Adevărul despre creier | Bun Bine | cu neurocercetatorul Dragos Cîrneci
This Romanian interview with neuroscientist Dragoș Cîrneci (Bun Bine series) debunks brain myths and explains a contemporary neuroscience perspective: the brain is a prediction machine that reconstructs memories and imagines futures; emotions are constructed rather than localized; bodily signals (interoception, inflammation, metabolic state) shape mood and cognition. Practical implications covered: placebo/nocebo effects and suggestibility, the powerful role of expectation and narrative in health outcomes, importance of natural light for cognitive function (seasonal MMSE differences), lifestyle harms (alcohol, high-fat/high-sugar diet, sedentarism, social isolation), working-memory training to reduce rumination and depressive scores, hypnotherapy risks (false memories), and burnout framed as a form of depression tied to chronic stress and loss of meaning. The Q&A provides sleep/insomnia tips (distracting working-memory tasks) and clarifies burnout vs. dissatisfaction. Event logistics (goodie bags, sponsors, next event date May 26) appear at the end.
Chapters
Nu cautati fericirea.
Cum poti sa incerci sa crezi in ceva in care nu crezi?
Daca ne gandim la cum a fost crescut noi sa credem ca creierul e facut ca sa caut de fericirea, de exemplu, sau adevarul sau moralitatea, no way, nici vorba asa ceva.
Ce stim in momentul de fata despre creierul? Ce face el? Cum lucreaza?
V-as figur ca orice v-ar veni in minte despre ce stiti ca e creierul, nu e adevarat. Da, așa suntem construiți. Creierul oglindește lumea din jur, și social, și nesocial, și oglindirea asta e, pregânde, ca să prezică pasul următor. Fie că e vorba de oameni sau de orice altceva. Practic, de tine în viață. El controlează tot corpul, ghicind viitorul. Cum? E mult mai sănătos pentru mintea ta să lucrezi cu mâinile la țară decât să lucrezi într-o corporație cu XL-ul. Dacă stați o zi întreagă la soare, se activează sistemul dopaminei, ca așa că te curăți cu cocaină. Ieși high nu de la faptul că ai băut ceva sau dacă ai fumat ceva, că ai stat la soare. Chestia asta îți crește dupamina și este adictiv.
Ok, deci este un instrument cu care putem să ne îmbunătățim viitorul.
Mișcarea, alimentația, inflamațiile, astea sunt factorii care sunt mână-n mână cu depresia. Când aiși în depresie cronică sau în burnout, corizorul este la pământ, nu e sus. Și aici, în momentul ăla, nu mai faci niciun efort ca să te adaptezi.
Există o soluție pentru asta?
Tu îi arătai că, de fapt, cea mai tare stare pe care trebuie să o cauti, să o cultivi, e calmul și satisfacția, nu fericirea.
Ai cum să o controlezi măcar un pic? O să vorbim despre creier. Creierul ăsta e așa, un organ ascuns. În discuția pe care o să o avem acum, o să luăm așa niște fărămituri din ce creierul ăsta ne lasă să vedem. O să dezbatem anumite mituri și o să vedem ce îi place creierului, ce trebuie să facem noi, pentru că creierul ăsta e un organ. Este un organ care găzduiește cumva mintea, așa îmi imaginez eu lucrurile. Și ca orice organ, lui plac anumite lucruri pe care noi le facem. și o să vedem care sunt acele lucruri. Înainte să mergem mai departe, vreau să mulțumesc și partenerilor noștrii rețelei de sănătate Regina Maria care sprijină acest material, acest eveniment și care ne ajută să conștientizăm cât de importantă este sănătatea noastră mentală în toată complexitatea unei vieți sănătoase. În același mod vreau să mulțumesc și celor de la Unicredit Bank care sunt partenerii noștri încă de la început și Aqua Carpathia care hidratează evenimentele bun bine. Bun, și ca să nu-l lungim pentru că o să fie o discuție super, super interesantă, o să-l invit imediat, după ce o să-l prezint, pe profesorul Dragoș Cârneci. Nu vă dați seama cât de greu ne-a fost să găsim un neurocercetător în România. A fost extrem de greu și mă bucur atât de tare că după multe căutări l-am găsit fix pe cel mai bun. Și o să vă convingeți de asta după discuția pe care o să avem. Pentru că Dragoș este doctor în psihologie, este specializat în neuroștiință cu peste 20 de ani de experiență academică, și 10 ani ca cercetător în cadrul Academiei Române, iar din 2010 realizează studii în domeniul interdisciplinar al psihoneuroimunologiei. Va trebui să ne explici, dragoste, asta. A publicat peste 70 de articole, 4 cărți de autor și a colaborat la 4 volume colective și este în permanență interesat de evoluția omului, precum și de provocările cu care specia umană se confruntă în lumea tehnodigitală de astăzi. Din 2016 este cercetorul științific la Centrul Internațional de Cercetare și Educație în Tehnologii Creative, laboratorul de dezvoltare cognitivă și psihologie aplicată prin experiențe imersive. De-abia aștept să-ți vizitez laboratorul, dacă o să mă primești acolo. Profesorul Dragoș Crăneci! Dragoș, bine ai venit!
Bine v-am găsit și vă mulțumim!
Știi, aș vrea să începem, dacă vrei, cu acele mituri pe care le credem despre creier, pe care eu le credeam până la discuția, până la acea teleconferință pe care am avut-o cu tine acum cât două săptămâni. Ce credem noi în ziua de astăzi despre creier și s-a demonstrat, poate recent, că nu mai este adevărat?
Nu pot să răspund specific pentru că practic am tot ce știm despre creierii greșit. Deci vă asigur că orice v-ar veni în minte, în mintea aia conștientă, în momentul ăsta, despre ce știți că e creierul, nu e adevărat.
Cum ar fi, de exemplu, că avem două emisfere, asta e adevărat, dar care una este rațională, una este emoțională?
Da, că dreapta ar fi intuitivă și emoțională și stânga ar fi rațională și matematică și așa mai departe. Dar și că avem, nu știu, un centru al emoției, de exemplu, versus un centru al rațiunii. Că, în general, avem centrii pentru diverse facultăți mentale în creier. Practic nu cred că există ceva care să știți despre creier care să fie adevărat. Asta e partea și tristă și în același timp cumva intriguing, cum zic englezii, adică să te pune pe gându' și să vrei să aflii mai mult.
Dar de ce se întâmplă asta? Pentru că bănuim lucruri fără să le știm și după aceea ele se contrazic prin cercetare?
Hai să facem așa o două minute de istorie. Practic, noi, așa la marginea Europei cum suntem, suntem parte din civilizația occidentală. Europa, America de Nord, cam același nucleu de inspirație greco-romana. Practic toată civilizația noastră a fost fondată pe cultura greco-romana. Și inclusiv tot ce știam despre lume, de la soare și lună și până la ce-i omul, provine de la filozofii antichității greci. Care, mă rog, și au luat de pe părere de la egipteni și așa mai departe, pierde nebura timpului. În timp, știința a dezvoltat instrumente ca să soneze Universul. Știind că luna nu este mare cât un hambar, că Pământul nu îi place și așa mai departe. Privind creierul, abia în ultimele câțiva zeci de ani au apărut instrumente care să ne arate ce e în el. Și când am început să culegem date, se întâmplă probleme cum le interpretăm. Ce înseamnă acele activări sau diverse tipuri de activități neuronale? Și singurul sistem de referință era Aristotel. Care a spus că noi avem diverse facultăți mentale, bă, calitățele sufletului transformate ulterior în facultăți mentale și avem un centru pentru pentru gândire, pentru atenție, pentru memorie, pentru emoții, pentru inteligență, pentru personalitate și așa mai departe, așa cum apar și în cartele de psihologie la ora actuală. Și să fi în singurul stiun de referință, diverse tipuri de activări din credere apăreau că ăla-i centrul lui atenția, ăla-i centrul lui memoria, ăla-i centrul lui emoție și așa mai departe. Și așa a durat vreo 10-15 ani. Cel puțin anii 90 încoace. Totul a devenit foarte bulversant când s-a extins foarte mult internetul, aveai acces la basele de date foarte mari și nu doar aveai 15 subiecti într-o sală și făceai cu ei experimente cu RBN-ul, ci aveai acces la datele de 10 de mii de oameni sau 100 de mii de oameni și aveai machine learning și AI și puteai să suprapui datele pe care le ocules diversi și în momentul ăla a început dezastru.
Și atunci, ce știm? Spune-ne atunci, dacă credem că știm despre creiere greșit, ce știm în momentul de față despre creier? Ce face el? Cum lucrează? Hai să începem cu asta.
Câte zile avem? Mai întâi spunem așa, deci nu avem... Nu că nu avem centrii pentru aceste facultăți mentale pe care folosim în limbaj de zi cu zi, că spunem că mă gândesc la așa, aia vine din memorie și sunt atent la cutare chestie și acum am percepția cutare spre realitate și simt emoții cutare și așa mai departe. Doar că nu avem centrii pentru acestea. Acestea nu există distincte în capul nostru. Sunt niște imagini, niște povești pe care creierul le construiește. Și doar simțind diverse Asemenea, stări mentale și văzând diverse comportamente pe oameni, noi le-am etichetat în fel și chip. Creierul nu face distinție foarte mare între lucruri care se întâmplă și cele care s-au întâmplat. Adică, de exemplu, un creier, ce noi numim memorie, se suprapune perfect pe ce noi numim imaginație sau predicția viitorului.
Și puțin asta putem să vedem, probabil, nu? Pe EG-uri și pe remunerății.
Da, și nu numai. Inclusiv se știe asta din psihologia copilului, se dezvoltă în paralel.
Adică noi nu avem un sertar pentru memorie și un sertar pentru prezent, e același sertar în care memoria stă peste prezent.
Practic totul este organizat altfel decât ne-am închipui în noi. Deci de la a ne închipui creierul că este ca un dulap cu multe strătărașe pentru chiloți ce o rab mai e orișea mai departe, de fapt e cu totul alt gen de principiu de organizare. Și cumva, cu alte cuvinte, ideea de bază a spus-o și trebuia lucra înainte de pauză. Mă rog, o să revenim la ideile respective cu a prezice, de exemplu, a explica, a prezice. Când ne bazăm foarte mult pe experiențele pe care le avem, cam în direcția asta merge chestia cu a explica ce înseamnă, de fapt, creier.
Creierul face aceste predicții, nu?
