tu modelezi un rol de auto-îngrijire, pentru că am vorbit un pic mai devreme despre socializarea aceea emoțională diferită pe care o facem fetelor și băieților, și am vorbit că cumva ce văd copiii în familie când vine vorba de gătit, se va reflecta si in nivelul lor de autonomie si de competenta. Eu ca si copil, fata, baiat, nu conteaza, sa invat sa gatesc este un comportament care mie mi-asigura un strop mai bun de autonomie si care ii pune o caramida la credinta mea despre mine de tipul eu pot, eu ma descurc. Ce anume poți tu? Sunt copii care, dacă îi întreb la ce se pricep, cu ce se descurcă, pot înșira niște lucruri. Ele nu sunt foarte diverse. Dincolo de faptul că nu ducem acest feedback către ei. Noi ne criticăm foarte mult copii și le spunem foarte des ce nu știu, ce nu pot, ce nu fac sau ce nu fac încă bine. Rare o le spunem, ce grozav că uite te descurci singur cu spălatul pe dinți. Uau, mi-a luat doi ani jumate chestia asta, dar uite, a ieșit. Să gătesc este un alt comportament care intră în repertorul meu de strategii de autonomie și de descurcă reală, de strategii de competențe. Este un alt lucru pe care eu pot să-l fac pentru mine. Și copiii tăi învață asta de la tine, pentru că tu gătești pentru tine. Ce modelezi tu acolo, într-o etapă de vârstă, nu știu câți ani au copiii tăi. Doi ani și nouă ani. În primii 5-6 ani de viață, imitația este principala formă de învățare comportamentală la care aderă copiii noștri. Ei vor face și vor vrea să facă ce vă văd pe voi făcând. Și asta este o rețetă de comportament care se imprimă acolo în craierașul lor și care se va translata ani mai târziu în strategii pe care eu o să le fac pentru mine. O să fiu student în Olanda, o să mă trezesc într-o bucătărie și o să mă gândesc eu ce fac acum. Că.

Eu n-am gătit niciodată și nici pătată nu l-am văzut gătind. Sau.

Dacă l-am văzut, o să am deja un model comportamental, o să am un reper. Și poate că nici nu trebuie să ajung să fiu student în Olanda. Eu lucrez cu studenți în Olanda care când s-au trezit cu frigiderul gol și-au sunat părinții acasă și-au spus nu mai am nimic în frigider, eu ce fac acum? Primite cu trenul. Și am cunoscut mame care la trei săptămâni erau în țările unde studiau studenților expați pentru a găti, pentru a spăla rufe. Și am început această socializare primară care se întâmpla la 18-19 ani, de genul, du-te la fereastră, uită-te în zare, ce vezi la primul colț de clădire? Un supermarket. Ce putem să facem acolo? De-așa au fost lucruri pe care copiii alea le făceau în premieră, la 18-19 ani, pentru că nu aveau un cotro. Hai să începem mai repede, da? Copiii tăi pot deja să te vă însoțească la cumpărături, cu o misiune în minte. Mergem să cumpărăm ingrediente pentru cina noastră de familie, pe care ulterior mergem acasă și o pregătim împreună și îi dau fiecărui copil un rol mic. Tu scoți alimentele din sacoșe, tu le bagi în frigider, tu te apuci și speli morcovii și din nou fac asta suficient de repede, într-o perioadă de vârstă în care copiii să-și dorească acest lucru. Cum spuneam, imită mult în primii 5-6 ani de viață. Sunt foarte dornici să facă ei singuri, dar au două propoziții, spun copiii mici în preșcolaritate. Eu singur, eu primul. Dar ține de identitatea lor de sine, care este într-un puseu de dezvoltare atunci. Pentru că, din nou, dacă îl chem la 13 ani să mă ajute la gătit, o să spună nu mersi, sau o să bombăne. O să fac asta și la 13 ani, dar mă ajută mult să încep mai devreme. Când e o perioadă în viața copiilor noștri, când noi suntem jucările supreme, noi părinții, și când a le oferi ocazia să facă lucruri cu noi, este cea mai grozavă activitate pentru copii. Așa.

Este și părinții totuși trebuie să aibă un pic de răbdare, pentru că copiii o să fie mai gândi. Va.

Fi Messi. Și.

Ori de câte ori, de exemplu, îi dau Anastasiei să facă chestii, de exemplu, își face singură pachetul pe care îl ia la școală și taie fructele. Și mă uit la cuțitoarea și la cum le taie și așa. Și zic, nu, lasă că le fac eu mai repede. Mai.

Repede, mai bine, mai frumos. Și.

Atunci trebuie să mă opresc, zic, ok, respiră, las-o. Așa.

