Povestea surorilor care au înfruntat cancerul | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Cristina & Niky Salman

În momentul în care s-a așezat pe scaun, i-am băgat mașina în păr, după care mi-am băgat-o și mie. Și ea a zis, nu, nu face asta. Deci era întors, adică nu.

Am încercat să nu vadă familia că supăr, să nu vadă copilul că plâng, să nu vadă copilul că doare.

Și atunci toată lumea zicea, wow, ce bine fostă! Dar nimeni nu știa, de fapt, ce-i în spate.

Ce te-a ajutat, totuși, în această perioadă grea, să treci peste asta?

Când schimbi mentalitatea, când schimbi emoția și nu mai treci din frică, cred că ăsta este pionul principal.

Nu s-a simțit singură într-un moment dificil pentru ea. Eu am fost acolo să-i adămână și să ne asemănăm, pentru că am depășit

un moment care aveam toate șansele să nu mai fiu.

Adică, ce nu te omoară într-adevăr, chiar te face mai puternic.

Omule, te salut! Dr. Mihaila aici! Astăzi avem un episod un pic mai special și mi-ar plăcea ca acest episod să servească drept suport, drept exemplu pentru oricine trece printr-o poveste grea. Pentru oricine va trece la un moment dat în viață printr-o astfel de poveste greă. Și vreau să specific un lucru înainte de a începe. Faptul că în cancer Tratamentul nu se oprește la medic. Tratamentul continuă cu pacientul și foarte important tratamentul continuă cu cei de lângă tine. Acel cineva care nu își pierde speranța atunci când tu ai tot dreptul să ți-o pierzi. Podcastul Boabe de Cunoaștere este sprijinit de Unicredit Bank. Le mulțumim că sprijină această inițiativă educativă, iar invitatele mele de astăzi sunt surorile Salman, Cristina și Niki. Probabil că le-ați văzut și la Medical, le știți de la Survivor și acum și la Boabe de Cunoaștere. Bine ați venit!

Bine te-am găsit!

Ce frumoase sunteți!

Mulțumim!

Mă bucur atât de mult că mi-ați acceptat invitația și că ați venit aici să povestiți această poveste.

Am povestit-o însă am venit la cel mai spectaculos loc. pentru că informația pleacă mai departe exact așa cum trebuie ca omul să poată să înțeleagă ce este dincolo de emoție, ce înseamnă cu adevărat acest diagnostic și cum poți să mergi mai departe. Deci tu ești omul principal care dăruiește lumină și informație.

Îți mulțumesc din suflet, cât de frumos ai zis. Îți mulțumesc mult și, într-adevăr, aici avem invitați de regulă, specialiști, doctori care oferă acest tratament, explică. De partea cealaltă a cortinei, unde se află pacientul, e, practic, momentul în care putem să vedem ce se întâmplă acolo. Pentru cei care nu vă cunosc, Puteți să ne povestiți cine sunteți și ce faceți, cu ce vă ocupați și în ce a constată această poveste grea prin care ați trecut.

O să încep eu în primul rând. Suntem două femei simple, care la rândul nostru suntem mame. Avem doi copii. Sunt doi copii minunati, două fete mai exact. Eu sunt instructor de fitness și aerobic, iar soara mea merge pe același drum ca și mine. Adică, un plus, să-l numesc așa, este că îi place partea asta de not mai mult. Recunosc că sunt puțin pe din afară, chiar dacă sunt instructor. Încă nu am reușit să am conexiunea aia cu APA. Dar, în mare parte, suntem două femei simple care își trăiesc viața frumos, simplu și autentică.

Bun, și sunteți gemene, nu?

Diferența dintre noi se numără în câteva minute și anume 15, dar suntem foarte asemănătoare ca și înfățișare, dar total diferite ca și caracter. Toată lumea ne întreabă, dar voi sunteți aferm? Da, asemănăm, dar avem și diferențe pe partea asta de caractere diferite.

Simțiți că sunteți suflete pereche?

Da, sigur.

Ce înseamnă asta? Cum o puteți explica cuiva care nu înțelege asta?

Nu cred că poate fi explicată în cuvinte sau propoziții sau oricum aș numi. Nu se poate spune doar în cuvinte. Este o conexiune pe care foarte mulți nu au cum să o perceapă sau să o înțeleagă.

Dar cum o simțiți totuși? Măcar așa, un pic, un strop de...

Pot să spun doar atât. Se spune că vii singur și pleci singur pe lumea asta. Noi am venit împreună. Acum nu știu cum o să plecăm, dar cel mai important pentru mine este faptul că energia noastră este aceeași. Și asta ne leagă, de fapt. Energia și conexiunea dintre noi este una diferită față de alții frați, spre exemplu, pentru că și noi mai avem un frate și putem să deosebim lucrul ăsta. Nu se compară. Adică îl iubim foarte mult, dar în același timp putem să ne detașăm, că despre asta-i forma. Aici noi nu putem să ne detașăm una de cealaltă. Noi am parcurs viața asta împreună, niciodată separat. Și cred că asta face diferența dintre alții frații, spre exemplu. Că noi suntem acolo, o unitate.

Cred că fratele vostru mă invidiază puțin.

Nu, ne susține chiar.

Cu toate că nu prea ne înțelege întotdeauna, însă ne susține. Ceea ce e important și chestia asta.

Sunt curios și mi-ar plăcea să sar la întrebarea asta. Vi se întâmplă uneori să simțiți ce simte cealaltă, să gândiți ce gândește cealaltă? Pentru că lucrurile astea sunt într-un fel documentate anecdotic la GMN care spun că simt ce simte celălalt.

Întotdeauna vorbim același cuvânt, chiar dacă nu verbal, prin privire. Și ne înțelegem una pe alta din priviri, suficient încât să ne dăm seama ce trebuie să facem mai departe sau ce trebuie să spunem. Adică, de asta spun, conexiunea este una greu de descrisă în cuvinte, dar în același timp noi două o înțelegem, pentru că așa am crescut. Dar de cele mai multe ori o să ne auți că vorbim împreună. Pentru că avem cam aceeași mentalitate oarecum și în instant ne gândim la aceleași lucruri. Instant. Și le spunem împreună, deci... E complicat cu gemenei ăștia. Suntem și bărbiți, suntem zodii de foc. Ne și împungem, dar în același timp, indiferent cum ar fi, noi suntem acolo una pentru cealaltă. Care e cel mai important lucru.

Nu vrea să știi cum ne certăm.

Cum?

Rău.

De foc. Ea este bomba și eu fitilul, de ce clar am zis eu tot.

Într-adevăr, da. Dar, repet, suntem acolo una pentru cealaltă, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Povestiți-mi cum ați ajuns sau cum s-au desfășurat lucrurile în acest moment greu în care ați ajunsc.

Păi este foarte mult de povestit, însă încercăm să o luăm cât putem mai pe scurt. Am aflat-o foarte rapid. Inițial am plecat de la un alt fel de diagnostic, cum ar fi un chest hemorragic, unde am fost tratată, cred că undeva la un an jumate, poate chiar doi ani. cu antibiotice și diverse medicamente. Cam apoi s-a înțeles că ceva nu era în regulă cu mine. Eu care fac sport, îmi place să înnot foarte mult. Mergeam la concursuri și la un moment dat parcă totul se tăia. Nu mai puteam să înnot nici măcar 25 de metri, ceea ce pentru mine nu exista niciodată.

