Maternitatea în care imposibilul devine POSIBIL

Ce face pe acești oameni să spună da când ceilalți spun nu? Care este emoția finală atunci când ajung la o reușită? Și pentru asta a venit la Spitalul Regina Maria Buneasa, pentru a vorbi cu acel om care, atunci când ceilalți spun nu, el spune da.

Cazuri la risă i-a pus primul.

Da.

Știi, după aia am mai avut foarte multe cazuri.

Cred că medicină poate să fie job în multe alte locuri, dar aici nu.

Nu, nu, nu poate să fie job. Dacă te vezi tu medicină ca job, ți-ai greșit vocaciu.

Cel mai probabil domnilor să trebuiască să.

Facă pauză, să le echipăm?

Da. Bine?

Când putem să intrăm așa?

Care este emoția lor inițială înainte de a intra într-o luptă riscantă? Pe 30 aprilie 2012, o veste crudă a schimbat viața unei familii. Larissa, încă nenăscută, suferea de o afecțiune rară care îi lăsa doar 10% șans de supraviețuire. Dar pe 7 mai, mama ei și un medic curajos au început o luptă incredibilă, spunând da atunci când alții le-au spus nu. Astăzi, aici, în această maternitate, imposibilul devine posibil pentru multe familii. Miracolul Larissa îi trăiește prin medici care operează înainte ca o viață să înceapă, prin bebeluși care sfidează statisticile și prin speranța care renaște zi de zi. Am decis astfel să vizitez și să-ți arăt locul unde miracolele devin realitate. Ce-i face pe acești oameni, pe unii dintre ei să spună da, când toți ceilalți spun nu? Care este emoția lor inițială înainte de a intra într-o luptă riscantă? Și care este emoția lor finală când ies din această luptă cu o reușită? Și pentru asta sunt aici, la Spitalul Regina Maria Bâneasa, să vorbesc cu unii dintre acești oameni.

Că după mine limitele sunt puse să trece. Ideea este că nu trebuie să exagerăm să facem lucrurile neapărat când vrem să trecem barierele. Trebuie să vedem ceea ce facem noi, dacă are vreun beneficiu. Adică beneficiu e mai mare decât riscul care ne asumă.

Știți, oamenii văd în fața, adică când se uită la un medic, văd un erou care nu e frică de nimic. Dacă luăm, pur și simplu, cazul Larisei sau oricare alt caz foarte complicat. După ce ați spus da înainte de intervenție, vă e puțin frică, simțiți o emoție de acest fel înainte de operație?

Frica de obicei e de ceva care nu-l cunoști. Nu mi-e frică. Emoții am, dar frica nu. Pentru că cunosc despre ce-i vorba, știu ce am de făcut, știu ce trebuie să fac și știu cum o să fie sfârșitul.

Puteți să-mi descrieți, așa, plastic, dacă se poate, sentimentul pe care îl aveți după ce ieșiți dintr-o operație inițial considerată imposibilă. Care vă reușește?

E o ușurare maximă. Adică mă simt ușurat, parcă am îndeplinit o misiune, să zic așa. Deci am avut ceva de făcut, am făcut și mi-a mers bine. În primul rând, nu mă bucur neapărat pentru mine, mă bucur pentru familie.

Eu vreau să înțeleagă că operațiile pe care le faceți, le faceți intrauterin, da? Adică pacienta este gravită, este anesteziată și se intra deschis? Se face deschis operație?

Se depinde de operație. Un ori deschidem și scoatem parțial copilul și-l operăm, altă ori e minim invaziv, intrăm fetoscopic.

Cum intrați?

Fetoscopic.

Fetoscopic, așa se cheamă? Este un fel de laparoscop?

E un fel de laparoscop mai mic.

Dacă deschideți, aici sunt eu curios, tehnic, dacă deschideți și scoateți copilul...

Parțial.

A, parțial.

Da.