E. Ai răbdare, așteaptă. Nu trebuie ca fiecare zi să fie o oportunitate educațională pentru copii. Dar odată de două ori pe săptămână, dacă ne vom permite acest lucru, le vom oferi această ocazie, setându-ne din capul locului că va fi mai murdar decât de obicei, că va fi mai imperfect decât de obicei, că ne va lua ceva mai mult timp decât de obicei, dar satisfacția de a împărți apoi împreună o masă la care toată lumea a contribuit, aia va fi cea mai gustoasă masă. Iar apropo de gustul mâncării de acasă, care este cel mai bun gust din lume, Ok, el poate să fie și o realitate obiectivă. Am avut mame și bunici care realmente știau să gătească. Am avut mame și bunici care nu s-au priceput atât de bine la gătit și gustul mâncării de acasă tot a fost cel mai bun gust din lume pentru că este un gust emoțional. A mânca, ca de altfel orice altă rutină biologică, inclusiv rutina de somn, sau rutina de eliminare. Da? Ipi caca. Sunt strâns legate cu nevoia noastră de siguranță. Sunt lucruri pe care noi le putem face atunci bine, cu calitate, atunci când ne simțim protejați și în siguranță. Vreau să pun o întrebare. Gândiți-vă când sunteți în perioade de foarte, foarte mare stres, ce vi se întâmplă în corp. Pentru că unii dintre noi, în perioade de mare stres, ne pierdem calitatea somnului, nu mai dormim, dormim prost, avem insomnie, Unii dintre noi, în perioade de foarte, foarte mare stres, ne modificăm rutinele alimentare, nu mai putem mânca sau, din potrivă, ne mutăm în frigider. Și, de asemenea, în perioade de foarte, foarte mare stres, și povestea noastră digestivă se complică. crampe, scaundia reic, constipatie, pipides înainte de un eveniment important. Corpul nostru, prin aceste trei rutine biologice, somnul, hrana și eliminarea, răspunde nevoilor noastre de siguranță sau, din potrivă, situațiilor în care noi ne simțim în pericol. Acasă, dincolo de tocana aia de cartofi pe care o făcea bunica și care la finalul zile era doar o tocană de cartofi, aia era gustoasă pentru că uneori bunica mi-o dădea în gură Eram mic și aveam patru ani și încă mă hrăneam, deși eu puteam, dar bunicile sunt bunici. În timp ce mă hrăneam și spunea puiul bunii, ce frumos mănânci tu, ce drag mi-e să te văd, cumva era o întreagă atmosferă emoțională și de siguranță pe care creierul meu a asociat-o cu acea tocană de cartofi. Mâncarea de acasă are altfel de gust pentru că ea este însoțită de alte categorii de asocieri și aceste asocieri vin din zona asta de siguranță emoțională, de protejare. Practic sunt ani în care noi ne-am simțit cei mai iubiți. Cei mai admirați, vedeam realmente dragostea părinților noștri și abunicilor noștri pentru noi pe fața lor. Când te uiți la un copil mic, ți se modifică fața, fie ca adult, instant zâmbești, ți se măresc pupilele, e ca la îndrăgosteala de după aceea. Chiar dacă șapte, opt ani mai târziu, când eu sunt sclifosit la masă, mama nu se mai uită cu același drag și cu aceeași răbdare. Dar rețeta a fost deja scrisă. În anii mei foarte, foarte mici. Și.

Știi ce e frumos? Că atunci când putem, e atât de frumos să continuăm această tradiție, care de fapt e o chestie atât de naturală, e ceva care e probabil, ca și vechime, la fel de natural, ca și somnul. Și în preistorie mâncam în triburi, mâncam împreună, că acolo eram în siguranță? Și.

Mihael, nu doar că mâncam în triburi împreună. Mâncam, masa se punea în momentul în care căpetenia de trib decidea că suntem safe. Da? Făceam focul, așezam corturile, se gătea și se mânca, când era scanat mediul înconjurător și cineva spunea, suntem în siguranță. Creierul face această asociere între starea de siguranță și a mânca. Asocierea e în continuare, doar că omul contemporan Nu cautăm întâi starea de siguranță pentru a mânca în siguranță, am ajuns să mâncăm pentru a ne simți în siguranță. Corect.

Și uite, sunt câteva lucruri pe care vreau să le punctează. În primul rând, într-adevăr, orice ai mânca pe parcursul zilei, masa de seară e cea mai delicioasă când ne adunăm în jurul ei. Și legat de această siguranță, eu cred că și acum, hai să zicem nu căpetenia, oricine ar fi căpetenia tribului, ar trebui să ar trebui să asigure condițiile de siguranță pentru masa respectivă și pot să ți le spun pe ale mele. Chiar dacă este tentant uneori să lași televizorul la știri, E atât de important să nu facem asta și e o regulă la care am ținut mult și pe care de care soția mea mi-a aduce aminte constant când uneori, nu știu, mă oblictisez, dau drumul la știri și zice, hai să oprim televizorul. Unu la mână, doi la mână la masă. E printre singurele momente la care chiar nu ne așezăm cu telefonul și a devenit un reflex să nu-l avem. Pentru că dacă îl pui pe masă și-l întorci, tot o să bâzei la un moment dat. La finalul mesei când poți să faci un schimb de replici, tot o să-l întorci. Și atunci la masă nu ne așezăm cu telefonul, chiar și din motive de higienă, pentru că e un obiect murdar pe care nu-l spălăm de afară. Și atunci aceste două reguli ne oferă siguranța de a discuta si de a participa cu totii la masa. Și.

Vă asigură premisele de conectare, pentru că un ecran deschis, indiferent de mărimea lui, televizor, telefon, îmi duce atenția în altă parte. Și când atenția mea este în altă parte, nu va fi la cei din jurul mesei. sau va fi împărțită, în cel mai bun caz va fi împărțită. Conectarea va fi compromisă. Copiii noștri care sunt, apropo de citirea semnalelor nonverbale în relații, cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai bine treinuiți, evoluționist, tocmai pentru că limbajul lor este încă insuficient dezvoltat, în tot ce înseamnă comunicarea în relații, copiii detectează în primul rând nonverbalul și abia apoi cuvintele. Și de foarte multe ori noi le putem spune cele mai drăguțe și corecte cuvinte, dacă fața noastră comunică altceva, un copil va ști, se va prinde. Așa că copiii noștri vor ști că deși suntem cu corpul acolo, suntem cu mintea și cu energia în altă parte. Și conectarea este game over, s-a dus. Da.

Și legat de conectare, uite ce pot să observ eu din propria mea experiență este că Conectarea aia de la masă e atât de naturală, adică nu trebuie să faci nici măcar acel efort pe care uneori trebuie să-l faci, când vii seara ai toate gândurile în cap și cumva trebuie să faci un efort în plus care poate să pare nenatural, uneori să zici și ei ce mai faci, cum ți-a fost ziua. Povestea.