Ai simțit această oboseală neexplicabilă?

O oboseală foarte mare. Și în afară de asta aveam dureri permanente de spate, de burtă, niște stări emoționale fenomenale. Adică la un moment dat credeam, măi, eu sunt nebună? Se întâmplă ceva cu creierul meu? Adică intrasem într-o depresie și nu înțelegeam motivul. Care este motivul și de ce? Mintea mea era puțin strânsă. Ca și cum cineva te electrocutează, te bagă în priză și apoi îți dă drumul. Nu mai înțelegeam ce se întâmplă cu corpul meu, cu mintea mea, cu mine. Nu mai mă regăseam pe mine și nu înțelegea motivul din spatele acestui lucru. Și atunci am zis, ok, cineva m-a sfătuit să merg la o ecografie abdominală. Și de acolo domnul doctor mi-a zis, cred că ar trebui să mergi să te vadă un doctor ginecolog foarte bun, pentru că ai o problemă care mie nu-mi place.

Când ți-a întâmplat asta?

Acum...

Martie.

Un an și jumătate. Exact.

Acum un an și jumătate.

Martie, da, 2025.

Ok, deci atunci au fost primele simptome.

Nu, am avut simptomele cu un an în urmă.

Cu un an în urma, ok, dar totuși un an de zile ai căutat?

Da, un an și jumătate am căutat să înțeleg ce înseamnă chistul acela hemoragic și cum putem să-l tratăm.

Ok. Și anul trecut în martie, adică în 2025 în martie, te-ai dus la acest medic, ți-a făcut o ecografie și ți-a recomandat să te duci la un ginecolog.

Da.

Ok.

Apoi am căutat un ginecolog bun, iar acel ginecolog a văzut că este într-adevăr un chist, dar nu se știa ce fel de chist este și atunci mi s-a recomandat un remené. De la remené am ajuns iar la domnul doctor, unde mi s-a spus că nu crede că ar fi o tumoare, însă ar fi indicat să se intervină chirurgical, iar apoi tumoarea extrasă ar putea să vadă dacă este sau nu este o formă de cancer. Iar pe masa de operație s-a făcut acea biopsie de urgență și s-a dovedit a fi, de fapt, cancer ovaria.

În timpul intervenției chirurgicale s-a făcut acel examen extemporaneu și atunci ați primit diagnosticul.

Da, de fapt a fost o nebunie completă pentru că eu sunt omul căruia îmi place să îmi spui ce este, ca să știu să mă pregătesc eu pe mine. Eu așa funcționez, sunt omul informației. Mie întrei informația ca să pot să o iau, să o gestionez așa cum consider eu emoțional. Dar din punctul ăsta de vedere m-am lovit efectiv de pereți, pentru că sistemul sau medicii de la noi din România și nu numai, adică am fost și în străinătate și m-am lovit de același perete, unde nu sunt Nu-ți transmite exact

ceea ce ar trebui transmis, concret.

Nu-ți transmită informația pe care, nu știu, eu o consider necesară. Chiar dacă este gravă, cred că acești medici ar trebui să recunoască psihologia sau să o transmită într-un fel în care pacientul să poate să înțeleagă unde se află și ce trebuie să facă pe mai departe.

Cum ai fost tu anunțată că ai cancer?

Păi, eu am fost anunțată așa, m-au operat, a doua zi mi s-a spus că s-a scos tumoarea, a treia zi mi s'a spus că a scos un ovar, a patra zi mi să spus că s'a scos și al doilea ovar și a cincea zi, când m-au externat, mi s-au spus de fapt că au scos tot și că este cancer. Așa m-au spus. Adică a fost totul, nu știu, ambalat atât de urât încât chiar am intrat într-o poziție de șoc emoțional pentru că n-am primit informația care trebuia la momentul același, automat. Cred că asta este foarte greu de gestionat din punctul ăsta de vedere să ți se spună treptat prin ce ai trecut și de ce ai trecut și ce se întâmplă. Și chestia asta de fapt nu mi s-a spus în față, am citit de pe foaia de externare din spital.

Da, asta e... îmi pare foarte rău că ai trecut prin asta și îmi pare rău că... Totuși, acest lucru se întâmplă, se întâmplă des și poate că motivul pentru acest lucru sau unul dintre motive este faptul că personalul medical nu este învățat cum să transmită informații grele. Și asta e o informație grea. E unul dintre cele mai grele lucruri de gestionat pentru personalul medical să aibă aceste discuții și asta ar trebui rezolvat și probabil tot prin știință, tot prin școală și tot prin pregătiți speciale prin care medicii să știe când e momentul să dai o astfel de informație. Dar ăsta e subiectul unei alte discuții. Cum te-ai simțit tu când ai primit diagnosticul de cancer?

Sincer, am crezut că ăsta este sfârșitul vieții mele, mă gândeam la copilul meu, îmi era greu efectiv să transform emoțiile din sufletul meu, cu toate că eram devastată. Am încercat să fiu... un om perfect să nu vadă familia că sufăr, să nu vadă copilul că plâng, să nu vadă copilul că doare. Ea fiind destul de mare, atunci înțelegea ce se întâmplă. Am încercat să ascund copilului meu anumite lucruri până a venit momentul necesar să-i spun că Din păcate, asta este vestea. Iad recând prin clasa 8-a și atunci având examen, am spus, ok, o las să termine clasa 8-A, să ia examenul cu brioș și apoi să îi spun ceea ce trebuie să îi spun. Și cam asta a fost, adică epuizată, un șoc emoțional foarte mare, am crezut că totul se sfârșește, însă am avut și capacitatea și oamenii care au fost alături de mine pentru a-mi deschide un pic ochii și a ieșit din întunerică, despre asta e vorba. Eu am rămas într-o poziție de întuneric în care nu mai vedeam drumul, nu mai vedea luminul, nu mai vedeam nimic. Și atunci am crezut că nu se poate altfel, dar se poate. Când schimbi mentalitatea, când schimbi viziunea, când schimbi emoția și nu mai treci timp frică, cred că ăsta este pionul principal al omului.

Ceea ce spune AquaDurat, cred că mai

bine de câteva luni de zile.

Ca să poată să ajungă la nivelul care este azi de acceptare. Pentru că sunt momente în care nu mai accepti nimic și vezi doar partea cealaltă. în care te gândești, ok, am 39 de ani, te gândești la modul că nu știi ce te așteaptă mâine, nu ai o siguranță că despre asta-i vorba.

Cred că frica, frica în general, frica, teama, ansietatea, toate lucrurile astea aduse la un pachet, atunci cred că epuizează psihic.

Dar... am găsit soluții.

Asta e important și asta vreau să-și spun oricui se uite acum să aibă încredere să intre în povestea asta cu noi pentru că este o poveste cu un final fericit după cum vedem și e o poveste din care avem ce învăța. Aș vrea să te întreb dacă ai spus că ai pornit, când ai aflat, ai încercat să se ascunzi ca să îi protejezi pe ceilalți. Ți-a îngreunat asta situația?

Foarte mult. Teoretic am preluat bagajul lor emoțional și l-am pus la mine pe ume. Pentru că am vrut să mi-am pus de fapt o mască în care toată lumea mă vedea ok. Bine, fericită.