Partial. Și lichidoamniotic, cum îl faceți? Îl prezervați? Îl înlocuiți cu ceva?

Nu, nu. Îl înlocuim.

Cu ce?

Sers fiziologic.

Sers fiziologic?

Da. Ok.

Și el după aceea își recapătă...

E un amestec de sers fiziologic cu mai multe funcții. Și copilul practic e anesteziat și monitorizat.

Care au fost cei mai mici copii pe care i-ați operat intrauterilor?

Copiii de obicei s-au operat mici. Adică nu poți să îl faci mare când după aceea s-au operat. Cam 500 de grame.

Dar la câte săptămâni?

21 de săptămâni.

La 21 de săptămâni, un copil intrauterin care este operat de câteva zile.

Asta pentru operații deschise și pentru mielul meningocel, pentru hernia fragmentică undeva pe la 27 de săptămâni și pentru sindrum transfuzor-transfuzat când e necesar.

Faceți în jurul dumneavoastră o echipă care să vă ajute în tot acest proces, pentru că nu sunteți singuri care împinge limitele. Mai aveți oameni care împing...

Da, normal, sunt oameni care au stăt aici, am lucrat timp pe lună și care au dorit chestia asta, că nu a putut să force o echipă să vrea ceva care nu o dorește.

Toată echipa e pregătită să facă față oricărei situații. De la prematuritate extremă, plecăm de la 22 de săptămâni și 5 zile, până la patologii conexe în afară de hidrotorax. Pot să fie malformații digestive, pot să fie malformații cardiace, care necesită mobilizarea altor resurse. Toată echipa care este în jurul meu, când se strânge de ziua prematurității, are o emoție că toată echipa care a contribuit la creșterea unui copil prematur, plecând de la 23-24 de săptămâni, La această întâlnire revedem copii care au acum 10, 12 ani, cum e cazul Larisei. Avem copii care ne vizitează an de an, nu doar de ziua prematurității. Și faptul că am reușit să creștem împreună ca echipă.

Ce îți place cel mai mult în ceea ce faci aici, în spital?

E un răspuns complex. Îmi place că fac... Neonatologia, partea de terapie intensiva, că fac medicină la începuturile vieții și nu spre sfârșit o iei cumva.

Și acum suntem pe secția de neonatologie, unde ajung copiii imediat după ce se nasc și îi primește Adriana. Ceau Adriana!

Bună ziua, bine ați venit la noi!

Ce faci tu aici?

Eu, practic, sunt asistentul șef al acestei secții. Mă ocup cu ce ține de un asistent șef. Am fost și eu asistent de terapie intensivă. Aici o să intrăm în compartimentul de primiri. Secția e, cumva, împărțită în mai multe. Aici vin copiii imediat după ce se nasc, rămân pentru perioada de adaptare. În momentul când mama ajunge în post operator, ne mutăm într-o altă parte. Deci aici stăm doar câteva ore, atâta timp cât mama este în post operator.

Adriana, aici clar e o poză cu tine. Scrie echipa mea de bebeluși. Și ce sunt bebelușii aceștia?

Sunt copiii asistentelor care au lucrat în secție. Unele dintre ele s-au întors din concediu de maternitate, unele sunt încă în concediu de maternitate. Fiecare asistentă care e de la neonat, care a făcut un copil.

Asistentele de la neonat, exact cum a zis și doamna doctor, sunt ca niște mici îngerași pe pământ. Au niște fețe blânde foarte sincere. Absolut toate. Și erau foarte bucuroase să ne vadă pe noi acolo, chiar dacă inițial ne-a fost frică că le deranjăm. N-am simțit niciun moment că le-am fi deranjat. Ne-au arătat ce fac pe acolo, cum au grijă de pe beluși.

Secția este împărțită în trei saloane, unde noi ne distribuim copiii funcție de patologie, de urgență, de moment, de obișnirea pe care o necesită fiecare, le rulăm și punctele de terapie. Cel mai prețios suport aici îl reprezintă colegiile noastre asistente de terapie intensivă neonatală. Ele sunt tot timpul în contact cu acești copii. Tot timpul. E un contact vizual, un contact prin atingere, un contact emoțional permanent.