Curge, este o împărtășire a tuturor, nu este un dialog. direcționat doar dinspre adulți, spre copii, cumva fiecare spune despre cum i-a fost ziua, ce i s-a întâmplat interesant, cu ce i-a fost greu, care a fost o surpriza zilei și facem acest tur de masă. Deci avem acest ritual de conectare, acest ritual de împărtășire, acest ritual de comunicare, toate în contextul mesei, apropo de asocierile pe care le face creierul, și cumva și gustul este prezent acolo. Și este un împreună împărtășit, într-o stare de siguranță emoțională, care face ca masa de familie măcar una în zi. Pentru că, din nou, trebuie să ne uităm și cu realism la condițiile sociale în care trăim în acest moment. Este foarte greu pentru o familie contemporană care trăiește după regulile contemporaneității să aibă cele trei mese pe zi în familie. Nu avem cum. Măcar una. Și cele cu cele mai bune șanse sunt mic dejunul și cina, doar că mic dejunul de obicei se întâmplă cu presiunea iuresului care urmează să se declanșeze de îndată ce vom ieși pe ușa casei. Rare ori e tihnit. Eu nici nu iau mic dejun acasă, în schimb ador să iau mic dejun în vacanză și îmi dau seama de ce ador să iau mic dejun în vacanză. Pentru că știu că pot să stau cât vreau eu, pentru că după acel mic dejun se va întâmpla doar ce am eu chef, Că când acasă mic dejunul este prima activitate dintr-o serie de tudu-uri care mă vor mitralia din dată ce mă voi ridica de la masă. Și aproape că îmi dispare plăcerea de a lua mic dejun. Dar în schimb cina îmi închide ziua și mai știu că după aceea ar trebui să fie timp de relaxare. timp așezat, dar cumva toată povestea asta de conectare, de odihnă și de conectare în familie și de conectare de restul lumii, ar trebui să înceapă cu cina și să continue, să ne ducă ulterior inclusiv către rutina de somn, tot cu copiii noștri, care este o altă rutină a împărtășirii. De multe ori aflăm ce îi ne căjește, cu ce le e cu adevărat greu, înainte să doarmă, înainte să închidă ochii. Atunci ne spun lucruri. Dar.

De ce se întâmplă asta? Apropo.

De aceste rutine biologice care sunt atât de strâns legate în creierul nostru de partea de siguranță, care e prima noastră masă? În ce condiții luăm noi prima masă din viața noastră, primele mese din viața noastră? Am.

Gândit, când deschidem pentru prima dată ochii. Le.

Luăm în brațe, la un sân matern sau cu o sticlă de biberon, dar le luăm în... În siguranță, cum ne simțim noi în burtă la mama și în brațe la mama, este o stare de siguranță pe care nu vom mai întâlni, decât greu vom munci pentru ea în tot restul vieții noastre. Iar aceste două instanțe, intrauterin și în brațele părintelui, ambele sunt asociate cu comportamentul de hrană. Atenție, ambele sunt asociate cu gustul dulce, apropo de căutarea dulcelui pentru reglare emoțională. Lacenta are gust dulce, laptele matern are gust dulce, laptele praf are gust dulce, ce.

Punem în biberon. Este.

Primul gust din viața noastră pe care creierul îl asociază cu cea mai sigură stare, cea mai puternică stare de siguranță. Aici.

Aș vrea să ne legăm de mâncatul compulsiv sau emoțional. Are.

Legătură cu dulcele care ne lipsește? Când m-am simțit eu bine, în prezența cărui gust, în prezența dulcelui, mulți dintre noi dăm iama în dulce, pentru a căuta această stare de atunci, această stare de liniște, de armonie, de siguranță, de aceea mâncatul compulsiv în general, dar consumul de dulce este un indicator de distres emoțional, de disconfort emoțional și este ceea ce creierul îmi spune să fac pentru a restabili siguranța emoțională pe care eu am cunoscut-o cândva. E.

Atât de logic, dar nu m-am gândit niciodată la asta, pentru că dorința de dulce este explicată cumva evoluționist cu faptul că sunt calorii care ne fac să trăim mai mult, să supraviețuim într-un mediu. Și cumva n-am explicația asta, dar are logică să căutăm de-a lungul timpului dulce, dar asta nu-i explica până acum nevoia acută de dulce. Este fix găleata de înghețată pe care o mănânci după ce te-ai despărțit. Exact. Sau, exact, ciocolata pe care o iei când ești stresat și vrei ceva bun. Exact. E primul dulce pe care îl simți când te naști din sânăma mea. Iar.

Apropo, dacă ne uităm ulterior la tiparele disfuncționale de alimentație, obiceiurile alimentare nesănătoase, dacă ne uităm și în zona clinică, tulburările de comportament alimentar, ele își au originea într-o relație de nesiguranță părinte-copil. Părinte.

Copil. Da.

Deci când starea mea de siguranță în contextul mesei, în relație cu părintele meu, nu a fost realizată, fie că poate că mama mea a făcut depresie pe spart, poate că mama mea a fost chinuită de gândurile că nu poate să fie o mamă bună pentru copil și a adus un prea mult, a adus prea mult stres, prea multă îngrijorare, fix în rutina de masă. Puține sunt lucrurile care aruncă în aer starea de siguranță a unei tinere mame precum a avea un copil care refuză mâncarea sau care vrea să mănânce doar anumite lucruri. E foarte mult stres acolo, e foarte multă îngrijorare, e foarte multă ansietate. Sunt mame care explodează că la mic n-au luat decât 3 linguri de ciorbă. Și iată cum eu, în această rutină a mesei, aduc alte emoții decât siguranța. Aduc stresul, aduc îngrijorare, aduc furia. De multe ori, părinții copiilor care mănâncă prost sau altfel, duc foarte multă furie. Au deja anticipări negative, iar ne așezăm la masă, iar trebuie să ducem muncă de convingere, iar mănâncă doar 3 linguri, iar mănâncă doar 10 alimente pe toată viața lui, copiii selectivi. Și iată cum aduc în rutina de masă foarte multă încărcătura emoțională negativă. Iar asta se va reflecta ulterior în tot ce a însemnat relația cu mâncarea acelui copilaș care devine adolescent, care devine tânăr-adult și care dezvoltă o relație complicată cu mâncarea. Avem aceeași asociere stare de siguranță și hrană, doar că echilibrul este stricat și este stricat tot în dinamica părintei copilor. Dar.

E o premiză, adică ar putea să... Este.

O premiză. Suntem în corelații, nu în cauzalități. Da, corect. Avem acolo un factor care contribuie ca factor de risc, dar care este aproape, dacă ne uităm la istoricul de familie al adolescentelor cu turbulență de comportament alimentar, aproape întotdeauna vom găsi în spate o dinamică de familie complicată. Un soi de relații de conectare făcute cu mult greu, cu multă suferință, cu mult stres. și.