Ai face diferit lucrurile acum, strict din punctul ăsta de vedere?

Sincer, nu l-aș face diferit. Dacă aș da timpul înapoi, cred că la fel l-aș proceda. Pentru că sunt omul care încearcă să protejeze cât poate, cel puțin pe partea asta emoțională. fiind un subiect atât de greu și atunci știu că eu cel puțin am acceptat o situație și o înțeleg altfel, în schimb ai mei încă să luptă cu acest lucru și atunci evită sau mă protejează sau lasă că fac eu sau lasă că merg eu sau te ajut eu și atunci încerc pe cât pot să tot ce ține de mine să le fac și să nu îngreunez pe ceilalți.

Dar e inevitabil, pentru că noi la rândul nostru încercând să o protejăm și e firesc să fie așa, pentru că nu poți să zici că este un om care nu poate, că poate, adică e un om capabil, numai că are momente în care pică psihic și atunci trebuie să fie cineva acolo și mai exact jumătatea ei mai debună, care se împingă tot timpul să zică, hai că poți, încă puțin. Și o să povestim puțin și despre partea aceea, cum s-a întâmplat așa în mare parte, ca să poți să înțelegi. Dar cel mai important din toată povestea asta e că nu a fost singură nici o secundă. Și nu mă refer într-adevăr, din punctul meu de vedere, eu cel puțin am simțit lucrurile puțin mai diferit. Și, la fel, e normal să se întâmple asta, pentru că legătura noastră este diferită. Eu am fost persoana care a primit diagnosticul ei prin telefon.

Aici vreau să te întreb pe tine, care a fost prima persoană pe care ai anunțat-o, când ai aflat diagnosticul?

Pranții mei au fost acolo. Adică, în timpul operației, sora mea, fratele meu, au fost acolo, pe holul spitalului. Când am ieșit din operație, domnul doctor a mers să vorbească cu ei, însă, la fel spun, mesajul nu a fost transmis cum trebuie sau spre deloc, adică un simplu desen făcut pe o hârtie și cam atât.

Am înțeles. Și înseamnă că voi ați aflat la fel cum ai aflat și tu.

La fel cum am aflat și eu, da.

Cum a fost pentru tine să afli că aveți practic acest diagnostic sau că sora ta are acest diagnostic?

Am simțit că se prăbușește toată lumea mea. Și mă întrebam cum o să pot eu să duc toată treaba asta.

Da, ei se vede că încă, încă n-a depășit momentul și cred că n-o să îl depășească niciodată. Este imposibil.

Da.

Ei, ea cel puțin a suferit mai mult ca mine. Am avut momente în care, într-adevăr, mai picam, mai mă ridicam, dar de cele mai multe ori am ieșit foarte ok psihic din lucrul acesta. În schimb, ea nici acum, din păcate. Sper să accepte și să treacă peste anumite emoții și să înțeleagă că lucrurile nu sunt chiar atât de rele, că dintr-un diagnostic greu poți înțelege că există și un beneficiu, multe vieți se pot schimba, cel puțin pe mine m-a schimbat foarte mult emoțional, psihic, fizic, înțeleg mai bine, mă înțeleg mai bine, trez mai mult în prezent, mă bucur mai mult de viață, nu știu, sunt lucruri care m-au schimbat complet și în bine chiar, adică, Prea așteptările mele chiar în foarte bine. Ne-au schimbat chiar pe toți.

Chiar ne-a schimbat din toate punctele de vedere și chiar am învățat să trăim în prezent și asta deatorită ei. Pentru că în momentul în care afli un alt fel de diagnostic, nu mai poți să fii același om care ai fost. Pentru că duceam o viață normală, absolut normală, Ca fiecare, munceam, aveam grijă de casă, de copii și atunci un astfel de diagnostic te schimbă. Și mai ales în momentul în care am intrat după operație la ea și a aștepta să-i transmit ceva și-o aflând că ea are cancer, mie mi-a fost foarte greu să-i spun că are. Și atunci am evitat să-i spun în momentul ăla, i-am spus, încă nu se știe. Dar ulterior a trebuit să-i spunem și a aflat principiul de la medic. Dar vă dați seama că acum să-i spună cât un pic, cât un pic. Să nu înțelegi nimic. Practic să înțelegești că ai ceva grav, foarte grav. Și atunci să te gândești la tot felul de lucruri.

Ai fi preferat să ți se spună direct în prima zi?

Da.

Și asta e paradoxal pentru că De regulă pacienții spun că le e mult mai simplu să primească diagnosticul acesta direct. Ne e greu nouă să-l dăm direct și mi se pare că putem să aruncăm niște bucăți de puzzle din care pacientul să-și facă singur un tablou, dar ajunge să nu fie înțeles.

Da, sigur, pentru că, nu știu, vorbesc din punctul meu de vedere, însă stând pe holurile spitalelor sau pe un pad de spital, atunci am întâlnit foarte mulți oameni care vrei, nu vrei, povestești, intri în subiecte și vrei să înțelegi omul ăla de lângă tine sau îl vezi că plânge sau nu are sprijinul necesar și atunci îți pui întrebări. Este bine să înțelegi de la început sau să le înțelegi pe parcurs? Și ce să vezi că ideea este că foarte mulți vor să primească informația de la început, ca să știu, toată lumea să știe, băi, unde mă încadrez, ce pot să fac pe mai departe, cum pot să mă ajut, adică să nu ne lovim de ce, să spunem cum.

Să ajungem, să căutăm pe internet informații, din păcate.

Cum s-a schimbat viața voastră? Pentru că ai spus că viața voastră s-a schimbat și dinamica în familie e complet față de viața de dinainte, de diagnostic. Ce s-a schimbat?

Pentru mine cel puțin s-a schimbat tot. Am renunțat la tot ca să pot să fiu aproape. În primul rând. Pentru că în urma operației a avut nevoie de sprijin în ceea ce o privește pe ea, dar în principiu având grijă de copii. Și am renunțat la job. Am renunțat la locul unde trăiam ca să pot să fiu cât mai aproape de ea. Asta din punctul ceea ce mă primește pe mine. Și apoi, după toate astea, am înțeles că, de fapt, eu eram oricum acolo prezentă lângă ea și că eu, ca și sora ei, ca și punct de sperieșire, am intrat oricum forțat. În toată ecuația asta, din punctul meu de vedere, înțelegând acum, am intrat, știți vorbea aia românească, intră cu bocancii, când cineva spune, băi, ajută-mă așa, când am nevoie, sau de la distanță, sau nu încerca să, protecția excesivă. Eu, cum i-am spus-o și ei, inimii nu pot să-i poruncești, că asta am spus-o tot timpul. Și mă refer la modul că tot ceea ce am făcut, am făcut pentru că am simțit, dar în același timp am și forțat anumite lucruri. Și am conștientizat asta puțin mai târziu.

Ai fost un fel de pacient invizibil?

Da.