E o mașină rie de ghicit viitorul. Practic asta face. Nu este bun la a stoca foarte fidel amintirile. E chiar dezastru din punctul ăsta de vedere. Deci, dacă ne gândim la cum a fost crescut noi să credem că creierul e făcut ca să caute fericirea, de exemplu, sau adevărul, sau moralitatea, no way, nici vorba așa ceva. Eventual primul adevărul, adică propriul nostru adevăr. tot timpul a căuta și a-și confirma propriul adevăr pe care fiecare dintre noi și-l construiește. Propria lume pe care fiecare dintre noi și-l construiește. Practic, el mapează toate experiențele de viață și le folosește ca să facă scenarii privind ce se așteaptă, se întâmple din secunda următoare până la minute, ore și aia mai departe. Din punct de vedere strict al creierului, nu acum conștientizăm noi apropo de discuția de pauză, în creierul nostru există prezent. Există doar ce s-a întâmplat sau ce urmează ca să se întâmple. Când noi conștientizăm momentul, trăim momentul prezent, e o cheștie de percepție personală. Și care oricum, așa cum ați spus și voi, diferă de la o vârstă la alta. Adică e mult mai prezentă la copiii, de exemplu, și mult mai puțin prezentă cu cât mergi mai mult în vârstă. Și ai impresia că trece mai greu timpul când ești mic și mult mai repede când ești mai bătrân, de exemplu. Dar sunt niște percepții personale care se construiesc de la minte din creierul nostru. Percepția timpului nu e un dat. Și să știți că noi o avem și fără ceas sau fără... Ceasul pe telefon. Avem mai multe ceasuri biologice în noi. De exemplu, la nivel de secunde, cum povestesc cu Raluca, la nivel de secunde, inima ne spune cum trece timpul. În funcție de ritmul cardiac, creierul calculează timpul. La nivel de secunde. La nivel de minute, deja ai un alt ceas. E hipocampul care se ocupa ca la 5 minute sa fixeze un nou amintire.
Asta e motivul pentru care atunci cand suntem intr-o situatie neplacuta sau cand ne e frica, de exemplu, timpul trece mai repede pentru ca inimul bate mai rapid?
Da, si mai ales cand avem foarte multe, o sa spun imediat, erori in predictie, cand avem surprize, cand nu ne asteptam la ceva sau cat ceva nu ne iese. De fapt, când predicția nu se potrivește cu realitatea, sau către dacă asta nu e cu aia din târg, atunci apar eroare din predicție și asta ne bulversează trecerea timpului. Și invers, de exemplu, la oameni cu depresie, care au bradicardia, adică bate mai rară inima, la ei percepția timpului este foarte lungă, la invers, nu mai trece de ziua respectivă. Deci de-aia e o chestie subiectivă reglată fiziologic de corp. Așa cum o să vedem imediat, cam toate aceste facultăți mentale superioare sunt reglate de corp. Adică noi vedem mai bine cu ochii pe expirație și mai prost pe inspirație. Dacă ați face tir cu arcul sau cu pușca, aștii lucrurile astea. Dacă uitați la Netflix la unul care e lunetist și trage într-un teleruizm cu luneta, atrage pe expirație întotdeauna. Pentru că, de fapt, atunci vedem cel mai bine, când expirăm. Ce ne amintim din viața, din viața noastră sau din ce au făcut alții din jurul nostru în viața noastră, e în funcție de nivelul de inflamație. Practic, inflamația din corp ne spune de fapt că e o lume mai relaxantă sau mai terifiantă în jurul nostru.
Inflamația de acum, adică?
Și inclusiv dacă ești bolnav și ai inflamație cronică în corp, dacă ai avut long-covid sau o altă boală care duce la inflamație, ești mai predispus să fixezi în special amintiri traumatizante, nasoale, neplăcute. Deci, practic, memoria se recalibrează pe neplăcut. În funcție de inflamație. În nivelul de plăcere, pe inversie a anhedoniei, adică lipsa de plăcere din depresie, de exemplu, dar nu doar din depresie, din stresul cronic, când nu mai simți că nimic te bucură. Nimic de bucăr în timp de demotivează. Nu trebuie neapărat să-ți moară cineva în chestia asta. Inflamația este o cauză pentru anhedonie, pentru lipsa de plăcere. Și pe bol, cum e diabetul, tu simți, la modul cronic, lipsă de plăcere, de satisfacție în viață. Și e recunoscută, de exemplu, inflamația ca și cauza pentru depresie. Apropo de alimentație, că era gluma dinainte de momentul ăsta cu salata. Nivelul de lipide din sânge, adică colesterolul trigliceride, îți afecțiază funcționarea unui receptor de dopamină și duce la linfidonie. Și faci depresie pe fond de ce ai mâncat. Că mănânci de astfel tot. Deci, practic, corpul îți spune cum vezi lumea din jur, dacă să te bucuri de ea sau nu.
Corpul îți poate influența cum te simți, corect? Asta vrei să spui. Că starea ta fizică, starea ta de sănătate fizică, îți influențează în mod direct, cum să zicem, afectul, cum te simți tu atunci.
Aici deja e un alt nivel de dificultate, pentru că și afectul sau emoția nu e ce știm noi că este. Toți simțim emoții, categoric, sau mă rog, poate că aproape toți neapărat, dar nu știam până de curând ce sunt emoțiile. Emoțiile nu sunt niște, nu-i latura noastră animalică, primitivă, undeva de la baza creierului, creierul reptilian sau limbic sau undeva prin amigdală ca centrul al emoției, cum foarte mult timp s-a crezut. Tot așa interpretând tot ce găseam cu R.M.N-ul prin prisma lui Aristotele și colaboratorii. Emoțiile sunt parte integrantă din construcția, din materialul prin care creierul construiește lumea din jurul nostru. El construiește tot timpul lumea de adevăr senzorial, adică cum arată ea, ce miză are încorporată lumea, adică e de bine, e de rău. Avem de câștigat sau de pierdut ceva din mediul respectiv și în funcție de asta, ce am putea să facem noi ca acțiuni în mediul respectiv, dacă un mediu nu are miză pentru noi, noi nu facem nimic. Pentru că a face ceva consumă energie și energiea e scumpă. Și atunci, ca să fim motivați să facem ceva, trebuie să vrem să obținem ceva din mediul respectiv sau să ne ferim de ceva din mediul respectiv. Și atunci declașem acțiuni. Este un.
Lucru pe care îl extract din discuția, dar pentru a face ceva în mediul în care ne aflăm, avem nevoie de.
O miză. Absolut. Și miza poate sau nu să fie incorporată în felul în care construim mediul din jur, pentru că aceleași rețele din capul nostru care construiesc realitatea, construiesc și emoțiile. Sunt niște construcții, nu sunt niște date automatizate. Și închipuie omnică, de exemplu, e ca un fel de, cum are Tantiu de la Carrefour, acel titor de cod de bare și treci pe el și spui ulei, îi varzi așa mai departe și spui textețe veselie pe fața cuiva. Nu e așa cum credea Polegma în timp de nu știu câțezi de ani, ci practic e o construcție a creierului în cele mai sofisticate rețelele creierului. Și nu există o zonă anume a emoției, ci practic este all over it, dar numai în neocortex, adică în zonele cele mai evoluate ale creierului, pentru că au jobul de a construi o imagine a lumii cu miza din ea și cu ce a trebuit să facem noi în lumea respectivă. Asta ține.
Cumva și de predicții? Absolut, pentru.
Că facem în funcție de predicții. Hai să.
Dezvoltăm subiectul ăsta sau conceptul ăsta de predicție. Poți să plonjăm așa mai în larg în el. Ce sunt predicțiile astea? Ai explicat că creierul nostru încearcă să facă predicții în baza memoriei pe care o avem și a evenimentelor din trecut. Creierul face predicții în legătură cu viitorul, cu ce.
Se va întâmpla. Da, deci el nu este bun la a ține minte chestii din trecut. ci mai degrabă tot timpul tine să-și revizuiască ce a învățat din trecut și asta e o chestie pe care trebuie lumea să știe treaba asta, că nu vă bazați pe amintiri din copilărie, chiar și amintiri mai recente, pentru că de câte ori ați povestit episodul ăla s-a schimbat sau sunt șanse să fie schimbat. De ce? Pentru că așa merge creierul. Nu așa e stricat creierul. Așa trebuie să facă creierul. Pentru noi nu este important cum a fost un loc anume acum 25 de ani. Sau când eram în liceu sau și mai mici. Pentru că probabil s-a schimbat acum. Este important cum este el acum, recent. Pentru că în funcție cum este el acum, recent, creierul are obligația să genereze cum va fi el când ne întâlnim din nou cu el. Adică în viitorul cel mai apropiat. Și de aia el automat defiară când te revezi cu un context anume, cu o persoană anume și face update. și pe lângă amintirea veche să-i suprapune una mai nouă. Pentru că e obligat să facă chestia asta ca să se adapteze la un mediu cât mai aproape de realitate. Și asta unu la mână, doi la mână, îți amintești lucruri din jur în funcție de starea de moment, nu cum s-au fixat ele acum 20 de ani. Starea de moment îți spune ce să-ți amintești și cum trăiești în momentul respectiv. Dacă ești pe fond de stres, îți vei aminti numai lucruri neplăcute. Pe fond de depresie, numai lucruri neplăcute și numai cu personajul care a fost din amic. Nu cum a fost într-adevăr viața ta. E o construcție în momentul de față. În funcție de nivelul de energie. În funcție de dacă ai mâncat sau nu. Practic totul e o reconstrucție ca și emoția, care crează o colegie din experiența de viață și o proiectează în prezent și în viitor, cu atât mai mult cu trepet, nu există din punctul ăsta de reprezent. El trebuie să ghițească în fiecare secundă ce e mai probabil să se întâmple, pentru că dacă doar răspunde reactiv la ce se întâmplă, e riscul foarte mare să ne putem adapta. Se știe chestia asta că, de exemplu, ce din tenis, ei interpretează, prezic unde va da adversarul mingea în funcție de cum îl văd că merge racheta spre minge. Același lucru.
Face creierul, ăsta e un exemplu bun. Tu, și la fotbal, cred că portarul, da, el se uită, la unde se uită celălalt, se gândește dacă blufează sau nu, ca să ghicească, cred că el trebuie să sară înainte, ca mingea să fie lorit. Exact, un.
Port al 7 metrii, n-ai șansă ca să te sai de un capăt în altul dacă nu faci dinainte saltul respectiv. Și chiar și chestii fără sport, nu te-ați vis fotbaliști, sau nu știu, piloți, sau tenismeni. Dau mereu exemplul ăsta că e cel mai ilustrativ. Toată lumea știe că timp de o oră și 10 minute veți clipi obligatoriu. Și când clipiți, pleoapă acoperă ochiul. Toți de aici clipiți. Și vă vedeți așa, cârneci blank. Cârneci blank. Vedeți doar cârneci. De ce? Pentru că și când ochiul e acoperit, povestea rulează mai departe în capul vostru. E cea mai probabilă continuare. Eu aici vorbind cu Mihai. Cel mai.
Probabil e să rămâi pe scaun. Exact. Și ce se întâmplă dacă eu o clipez și odată ai dispărut? E o.
Eroare de predicție. E o.
Eroare de predicție. Sau magie. Dacă creierul.