Să zic, mâncatul atunci emoțional prea mult dulce. poate să funcționeze ca un refugiu pentru aceste persoane. Acum, întrebarea e așa, dacă ești una din acele persoane și poate știi sau poate nu știi că ai avut o relație, să zic, complicată cu familia în copilărie, totuși ceea ce știi este că îți place foarte mult dulcele, nu te poți obține de la dulce, exagerezi cu dulcele și îți găsești acolo refugiu, ce ar putea să facă acea persoană? De unde să înceapă? Aici.

Sunt foarte mult recomandate practicile de sprijin emoțional, psihoterapia, consilierea, accesarea unei alte persoane de încredere. Când eu știu că am făcut un check-in cu corpul meu și eu știu că teoretic corpul meu are în acest moment tot ce-i trebuie, tocmai m-am ridicat de la masa cu o oră, n-are de ce să-mi fie foame. Dar eu simt că aș mânca ceva, mie mi-e poftă că aș mânca ceva. Să fac acest check-in cu mine, să văd este o chestiune de deficit nutrițional sau este o chestiune de deficit emoțional. Și dacă eu ajung la concluzia, dacă eu pot să pun această pauză mică, să-mi pun această întrebare de screening și ajung la concluzia că pofta mea acum, nevoia mea de a mânca acum nu este despre corp, e despre suflet și despre emoție, să văd care ar fi, poate nu vreau să mă duc în terapie, dar poate că am o prietenă foarte bună pe care să o spun și să-i zic fată. Iar îmi vine să mă mut în frigider. Și prietena mea s-a întrebat, băi, ce ți se întâmplă? Ce te stresează? Ai proiect de predat la job, nu ți-a răspuns iubitorul la telefon de la Ghost, nu ți-a mai, nu mai e acolo, a dispărut. Te-ai certat cu maică-ta. Ce s-a întâmplat? Ca să reglez emoții, Cumva ce ne arată literatura de specialitate este că cea mai sănătoasă tehnică de reglare emoțională este împărtășirea într-o relație cu o altă ființă umană, în preajma care eu să mă simt în siguranță. Un prieten foarte bun, un alt membru al familiei, un coleg de serviciu cu care mă înțeleg foarte bine, terapeutul meu, cu care să mă duc și să-i pun în cuvinte, dude, mă simt nasol, îmi vine să fac asta, Nu e despre ce-mi cere corpul, e despre ce-mi cere sufletul. Stai aici cu mine de vorba până îmi scade un pic craving-ul, că niciun craving nu durează veșnic. Am nevoie să stau un pic acolo cu disconfortul, dar să o fac însoțit de cineva, asistat de cineva, până când acest craving scade, iar eu învăț despre mine, acolo e un salt grozav apropo de stimă de sine. Eu pot, da? Eu pot să duc craving-ul, nu mă duce craving-ul pe mine. Asta.

Pot să o confirm. Deci când... Când te duci la bufet și te uiți la deserturi și nu te atingi de ele, nu zici, stai, gust unu, ai gustat unu, nu mai ai nici timă de sine și mai merge și al doilea și al treia, dar dacă te uiți la bufetul de deserturi și zici, știi ceva, sunt mai presus de atât, într-adevăr, tima aia de sine devine mai puternică decât dorința aia de dulce. Dar vreau să revin un pic la ce ai zis, pentru că cele două lucruri cumva sunt afectiv deconectate și ar trebui conștient să le legăm. Ce ai spus tu este că atunci când ai ținut dieta aia, n-ai mâncat, dar ai pofta aia să te duci și să spargi sertarul de dulciuri, Trebuie să-ți dai seama, ok, trebuie să realizezi asta un pic, e o dorință care este emoțională. E.

Despre corp sau e despre subiect? Da.

Nu mi-e foame de mâncarea aia, de... N-am nevoie de energie ca să urc muntele, am nevoie să-mi hrănesc emoțiile și atunci conștient se zice, ok, hai să pun pauză 10 minute, să sun pe cineva, pentru că împărtășii emoția mea este în studii, cumva are efect terapeutic. Nu.

Doar care efect terapeutic, este cea mai sănătoasă și la îndemână modalitate de a regla emoțiile dificile la care are acces ființa umană. Vreau.

Să punctez ca oamenii să înțeleagă. Ți-e poftă de ceva ce urmează să mănânci și ce nu trebuie să mănânci și o să regrezi după aia, sună un prieten, vorbește cu cineva și împarte emoția asta cu el și poate împreună puteți să găsiți de unde. Ce se seamănă ziua de astăzi cu alte zile în care ai făcut același lucru? Asta e un instrument foarte important. Este.

Un principiu din neuroștiințe care are legătură cu reglarea emoțională și care se numește name it to tame it. Numește-o și hai să îmblânzești. Puneți emoția în cuvinte și intensitatea ei o să scadă. Când ți-e greu, gândește-te ce înseamnă acest greu. Că noi, cultural, facem bine sau nasol. Dacă îți întrebi cineva cum te simți, ok sau not ok. Creierul nu recunoște aceste etichete emoționale. Creierul știe de tristețe, știe de furie, știe de rușine, știe de vinovăție, știe de mândrie. Spune, mi-e teamă că ăsta mă părăsește, că nu mi-a răspuns la telefon. Ce simt eu acum? Este frică. Mă simt abandonat. Pune asta în cuvinte și intensitatea scade. Neuroștiința ne arată că pe etichetarea asta corectă a emoțiilor pe care le trăim și punerea lor în cuvinte și dacă le pun în cuvinte și într-o relație de siguranță cu prietenul cel mai bun, Intensitatea aia scade cu 25-30%. Cum să îmi tai eu din craving cu aproape o treime doar pentru că îl pun în cuvinte? Este un instrument de reglare extrem de puternic, extrem de simplu, extrem de la îndemână. Avem nevoie doar de această alfabetizare emoțională, să putem să spunem în cuvinte ce simțim, să am măcar o relație de reglaj emoțional, de confort, de încredere, de siguranță, cu un prieten foarte bun, cu un mentor, cu un membru al familiei către care să merg și să pot să spun asta. și să nu fie avut în prealabil însămânțată credința că a mă lăsat vulnerabil în fața cuiva e ceva ce mă face slab, pentru că noi avem de restructurat și această poveste. Nu spui cu tei cum te simți, așa în gura mare și oricui, dacă... Noi nu avem acest exercițiu al vulnerabilizării ca și dovadă de putere și de reziliență, ci din potrivă, asociem vulnerabilitatea emoțională cu slăbiciunea. Nu-i lăsăm pe copiii noștri să plângă. Păi cât cortizol se descarcă când eu plâng, cât endorfină se descarcă în creier când eu plâng, este din nou un alt lucru foarte sănătos pe care eu îl pot accesa ca și comportament. pentru reglaj emoțional. Și noi și spunem intuitiv după un plâns bun, parcă mă simt mai bine, m-am ușurat, mi-a scăzut cortizolul, am descărcat endorfina în creier. Endorfina este analgezicul apurtător, este acest neurotransmițător direct implicat în starea de alinare a suferinței fizice sau emoționale. Exact ce aș avea nevoie în acel moment. O porție bună de plâns, niște cuvinte împărtășite în preajma unei persoane care să mă ajute să mă simt în siguranță, auzit, conținut, însoțit. Și da, n-o să mai am nevoie de încă o felie de tort. Legat.