Da. Și nu e bine nici așa, trebuie să-i dai și spațiu, trebuie să fii acolo în umbra lui oarecum, pentru că eu am luat totul asupra mea să fac să-i fie bine, să se simtă confortabil și să se simtă iubită și să nu fie singură. Și eu am înțeles oarecum atunci, total greșit toate astea și tocmai de-asta spun că am intrat cu forța. Adică lasă că fac eu, lasă că

mă duc eu, lasă că... În orice condiție aș fi vii, trebuie să le fac eu, adică să mă descurc așa cum pot și când nu ține de mine, atunci să cer ajutorul. Cred că așa, nu știu, așa funcționez eu de când sunt eu. Pot? Ok? Nu pot?

Cer.

Și atunci, când ceri, ți se oferă. Și mai ales că ei sunt lângă mine, indiferent cum ar fi. Altfel, cred că structura familiei s-a schimbat pe partea emoțională, înțelegând că viața este atât de fragilă, încât mâine nu știi dacă există și ieri, a fost, nu mai contează. Deci tot ce putem să înțelegem este că prezentul, cred că este cel mai important lucru pe care poți să-l ai în ziua de azi. Să înveți să trăiești acum, să te bucuri acum, să ajuți acum să fii unit, să creezi o comunitate, să ajuți, să, nu știu, acum cel puțin în momentul ăsta.

Asta a fost o schimbare importantă pentru tine? Faptul că te-ai ancorat în prezent?

Da, a fost. Pentru că trăiam într-un haos teoretic, adică nu știam decât muncă, casă, copil, magazin, piață. Adică era tot un haos în viața mea, nu mai era nimic organizat, pentru că odată cufundat în niște lucruri, și cam asta am făcut, adică am exagerat cu diverse lucruri, cu sportul, cu munca, cu stresul, cu mâncatul aiurea, cu alergat în mod special. Și atunci am ajuns să echilibrez anumite lucruri, ceea ce este foarte bine.

Cum ai primit suportul și tot ajutorul care aveai din partea lui Niki?

Din partea ei cel puțin a fost lângă mine necondiționat, fără să-mi spună absolut nimic. Însă, din partea celorlalți m-am lovit întotdeauna de suplimente, de nu știu ce alimente, de... Mă rog, ceva minunii, sclipiri pe acolo, ceea ce pentru mine era, puneai mai mult, și mai mult, și mai mult, și mai mult, emoțional, ceea ce nu-mi făcea bine, clar. În schimb, ea a fost exact așa cum trebuie să fie un om lângă o persoană diagnosticată cu cancer.

Adică cum, descrie-ne, cum simți tu acum că ar trebui să fie un om ideal care oferă suportul unui pacient cu cancer?

Să fie acolo fără cuvinte, fără presiune, fără să spună de ce și cum și în ce fel.

Fără să vină... A trebuit să facea asta.

Da, a trebuit să... Ea a fost modul acela de echilibrare pentru mine, pentru că eu dacă plângeam, ea venea a râde. sau mergeam la un suc sau mergeam, făceam sport împreună sau făceam ceva. Deci mă scotea din întunericul ăla, cum îl numeam eu atunci, și mă ridica și plăca mai departe. Deci a fost...

Cum a fost după chimioterapie, spre exemplu. Când a început chimioterapia și a început să-i cadă părul, a zis, ok, eu nu mă tun până în punctul în care o să văd eu, că nu mai am. Și i-a spus, stai, fată liniștită, zic, că mă tun și eu cu tine. Zic, ce mare, că părul crește, zic.

A fost foarte greu momentul ăla, foarte greu.

În momentul în care s-a așezat pe scaun, eu am tuns-o. În momentul în care s-au așezat pe scaun, i-am băgat mașina în păr, după care mi-am băgat-o și mie. Și ea a zis, nu, nu face asta. Deci eram tuns, adică nu.

Ea mi-a oferit friginul acela de a ieși afară. Zic, cum să ies eu fără păr? Eu care îmi iubeam părul foarte mult și aveam grijă de el și făceam niște lucruri care, nu știu, se zice că părul este o conexiune a ta. Atunci, pentru mine a fost șocant. Zic, chială, să ies afară, cum să fac?

Și a zis, nu, n-are nimic, stai că ți-arăt eu. Și ne-am dus și a doua zi am luat-o că trebuia să merg cu o mașină la ITP. Și zic, a, stai că te conduiesc mulți oameni. Și am ieșit pe poartă, efectiv, la mod radiac. Și m-a uitat la ea, efectiv, că a prins atât de mult curaj încât, dacă m-a văzut, s-a uitat în oglindă și a zis, băi, hai că-i bine, nu-i rău. Și am dus-o exact unde erau foarte mulți oameni, și bărbați, și femei, și whatever.

Da, dar și foarte multe carte toarse.

Da.

Nu știam ce să fac, să râd sau să plâng în general.

Bine, că am râs. A fost foarte interesant la modul că, în momentul în care nu te simți singur într-o privință, e foarte important. Exact ceea ce contează, că poți, mă, poți. Adică părul, într-adevăr, este o conexiune, o energie, e al nostru. Dar, în același timp, trebuie să fii bine cu tine, indiferent cum ai fi. Că ești ghel, că nu ești ghel. Sunt și bărbașchii, de ce să nu o luăm și pe asta dreaptă? Ic, de ce pot, de ce n-ai putea? Adică eu...

Adevărat, nu... Cred că de cele mai multe ori schimbă percepția și te lasă pe tine sau cel puțin pe mine. Să nu mai am încredere în mine. Și atunci, neavând încrederea asta necesară, mi-era teamă să ies în lume. Cum să explic? Ce să spun? Cum să fac?

Așa am vrut. Și, până la urmă, toată lumea m-a întrebat, da' ce-i cu tine? Dar toată lumea mă știe că eu sunt omul schimbărilor. Adică eu, dacă vreau să mă tund acui, eu mă tund, eu n-am nicio problemă. Și atunci toată lumea zicea, wow, ce bine fost tău! Dar nimeni nu știa de fapt ce-i în spate. Și a fost foarte fain treaba asta pentru ea, în primul rând, că eu m-am acomodat foarte repede, n-am avut niciun fel de problemă, culmea. Dar pentru ea asta a contat cel mai mult. Pentru că nu s-a simțit singură într-un moment dificil pentru ea. Că ea era aceeași și cu păr și fără păr. Dar într-un moment critic, eu am fost acolo să iau de mână și să ne asemănăm. Că asta-i frumusețea în a avea o sărgeamănă și o conexiune de natura asta.

Da, e un avantaj greu de descris în cuvinte. Totuși, Cristina, cum ai încuraja ce transmite unui pacient care urmează să se tundă, care trebuie să se tundă pentru tratament? Ce ei putea spune trecând prin asta că o să fie diferit față de cum își imaginează?

Cred că cel mai important lucru pe care noi toți trebuie să-l înțelegem este faptul că trebuie să trecem prin niște etape ca să putem să ajungem la înțelepciunea de a prinde încrederea necesară să te tunzi sau să ieși în lume sau să vorbești despre anumite lucruri care pe tine te arde în suflet. Cred că cel mai important lucru este să aibă încredere. Să aibă încredere în el în primul rând și să înțeleagă că orice scenariu negru are și un pic de lumină în interior.

Chiar ai spus că suportul venit din partea lui Niki era exact cum trebuie, doar că te deranja suportul din partea celorlalți oameni. Poți să ne spui care sunt cele mai enervante lucruri pe care un pacient cu cancer le poate auzi din partea unor oameni bine intenționați de altfel, dar care te enervează, care sunt neralocul lor?