Știe cumva să-i protejeze culmea de chestii de genul ăsta... E un experiment amuzant... Dacă au fost puși oameni cu o cască EG pe cap să-i uită la un filmuleț cu unul făcând în bucătărie chestii de zi cu zi, pe care erau familiarizați cu așa ceva. Ce face un om în bucătărie pregătându-și un sandwich? Când se prindea ce vrea să facă omul respectiv și care sunt mișcările, care ideau foarte familiare subiectul respectiv, partea de vizual din creier se oprea. Și filmul continua, dar în capul tău, cu ce te așteptai să facă omul respectiv. De ce? Pentru că deja era previzibil, era predictibil și partea senzorială consuma energie degeaba. Și este un manager foarte dat dracului creierul. Adică știe că energia e cel mai scump lucru și trebuie prezervată cu orice preț, inclusiv făcând chestia asta, oprind părți din creier, dacă se prinde, că totul e previzibil. În schimb, creierul consumă cea mai multă energie când e expus la surprize, adică la erori în predicție. De-aia, cu cât ai mai multe pe zi, ești terminat în ziua respectivă. Dacă ai un job nou sau mergi într-un loc nou cu oameni noi, faci chestii care nu le-ai mai încercat și încercându-le nu ți-es și ai multe erori în predicție, ești praf în ziua aia. Dar nu din cauza stresului ești praf, din cauza sumei de erori în predicție. Apropo de EPRUBETA, prinde cu lichid. Fiecare eror în predicție îți mai mănâncă 2 centimetri și ajungi acasă fără nicio mica în EPRUBETA. Pentru că.
Avem aceste erori în predicție. Da. Și atunci, cum e sănătos pentru creieri? Pentru că, pe de-o parte, ai zis că erorile astea de predicție îi fac rău. Îi fac.
Rău, dar, în același timp, sunt singurul moment când noi putem învăța chestii noi. Ok. Și.
Înseamnă că trebuie să există un echilibru? Trebuie să.
Există un update. Aha, deci nu mai este cum știam eu. Trebuie să incorporez noua versiune de realitate, ca la viitorul scenariu, când sunt în situația asta, să intre și asta nouă. Dar în același timp e undută și vine pentru că ești obligat să-ți faci update, dar asta și mănâncă energie. Și dacă ai parte de multe update-uri pe zi, colapsezi. Deci cumva e un trade-off întreaba asta și creierul se poate și proteja de situațiile când a învățat că sunt șanse mari să ai eroi în predicție. Adică de lucruri noi, de activități noi. Cât de.
Multă energie consumă creierul făcând aceste predicții? În anii.
90, când se mapa, o poveste celebră, dar v-o spun pentru că e foarte edificatoare, zic eu. O știi, cred că merită, nu? Da. Tehnica era așa. Călugăteai pe Johnny Remené și trebuia să facă un task, nu știu, să iau decizie sau să vadă pe Michael sau whatever ce. Și era comparat ce se activa prin Remené în capul lui Johnny cu o stare de baseline, că nu făcea nimic, era cu ochii închiși, nu vorbea, nu mișca și nu se gândea la nimic, dacă se poate. Și diferența între cele două era partea de activare datorita task-ului de la o decisie, de exemplu. Problema era ca s-a observat ca atunci cand trebuia sa nu faca nimica, chiar relaxat, creierul consuma cam un sfert din energia corpului. Si daca se trebuia sa faca un task dificil, nu stiu, matematica, stiti cu cat crestea consumul energetic in creier? Cu 5%. Atat. A fost o mare intrebare. Doamne, dar ce dracu face asta cand nu face nimic? Dacă oricum consumă un sfert din energia corpului și orice i-am dat să facă face așa, e bine, nu contează chestia asta, atunci ce naiba face cu energia respectivă? El practic deține în viață. El controlează tot corpul și nu-l controlează că știm cum trebuie să batărimă, nu. Controlează corpul cum? Dicind viitorul, pe mai multe variante. Noi când încercăm să ne gândim, de exemplu, pe mâine de o situație, problematică, dificilă, și facem planuri A, B, C de backup, nu doar mental facem chestia asta cu capul, cu creierul. Nu, cu tot corpul. De ce? Pentru că noi ca să alegem dintre cele trei variante de planuri care e A mai bună, o facem în funcție de ce? De miza acelor variante. Și miza în seal vine din corp. Se cheamă interocepție. Adică creierul culege din toate organele semnale privind cum a fost acel organ pe vremuri când a întrecut prin chestii similare, inclusiv nivelul de inflamație, de exemplu, sau efortul necesar sau energia necesară pentru cu care gen de situație, conform cu experiența corpului pe care a avut-o în chestii similare. Și simulează mental cum am face noi față la scenariul A, B, C cu tot corpul. De aici terminați după dăstea. Pentru că tu rețreiești prin tot corpul, ca un fel de VR, cum vei face mâine diverse tipuri de planuri de acțiune. E amuzant, și asta a fost un experiment făcut pe două locuri de oameni, a fost expus și la filmulețe de jumătate de oră. Unii se uitau la chestii de natură, cu flori și cu copaci. Și ceilalți, la niște oameni care se păr șanțuri. Timp de jumătate de oră. După care au fost întrebați fiecare grup, pe o scala de la 1 la 10, câte obosiți se simt. Care crezi că au fost cei mai obosiți? Ăia ca săptământale, ăia ca săpau șanțuri, deși au stat pe scaun. Dar ca să înțeleagă creierul tău ce fac oamenii ăia și automat în funcție de asta să prezică care e următoarea mișcare normală a acelor oameni care săpau șanțuri, rulează în capul nostru ca și cum noi am face chestia aia și inclusiv, pentru că e cumva precablată treaba asta, e tot timpul chestionat corpul, ok, cât de energie mi-ar mânca chestia asta? Cât mai am? Câte minute mai sunt de săpa șanțuri? Și chestia asta, interogarea asta, e suficient ca să te mănânce o groază de energie. Ca și cum tu ai săpa șanțuri. Băieții știu foarte bine cum este. Uiți la un meci de fotbal, dacă știți să joci fotbal. Deci tu sari in locul portarului. Deci, practic, retrăiești, alea 90 de minute sau câte sunt, ca și cum tu ai fi pe teren. Ești, după un mers de fotbal, obosit. Cât ai jucat tu. Doar ai fost martor la chestia respectivă. Dar așa suntem construiți. Crerul oglindește lumea din jur, și social, și nesocial. Și oglindirea asta îi permite ca să prezică pasul următor. Fie că e vorba de oameni sau de orice altceva. E o ghiceală permanentă pe mai multe cedării probabilistice. Asta îi mănâncă tot energia. Și doar o mică parte-i conștientă. Gândeți-vă că noi nu știam că de fapt el controlează corpul. Noi erau conviniști că corpul e controlat de din mici chestii de la baza. Cred că gen Hipotalamus era la medicină. Când văd că Hipotalamus se ocupă de a controla corpul. Acelea erau cele care se ocupă de atenție, de a lua decizii, de limbaj, de memorie. Alea controlează corpul. Cum, de exemplu, cu tirul și cu ceasul din creier așa mai departe. Practic, creierul e per ansamblu o mașinărie care controlează tot corpul și îl direcționează să facă diverse lucruri din viață conform unor calcule care să adapteze nevoile noastre, echilibrul nostru homeostatic, cu nivelul de energie, pe care îl avem, sau estimează că îl avem, și cu necesarul pe care îl proiectează în viitor, că ar fi nevoie. De-aia, de exemplu, pe fond de stres cronic, când ți-au mâncat erolii în predicție energia și organizmul e inflamat tot, spune domnule, mai am puțin pe fond de tău. Și când e vorba să te gândești, ok, mă bag sau mă bag în cuțat de genul de activitate, aici nu-l las pe alții. Noi mâine mai stăm acasă, mai mâncăm niște sandwichuri, mai dormim și după aceea. Procrastinarea, de ce previne? Este mână-n mână cu stresul cronic pentru că simte creierul că nu mai are energie să facă față la încă o chestie. Și totul e pe avarie. Adică numai ce este musai și puritar, aia se face. Nu mai avem creativitate, nu mai avem prost social, nu mai avem empatie, nu ne jucăm nimica, stăm. Că poate vine energia de undeva. Deci procrastinarea.
Asta sau lenea asta cronică poate fi de fapt un semn al unui stres cronic pe care nu-l putem potoli. Sau altor.
Timpuri de disfuncții care afectează mașinăria asta de a genera motivație și plăcere. Ai cum.
Să o controlezi, mâncar un pic? Adică dacă aș vrea să pun bateria ca la telefon, știi? Pe modul economic. O poți...
E foarte simplu, e ca ce ai spus cu salată și cu alergatul. În afară de ce a spus Raluca cu psihoterapia combinată cu medicația, mai e o chestie și mai simplă ca principiul, dar mai greu de aplicat decât psihoterapia și medicația, e alergatul sau, mă rog, mișcarea fizică în lumină naturală. E o foarte bună terapie, numai că e foarte greu să-l convici pe unul cu depresie să se alerge constant. Da, efortul fizic în lumină naturală este un regulator foarte bun. al creierului.
Pot să ne explici și de ce? Ce se întâmplă în creier când alerg? Pentru că eu simt asta. Deci eu, pentru mine, efortul fizic e, efectiv, 80% din terapie. Deci orice stare aș avea, 80% am șanse ca 80% din starea aia să dispare în urma efortului fizic. Dar ce.
Se întâmplă? Acum, iar e vorba de timp. Sunt un efect imediat și unul mai de durată. Imediat, practic, ne drogăm. Asta se întâmplă, pentru că ajung în alergi, nu doar că cresc endorfinele la nivel de corp. Alea pot să crească, nu-i problemă. Au prea mare molecula și nu trece de bariera hematoencefalică, adică nu ajung în creier. Nu au șansă. Endorfinele din corp când alergi nu ajung ulterior în creier. Altceva ajunge. Sunt niște substanțe, se cheamă canabidoide endogene. Sunt ca și cannabisul, dar îl produce corpul, de regulă pe fond de stres sau de durere. Dar ele se produc și când alergi. Au moleculă mică și trec din sânge în creier. E ca și cum ai fuma cannabis. De ce? Pentru că orice fel de activitate care biologic vorbim e programată ca să ne facă bine, trebuie cumva întreținută. Și se face cum? O dependență față de ea. Prin mecanismele care oricum crează dependență din creier. Și de-aia, alergatul, statul în lume naturală, crează dependență, pentru că așa suntem încurajați să le facem. Pentru că le fac bine. Nu știu dacă știți, dacă stați o zi întreagă la soare, se activează sistemul dupaminei, ca așa cum crează cocaină. Ieși, hai, nu de la faptul că ai băut ceva, sau dacă ai fumat ceva, că ai stat la soare. Chestia asta îți crește dupaminea. Adictiv. La fel și alergatul. E greu să te apuci de alergat. Dar când ai alergat mult timp și apoi renunți dintr-o dată, e frustrant. E un sevraj chestia asta. Dacă e cineva care alergă în mod constant, știe chestia asta. E foarte frustrant să mai poți să alergi. Pentru că ai făcut dependență de chestia respectivă. Și apoi mai e ceva long term. Când mergi alert mult sau fugi pur și simplu, în corp se produc niște hormoni de creștere. inclusiv decreșterea sinapselor. Și aia, în creier, te ajută ca să formezi noi conexiuni. Asta în.