De plâns, știți, suntem cumva o generație care a fost învățată să nu plângă. E.

Da. Și.

Chiar dacă părinții n-au făcut o grădiniță, au făcut o școală, au făcut o colegio... Societatea.

În general, da. Cum.

Ai putea să reeduci o persoană să plângă? Ar fi sănătos să fim capabili din nou să plângem când e cazul să plângem. Cum ai putea să reînveți o persoană să plângă? Ăsta.

Este un demers foarte greu și aici chiar avem nevoie de o implicație foarte solidă apropo de sprijină emoțională. Eu am în cabinet oameni care vin, vorba aceea, vin la terapeut și plâng și-și cer scuze. Vă rog să mă iertați, n-am vrut să vă încarc. Și eu sunt like, dude, de asta vi aici. Să plângi în siguranță, nu mă încarci cu nimic, că asta e treaba mea să nu mă încarc, nu e treaba ta. Dar este atât de impregnată această rușine asociată plânsului, încât noi ne cerem scuze că plângem și în fața unor oameni care sunt educați și sunt acolo pentru asta. Probabil că și la preotul, dacă mă duc să mă plâng sau să plâng, îmi vine să-mi cer scuze după aia. Mă iertați, părinte, n-am vrut, nu mai fac. Și aici mergem pe firul poveștii. Cum ai învățat tu că a plângi e ceva nasol? Cine te-a certat că ai plâns? Pentru că când noi suntem mititei și auzim lucruri de la oamenii din jur, acele lucruri capătă valoare de adevăr absolut, cu atât mai repede și mai puternic, cu cât sunt comunicate de oameni relevanți emoțional pentru noi. Ce a zis mama, e lege. Ce a zis doamna învățătoare, păi doamna învățătoare poate să mă învețe că doi ori doi fac cinci. Și mama să-mi vină să-mi zică, bă nu fac cinci, fac patru. Nu e adevărat, doamna a zis că fac cinci, deci fac cinci. Este această investiție pe autoritate și pe relevanță emoțională care pe mine mă face să iau din gura acelui om ce a ieșit de acolo, Ca literă de lege. Și da, eu am nevoie să go back cu mintea de acum, să mă uit la ce i s-a întâmplat copilului de atunci și să mă întreb, ok, ce mi-a arătat realitatea? Doi ori doi fac patru sau fac cinci? Ca să încep să pun la îndoială. Adevărul lucrurilor care mi-au fost hrănite, livrate, comunicate. Și să mă îndoiesc de... Poate totuși nu e chiar așa. Poate totuși, da, m-a certat bunica că plângeam, da? La urmă bunica, pe ce s-a bazat când a spus asta? Pe.

Ce i-a spus și ei, mamă, ei și... Nu.

E de mine, dar... Unde e sursa de adevăr? Că uite, vine cucoana asta, care a fost la școli multe și care vine și îmi zice că creierul e făcut să plângă... Sursa.

Bunica, vorbi sursa. În care e sursa ta? Citează.

Studiul. Ce zic studiile? Dar.

Cum știi, legat de ce ne învață societatea și legat de aceste stereotipuri, Încercăm, practic, să spargem acest stereotip și deja reușim, cum ai spus tu, cu aceste emisiuni în care există șefi, bărbați care gătesc, concursuri. Îl mai vedem pe tata, poate din când în când, gătind de plăcere. Așa ajungem, cred că, să spargem cea puțin în generația asta. Să.