Da, ei vor să-ți facă bine, repet. Nici unul dintre ei nu au vrut să-mi facă ceva rău sau să mă doară. Din punctul lor de vedere, ei consideră că este bine așa. Însă, din punctul meu de vedere, întotdeauna am spus, orice alternativă pe care voi o folosiți pentru a face mie bine teoretic, de fapt nu îmi fac bine, pentru că mai mult îmi pun bagajul ăla emoțional al lor, de frică, de teamă să nu mă piardă sau de teamă că, nu știu, ceva se întâmplă mai grav de atât. Și atunci toată lumea vine și spune, păi ia suplimentul ăsta că e bun, conține vitamina C, îți ridică imunitatea, alimentul ăsta face minuni, ciuperca nu știu de care, face minuni, adică este prea mult. Cel mai important lucru din punctul meu de vedere este să lași acel pacient în primul rând să-l asculți, în primul rând să-l asculți. În al doilea rând să înțeleagă că acel pacient are deja Bagajul ăla emoțional pe care trebuie să-l gestioneze foarte bine, încât să înțeleagă cum poate să facă să meargă mai departe pe acest drum, fără a veni, nu știu, din partea celorlalți cu diverse miracole și minuni și nu mai știu ce rugăciuni.

Și s-a spus, de exemplu, că trebuie să gândești pozitiv, că nu trebuie să te mai astfel de...

Da, a fi pozitivă, că și cu tare sau nu știu cine a fost ca tine sau mai rău ca tine. Adică sunt niște chestii care te afectează și mai tare. Pentru că... Nu există un grad de comparație între mine și tine sau între mine și sora mea sau și așa mai departe. Toți suntem diferiți, toți chiar dacă există, nu știu, diagnosticul ăsta cancer-ovarian, consider că fiecare femeie îl trece altfel sau îl simte altfel sau nu știu conține altceva genetic sau nu știu ceva este acolo care nu Nu este același caz ca și mine și atunci automat că rănesc lucrurile astea. Când cineva spune, a, băi, dar cu tare a trecut prin situația ta și poți să fii pozitiv, pozitivă că o să fie bine. Adică, clar nu. N-aș face comparații.

Clar.

Niciodată.

Câteodată cu suportul lui Niki, ai avut și momente în care te-ai simțit singură?

Da, am avut pentru că de cele mai multe ori nu mă înțelegea niciodată, pentru că eu le văd într-un alt mod, adică eu în primele luni, într-adevăr, n-am acceptat, încercam să cuprind cât mai multe informații ca să pot înțelege unde mă aflu, ce stadiu este, că nici măcar asta nu mi s-a spus. ce pot să fac mai departe, ce înseamnă chimioterapia. Eu încercam să caut soluții, cât mai multe, ca să pot să ajung pe un drum exact așa cum îl doream eu. În schimb, și veneam și îi spuneam, păi vezi sora mea că, de fapt, uite ce simt sau ce cred. Eu le vedeam, nu știu, altfel. Nu le vedeam chiar atât de negre și nu le văd chiar atât de negre. Adică, când iesă, îţi dea ceva, Dumnezeu îţi dă Dumnezeu cea, cum îţi ducea, nu ştiu, el ştie, mai departe, ce ţine de mine, ţine de mine.

În momentul în care eu, ca şi sora ei, am stat pe un pat de spital câte 12 ore cu ea pentru chimioterapie şi doar m-am uitat în jurul meu, Îți dai seama că mă gândeam cum să fac să o ajut și tot timpul fac lucrul ăsta, văzând în jurul meu oameni bolnavi, oameni care s-ar ține de orice ca să fie în viață, să treacă lupta asta, Da-ți seama că și eu fac greșeli și am făcut greșeli, că asta am spus, adică mi-am asumat și părțile astea din prea multă protecție sau să-i spun de cele mai multe ori, lasă că hai să încercăm, că știi că e bine, auzi ce a spus domnul doctor sau doamna doctor. Nu știu, ceva, eu aș face orice să o știu bine. Și atunci, normal că mai fac și eu o grișel, că e firesc să fie așa când iubești, e firesc, pentru că ai vrea să-i fie bine. Nici de cum să stau eu cu feelingul ăsta că perechea mea trece prin lupta asta. Adică e dor, e un lucru foarte dor și de-aia am mai auzit-o chiar la tine în emisiunea, că nu mă știu. Când a spus, cancerul este prietenul meu. Și eu zic, what? Dar eu zic, what? Ce o avea în cap? Adică n-am cum să le văd ca și ea. Clar că dacă eu aș fi în locul ei, garantez eu, garantez că ea cred că ar face mai rău ca mine de 100 de ori. Din câte o cunosc eu pe ea. Și atunci, nu poți să fii perfect. Trebuie să fii doar acolo.

Totuși, cum ai simțit această presiune de a fi mereu puternică pentru ea?

E bună întrebarea asta. Sincer îți spun, toată lumea a văzut Niki, omul care poate. Pentru că și eu am arătat lucrul ăsta, adică când tuturor le-a fost greu,

eu a trebuit să stau acolo.

Am zis, nu, las că pot eu, le duc eu, le fac eu pe toate. Nu e ok nici așa. Dar da, în principiu și acum tot Niki sunt și i-am spus o vorbă surorii mei într-o zi, zic, te rog frumos, azi sunt Niki, pentru că dacă cineva îmi spune pe nume Florentina, asta înseamnă că vede partea mea sensibilă. Și eu nu vreau să arăt partea asta a mea, pentru că o cunoaște decât ea și nu vreau s-o arăt. De cele mai multe ori am fost omul care le-a dus pe toate. Las că pot eu, las că fac eu, mă duc eu cu ea, stau eu cu ea. Chiar dacă... Deci mie îmi venea efectiv să mă bag undeva și să urlu.

Păi presiunea era mult mai mare, cel puțin din partea familiei, pentru că toată lumea trecea de ea, nu mai trecea de mine sau nu mai mă sunau pe mine ca să nu mă streseze sau să mă supere sau abarneam cu diverse lucruri. O suna pe ea și atunci toată presiunea aia a fost asupra ei.

Tu ai avut grijă de Cristina.

Da.

Cine a avut grijă de tine?

Eu.

Tot ea.

Ea de mine și invers. Dar de cele mai multe ori mi-am ascuns chiar și de ea anumite lucruri pentru că la fel n-am vrut să o încarc sau să vadă cât mă doare. Că am trecut, de exemplu, printr-o etapă în care am rămas, efectiv, fără bani. Pentru că cancerul costă. În România, cel puțin, te costă și alimentații și tratamente și iată cât sunt foarte multe. Și atunci am avut nevoie de niște bănuți pentru a putea să o ajut să facă un test genetic care e destul de costisitor. Și am avut lângă noi niște oameni extraordinari care ne-au ajutat și am reușit să strângem suma aia de bani foarte repede și am reușit să facem acest test genetic datorită lor, iar pe calea asta le mulțumim încă o dată, adică fără ei n-ar fi fost clar, foarte greu sau n-am fi făcut la timp această analiză, așa că le-am făcut patate, pot să spun. Dar cel mai important e că am reușit să văd și partea bună din toate lucrurile astea și să rămân cu zâmbetul pe buze, chiar dacă încă nu pot să accept că trece prin asta, că nu pot să accept. Cel puțin din partea familiei. Nu. Și nu știu dacă vreodată o să pot să e gata, să sunt ok cu asta. Nu.