Timp ce faci sport? Pentru că, de exemplu, eu când alerg îmi vin tot felul de idei, se leagă tot felul de lucruri, e ca o erisire a creierului meu, a minții mele. Adică o.
Decirculație care se intensifică. Se știe chestia că dacă vrei... Fie să înveți ceva foarte bine, fie să te apuci de o terapie ca să renunți la fumat sau la droguri, este cel mai indicat, cam cu 2-3 săptămâni înainte de a învăța chestia asta, să faci mult efort fizic de tip alergat. Asta îți facilitează foarte mult fixarea de informație, pentru că acești hormoni te ajută să înveți. E de la animale chestia asta, pentru că ele dacă mergeau mult, ajungeau departe. ajungând departe și dacă acolo găseau ceva interesant, trebuia unul la mână să se întoarcă acasă și doi la mână a doua zi să le dă la capăt. Adică să știe unde au găsit chestia aia importantă. Deci să fixeze spațial informația respectivă. De-aia efortul investit în a merge mult e în paralel dublat de capacitatea de învățare sporită. Și noi fiind urmașii lor, a rămas și la noi chestia asta. Numai că noi nu mai facem efort mult. Noi facem virtual efort mult, la televizor sau cu o cască de VR sau prin jocuri video, dar mergem cu mașina sau cu metrou. Asta e o chestie importantă de faptul că, apropo de cum e construit creierul, creierul este un sistem de noduri. Noduri principale și noduri periferice. Alea principale vorbează așa de numit rich club, care e maxim de conectare a informației. Când se pornește ăla se înconștienți, cu alte cuvinte. Restul, care sunt paralele așa micuțe, doar fiduiesc cu informația celor rich club. S-au făcut studii pe toate animalele ca să vadă ce fel de gene se pornesc în același timp în acel rich club. Se cheamă coexpresia unor gene. Și sunt gene implicate în ce? în învățare, în mișcări și în energie. Metabolism energetic. De ce? Pentru că cel mai mult mănâncă energie mișcarea, învățarea și creșterea. Iar creșterea, cel puțin în creier, adică învățarea în creier, e o formă de creștere, pentru că îți cresc sinapse. Practic, e un mecanism de creștere care e folosit în scop de fixare a informației. Noi ne adaptăm cel mai bine la mediul cum? Învățând, reînvățând și acționând. Și aici se leagă și se complează ce a spus Raluca. E important să ne explicăm mediul, asta ajute la prezice mediul, dar nu-i suficient. Trebuie să ne și iasă acțiunile prin care vrem să controlăm mediul. Adică să prezicem că în cutarea situației a trebuit să fac chestia cutare și să-mi și iasă acea predicție. Cât de.
Important este să ținem cont de asta în obiectivele pe care ni le facem? Pentru o zi, pentru o lună, pentru un an? Spre exemplu, acele rezoluții, să le numim de la final de an, de revelion, când scriem, o să merg la sală, atât o să citesc o carte pe săptămână. Trebuie să.
Fie realistă, cum a spus și Raluca, trebuie să fie realistă. Adică nu cum ne-am dorit, în același mod, excesiv. Ne face.
Rău să nu ne iasă acele predicții? Da, pentru.
Că tot timpul e un counter care spune, dom'le, da, dar poate fi mai bine. Nu vrea să se asemănă cu sucoterea de acasă. Și e o mică eroare în predicție. Dacă e una singură, nu contează. Dacă sunt mai multe, cred că se frânc. La finalul lunii sunt multe. De-aia e și vorba asta că e mult mai sănătos pentru mintea ta să lucrezi cu mâinile la țară decât să lucrezi într-o corporație cu Excel-ul. De ce? Pentru că la țară tu știai că astăzi jobul meu e să sap de aici până la pădure. Am ajuns la pădure, am terminat jobul, e clar, se vede. Și mâinile pe treaba asta. În joburile astea de white colors, nu de blue colors, e foarte greu de spus ce ai de făcut tu astăzi, în combinație cu alți colegi, totu-i instigui pe luni de zile, se mai poate ia mâna. Deci nu-ți vezi rezultatul muncii la finalul zilei. În schimb, în meserile care țin de mâini, țin de artă, în mai mare măsură poți să-ți vezi la finalul zilei rezultatul și asta face bine creierului, pentru că poate să-ți spune că, uite, mi-a ieșit din nou și de o vreme îmi iese chestia asta. Și asta setează creierul că tu ești bun. Serios de competență este un istoric al acțiunilor tare reușite. Legate de ceva, contexte specifice, nu în general. Pentru că eu sunt bun la asta, nu sunt bun la aia, la alta. Dar e important, esențial, să fii la măcar două, trei buni. Adică să știi că, în mod normal, îți iei lucrurile respective. Și, practic, ca adulți, aia învățăm să facem. Aia e competența, nu? Știu că ești bun la chestia asta și eu merg pe nici asta. Pe altceva nu mă mai interesează, de căreare ori. Un copil nu face asta, Harina, de exemplu. Sau un adolescent. El încă explorează, nu știe exact ce îi poate să iasă. În timp își vă da seama probabilistic cam ce iese și cam ce nu iese. Și se vaxa pe ce îi iese. De-aia adulții sunt previzibili, te poți baza pe ei. Adolescenții sunt imprevizibili, nu te poți baza pe ei. Și noi aprecim oamenii care te poți baza pe ei. De ce? Că sunt previzibili. Orice fel de chestie care putem prezice cu succes, fie la alții, fie la noi, asta ne echilibrează echilibrul corpului, a minții, cum spunem noi, dar și fizica corpului. Cred că.
Bifează acea predicție pe care ai făcut-o. Da. Suntem.
Construiți să prezicem cu succes. Dacă nu prezicem cu succes, ne putem inclusiv îmbolnăvi și cu mintea și cu corpul. Poți să.
Explici asta, cum poți să te îmbolnăvești? Asta e.
Psiho-Neuroimunologia. Deci, practic, e legătura dintre sistemul nervos și sistemul imunitar. Cele două sunt rude, nu știu dacă știți. E o poveste foarte lungă, vechită de 100 de milioane de ani, care a început pe vremea primilor pești care aveau fălci cu osoase și și-au schimbat dieta. Puteau mânca și burgări. Chestia e că ce mâncau nu puteau încă digera, că nu aveau sistemul unde a digera mâncarea respectivă și au făcut o simbioză cu bacteriile. care i-a ajutat să digere noua mâncare. Dar bacteriile trebuiau ținute la cutie să nu mergă dintr-o corpucă, că îi omorau. Și s-a imediat sistemul digestiv. Dar trebuia și un pasnic pentru sistemul digestiv, ca să păzească cu bâtea, să nu iasă bacteriile din sistemul digestiv. Și cum s-a întâmplat chestia asta? S-a dublat genomul acelor ființe și din genele care se ocupau de sistemul nervos primitiv al lor s-a făcut un rând nou de gene cu o funcție ușor modificată și a făcut ce se cheamă sistemul imunitar adaptativ sau dobândit. care avea jobul primordial să țină bacteriile sub control, ca să poată să trăiască în simbioză cu ele. Acel sistem îl avem și noi. Avem două sisteme unitare. Ne naștem cu unul, tu știi că ești mediu, și pe al doilea îl dobândim după naștere, prin contact cu mama, cu mucoasele mamei, cu laptele, cu vaccinurile, cu copiii de la grădini și aia mai departe. Deci ăsta, al doilea, e derivat din sistemul nervos central. Și nu știți, dar sistemul imunitar celulei de acolo vorbesc unele cu altele, ca și neuronii. Știți cu ce vorbesc unele cu altele? Cu serotonina, acinericolina, dopamină, glutamat, GABA, exact ce fac neuronii. Aceleași chimicale pe care neuronii le folosesc ca să vădesc între ei și sistemul imunitar le folosește. Wireless, da?
Nu mai sunt legați de fire, cum este sistemul neuronal, este legat de fire. Este un wireless pentru că poate să călătorească peste tot. Dar funcția.
De bază aia de a fi sentinele a rămas. Noi credem că linfocitele astea ne apără de COVID și de, nu știu, bacteriile din apă. Nu, pe lângă chestia asta, ele non-stop ce fac? Sentinele. Adică eu ies în toate organele, patrulează și primesc de acolo mesaje și le duc la creier și dau o stare permanentă, non-stop, a corpului către creier. Pentru că asta e echilibru, e homeostazia. Creierul citește permanent homeostazia corpului și în funcție de asta spune, acum mi-e foame, acum mi-e sete, acum vreau să dorm, acum simt nevoie de explorare. Sau acum simt că nu mai am energie.
Cum atunci erori de predicție desîntâlnite pot să îmbolnăvească creierul? Am înțeles cum funcționează sistemul imunitar și că este rudă. Erorile în.
Predicție, dintr-un mecanism normal și unicel, cresc inflamația pe loc. De ce? Pentru că inflamația long-term te ajută ca să te bați cu o boală, dar short-term îți dă un puseu de energie. Deci practic e o jmecherie care îți crește pe moment energia. Orice fel de eroare. Prezinte-ți pe mine că ceva nu e în regulă. Trebuie să vezi ce s-a întâmplat cu schimbarea respectivă și să faci un update. Pentru asta ai nevoie de energie. Și această creștere de energie... Ați văzut filmele cu Furios și Iute, aia e Fast and Furious. Erați mai mici, nu? Și era o jmecherie, cum făceau ăia raliuri pe străzile din diverse orașe, că la mașina modificată îi puneau un rezervor de la cu azot. Și când nu mai făcea față motorul clasic, băga robinetul de azot. Asta este inflamația pe moment. E un rezervor de azot la mașină care îți bagă un boost de energie pe moment. Chestia este că dacă ai multe asemenea eroare în predicție, ăsta rămâne cu rezervorul pe ON tot timpul și tu rămâi cu o inflamație cronic ridicată. Deci eroarea.
De predicție îți crește inflamația. Da. Pe.
Short term e bine, long term e rău. Cumva asta.
E hormeza, nu? Că hormeza presupune un efect benefic al unui stres de scurtă durată la care tu lași corpul să se adapteze. E ca.