Erau atât de manuale și atât de naturale, cu niște ființe atât de firave și le vedeai, cumva, iubirea de pe față, parcă li se revărsa energia asta de iubire înspre acei nu născuți. Sunt efectiv persoanele cele mai potrivite în locul cel mai potrivit. Asta mă duc și eu la aminte. Când lucram pe secția de chirurgie, asistenta cu care lucram era bază. Adică asistenta îmi zicea, vezi că acolo n-ai diureza, acolo ai așa, și dacă începi să te cunoaști bine și te apropii de asistentă, poate chiar să-ți dea, nu indicațic, dar să-ți dea niște recomandări. Aici, știi, aici nu l-aș mai perfuza așa atât. Sau aici aș face asta. Și poți să te ascunzi de ele, să le discuți împreună și să iei o decizie terapeutică mult mai bună, pentru că asistenta e cea care stă la patul pacientului.

Da, și cunoaște cel mai bine pacient.

Bă, noi zic că aici este și mai mult nevoie de această cunoaștere.

Ele de cele mai multe ori pledează cel mai fin pentru nevoile copilului. Pentru că noi de multe ori venim cu proiecte, poate, sau cu planuri pentru acel copil din patologia pe care o cunoaștem foarte bine. Unor din cărți, din experiența personală. Ele le raportează la ce face copilul. Culeg și imediat feedback-ul acestuia, la terapia pe care am practicat-o, la deciziile pe care le-am luat, la modul în care noi ne-am gândit să-l frănim sau să-l îngrijim. Așa atunci e bine să faci o echipă foarte bună cu asistentul care îngrijește copilul.

Dana.

Zimtoroc, care sunt tehnicile de vârf pe care le folosiți aici, pe secția de terapie neonată?

Păi, în afară de ventilație care este făcută la nivele foarte înalte ca tehnologie, avem tot echipamentul care să ne ajute în cazuri de hipertensiune pulmonară gravă. Este oxidul nitric care se inseră pe tubulatura de ventilație.

E un gaz care se inseră pe ventilator, da?

Da, și care deschide vasele pulmonare în momentul în care o afecțiune severă face asta și, practic, ventilatorul nu mai e suficient.

Aha, ok. Și mi-ai mai spus ceva de cooling. Ce este acest cooling?

Cooling-ul este o terapie nu foarte complicată și care poate fi aplicată și fără această tehnologie, care face o răcire controlată a unul născutului care a trecut printr-un moment de asfixie și care îți câștigă puțin timp în așa fel încât leziunile celebrale să fie încetinite și metabolismul scăzut în așa fel încât să-i dea timp copilului să repare măcar părțile care încă nu au fost afectate.

Asta mi se pare foarte interesant, pentru că ai, să zic, un nou născut prematur, care face asfixie, deci nu mai are suficient oxigen în organism. Creierul lui are nevoie de oxigen, deci vrea să ardă în continuare oxigen și, tocmai pentru a opri necesitatea creierului de a arde oxigen, tu scazi temperatura corpului...

Da, și ca să-i lași timp să le refacă pe cele care au fost deja afectate. Și este vorba de nou născuți la termen, de multe ori, și uneori prematuri.

Și la ce temperatură poți să duci?

32 de grade.

32 de grade?

Da. Bine, este un sistem controlat, cu sonde care masoara permanent, cu un pezare...

E o hipotermie controlată.

E o hipotermie controlată, exact. Și care se aplică în toate centrurile de terapie intensivă neunatală din lume, cu rezultate foarte bune.

Ce poți să-mi zici de celule STEM? Pentru că acesta cred că e cel mai potrivit loc în care poți să folosești celule STEM pe bune și cu rezultate. Ce faceți aici cu celule STEM?