Totuși, mi se pare că asta e cea mai bună definiție a sufletelor pereche, faptul că fiecare aveți grijă unul de celălalt. Ai spus că e costisitor, că acest cancer costă. Cât de mult costă? Cum v-ați descurcat din punct de vedere financiar? A fost o presiune pentru voi?

La început nu a fost, adică puteam să ducem cheltuielile necesare, nu știu, analize internare, operație, dar ceea ce a fost mult mai greu pentru noi, stând acasă din punctul ăsta de vedere, pentru că n-am mai putut să lucrez. Mi-a fost imposibil să mai merg să lucrez. Clar a fost o mică piedică, însă cu ajutorul familiei și a prietenilor sau a oamenilor chiar necunoscuți, că de-aia numesc comunitate. Când trăiești dintr-o comunitate, atunci lucrurile, consider că se pot, nu știu, se legă altfel.

E ca și constructorul acela, punem azi o cărămidă în cauna.

Și atunci comunitatea sare și vine și te ajută și e acolo, ceea ce e super tare. S-a părut super tare. Până în momentul ăla n-am știut. N-am crezut că mai există așa ceva sinceră să fiu. Ce mi s-a părut mie costisitor, într-adevăr, sunt analizele sau cele genetice care nu sunt decontate de stat.

Partea de alimentație, partea de sport, că nici asta nu trebuie neglijată. Adică alimentația, adică știm bine cu toții ce se întâmplă în zilele noastre, cel puțin acum, și criză și ce a fost în spate, că n-a fost ușor și așa mai departe, mai ales pentru un pacient oncologic, alimentația este baza. Și noi trebuie să plecăm de la bază, adică trebuie să tratăm deja de pe interior anumite lucruri, mâncând sănătos și ducând o viață echilibrată într-un mod sănătost, prin alimentație și sport. Plus analize, plus ce mai trebuie pe lângă, plus, plus. Și atunci, din punctul ăsta de vedere, este încă o presiune pe partea familiei, Și de asta spun că sunt foarte multe de povestit, dar, în principiu, pentru un pacient oncologic, familia e baza. Din toate punctele de vedere, familia e baza. Adică, în momentul în care vezi că nu mai poate, trebuie spostul. Și atunci, când nu mai poți, mai poți puțin. Când nu mai poate el, vii tu acolo, îl iei de mână și zici, hai, un șut în fund, nu poate să n-aibă, trebuie să scăpăm noi cumva. Am intrat în asta, am intrat în

horror-joc, că asta e.

Dar trebuie să ajungem la nivelul în care să acceptăm și să plecăm cu zâmbetul pe buze, să fim optimi și pozitivi.

Care a fost, în toată povestea asta, cel mai greu moment pentru voi?

Când am aflat.

Chimioterapia, din punctul meu de vedere. Chimioterapia mi se pare Un lucru foarte greu de dus. Trebuie să ai capacitate emoțională extrem de puternică să poți să stai efectiv în pat, nu să faci și altceva. Cred că ăsta a fost punctul meu foarte și încă este în continuare, adică când au de chimioterapie deja, nu știu,

Ce a fost greu în chimioterapie, dacă poți să ne descrii experiența asta?

Când toată lumea, medicii mi spuneau să te aștepți că vei avea 0,2% baterie. Nu înțelegeam ce înseamnă cu adevărat aceste 2 minimum low battery. Și mă gândeam, zic, ai, sunt tare, pot să o duc, însă prima oară când am făcut chimioterapie am zis, efectiv, că mă unesc cu Hristos, din toate punctele de vedea. Este o epuizare maximă, nu-ți mai simți nici o... bucățică din corp, efectiv, creierul este deconectat complet, nu mai poți să te focusezi pe absolut nimic, stomacul o ia invers, adică o stare de... nici nu știu cum să o descriu. să zică, nu știu, foarte greu, fără să... poți să bei apă, să mănânci, să stai cu medicamentele după tine, să stai cu, nu știi, hidratare. Mie mi s-a părut fenomenală chestia asta și încă mi se pare. Adică este un... ceva foarte greu, foarte greu din punctul meu de vedere. Chimioterapia.

Ce te-a ajutat totuși în această perioadă grea să treci peste asta?

copilul meu. Pentru că plângea că mă vedea în pat și atunci ok, ce să fac, trebuie să mă mișc cu toate că mi era rău și nu puteam nici să stau în picioare sau nu puteam nici să țin furculița în mână. Mă chinuiam efectiv să pot să mă ridic din pat, să stau pe un scaun și să mă vadă la masă. Ăsta a fost singurul lucru care m-a ținut în picioare cu adevărat. Fetița mea.

Cum ai gestionat comunicarea cu copiii? Cum ai vorbit cu fetița ta și cum i-ai explicat prin ce treci?

Daria, că așa se numește fică mea, a înțeles ceva din...

Bănuia.

Bănuia ceva, dar nu știa complet ce este. După ce a terminat cu examenul și l-a luat cu brio, atunci a venit către mine și m-a luat în brațe, m-a strâns efectiv în brațe și m-a întrebat, este adevărat? Și atunci am zis, da.

Da, da. Știu să-i explici frumos.

Ți-ai permis să fii vulnerabilă cu ea?

Nu.

N-ai cum să fii un om vulnerabil în fața copilului, pentru că tu ești exemplu. Și când ești un exemplu, trebuie să fii cea mai tare piatră și să vezi că chiar dacă există Un lucru de genul ăsta, trebuie neapărat să încerci să gestionezi anumite lucruri. Și atunci am încercat, de fapt n-am încercat, când zici încerc, mă învârt în cerc. Am gestionat foarte bine lucrul acesta și am explicat că Nu știu, viața nu se termine aici. Există într-adevăr o luptă în care putem să o ducem împreună. Ceea ce m-a susținut în tot ceea ce am făcut până acum și a fost lângă mine și m-a ținut de mână emoțional, cel puțin consideram, are 15 ani. Cine știe cum percepe informația asta sau cum o înțelege sau cum o gestionează? Și mi s-a părut, efectiv, că eram fața mea un adult. Și atunci, în loc să o încurajez eu pe ea, ea a venit la mine cu acel curaj în care să-mi spună, lasă mama, că suntem împreună. Și atunci am ridicat capul și a mers în ea. Dar asta, partea asta, când ai copii, este un pic diferită. Pentru că, nu știu, mă uitam la ea și ea se uita la mine și zicea, ok, tata m-a lăsat, dar dacă mă lasă și mama? Era așa, un pic emoționant și încercam să fug de anumite situații. Dar privind-o am zis, ok, mergem împreună. Am făcut-o să înțeleagă că nu este chiar atât de negru, că întotdeauna există și sus așa o lumină și o speranță. Și așa a fost, așa a fost.

Dar să nu credeți acum că totul e numai roz, că ea e foarte pozitivă, dar să nu credeți că este tot timpul așa. Că suntem oameni, nu suntem roboți și mai avem și perioade în care mai cazi, dar trebuie să te ridici, că asta este.

Întotdeauna când intru la program, păi intru la program.