Și cortizolul. Noi îl numim hormon de stres. În mod agresiv. Dacă n-ai destul cortizol la naștere, mori. Că e primul mare șoc pe care îl ai, când ești de mama. Și copiii care nu au destul cortizol mor la naștere. Deci, practic, e un hormon care te ajută la te adapta rapid la schimbări de mediu. Dar, iar, short term e esențial. Dacă rămâne sus long term, nu-i bine, că îți dă o dispoziție nasoală. Și cel mai rău este când deja nu-l mai ai sus, îl ai sub medie. Când ai ieșit în depresie cronică sau în burnout, cortizolul este la pământ, nu e sus. Și aici, în momentul ăla, nu mai faci niciun efort ca să te adaptezi. E nasolă chestia asta. Deci, dacă te-a vărsit iubitul, crește sus cortizolul și simți nevoia să te reunifici cu el. La fel când copilul se pierde de mamă. E același mecanism. Deci, în short term, îți face bine, îți cultivă relațiile, cum ar veni, îți le prezervă, dar în long term, cade și în momentul respectiv, organismul nu se mai adaptează. Dar inflamația rămâne sus. și îți mănâncă creierul. Deci inflamația periferică afectează conexiuni din creier în cea mai mare rețea, din creier în rețea de căvără, default se cheamă, care ne ajută să facem predicții confort cu experiențele, ala e principalul dirijor conștient din capul nostru, și acele rețele îi mănâncă sinapsele inflamația. Stressul cronic. Da. De-aia și felul în care oamenii cu depresie, care au, de exemplu, această energie afectată, văd altfel construcții alămini din jur, și aia trecută, și aia prezentă, și aia viitoare. Există o.
Soluție pentru asta? Da, de.
Exemplu, ce-i povesteau în șurul Alucării, că ne ocupăm în ultimii ani, noi antrenăm memoriațiul biografic, adică amintirile. Foarte simplu facem. Acum facem putin mai high-tech. Dar inițial a fost low-tech rău de tot. Și aia a prins bine în pandemie că a fost low-tech rău de tot. Adică ne jucam cu borcănașe cu mirosuri casnice. Aleam 15 borcănașe cu ce poți întâlni prin casă. Ceapă, vin, dizolvant de vopsea, motorină, spirt, cafea, portocală, tot felul de chestii. 15 borcănașe. Le luai borcănașul și-l miroseai. Și dacă te vedea vreo amintire, în momentul ăla în cap, o povesteai detaliat. Cât mi-a detaliat. L-aveam 5 ani, eram în bucătărie la bunica, era vară afară, geamul deschis, se văd afară copacii înfloriți, în mijlocul ăsta ceapă, nu știu cum n-ai ba. Deci, practic, acest gen de reamintire, făcută timp de o lună, de dor peste putemână, 47 minute pe zi, le schimba creierul. Cât timp? o lună, de doar pe săptămână, 40 de minute pe zi. 40 de minute. 45. 45. Eu vorbesc, pentru că oamenii povesteau destul de mult, alții mai puțini, trebuie să te tragi de ei. Dar pe oameni sănătoși, nu numai că le modifică performanța de a-și aminti chestii nebănuite, nu știu cât de adevărate sunt, bineînțeles, nu le poți consulta de câte aveau 5 ani, dar crește mult volumul de amintiri pe care și-le amintesc, crește mult ușurința, cel mai speriat acolo este că le se modifică creierul. Deci rețele din creier scad conectivitatea în funcție de acest training și le scade inflamația. Deci după o lună le scădea nivelul de TNF alfa. Citochină pro-inflamatorie se măsoară la Covid și la alte chestii de genul ăsta. Deci practic aia a scăzut significativ statistic. Văzut pe.
Analize. Văzut pe.
Analize, făcută la Parhon. Deci, e nebănuit efectul pe care îl are această reamintire asupra corpului, și mai nou, o facem și mai high-tech, combinind cu, iar, chestia asta. Și, ovesteam, Raluca, că avem variante și customizate pe fiecare om în parte. Omul care urma să vină la noi ca și subiect, trimitea mai întâi un fișier cu șase imagini din perioadea de viață când a fost bine, și cu mintele, și cu sufletul, și cu corpul. Și erau imagini, zgomote ambientale sau melodii și mirosuri asociate cu acea perioadă. Și se mixau astea în cască VR și cu audio și cu un dispersor de mirosuri. Și practic se vedea în curte la bunicul, avea 5 ani și era bunicul și bunica acolo la masă pe fotografie respectivă, mirosea ceapă și se auzeau găinile. Și aia era suficient ca să activeze o amintire de acea vârstă pe care și-o povestea apoi detaliat. Acest gen de activitate crește optimismul, să știți. Deci, cu cât, de exemplu, e mai nostalgică amintirea, cu atât te vezi tu mai bine în viitor. Deci orientarea spre acțiune în viitor și optimismul sunt manipulabile prin amintiri. Ce are tanda comanda? Ce are trecutul cu viitorul? Păi da, că dacă nu știi mecanismul că, de fapt, viitorul încă e dependent de trecut, nu te-ai gândit. Dar așa este. Noi tot timpul proiectăm în viitor ce-am trăit. Probabilistic vorbind. De-aia e important cum vedem acum trecutul, pentru că noi, de exemplu, cum ne jucăm acum? Cu trenii de genul ăsta în care îi pompezi omului în prezent multe amintiri plăcute din trecut, așa fel încât mașinăria de probabilistică a lui să ia mai mult în calcul fericirea. Și o proiectează în mai mare măsură în viitor. Aia-i optimismul.
Cum putem să facem asta? Adică, ce putem să facem noi, de exemplu, în afara unui laborator, cu lucrurile pe care le gândim sau ce să ne amintim? Păi și.
Voi aveți acasă borcănașe, nu? Folosim burcănașii?
Asta facem?
Deci am făcut asta în pandemie, când s-a închis laboratorul, că era totul sigilat. Trebuia să îl țârgem datele mai departe, pe funduri europene nu te oprești. Norocul nostru a fost că era low-tech și că nu foloseam parfumuri speciale, ci era tot ce aveam pe acasă, prin cămară. Păi și.
Zine cum facem? Deci luăm borcănașii, trebuie să fie 15? Nu neapărat. Ok. Luăm.
Un număr de borcănași. Conținează, practic, numărul de minute pe care îl poți folosi, nu neapărat numărul de borcănași. Adică să fie ca undeva până într-o oră, dacă se poate. Cam asta e important. Oricum peste 35 de minute și undeva spre o oră. 35 de minute în care? O să o cotește că un training de tipul ăsta începe să fie eficient ca după 35 de minute. Și în.
Alea peste 30 de minute, deschid cât un borcănaș, îl miroș și încerc să-mi aduc aminte cât mai mult. Da, și.
Cel mai bine ar fi cumva să vezi cât mai mult în detaliu, încât să-i gândești, ok, ce emoție simțeam atunci, o mai simt și acum, de care este? De la 1 la 7, cât de plăcut sau de plăcută este? Le gândesc.
Doar sau le povestesc cumva? Ar fi.
Bine să le povestești. Dacă nu e cineva, noi o făceam online, adică era un trainer de partea asta, la altă parte a ecranului și acasă era fiecare subiect în partea. Dar poți să faci ceva pe un portofon, de exemplu. că te povestești cu cuiva, că aș mai vorbi ca aici, lângă tine. Știi? Pentru că vorbind îți vin mai multe detalii. Dacă doar te gândești să terminăm repede episodul. Cu cât intri mai multe detalii, ăsta, ca la biliard, pe următorul rând amursează. și contează foarte mult detaliile. Nu neapărat cât de plăcută sau neplăcută este amintirea. O să fiți surprinși că mirosul care, la prima vedere, păreau nasoale, gen motorină sau ceapă. Cine a spune că e frumos îi place mirosul de motorină sau de ceapă, sau e dizolvant. Veți fi surprinși, mirosul de motorină, ce amintiri plăcute poate să scoată din oameni. De fapt, îmi aduc aminte că eram cu bunicul care avea o mobră veche și era în fiecare weekend și o repara în garajul lui și eu stăteam cu el și povesteam. sau făceam navetă la Cluj și în gara dădeau oia cu motorină pe alea de tren. Și toată copilăria, toată adolescența îmi vine în cap. Deci, practic, nu mirosul în sine contează, ci amintirea contează și inclusiv dacă printre acele amintiri sunt și unele care ne-i plăcute, pe ransamblu efectul este unul benefic. Adică faptul că îi dai ocazia să reconstruiască Acele amintiri, ăla e benefic. Nu valența în sine amintirii, ci reconstrucția în detaliu este benefică. Ok, deci.
Este un instrument cu care putem să nebunătățim viitorul. Prezentul și.
Viitorul, că prezentul nu prea există. Am zis.
Că nu există, de asta am zis să evităm prezentul, pentru că am zis că nu există. Dar legat de asta și legat de cum am înțeles cum funcționează creierul, dă-ne niște sfaturi despre ce putem să facem noi Ca să ajungem, poate, la starea asta de fericire, dacă aia e posibilă, sau dacă fericirea nu este posibilă, care este cealaltă stație la care ne este bine din punct de vedere mental și din punct.
De vedere al creierului? Asta cu fericirea ai tu de la Aristotele Moștenire, că el văduia la căutarea fericirii și, de atunci, în Occident se tot caute fericirea, dar nu în alte civilizații, în Occident. Sinsul nicărât de că, de fapt, fericirea, așa cum o știm noi, E verișoară cu exaltarea, ca să nu uiți și altă stare care face pe fund de sex. Astea sunt step de moment. Nimeni nu poate spune că e fericit tot timpul, decât dacă e amfetamine. Nu fericirea trebuie să o cauți, decât dacă o confunzi ca etichetă cu altele, cu satisfacția. Și studiile arată că, de fapt, cea mai tare stare pe care trebuie să o cauti, să o cultivi, e calmul și satisfacția, nu fericirea. De ce? Pentru că în calm și satisfacție ai tot ce îți trebuie și nu trebuie să faci nimic. De ce? Că dacă trebuie să faci ceva, îți mănânci energia. Deci, e psala perfectă care ai tot ce-ți trebuie, ne trebuind să faci nimic. Și dacă citiți și știți, probabil, că am trebuit să cultiva în diverse religii sau să te filosofeze din Asia, că-i hinduism, că-i shintoism, budism, ce cultivau ei? Calmul, serenitatea, nu fericirea. Calmul este emotia cea mai reglatoare. Adică nici nu are sens să încerci să fii fericit, decât dacă iei ecstazist sau ceva. Adică cum să fii tu un fericit? E o stare de câteva minute, câteva ore. Nu-i de-o viață fericirea. De-aia, cei mai fericiți sunt finlandezii sau care dracu? Alea sunt niște chestii de greșeli de traducere. E vreo satisfacție cu sistemul social, nu de fericire. Dar vedeți, e tot reinterpretat din punct de vedere cultural, după cultura în care noi am fost crescuți. Asta de origine aristoteliană, cu a căuta fericirea. Nu căuteați fericirea, căuteați calmul și serenitatea și satisfacția.
Cum? Asta.
E.
O mare întrebare. Cum căutăm.