Cu celule STEM încercăm să finalizăm niște terapii pe care le începem acum aici. care ajung într-un moment de impas, în care nu mai reușești, prin ceea ce se cunoaște în momentul ăsta, să rezolvi cum ar fi o bronchodisplazie pulmonară, care e o afectare severă a plămânului unui prematur. Ceea ce se întâmplă, practic, este că prematurul, evident, cu cât e mai mic, cu atât e mai rău, dar ceea ce se întâmplă este o sistare a dezvoltării plămânului într-un moment în care el împlină expansiune. Și atunci el se naște și tu încerci să ventilezi și să ajungi la niște parametrii buni într-un moment cumva nepotrivit pentru ceea ce se întâmplă.

Și ce fac celurile STEM? Cum funcționează?

Celurile STEM, ce fac în primul rând, este că scad inflamația. Adică plămânul ăsta, care este prematur și încă neformat, este supus mai mult ori tipuri de stres și intrauterin și post. și atunci, la un moment dat, el practic nu mai face față la stresul la care a fost supus, ajunge în această bronchodisplazie pulmonară, care are niște terapii care se folosesc cam în toată lumea, cu dexametazonă, cu combinație cu un diuretic, dar care uneori nu dau rezultatele scontate. Și, practic, noi prima dată am încercat la un astfel de copil prematur, la care ajunsem într-un impas de a-l scoate de pe ventilator. Și atunci, de acord cu părinții, am încercat această terapie, care există prin studii peste tot în lume, sunt în diverse stadii studiile astea, dar care au rezultate foarte bune.

În primul rând te gândești că se duc și înlocuiesc alte celule moarte și iau viață, dar de fapt sunt niște mediatori mai degrabă.

Da, cerurile STEM acum, față de ce se știe acum 10 ani, sunt mult mai bine cunoscute și cerurile STEM pe care le recoltezi din cordonul umbilical, deci cele care se scurg odată cu sângele placentar, sunt de foarte multe feluri, de fapt. Și am început să le cunoaștem și să le diferențiem și să știm la ce folosesc și cum le poți folosi în condiții de siguranță. Ceruri din cordonul umbilical, deci ele sunt chiar în gelatina din cordonul umbilical, sunt de tipul ăsta anti-inflamator. și ele nu ai nevoie nici măcar să fie într-o compatibilitate cu persoana, pentru că ele nu au acele etichete pe care scrie, sunt eu.

Adică le-a fost luat de la altcineva, donat.

Da. Teoretic, da, practic, deocamdată nu s-a făcut în România din cauze legislative.

Da.

Avem nevoie de o bancă publică, nu? De cerurile stele.

Da, ar fi ideal. sau măcar de ideea de a recolta cât mai mult și de a recolta și cordonul umbilical. Adică uneori oamenii nu știu că e la fel de prețios sau poate uneori mai prețios decât punga de celule STEM.

Celulele STEM, din păcate, în România, la nivel macro, nu sunt tocmai corect folosite pentru că Se recoltează de cele mai multe ori când nu este nevoie și pot fi folosite doar la familia care a recoltat. În realitate, cel mai bun lucru pe care îl putem face și pe care trebuie să-l facem în România, asta a confirmat și doamna doctor, este să avem o bancă publică de celule STEM, din care să poți lua celule STEM fix pentru acești copiii care au nevoie. în cazul în care părinții n-au putut să recolteze sau n-au știut că trebuie să recolteze. Dar, concret, în situația asta în care ne aflăm, adică tratamente care dau o ultimă șansă unor copii nou născuți, prematuri, care au sechele pulmonare, să zic severe, inflamație foarte multă, se pare că există acest beneficiu al unor anumitor celule STEM mezenchimale care, odată ce ajung în zona inflamată, funcționează ca un anti-inflamator natural, să zic așa, și este foarte tare ce se face aici și cât de mult a avansat această știință a ceilor stea. Am o întrebare a dumneavoastră. Obosiți, de regulă, când lucrați mult?