I-am făcut program de 8 ore. Exact, i-am făcut program de 8 ore, i-a venit într-o zi la mine și zice, și-o întreb, fata, ce ai? Zice, nu știu ce am, plâng, nu știi de ce plâng, nu știu de ce plâng. Și zic, a, m-am uitat la ceva și zic, a intrat la program. Mai ai până la 4. Adică, Nu vă gândiți că totul e doar roz, că se vorbește foarte pozitiv, se aud lucruri frumoase pe care le transmite acum, dar întotdeauna sunt și lucruri care sunt foarte dificile în spate. Ca să ajungi așa, să le vezi atât de pozitiv azi, ar trebui să treacă prin anumite lucruri în spate de acceptare.

E la fel cum curajul nu înseamnă absența fricii, înseamnă să înfrunți frica respectivă, chiar dacă ți-e frică de lucrul respectiv. La fel și puterea nu înseamna să fii de stâncă, înseamna să poți să procesezi toată cita acestei emoții, să plângi opt ore în șir. Dar să ieși învingător, să te liniști deasupra acestor lucruri și dacă asta e definiția puterii, ești cea mai puternică femeie pe care o văd în fața mea. Ești un om foarte puternic și arăți asta oamenilor care se uită la noi. Vreau să știu ce a urmat pentru că ăsta au fost momentele grele. Vreau să știu ce a urmat după aceste momente grele. Care au fost acele răsărituri de soare pe care le-ați văzut? După momentele în care te-ai simțit pierdută sau v-ați simțit pierdută?

Lucrurile mărunte. Cele mai mărunte și mai lucruri, nesignificative lucruri pe care poți să le trăiești în fiecare zi, cele mai simple și mai banale lucruri, ei aduc fericire și liniște. Dacă eai fericire, ești fericită. Își mai contează că a fost ea o stea căzătoare.

Adică e o...

Dă-mi un exemplu de lucru mândru în care te bucură acum.

Să mergi până la magazin, să conduci, să nu știu, să te treci un aspirator prin casă, efectiv. Să nu știu. Lucruri foarte, foarte, foarte mărunte, mici de tot, care pe mine, nu știu... mă fac fericită. Pentru că am depășit un moment care... Aveam toate șansele să nu mai fiu. Adică mulți oameni au o presiune atât de mare în cap încât clachează din toate punctele de vendere. Și atunci am zis, ok, el e cel mai bun prieten al meu. Cum? Îl iau de mână, merg cu el afară. Mergem mai departe, ok, ce avem de făcut? Asta, asta, asta, asta. Le-au ca atare, capul sus și dă-i înainte. Și exact asta fac. Adică nu mai mă fai, nu mai mă doare, nu. Sunt ok. Și le-au ca atare și... Ce e? Aia e.

Da, să auzi lucrul ăsta e un pic contraintuitiv. Eu vreau să zic că în experiența pe care am avut-o în ultimele sezoane medical, la filmări, pentru prima dată am avut ocazia să vorbesc cu pacienți nu în calitate de medic, ci în calitate și de om, aflându-le povestea. M-a mirat, m-a izbit faptul că parcă finalurile erau scriptate pentru că fiecare pacient care a venit la noi ne-a spus că boala respectivă l-a învățat mai multe și i-a dat într-un fel mai multe decât i-a luat. Și asta mi-ai spus și tu. În

primul rând m-a scăpat de frică. Deci cea mai mare frică a mea. Să mor sau să pățesc ceva sau nu știu, de frică în general. Orice frică. Nu zic că nu mai am frici. Trăiesc cu frici sau fiecare dintre noi trăim cu o frică anume. În primul rând să nu mai îmi fie frică. În al doilea rând să privesc și din alt unghi și să văd că întotdeauna există și o parte bună, nu numai cele rele.

Să trăiască pur și simplu.

Să trăiesc să fiu eu, adică să fiu eu așa cum sunt eu.

Fără așteptări, că aia e cel mai important.

Da, fără să stau să mă gândesc că dacă ce se întâmplă și cum se întâmplă și ce rost are să-mi fac 16.000 de scenarii în cap când cu siguranță nu există niciunul. Adică n-am de unde să știu ce fel de scenariu este până nu ajungi în scenariu același, atunci pentru ce să stau să-mi fac scenarii inexistente.

E mai simplă viața din punctul ăsta de vedere, față de cum era viața înainte, când spuneai că era totul haos?

Da, e mai simplă din punctul meu de vedere, simplă pentru că înveți să... să te bucuri de tine și de ceea ce faci tu și de orice lucru și de orice om pe care îl întâlnești pentru că poți să înveți foarte multe lucruri din fiecare zi fără să stai să scriezi scenarii, fără să stai să nu știu să ai atât de mult negativism în tine încât să dai pe afară și să îți fie totii rău că n-am cum să fac rău altuia, clar. Nu știu, lucrurile de genul ăsta

Ce

crezi că ar putea învăța oamenii care se uită la noi și care n-au trecut printr-o poveste de acest tip? Ce ar putea să împrumute de aici și să aplice în viața lor?

În primul rând să fie ei exact așa cum sunt ei. Lăsăm măștile, pentru că masca nu te ajută niciodată, că n-ai cum să... Ok, am 10 măști, ies afară, îmi pun o mască, stau în casă, îmi pun o mască. Fii tu ăla care ești în casa ta. Atunci când ai curajul să fii tu ăla care ești în casa ta, exact așa cum ești tu, la tine acasă, ești fenomenal, din punctul meu de vedere. Ai ajuns într-un punct în care poți să vii tu și asta nu te mai deranjează cu nimic. Înțelegi? Nici ce spune celălalt, nici ce zice, nici ce...

E un lucru la care trebuie în mocer să ne gândim și să vedem cum putem să implementăm asta. Niki, aș vrea să te întreb pe tine, ce ai învățat tu din această poveste? Cum te-a schimbat și cum e Niki de astăzi diferită cea de dinaintea aflării diagnosticului Cristinei?

Pot să spun că sunt mai păternică, pot să spun că ce nu te omoară, într-adevăr, chiar te face mai păternic, pot să spun că sunt mai prezentă și că am învățat să prețuiesc cele mai banale lucruri și cele mai, nu știu, simple chestii care ne apar în viața noastră și am învățat să iubesc mai mult pe ea. Așa cum e ea cu bune și cu urele, că mai are și momente de nebunie, Dar toate astea m-au făcut mai puternică. Eram și la INTG Drive, dar acum și chiar i-am spus, dacă nu mă omoară treaba asta, chiar că nu mai mă doboară nimic. Și într-adevăr așa este. M-a făcut mai bună, în primul rând, și vorba ei, și într-adevar așa este, puțin mai vulnerabilă. Pentru că, de multe ori, trebuie să învățăm să fim și vulnerabile. Că suntem oameni și trebuie să ne dăm și frâul liber a ceea ce simțim și am învățat să-i ajut mai mult pe cei din jurul meu. Adică și asta e un lucru foarte important. De multe ori trecem pe lângă oameni care sunt triști și triști din lucruri, nu știu, Banale, adică banale. Când spun că li s-a tricat mașina, plâng două săptămâni. Măi, mereu spun, nu, astea sunt lucruri care le faci. Orice e material în viața asta, le facem. Dar omul ăla de lângă tine, n-ai cum să-l mai aduci înapoi. Așa că am învățat să ajut mai mult, să fiu mai empatică și să fiu și vulnerabil.