Calmul și satisfacția? Unele le-a spus exact cum a spus și Raluca, sportul social. Îți dă chestia asta. Adică să le simți bine integrat în lumea din jurul tău, să știi că sunt oameni care te respectă, sunt tot timpul acolo când ai nevoie de ei. Poți să faci și small talk, nu o chestie neapărat foarte deșteptă, e suficient. Suportul social, pentru noi ca specie socială, este printre principali piloni de well-being. Apoi, important este cum îți planuiești tu activitatea și iei decizii. Adică, cu lingurița, nu cu polonicul. Trebuie să-ți faci un calcul încât, în mare parte, să-ți iasă ce ți-ai planificat pe termen scurt-mediu. Adică să te abții la a face colecție de erori în predicție. Și de energie consumată degeaba. Și să te gândești că, de fapt, viața nu este o cursă de 100 de metri. E un maraton. Durează zeci de ani, durează ca dracu de lung. Ideea e cum ești la un moment dat, nu cum ai fost foarte bun într-o duminică la 25 de ani. Și cum te vezi la un revelion pe la 45. Cât te crești la viața ta? Foarte mult contează în timp ce construiești, nu cât de talentat de entitate ai fost într-un weekend. Creo e o mașină de făcut povești. Tot timpul face povești despre lumea din jurul nostru și despre noi relații cu ea. Și noi nu vedem lumea exact cum e niciodată, nu am nicio șansă. Noi practic vedem construcția Creo de pe lumea din jurul nostru și sunt multe iluzii care le poți folosi ca să vedeși chestia asta, iluziile optice. Dar noi suntem ca și adulți și toată viața ca și adolescenții gameri. Știți cum sunt aia? Aia care sunt dependenți de jocurile pe care le joacă tot timpul. Și noi suntem ca și ei, dar nu neapărat față de un ecran. Față de lumea din jurul nostru, care e un game permanent, care ne prinde tot timpul. Încă de când suntem adolescenți, zi-vă, iubirile, primele iubiri, de la nu știu, 14-15, știți care sunt șansele ca să rămâneți cu un om de care ați fost îndrăgostite pentru prima dată la 15 ani? Niște americani au făcut calcule pe chestia asta, sub 1%. Sub 1%. Și de-aia, dacă îi spui lui fiecărea sau lui fiul tău că n-ai nicio șansă, doamne, ca să rămâi cu ăsta, te înjură și îl fuge de acasă. Pentru că pentru ei, jocul contează nu neapărat rezultatul care nu-l pot percepe ca lumea. Dar se pare că acest gen de experiențe care ne aducăm cu totul, apropo de flow, de care te pierde și de cum povestea ne lucra cu copiii mici, la copiii mici cu mașinusele. La copiii mai mari cu relațiile. Fie că sunt de alegăștii, fie că sunt de cuplu. Dar ăstea îți fac trending-ul pentru mai târziu. foarte mult din ce noi suntem ulterior ca experiență de viață din punct de vedere social, știți că începe. Mai întâi în poveștile pe care le auzim de la bunica și de la mama. Poveștile sunt un bun trainer pentru noi. Apoi jucăm roluri noi ca aia din povești, cum face fiica mea, care mereu e alt personaj, de exemplu. Dar asta, dacă o face un copil, devine mai bun ulterior pe social skills. Minți tu! Mințitul e un bun indicator de social skill. Cu cât e mai elaborată o minciună pe care o face un copil mai mic, îți va da cât de bun va fi ulterior pe social skills. Deci sunt chestii care sunt contraintuitive, cum ar veni. Noi le blămăm, dar nu știm de fapt care e funcția lor. Că e o funcție adaptativă treaba asta. Apropo, iară de cultura noastră cu moralitatea, cu fericirea, cu adevărul pur, cu Aristotel. Ce alte.
Modalități avem de a căuta calmul? Hai să zicem, și la canțâna referim la el ca la o stare de fapt, acum de exemplu sau ok, mă duc și meditez, da? Meditația, mi-ai povestit tot în acel col, este un fel de calmare a creierului din predicții. Când meditez și mă ancorez în realitate, iau acel efort creierului de a face predicții și de asta mă simt calm. Asta e o stare pe care pot să-mi o induc eu, conștient, și-mi trebuie timp, spațiu, voință pentru asta. Cum pot totuși să exercez oarecare stare de calm de-a lungul timpului? Păi, de.
Exemplu, uite, foarte simplu, fiecare seară, de exemplu, o brost obicei pe care o avem e să facem un plan pentru a doua zi. În special dacă avem ceva de rezolvat. Și de regulă și cu ceva backup-uri. Este cel mai prost lucru pe care îl poți.
Face seara. Eu asta fac. Adică mă gândesc la ce urmează... Păi cum altfel? Că am un program, am unei teore... Ca să.
Facă creierul o planificare a ce urmează a doua zi și pe tine personaj în chestia respectivă, știți cum o face? Rulează scenarii în zonele care se ocupă de acțiuni în creier. de pregătirea și desfășurarea acțiunilor. Este aceleași zone în care eu dacă casc, o să căscați o parte dintre voi. Se face automat, e un mirroring. Și creierul preia expresiile mele de căscat, le duc în creierul vostru și pornește fix aceiași mușchi ca să mă intereseze pe mine. Așa înțelegem expresiile pe fața altora. Dar automat, tot așa, reflectăm și acțiunile pe care le urmăm ca să le facem. Și când se pornesc, când creăm nostru zonele de acțiuni, ele o iau de pe bună. Când noi avem nevoie de acțiuni ca să putem să facem acțiuni, de ce avem nevoie în plus? De energie. Și dă semnal în corpul că, dom'le, acum ai nevoie de energie, că uite că noi simulăm niște acțiuni. Tu de aia ai nevoie seara la ora 11 să-ți crească energia și tensiunea musculară? Deci să.
Nu ne gândim la a doua zi. Măi, te.
Miri că nu mai vine somnul. Și aștept la frigider, mai faci vreo două vizite pe acolo. Dar cum.
Îți faci tu programul pentru a doua zi? Îl faci.
Mai repede, nu la ora 9-10-11. E făcut.
Și ai uitat de el? Da. Ok, și asta ar putea să ne țină mai.
Mult în calp. Ca și posibilă cauza ansietății. Asta e o chestie interesantă. Știți că anxietatea se referă tot timpul la viitor, mă rog, prezent și viitor, nu la trecut. La trecut poți să-ți pui traumă, regret, dar nu anxietatea. Ai tot timpul la ce urmează, nu la ce-a fost. Ați auzit de efectul FLIN? Efectul FLIN l-au descoperit aceia care se ocupă de a face teste de inteligență. Pentru că când tu ești testat pentru IQ, întreg vezi Doamne, performanța ta e comparată cu un grup de referință. Femei de 35 ani, românce. Deci trebuie tot timpul că aceia care fac testele să-și facă... norma, eșantionul pe populație pentru care se aplică testul respectiv. E observat că cu cât crește boom-ul economic într-o țară, crește și nivelul de baseline pe testurile de EQ. Cam cu un punct. Cam un punct de o dată de 10 ani. Și a fost limit efectul Flynn. Dom'le, e o legătură între boom-ul economic și creșterea inteligenței, între ghilimele. Într-o țară. Și se cheamă efectul Flynn pentru că un tip, James Flynn, a descoperit chestia asta, care s-a ocupat de inteligență și el a fost fascinat de treaba asta și a zis, ok, hai să vedem ce face, ce duce la chestia asta. Nu se cunosc, de exemplu, mutații din ultimii 100 de ani care se duc la treaba asta. Pentru că e altceva, e un efect al mediului care ne-a impactat cumva epigenetic expresia genelor și anumite chestii din ce nu-i o inteligență sau test de inteligență au fost cele mai impactate. Știți care? Acum 100 de ani, de exemplu, dacă te uitai pe test de inteligență și pe ce numeau oamenii inteligență, nu prea erau oameni care se gândească la abstract și la ipoteticul viitor, ci la concret și acum. În ultima sută de ani, de la minus de toamnă până în anii 2000, pe asta au crescut scorurile la test de inteligență. De la concret la abstract și de la aici acum la ipotetic în viitor. Deci, practic, specia noastră s-a mutat în viitor cu capul și la chestii potențiale, posibile, abstracte, generalizate. Păi asta e ansietatea. Că ansietatea nu este de aici prezent. Ai o mie frică eventual. E ce s-ar putea întâmpla, mai multe variante, mie, în viitor. Și ce.
Crezi că ar trebui să facem noi ca omenire? Să ne adaptăm la această ansietate? Pentru că e bine să fim cu mintea în abstract și în viitor? Sau să revenim mai degrabă? Să ne.
Confuntăm. Pentru că, uite, Raluca a plecat, dar vă spun că asta e chestia. De fapt, dacă aveți fobie de vorbit în public, nu o să vă treacă urmăriți PowerPoint-uri. ci doar vorbind în public. Deci confrontându-vă cu mediul care generează chestia respectivă. Pentru că dacă o faceți până vă iese și vă tot iese, ăla vă dă sentimentul de control și de competență. Fiecare chestie care nu vă place, nu vă regăsește în ea, e un semnal de dezvoltare pentru voi. Nu le puteți vifa pe toate, dar măcar pe alea prioritare. Și nu o să puteți scăpa de ele tot timpul. Deci trebuie cumva să vă confrontați până vă iese. Crezi că.
E un motiv pentru care, în ultima vreme, au luat amploare în media activități de genul zodiac sau numerologie pentru că te calmează în prevința viitorului? Nu e.
În ultima vreme, e veche povestea. Vorbeaia, ele sunt foarte vechi. Dar, într-adevăr, rolul lui Netisandu e terapeutic. Adică ei azi v-a spus, la acestea știu să-ți iei o respectivă. Ești gemen, e Miercuri, e clar că o să faci așa, așa, așa, așa. Tu când pleci de acasă știi cum va fi Miercurea aia. Că a spus Netisandu. Eu regret.
Acum că nu cred în zodiac și o să încerc să cred. Cum pot să încerc să cred în ceva în care nu cred? Pentru că îmi face bine, adică aș vrea să știu că o să am noroc când.
Plec de acasă. Convincerile pe care le aveați pe lumea din jur, inclusiv cele religioase, au un rol homeostatic dovedit, pe well-being dovedit, pe lungimea vieții, inclusiv pe lupte cu cancerul. Deci dacă ai convinceri puternice, privind viața ta, Că are un sens, că ești pe drumul cel bun și că poți explica tot ce-i în jurul tău, ei fără nici cât de fals o faci, nu contează, ci convingerea ta, aia contează, trăiești mai mult. Și știi dacă faci cancer, răspunzi la chemoterapie mai bine. Deci, practic, organismului tău îi face bine chestia asta. E o vrăjeală, dar e o vrăjeală care tu de-aia ai nevoie, de vrăjeal de tipul ăsta. Nu de adevărul pur care te-o apte roade. Și îți dă cu răul de predicție în cap, că tu știi că chestia aia nu e o postie. Și nu.
Că te rade, dar de multe ori nu putem să știm adevărul absolut, și te rade faptul că există o mie de posibilități. Absolut. Și preferi să crezi în truna. Da.