Flexibilizăm un pic rolul. Poate că nu va fi o schimbare dramatică. Schimbările de mindset. Avem nevoie de generații ca să facem schimbări reale de mindset. Uită-te la parenting. Da, avem această generație nouă de părinți educată, informată, care merge la conferințe, care își propune să-și crească copiii altfel și celor mai mulți le și iese atunci când sunt ei bine reglați emoțional. Ce constată părintele modern și educat este că atunci când este și el cu nervii pe pereți, face fix ce a făcut mama lui cu el. Da, ridică tonul, ies cuvinte, vine vinovăția de după, e nevoie de multe generații pentru a schimba în totalitate un mindset. Va fi nevoie să vedem mai multe generații de bărbați făcând roluri de îngrijire. Haideți să ne uităm la marea schimbare legislativă care obligă, dacă în concediul de creștere și îngrijire a copil, o lună să fie a tatălui. Este o schimbare sistemică. Apropo de politici, pentru că dincolo de practicile la firul ierbii, avem nevoie și de o societate care să înceapă să permită aceste flexibilizări. Să am politici publice care flexibilizează rolurile de îngrijire, atribuite convențional altfel, este deja un alt pas. Eu văd tătici care nu doar vor acea lună. În unele familii, e adevărat, încă o minoritate, sunt tătici care aleg ei să rămână în concediu de creștere și îngrijire copil. Cu siguranță ai măcar unu sau două exemple în minte. Dar realitatea este că tații, în afară de faptul că nu nasc și nu alăpdează la sân, în rest pot face fix ce fac mamele. Din nou evoluționist, noi ca bebeluși ne naștem cu ceea ce se numește atașament nediscriminativ. Pentru că mortalitatea la naștere era extrem de prezentă și puternică în istoricul nostru, ființa umană bebeluș în primele trei luni de viață este făcută, programată să se atașeze de orice adult care oferă roluri de îngrijire. După trei-patru luni, bebelușii au ceva ce numim atașament cu preferință. Ceea ce înseamnă că în funcție de cine m-a hrănit, schimbat, spălat în primele 3 luni, după 3-4 luni încolo, dacă alta persoană vine și-mi face băiță, eu ca bebeluș o să plâng pentru că eu o să vreau să-mi facă băiță cine-mi făcea băiță de obicei. Dacă alta persoană vine să mă hrănească, eu o să plâng pentru că eu vreau să mă hrănească cine m-a hrănit de obicei. Și aici încurajarea mea este ca tăticii să fie prezenți de la început, în toate rolurile de îngrijire ale copilașului, ca să aibă această șansă și să nu se instaleze atât de rigid și de puternic acest atașament preferențial. Dacă mama intră în poveste de la început și ea acoperă tot, când în sfârșit tăticii prind curaj, ăla mic parcă nu mai e așa de mic, parcă nu îl mai rupă așa de repede, la 4-5 luni se simt cei mai confortabili în preașma unui bebeluș și vor să facă lucruri și ghinion, ăla plânge. Și ce fac? Vine nevasta, ce ai făcut cu copilul? Nu ești din sări, nici să-l hrănești. Hai la mama, că te schimbă mama. Sau tăticii din capul locului confuz și descurajați, cu mine nu vrea. Păi tu, ia-l tu. Deci iată că avem nevoie de această implicare cât mai rapidă, chiar dacă e imperfectă. Ca gătitul cu copiii mici, o să ne ia mai mult timp, o să fie mai messy, dar le dăm acolo un model altfel, pe care ei o să aibă în repertoriul de repere comportamentale, o să-l aibă pe raft la îndemână, pe raftul memorieilor și o să-l poată accesa. Da.

Foarte frumos asta. Totuși mă gândesc Că dacă ai ratat perioada aia, să zicem, da? A trecut perioada aia. Dar ai o familie și te uiți la acest podcast și te gândești, wow, ok, am acum motive în plus să încep să gătesc. Nu e doar o necesitate a familiei pe care e datoria soției să o facă sau femeii din casă. E, de fapt, ceva ce aș putea și eu să fac. și am și un propriu beneficiu. Care ar fi acel beneficiu în reglare emoțională? Pentru că ai vorbit mai devreme și despre reglare emoțională, că sunt prietenul și te reglezi emoțional. Care sunt beneficiile în reglare emoțională când gătești? Gătitul.

În sine, dar vorbim mult despre mindfulness și vorbim mult despre slow living, despre a trăi mai încet. În iureșul ăsta al vieții, în care ne crește anxietatea, ne crește nivelul de stres, a găti este unul dintre cele mai Una dintre cele mai terapeutice activități, pentru că în momentul în care gătești, tu faci lucruri cu mâinile. A face lucruri cu corpul, a ne mișca, stăm în picioare, facem lucruri cu mâinile, asta deja ne pune în mișcare fluidele corpului, hormonii corpului, adrenalina, cortizolul, se duc încet, încet, în jos. Mai ales că sunt într-o mișcare pe care creierul deja o asociază cu starea de siguranță. Deci eu încep încet, încet, să mă liniștesc. Apoi, dincolo de faptul că fac chestii cu mâinile, eu sunt într-un revelion senzorial. Eu văd culori, eu simt mirosuri. Apropo de mindfulness. Mindfulness-ul înseamnă ancorarea în prezent prin simțuri. prin ceea ce văd, prin ceea ce miros, prin ceea ce aud, prin ceea ce simt, gustativ, voi gusta lucruri. Deci atât că nu trebuie să mă duc la un podcast de mindfulness sau să accesez o aplicație de mindfulness pe telefon, eu în timp ce îmi tai roșiile și morcovii și pătrunjelul, eu fac mindfulness. Din nou, impactul pe starea mea emoțională va fi altul. În timp ce fac chestiuni foarte concrete, tai pătrunjelul, tai ceapa, curăț roșia, bat șnițelul, astea sunt operațiuni concrete pe care mintea mea, în timp ce le face, nu prea mai poate să mai fugă la proiectul de la job, la faptul că nu mi-a răspuns prietenul la telefon, la faptul că maică mea are artrite și trebuie să o internez în spital. o clarificare a gândurilor. Rămân cognitiv, cu focus pe ce fac eu acolo. Ce am făcut? Am tăiat ceapa. Ce trebuie să fac acum? Trebuie să tai șnițelele. Să tai așa cu aragazul. Trebuie să dau focul mai mic. Câte minute au trecut? Trebuie să încălzesc cuptorul. Deci iată că din punct de vedere cognitiv, din punct de vedere senzorial, din punct de vedere motric, din punct de vedere neurochimic, eu sunt într-o altă poveste. Ăsta este un efect terapeutic. Și mai știu, activitatea asta are și sens. Îi dau și investiție. Gătesc pentru nevastăna, gătesc pentru copiii mei, gătesc pentru familia noastră. Facem ceva împreună, ne bucurăm de ceva împreună. Deci îmi implinesc cumva și această latură evoluată, spirituală, mă conectesc cu valorile. Dar, până la urmă, eu de ce am vrut familie? Eu de ce am vrut copii? Higher purpose. Sense of self. Sunt acolo, activate. Toate când eu fac o tocăniță. Atât.

De tare, uite, nici la asta nu m-am gândit și fix acum îmi dau seama. De exemplu, eu dimineața când mă trezesc îmi place să găsesc bucătăria curată și de multe ori mă ocup să o las curată în noaptea ca dimineața să fie locul super aranjat pentru a găti. Și intru într-o fel de întrecere în mine pentru că dau drumul la aparatul de cafea în timp ce pun la fiert apa pentru trăciut de ovăz, pun la fiert apa pentru ceai, pun apa la filtru din nou, mă duc la cafea, îl curăț, pun ovăzul, încep să fac cafea, am grijă să nu fugă apa de la ovăz, dau drumul la... Tot acest proces mă încorează acolo. Îmi place atât de mult, nu înțelegeam până acum de ce îmi place. Era.