Păi ca orice om, da. Dar se compensează. Adică când stai toată ziua și muncești până târziu și la sfârșitul zilei când te legi linia și ai văzut că ai făcut ceva bine și ai reușit să salvezi pe cineva sau un copil sau o mamă sau chestiile astea, se compensează. Da, da, obosesc normal.

Oamenii de regulă obosesc la un job de la 9 până la 5. La 5 te simți obosit, zici, ok, trebuie să merg acasă să mă odihnesc. Ăsta mi-a fost programul. Ăsta mi-a fost programul pe cartea de muncă. Am terminat, mă duc acasă și-mi fac treburile mele. Aveți astfel de gânduri sau nu există astfel de program?

Nu, știți că nu ai programul. Eu, de obicei, vin la ora 7. La 7-7.30, ceva din ora asta. Și stau până când se termină programul. Când intrii într-o operatie, nu poți să zici, bine, mi s-a terminat ora de muncă, hai că plec acasă. Trebuie să termini ceea ce ai început. Și asta poate să dureze și, nu știu, la ora șase, opt, una ori. Și asta, da, te obosește. Dar, în urma urmelor, ai să ai și satisfacție în muncii. între.

A da o șansă în plus unor cazuri disperate, aparent fără șansă, sau în a te proteja pe tine și a face ce poți să faci și a sta liniștit. Cum vă găsiți motivația totuși să mergeți mai departe și să oferiți șanse, chiar dacă sunt șanse mici, atât de importante cazurilor care, aparent, statistic, n-au șansă? Eu.

Cred că progresul nu se poate fără sacrificii. Și atunci am ales să fac asta. Am ales să facem sacrificiul ăsta și eu și cu toată echipa. Să facem sacrificiul ăsta ca să împingem un pic grănițele dincolo de ceea ce este acum. Pentru că e foarte greu pentru unele persoane care trăiesc din România, că să-i salvează copilul, să-l ia și să-l ducă afară. Cu cheltuieli, cu rămasul acolo, cu toate astea sunt cheltuieli mari. Și atunci, trebuie să le dăm niște șanse, să și pacientilor vin România, că să aibă acces la servicii care se pot face și să nu fie nevoie să deplaseze pentru orice. în afară de România. De-aia am acceptat această accepție, dar nu puteam să mă ascund și de damagirea unor. E.

Foarte important să o exprimați, e foarte important să auzim de asta și felicitări că reușiți să faceți asta până la urmă și pentru faptul că vă iese și duvade sunt Aceste cazuri disperate, care n-au avut nicio șansă și care, în urmă a intervențiilor pe care le-ați făcut, acum trăiesc. Da.

M-A ajutat Dumnezeu că și prin cazurile astea foarte grave și disperate și toate astea, cam 80% între ele Ies. Adică e un succes destul de bun. Că.

Toți, și se simte asta, toți sunt conectați la această emoție atât de puternică a unui loc în care se naște viața, dar în același timp toți sunt o echipă în a oferi suport părinților atunci când se întâlnesc cu cazuri mai puțin fericite. Sunt toți prezenți, sunt toți gata să ofere suport, Sunt toți deschiși la emoții, nu sunt niște oameni care au înghețat pe interior ca să se apere. Nu, sunt chiar mai deschiși decât m-aș fi așteptat să fie. Sunt oameni care își permit să plângă când este cazul să plângă și asta e cel mai frumos lucru, că toți sunt legați aici de această emoție, care nu știu cât de mult poate să pătrundă prin aceste ecrane, prin aceste camere, Dar când te afli aici, când vorbești cu ei, când te uiți în ochii lor, ajungi să simți această emoție. Și e un loc pe care l-am vizitat astăzi, am văzut ce se întâmplă aici, dar simt așa o stranie, nu știu, dorință de a mă întoarce în acest loc, care mi-a devenit în timp foarte scurt, foarte familiar.