Mai era un moment când eram de studenți, era chestia asta că când ești tânăr, orizontul tău de interesă este foarte, foarte, foarte larg. și cu vârsta se tot îngustează și când ajungi bătrân devine cât un punct. Și acela e punctul de vedere. Când ajungem.
La întrebări din public, trei sfaturi pe care tu, ca neurocercetător, le-i dau oamenilor pentru o bunăstare emoțională, pentru un creier sănătos, pentru o minte puternică? Păi cred.
Că ne-am și spus până acum să-și caute grupuri de oameni care să le asculte convingerile, fără să-i contrazică, să aibă cât mai multe obiceiuri în comun și valori în comun, să facă cât mai multă mișcare în lumină, nu în sală cu fața către perete fugiind pe o bandă. Că aia la cap nu vă face bine. La mușchi, da, la cap, nu. De ce e important și chestia asta? Pentru că dacă tu mergi, nu știu, în parc și ți-ai stabilit că, Doamne, fac o tură în jurul lacu, în funcție de unde ești tu în momentul ăla în jurul lacu, capul știe cât mai ai, cât ai făcut. Și îți dă și nivelul de energie de care ai nevoie exact, calculând toată chestia ochiometric. Și ai și satisfacția mai mare în final. Am făcut trei ture în jurul lacului. E o chestie quantificabilă în creierul nostru treaba asta. Și se face în lumina naturală, nu în dăstea, sau ca un neon de sală. În lumina naturală. Asta e o chestie foarte importantă să știți. Asta cu aflagea, mișcare în lumină. Avea hobby-uri. Nu neapărat cu alte împărtășite, ale tale. Pentru că astea te pot rupe apropo de mașinăria aia de predicții. Nu neapărat trebuie să faci dansar tibetană ca să te oprești din predicții. Nu. Cum îi cerai lucra? Credinărit. De.
Ce.
Crezi că au sporit foarte mult astea cu investitul în hobby-uri în pandemie? Nu doar că erai acasă obligat. Nu. Că era strânsul. Cât chinea pe capul tău. Și asta era relaxant. Te rupea de chestiile cu pandemia și tu făceai un hobby în casă. Știa că aveai curte la bloc, aveai hobby-uri de bloc. Hobby-urile sunt un foarte bun terapeut. În rest, sunt o grăsă de chestii. Asculti-vă orice fel de lucru pe care știi că îți face bine. Chiar dacă, de exemplu, vezi același sitcom de 15 ori. Fii sigur că așa, 15 ore, vei vedea ceva deosebit, nou în chestia aia. E ca și la cărți. Dacă acum încerci o carte și din 85 ani, atunci o o să vezi cu alți ochi decât acum. Și tot timpul ai impresia că ai mai scăpat ceva, între timp, și acum din nou descoperi chestia aia cu alți ochi. Dar în același timp, gândiți-vă, de ce vă place să fredonați când e cea cunoscută? E o chestie terapeutică. Știți asta? Fredonatul e o chestie terapeutică. De ce? Mai ales dacă o fredonezi în paralel cu radio-ul sau cu YouTube-ul. De ce? Că e cel mai bun exemplu sau exercițiu de predicție reușită. Ăla cântă, tu cânti în paralel cu el. Și se însit din nou, și din nou, și din nou. Și, practic, e ca și cum ai face o activitate de task, de job, de fiecare dată cu succes. Practic te vrăjești singur, cântând chestii împreună. De ce ne plac concertele? La concert aia faci, nu? Și o proastă idee a unei trupe e să cânte o piesă nouă. Păi ce dracu merge pentru o piesă nouă? Mergi acolo ca să faci terapie de grup. Mergi cu o gașcă întreagă și ăia cântă refrenul, oprește tot instrumentarul, e doar solistul ăla cântă cu tine și tu faci așa. Cu 15 iubiri în jurul tău. Sau cum făcea Robbie Williams, că el își plindea o țigară și restul se licânta. Și au fost perfect concertul respectiv. De ce e important? Că atunci când țieți și iese totul și te și sincronizezi în mișcări cu cei din jurul tău, toți faceți așa, ca la Queen, pe Wembley. Păi chestia asta te face ca să te simți bine și trebuie... Eu așa am început să studiez despre autobiografic. Că mi-am pus caprostul într-o, din 2009-2010, întrebarea de ce naiba ne simțim bine când povestim despre viață, despre trecutul nostru. De ce ne simțim bine când ne povestim trecutul? De fiecare dată când, făcând ceva, vă simțiți bine și e același efect, e un semn de întrebare pentru voi că chestia aia vă reglează corpul. Pentru că e un indicativ, un indicator care pleacă din corp, e interocepție, ajunge în creier, intre lumea din jur și ne spune că chestia respectivă e homeostază, este echilibru. Amintirile, așa cum am spus și am dovedit-o, au efect homeostatic. Dar, la fel, are și muzica. Pentru că muzica aia pe care o cunoaștem, în așa halcul putem să o fredăm ca și soristul, e parte din amintirile noastre, e parte din trecutul nostru. Și are rolul de a ne regla prezentul și viitorul. Predicțiile reușite ne reglează. Deci să.
Practicăm mai mult din lucrurile care ne plac, practic. Și asta e destul de intuitiv, dar... Și, dar.
Același timp, lur cu lingurița chestii noi, dacă se poate, zilnic. Pentru că doar aia vă asigură cumva adaptarea pentru viitor. Deci asta, unele vă asigură echilibru, dar în caz de criză, ceva trebuie să vă asigure adaptarea. Și aia vă asigură menținând în funcțiune mecanismele astea de a ghici viitorul și a adapta flexibil la viitor. Deci mult de asta, dar și puțin constant nou, tot timpul. Și altceva decât ai făcut. E important să vezi că e de legătură între ce știi tu cu alte chestii. Știți care sunt cei mai bine adaptați oameni? Ăia care, de exemplu, au prieteni foarte diferiți. Așa de diferiți că nu pot să-i chem pe toți la aceeași petrecere. Că se bat între ei. Dar ei sunt un nod de informație între oameni foarte diferiți și, practic, schimbă informații din toate părțile astea, ei fiind ăla care integrează această informație care par foarte discordante. Asta îi face bine omului ca și receiver de informație.
Bun. Informații super valoroase. Să vedem dacă sunt întrebări. Sper să mă țină vocea asta până la final. Nu, că.
Răspund eu nu.
Având experiența asta cu depresia și simțind efectiv incapacitatea creierului pe care o ai în acele momente de a gândi cum trebuie și de a lega conversații, după ce ieși din această stare, totul revine la normal. Curiozitatea mea este, există posibilitatea să rămâi cu sechele după o depresie? Adică să nu-ți revii la capacitatea normală a creierului? Stai, trebuie.
Să ai seama că răspunsul e că e posibil. Evident că e posibil. Ca și pe orice boală. Și pe Covid e aceeași poveste. Dar ce e important să sublinezi, pentru că asta nu s-a spus nici înainte și e mai puțin cunoscută. Depresia nu se afectează doar felul în care vezi viața acum sau vezi trecutul. Ci sensurile care arată că îți afectează felul în care îți imaginezi viitorul și mai ales acțiunile tare în viitor. De aia nu te mai... priviși din pat într-o ghilimere sau pleci de acasă să făci chestii. Pentru că creierul este în incapacitatea de a se vedea într-o postură viitoare făcând lucruri. Deci iar ajunge la chestia cu viitorul, predicția și acțiunile. De aceea, practic, mișcarea face bine inclusiv la așa ceva. Deci, lucruri care foarte mult timp au fost ignorate, mișcarea, alimentația, inflamațiile, astea sunt factori care sunt mână-n mână cu depresia. Controlându-le cumva.
Ajunge la prevenție. Cunoașteți cazuri care au rămas cu sechele în urma depresiei irimediabile? Cred că.
Oricine cunoaște care e cât de putin în domeniu. Dar, cum să spun, să nu se confunde depresia cu tristețea. Când s-a murit cineva, aia-i altceva, nu-i depresie. Ce numim popular depresie, de fapt, tehnic se cheamă o tulburare de neurodezvoltare. Adică creierul acestor oameni este construit încă din copilărie, adolescență, în alt fel. Ca și la oamenii cu ansietate, de exemplu. Oamenii cu stres postraumatic. Deci e o linie de dezvoltare a creierului. Deci el așa vede lumea. El poate fi reglat și anumite excese pot fi strâns sub control, dar oricum va vedea altfel lumea. Nu poți să vii cu o băghetă magică și să fii opus că ai făcut terapie. Aia ți-o poate confirma și Raluca. Nu, e vorba că tu ești construit într-un fel care nu neapărat e neapărat rău. Adică tu poți să te trăiești foarte bine și e ok așa, exceptând anumite excese, stări de excese care pot fi controlate cu medicație, cu psihoterapie, cu așa mai departe. Dar e un mod de construcție a creierului. Și trebuie să fii conștient de chestia asta și să tragi de tine, exersând chestiile care cumva acest mod de construcție te țin în frâu ca să nu le faci. Cum ar fi a te imagina în viitor, făcând lucruri. Zilnic. Deci încearcă să faci exerciții de imaginație. Cum ai face în cutare situație, dacă ai fi în acea situație? Ăsta e o mecaniză care te salvează de aceste stări. Da, mulțumesc mult! Cu plăcere!
La bolnavii cronici, care sunt mereu într-o inflamație cronică, practic predicțiile nu sunt cele mai bune, iar trecutul la fel, nu dezvolte ceva bun. Ce metode ne dai pentru a prosti creierul care știe că realitatea este rea, dar ar trebui să fie mult mai bună? Realitatea trebuie să fie mai bună. Și cumva să prostiți creierul încât să... Păi este.
Placebo. Ăsta e placebo. Numai că la unii funcționează mai bine decât la alții. Cum ar.
Trebui să fie?
Hai să zic cum e pe invers. Știți cum e efectul placebo pe invers? Nocebo, da? Și probabil că știți acele studii când s-a făcut testarea de vaccină pentru Covid. Și unii erau grupul care primeau vaccinul și alții primeau placebo. Și nu știau că sunt, erau pe blind. Nu știau că sunt în grupul de control. Și cam 35% dintre aceia din grupul de control dezvoltau febră și frisoane. Pentru că ei știau care ar putea să fie efectele secundare la vaccin, nu știau că nu au luat vaccinul și au luat placebo și creierul declașa frisoane și febră ca și cum ar avea vaccinul. Asta e nocebo. Dar, în egale măsură, te poate proteja de chestia asta. Exemplu, e foarte tricky dacă ești bolnav și ieși și în spital. Și ai mai fost în spital de mai multe ori. Pentru că creierul știe ce înseamnă spital și declanșează inflamații doar pentru că știe că mergi în spital. Știe că.
Trecutul nu a fost bun, adică previziunea nu este roz și atunci nici o pastilă nu poți să vii să-ți dai o pastilă care să zică că te vindecă. Aici e.