Următoarea mea întrebare. Tu nu povești de asta că îți crește stresul sau îți scade stresul? Tu te simți bine sau te simți nasol în timp ce faci asta? Eu.

Îmi simt extrem de bine. Și acum îmi dau seama despre lucrul cu mâinile. Și informația asta am văzut-o într-un stream de-a lui Fire, care-mi povestea despre faptul că, și am observat și eu asta, Există un trend din ce în ce mai mare. Pe mine m-a prins, de exemplu, trendul de pe Instagram, unde-ți arată case de la țară și cum ar fi să treci la țară. Și asta a devenit un trend. Se pare că din ce în ce mai mulți oameni visează să se mută la țară, să-și ia o casă lângă pădure, cu găini, cu curte, cu de toate. Mi-a plăcut explicația lui Fire și cumva sunt de acord cu ea, pentru că se pare că trendul ăsta vine tocmai din lipsa noastră de lucru cu mâinile. Suntem atât de... Noi suntem făcuți să lucrăm cu mâna. Ai luat un buștean la ispar pentru lemne, ai lucrat cu mâna, simți ce ai făcut. Ai făcut o masă, măi, o simți, e masa asta de aici, eu am făcut-o și îți dă o senzație de satisfacție. În ziua de astăzi ce facem? Uite, ne vedem la acest podcast, da? Și filmăm. Eu am lucrat, da? Avem o registrare. Editorul nostru, Cătălin sau John, ea și editează. A lucrat. Claudiu Ionescu, colegul nostru care e producătorul de podcast, face feedback pe podcast, podcastul, varianta finală este cumva alegerea lui cum iese, el a lucrat, nu? Dar la finalul zilei, ce a lucrat? Claudiu, la ce ai lucrat? La ce ai lucrat, Claud? E un fișier acolo, nu-l simți. Da?

Eu.

La ce lucru? Am discutat aici, m-am documentat. Dar unde e? Munca mea unde e? Și atunci... Nu.

Se vede, nu se simte. Și.

Atunci discuția scuze dacă am băut o tămăsă asta și se aude microfon. Dar, în final, dorința noastră de a ne muta la țară este de a face ceva cu mâna. Dar, cumva, dacă te muți la țară și trebuie să faci cu mâna, sunt prea multe lucruri de făcut cu mâna. Și cred că gătitul acasă poate să vină în compensarea acestei nevoi de a face cu mâna. Pentru că... Toci legumele cu mâna alea, pui cu mâna alea, miroșile și e fix munca cu mâna care ne lipsește, gătitul de acasă. Apropo.

De o altă activitate domestică pe care o fac din nou mai degrabă mamele noastre, dar făcând-o, mamele noastre se liniștesc, se reglează emoțional. Făcutul curățeniei. Vedem adesea adulți care se apucă să frece farfurii, podele, toalete, când din nou nivelul de stres e foarte sus. Mi-am dat de misia, fac ca salună. Scot toate hainele din dulap, le reorganizez, le împăturesc, mut mobila. Este o altă activeare a corpului. Chiar mai amplă decât gătitul cu mâinile, dar când fac curat, eu pun corpul la treabă. Din nou sunt într-o explozie de senzorialitate, măcar că am produsele acelea de curăț, cu ceva curăț, că e oțet, că e soluție luată de la supermarket. E un miros, e o activare a corpului, e un progres concret. Eu în 20 de minute voi vedea baia lună, creierul meu va primi mesajul, ai reușit, ți-a ieșit, iată rezultatul, muncii tale, boost de încredere. Boost din nou, neurochimia fericirii pusă la treabă, dopamină, endorfine, toate sunt acolo. O să bombăm doar eu fac curat în casă asta. Dar în realitate aface curat, că poate că este o altă activitate în care din nou fiecare membru al familiei ar trebui să-și găsească o contribuție, are alte categorii de beneficii și emoționale pentru starea noastră de bine. Simți.

Că te curăță și pe interior cumva. Astea sunt beneficiile gătitului și probabil că într-adevăr împărțindu-l în felul acesta, ne lăsându-l doar în seama cuiva care face doar ca toată lumea să mănânce, preluând un pic de acolo și făcând și tu, celor care face mai puțin, toată lumea poate să se bucure făcând treaba asta cu mâinile. Nu.

E doar, hai să nu ne mai gândim la gătit doar ca la o activitate socială pe care în mod tipic o fac anumiți membrii societății. Este această activitate din care eu îmi pot lua atâtea categorii de beneficii din perspectiva reglajului emoțional, conectării cu familia, din perspectiva competenței, din perspectiva autonomiei. Eu învăț despre mine că pot, că mă descurc. Eu le dau copilor mei această lecție. Poate că nu o să vreau, când or fi la facultate sau pe doamne cine știe pe unde, peste ani de zile, să stau cu grija cu care uneori stau părinții noștri. Părinții mei, eu am 47 de ani, mâine poi mâine, când mă sună maică mea, prima întrebare pe care mi-o pun este, ai mâncat și tu ceva azi? Da, corect. Avem această grijă pe care o ducem către copiii noștri seniori, adulți deja, și care iată, ea ca prima formă, tot hrana. Ai mâncat și tu ceva astăzi? Corect.

Da. Da, stii aș vrea să, dacă ar fi să rezum acest podcast într-o singură replică, sau într-o singură idee, l-aș înveli așa, aș zice că un psihoterapeut la care te duci și își zici, doamna psihoterapeut sau doamna psihoterapeut, Sunt stresați ce să fac. Și el poate să zică, păi, fă exerciții de respirație. Și tu o să zici, parcă n-am chef. Păi atunci fă o ciorbă. Cred că e același. Apucă-te.

De gătit. Da.

Fă o ciorbă, fă o salată, fă o tocăniță. Apucă-te.

De gătit. Știi.

Ai vorbit despre copii. Sunt curios aici, de la ce vârste crezi că ar trebui părinții să implice copiii în gătit și în ce fel? Din.