Știi, uite, Cristina, aș vrea să facem un exercițiu. Dacă ai putea acum să-i scrie o scrisoare, știind tot ce știi acum, să-i scrii o scrisoare pe care să o trimiți înapoi în timp Cristinei care a intrat atunci în operație și să-i spui lucruri care s-o ajute în acest parcurs.

Ce-i frumos!

Dacă ai putea să-i spui ce să facă altfel sau pe ce să nu pună preț, ce să facă diferit, ce ei scrie?

Cred că a spune ceva foarte simplu. Treiște clipa! Pentru că, drept exemplu, mă aflu astăzi aici, Din toate scenariile din trecut, niciunul n-a fost așa. Și atunci, singura chestie pe care i-aș transmit-o ar fi... Lasă mintea să mai creeze scenariile astea absurde și inexistente. Asta îmi spune, atât. În rest, nimic nu e întâmplător și bănuiesc că a trebuit să trec prin asta. Este o lecție, învăț din ea, consider că niciodată nu pierzi, înveți sau câștigi, clar.

Deci, cam atât îmi spune că ai reușit. E simplu, pentru că cancerul cu tot ceea ce vine el, vine cu provocări foarte multe. Și fiecare om care își depășește temerile, este un om câștigat. Deci poți să ai că a reușit. Mai avem până ajungem la învingător, cum spun eu, pentru că încă este o luptă, n-am depășit lupta asta, dar tot ce-mi doresc de la ea e să rămână la fel, cu capul sus, plină de energie, exact cum ea, și să o ducă Cât mai departe. Și să ajute la rândul ei oamenii.

Ceea ce sper că am reușit împreună să facem acum și am convingerea că asta ați făcut și vreau să vă mulțumesc sincer că ați venit și că ați vorbit în felul ăsta, că ați fost atât de reale și atât de adevărate și nu ați romantizat această poveste, ați expus-o exact cum este ea. Ea este grea, este dură, dar suntem uneori puși în aceste situații.

Asta e cel mai important, să rămâi om înainte de orice. Să rămâi tu. Aștia suntem. Trăiește frumos, e cel mai important. Și autentic, că vedem, te stui oameni care sunt în tot felul de ipostaze. Și atunci, noi am ales să rămânem noi. Indiferent de ce ar zice unul și altul. Noi rămânem noi.

Fără copie. Original.

E un lucru pe care mi-ar plăcea să-l luăm cu toții din asta și să învățăm asta. Într-adevăr, trăiește clipa, fie om, lasă masca. Și apropo de mască, Asta e un tablou pe care mi l-ai adus acum, pe care tu l-ai pictat.

Da, este un tablou abstract. însă cu câteva elemente care consider că tu le faci aici și nu știu, semnifică atât de multă energie frumoasă și informație pe care oricine sunt convinsă că le poate înțelege. Așa cum e, mură-n gură, știi, îți dau mură-n gură, deci înțelegi exact ceea ce vreau să spun. Și atunci, partea întunecată este acel lucru cu măștile sociale sau haos sau fake news. Și dintr-o dată se duce către viață, că mergem acolo, în dreapta, sus, niște păsări. După aceea, podcast-ul tău care este fenomenal.

Aici, ăsta e podcast-ul de aici.

Da.

Ăsta, nu știu dacă se vede. Da, se vede. Ăsta de aici.

Unde dăruiești viață. Da, e foarte frumos.

Da. Îți mulțumesc mult pentru acest tablou. Rămâne aici, la noi, în studio și o să ne... Da, o să ne... O să ne amintească în permanență despre această discuție superbă pe care am avut-o. Pichtezi de mult?

Este o pasiune a mea. O fac doar ca să mă simt bine.

Dar știi care e povestea tabloului? Hai că ți-l spun pe scurt. Cred că a încercat de... a avut o viziune. Ea te-a văzut într-un fel și a zis, eu trebuie să pictez asta pentru că așa îl văd eu pe Mihai. Și atunci a încercat o dată, a încercat de două, a încercat de trei. A patru oară i-a reușit, l-a pus în ramă cu sticlă și s-a spart sticla. A seară, ieri s-a spart sticla, efectiv, și s-a rupt tabloul, s-a crăpat. Și eu am venit la ea, pentru că am plecat împreună în dimineața asta de acasă, și îi zic, unde-i tablou? Și ea zice, păi nu mai e că s-a spart. Și-o m-au dat la ea.

Da, turnase mărășină deasupra și atunci când s-a spart, s-a tăiat efectiv.

Ieri s-a spars.

Ieri, da.

Păi și?

Și ieri am ajuns la ea și ea zice s-a spart, zice nu mai am ce să-i duc. Și eu zic nu există, atât timp cât eu sunt aici, tu nu pleci din casă până îmi faceam greu. Pentru că și-a dorit atât de tare să-ți transmită anumite lucruri, încât ea l-a pus pe pânză, exact ceea ce a simțit. Și ar fi fost păcat să nu îți transmită lucrul ăsta, pentru că eu cred și sunt convinsă că nu e nimic întâmplător în viața asta. Dacă tu simți să transmiți un lucru, du-l mai departe, du-l până la capăt, niciodată nu te oprești, indiferent ce piedii s-ar pune.

Păi și acesta e tablou nou sau ce?

Da.

Am avut o cunză efectiv și am zis ok, asta e. Acelălalt era îmbalat frumos dar am zis ok.

Ce altă lecție de perseverență mai vrem, mai mult decât atât. Da, e incredibil. Din nou, vă mulțumesc pentru tablou. Acum când știu povestea, E și mai valoros. Mulțumesc pentru tablou și da, mulțumesc că ați venit și că ați fost reale, vulnerabile și că inspirați atât de mulți oameni care au nevoie de acel suport, au nevoie de acel Trăiește-ți clipa. Da, e greu, dar uite că poți, prin perseverență, să treci prin această mlaștină sau prin greutatea pe care viața ți-o dă și pe care crezi că nu poți să o duci, dar de fapt, cum ai spus și tu, când nu poți, mai poți un pic.

Exact. Da, exact.

Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume. Când vrei să schimbe lumea, de fapt, tu trebuie să te schimbi pe tine ca să poți să vezi lumea altfel.

Așa că mulțumim și noi din suflet pentru că ne-ai invitat și ne-am dorit din tot sufletul să transmitem oamenilor că în viața asta orice e posibil și orice ți se dă, nu ți se dă degeaba. Dacă reușim măcar să, nu știu, să dăm mai departe unei persoane toată energia noastră pentru unui suficient, Super!

Vă mulțumesc mult!

Ne mulțumim!

Mulțumesc din suflet, mulțumesc că ați venit și că ne-ați povestit. Ținem legătura.

Mare drag!

Vă urez tot succesul și vă ofer tot suportul de care vă duc de voi.

Mulțumim Iso!

Mulțumim mult de tot!

Mulțumescu mult de tot! Să mulțumesc și ție că ai rămas până aici, dacă te-a mișcat povestea asta cu ceva asta, dacă vrei să ne povestești ceva, simte-te liber să scrii asta în comentarii. Mulțumesc mult și ciao, pe curând!