Preșcolaritate sunt atent la acest filon al identității de gen și eu am ocazia să învăț că gătitul este o activitate umană, nu este o activitate de femei sau de bărbați. Este o activitate umană pe care o face toată lumea. Deci impact pe flexibilizarea identității de gen. Tot în preșcolaritate sunt în această formă de imitație comportamentală în care eu sunt wired, sunt prompted, sunt făcut în creierul meu să fac și eu, să vreau și eu să fac ce fac mama și tata. O să vreau să-i imit. Și dacă mama și tata fac chestia asta, o să vreau și eu să fac acolo. Preșcolarilor le cumpăram de multe ori jucării legate de gătit. și ne auzim fetele prin casă, spunând acolo la soba lor și la ragazul lor de jucărie, spunând ce ne aud pe noi, spunând la bucătărie, făcându-și prăjiturile, făcându-și pizza. Hai să nu fie doar în joacă, da? La bufetul de... Să fie de adevăratelea, cum zic ei. Hai să ne jucăm de adevăratelea. 3.

În.

Etapa preșcolarității, mami și tati sunt în continuare jucările supreme. Să fac chestii cu mami și cu tati, bate orice. Bate orice parc, orice desen animat, orice altceva. Deci atât că avem premise atât de bune din perspectiva identității de gen, din perspectiva dorinței lor de a face comportamental ce fac adulții, din perspectiva interacțiunii, fac lucruri cu mama și cu tata. Pentru copilul preșcolar să facă lucruri cu mama și cu tata, să fie inclus în activități pe care le fac mama și tata, le transmite și mesajul, dacă sunt inclus de mami și de tati în această activitate, înseamnă că eu contez. Înseamnă că eu sunt important. Deci atât impactul pe stima de sine. Eu învăț despre mine că sunt important pentru mamii și pentru tatii, deci eu sunt important, punct. 4. Este o perioadă în care din nou punem bazele acestei autonomii primare, în care învăț să mănânc singur, învăț să mă îmbrac singur, învăț să fac tot mai multe lucruri singuri, se consolidează și aspectul ăsta de competență, eu pot, eu mă descurc, le și spunem de altfel, wow, grozav, ți-ai ieșit. Iată un alt barier în care le putem consolida, încă un strop de competență. Măcar pentru aceste patru argumente developmentale atât de importante, ca să nu avem noi ce repara în terapie 20 de ani mai târziu, apucați-vă să gătiți cu copiii voștri de îndată ce intre la grădiniță. Îmi.

Place că în sănătate mereu, deci n-ai izitat până acum un moment în care să zic pentru sănătatea voastră, apelați la această tehnologie înaltă. În sănătate mereu te întoarce la niște lucruri super basic. Așa este. Adică... niște lucruri basic pe care le înlocuim, pentru că timp, pentru că e ușor să comanzi, pentru că restaurante, și ai impresia că este... Pentru că și eu credeam la început, în anii tinereții mele, să zic, Mă mă, cât de tare! Nu trebuie să mai pierd timp cu gătitul. Pot să comand și dacă îmi comand mâncarea, am o oră în plus să fac orice. Dar, de fapt, renunț la ceva atât de important pentru tine. Ca și cum aș zice, a, nu mai trebuie să mai fac sală de forță, nu trebuie să mai fac sport. Ia uite cât timp am câștigat. Nu e așa, e fix invers. Și... Cumva, știi cum? Îmi place că am vorbit mai mult de o oră despre beneficiile mentale, emoționale ale gătitului, iar pe cele pentru sănătatea fizică, nici măcar nu trebuie să le enumerăm, dar este de la sine, înțelegi că atunci când îți gătești acasă, mâncarea este mai sănătoasă, pe toate studiile posibile, gătitul acasă este asociat cu o sănătate mai bună. Sunt studii care, e un studiu care a analizat sănătatea oamenilor în funcție de ce au în bucătărie și culmea este că Și asta am găsit-o în... această informație am găsit-o în cartea OAMENI ULTRA PROCESAȚI, lăsăm link la această carte jos în descriere, dar autorul se referă la un studiu în care au fost analizați oamenii în funcție de dacă au făină și zahăr în propria lor bucătărie, iar rezultatele studiului au arătat că cei care aveau în propria bucătărie făină și zahăr, Erau mai sănătoși decât aia care nu aveau. Motivul nu era acela că mănâncă fâină și zahăr, ci că ai nevoie de astea două ca să gătești. Și că acei oameni care aveau fâină și zahăr, de fapt, găteau acasă. Și la întrebarea ce să mai gătesc, cred că e o întrebare care apare foarte des în mintea oamenilor care gătesc chestii, cred că rezolvarea este, din punctul meu de vedere, e să-ți iei cât se poate de multe legume variate. Cât se poate de multe. Și să te întrebi ce poți să faci cu ele. De la salate diverse, în diverse forme, hai să le încercăm, ok, asta nu ne-a plăcut, facem altă combinație data viitoare, până la gătit cu legume variate. Pentru că dieta de bază, dieta cea mai sănătoasă în toate tradițiile, este cea plant-based. în care 80% din mâncarea noastră este făcută din legume. Și atunci cred că de acolo putem să începem. Și simplu faptul de a tăia legume, de a le toca, de a le face, fie la cuptor, fie în ciorbă, fie în salată. Revelionul.

Simțurilor. Exact.

Așa că Diana, mulțumesc foarte mult pentru toate informațiile pe care le-ai împărtășit aici. Mulțumesc și celor de la Agricola care au venit cu acest studiu care este prilej pentru această discuție. Și sper că acest studiu făcut de cei de la Agricola, discuția de astăzi și faptul că ați rămas până acum aici, și vă mulțumesc pentru asta, să ne facă pe mai mulți dintre noi să gătim mâncare acasă, Să o transformăm într-o activitate super plăcută pentru toată familia, de la procura alimente până la le gătim împreună, chiar și cu copiii noștri, până la a așeza masa de seară și a ne bucura de acea apropiere pe care masa aceea o aduce. Sper ca asta să facem cât mai mulți dintre noi de acum încolo. Așa că, oamenii buni, vă mulțumesc că ați rămas până acum, mulțumesc celor de la Agricola pentru sprijin, mulțumesc Diana pentru acest podcast. Mulțumesc.

Și eu. Ceau, pa, pa! Nu uitați să dați like, să lăsați un comentariu și să distribuiți acest material video pe alte rețele sociale.