Foarte ușor de păcălit creierul. Nu știu dacă știți, dar are mult mai puternic efect o pastire dacă este mare și colorată decât dacă e mică și albă. Cu fix aceeași substanță. Că pare mai seriosă. Vorbesc serios! La fel, cu când mergi să te injecți și alte detalii sofisticate, e clar că te vindică chestia aia, decât dacă e o pastilă. Asta-i placebo. E o poveste. Dar chestia că creierul, dacă are experiență cu ce înseamnă pastile, boala ta și simptomele, singur își face povestea pe care îi convine și o spune corpului până corpul răspunde la acea poveste, ca și la nocebo. Doar că ăsta-i placebo. De-aia sunt oameni care parcă se vindecă de cancer sau ceva din ăsta. Foarte mult contează cât de bine se ține creierul de povestea în care crede foarte mult. Și are foarte multe pârghii în a controla corpul. Pentru că cu aia se ocupă. Oricum, nu doar când ești bolnav. Tot eu face chestia asta. E acolo ca să te ține pe tine în viață. Doar că trebuie să creade foarte bine în chestia respectivă. Fără îndoieli. Sunt oameni care se vindecă foarte ușor din placebo. Dar mor din altceva. Mor din gambling. Din sport extrem. din investitii prostești, pentru că ei nu au percepția riscului. Și fac ușor adicția de promisiune de câștig. Deci, pe de-o parte, nu mor de bol de stres și se vindică foarte ușor, pe de-altă parte, se bagă singur în belele. Dar nu e o variantă perfectă. E cu dus și întors fiecare dintre ele. Dar trebuie cumva să se găsește echilibru. De ce lucruri toxice pentru sănătatea creierului? Într-un mod scurt, clar și concis? Alcoolul, mâncarea asta cu grăsim și cu zahăr mult, statul sedentarismul, stați tot timpul la televizor, a fugit de lumină. Ați observat că bătrânii au prost obicei să fugă de lumină? Și acasă, dacă stau vara, trag dea periile, că bate soarele și se strică acovorul. Știți cât de mult strică lipsa de lumină creierul? Deci e testul ăla care îți măsoară clinația, adică dacă ești în prag de demență sau de alzheimă, se cheamă MMSE, Decretul Cognitiv. Dacă apriși testul ăla la finalul primăverii, mă rog, undeva prim-marte-aprilie, și la finalul verii, undeva în august-septembrie, la fix aceiași oameni, ies mai bătrâni cu 5 puncte, mai strigați la cap cu 5 puncte în martie-aprilie, decât aceiași oameni în august-septembrie. Atât de rău face lipsa de lumină creierului. Și cu cât ești mai în vârstă, face mai mult rău. Deci asta e o chestie importantă cu lumină. Se stabilești planuri de viață nerealiste. Și tot timpul să ai doar obiective care sunt peste 10 ani. Nu, tu trebuie să ai și niște chestii pe care le poți măsura zilnic sau săptămânal, ca să poți să bifezi. Că ai avut un succes. Ce să nu faci? Stai în singurezi. Oamenii care trăiesc singuri, trăiesc mai puțini. Și mor repede. Și se bolemesc ușor. Și ea o ajungă mai repede la obezitate, a un nivel de inflamație mai ridicat. Deci sunt de folie marcările aștia nasoli la singurătate. Mai avem o întrebare acolo. Pentru o persoană aflată în depresie, înainte de culcare ați spus că nu este indicat să se gândească la ziua de mâine. Ce ar putea face ca să adormă mai ușor, mai ales dacă are și insomnii? Păi... Insomniile sunt legate de aceste gânduri, cum le-am spus și la loc al ruminației se cheamă. Când te gândești la viitor, dar într-o manieră catastrofică și tu faci planul A, B, C, de backup și mai departe și vezi tot într-o manieră defensivă. E foarte greu să le poți controla. Dar, uite, e un exercițiu care e dovedit că are efect în special pe controlul ruminației, la gândurile astea de care vorbeam. În creier sunt niște rețele care se cheamă de funcții executive, care sunt un fel de dirijor activității creierului, special când e vorba de a controla lucruri nerelevante. De exemplu, mergi pe stradă, conduci mașina și dacă ești cu geamul deschis, te bâzie chestii din jur. Alea sunt stimuli distractori, care te pot impacta și nu poți să conduci mașina. Sau, alea sunt exterioare, interioare sunt luminațile, gândul care vine peste tine. Și atunci, un foarte bun exercițiu, dacă ar trebui să ții de el ca și cu aia cu borcănașele, sunt niște sarci de memorie de lucruri, se cheamă. Sunt mai multe versiuni, unele se cheamă N-BEC, altele se cheamă DG-SPAN, reverse DG-SPAN. Îți dă un exemplu. N-BEC. Se cheamă... Pe un ecran apare random câte o cifră, una odată, de la 1 la 10. 4, dispare. 1, dispare. 7, dispare. 5, dispare. 6, știa... Și la final, e o întrebare, trei BEC egal cât? Aia înseamnă că tu trebuie să-ți-ai minte tot șirul ăla, și să înveți care a fost a treia din coada. Poate să fie patru bec, poate să fie cinci bec sau șase bec. Dacă faci chestia asta aproximativ o lună și jumătate, două, culmea și aparent fără legătură, de înțeles, îți scade scorul la testuri de depresie. Ai spus, ce dracu are asta cu depresia? Că depresia e pe bază de emoții. Nu e pe bază de emoții. E pe bază de felul în care creierul poate controla construcția de informații. Și acest antrenament îi dă mai mult power în a-și controla elementele distractoare care pot băzăi fără sens. Va fi luminațiile. Deci scad luminațiile dacă se exerseze memoria de lucru. Aia o poți face gratis, fără cef de terapeut. Pe net le găsești gratis chestiile astea. Căută Ian Beck.
Aici mai avem o întrebare. Până ajunge microfonul, vreau să vă spun că când o să plecați, o să primiți aceste goodie bags, în care o să aveți o agenda, o să aveți o mapă în care o să aveți un rezumat a ce s-a întâmplat astăzi, de aceea am vorbit cu Raluca și cu Dragoș, și aveți și o carte care se cheamă Antidot pentru depresie, scrisă de doctor Lisa Miller. Cartea e oferită de prieteni aștia de la BookZone, cărora le mulțumesc pentru asta. Și mai avem o întrebare aici. Bună, Dragoș!
Aș vrea.
Să te întreb ce se întâmplă cu creierul nostru atunci când suntem în stare.
De transă, hipnoză?
Acum depinde ce de a se facă în stare de hipnoză, știi? Adică în stare de hipnoză faci multe operații. Ce pot să spun eu este că nu te-ai aștepta să se întâmplă himnoza. Pentru că e la tău himnoza ca fiind un fel de panacea universală care te vindecă de orice. Nu prea e așa. Adică, de exemplu, de anumite fobii sau anumite stress pot să scap să zicem. Dar este și un mijloc foarte bun de implantat memorii false. În funcție de cum se pun diverse întrebări, unii pot să ajungă să integreze contenutul sau sensul acelor întrebări în propria autobiografie și să apară construcții false, de memorii false, care nu s-au întâmplat niciodată, dar apare încorporate în mintea ta. Tot timpul face creierul chestia asta, automat. Ca memoria marturilor la proces, da? De aia, de fiecare cand te aduci aminte o chestie din viata si pe fundala de sugestibilitate specific himnozei vine ceva care pare ca completeaza, da sens la amintirea ta, creul tau o incadreaza ca fiind propria. Se regaseste in chestia aia si o lipeste de amintirile tale. De aia e foarte tricky asta cu himnoza. E impacatare, da. Si dupa aceea, cand esti constienta, iti vine ca si cum ar fi memoria ta. Poate fi.
O modalitate prin care să-ți păcălești creierul.
Atunci când, apropo de ce spunea doamna prima oară de vreme. Da, este. Dar trebuie să ai grijă că e celebru cazul cu... Unii din America au fost luați de FBI, în cuplu, pentru că copiii au spus la școală că făceau oritori sataniste în pivniță și omorau oameni și capre. Și de fapt a fost o invenție, adică niște amintiri false pe care copiii le-au generat învățând niște filme. Bine, erau niște copiii de, nu știu, 10, 8, 7 ani, ceva din genul ăsta, da? Deci, practic, au ajuns să aibă memorii false datorită unor filme la care se uitau și să le proiecteze ca și cum s-ar fi întâmplat la ei acasă. Deci, e foarte riscantă chestia asta. Cum gestionăm.
O stare de burnout generată de o criză de sens? Acum... Deja.
Vezi si cauza incorporata in diagnostic. Burnout-ul in sine, clinii vorbind, nu exista. Este eticheta cumva mai acceptabila cu cultural incorporatie. Adica nu spui ca e depresie, spui ca e burnout. Deci cam asa ceva, ca sa nu spui ca e o chestie medicala. Dar de fapt e o forma de depresie. Este o continuare extrem la stresul cronic. Stresul cronic și depresia vin la pachet cu sentimentul că nu are sens viața. Că nu mai găsești niciun fel de dorință în a trăi și a face chestii. Este un simptom. Adică cauzalitatea.
E inversă, de fapt. Este întâi depresia și după aia există sensul. Exact. Este.
Ca și cu amintirele neplăcute pe care le ai în depresie. Nu din cauza amintirii neplăcute faci depresie. E bine.
E ideea că nu te simți bine la locul de muncă. Adică totuși ar fi un paradox, că în mod normal trebuie să fie aceeași stare, nu.
Și colo și colo, și totuși nu-i așa. Depinde. Oamenii care spun că au burnout, nu doar la muncă nu se simt bine și se dau bolnavi sau nu au productivitate. De regulă și acasă au diverse simptome. Adică se cade cu toți, se izolează, consumă diverse chestii și așa mai departe. Adică nu poți să doarmă, ori se grașă, ori slăbesc foarte mult. Deci au impact și acasă. Dacă nu e niciun fel de impact acasă, nu-i burnout. Începem să spunem că nu te regăsești din ce faci, te pliciseste, e sub nivelul tău, nu se trece cu colegii sau cu șeful, dar nu-i burnout. Burn-out-ul e o formă de depresie, de fapt, și îți afectează în general toată viața. Dacă tu când ai ieșit la 5 de la serviciu ești bine mersi, n-ai burn-out. Eventual poți spune că nu te regăsești în ce faci. Suntem mulți care nu ne regăsim în ce facem la un moment dat. Îți schimbi job-ul sau oricum găsești un hobby acasă. Dar nu înseamnă că asta e vestea bună. Nu înseamnă că ai burn-out. Sper că.
V-Ați notat. Idei în acest carnetel bunbine. Și vă rog din suflet să vă notați când plecați acasă, acum, înainte să plecați, să vă notați odată o oră la care să vă întoarceți la aceste idei și să încercați să le puneți în practică, să stabiliți când o să faceți acele relații, când o să vă dezvoltați spiritual, când o să vă căutați acele valori, când o să calmați creierul din a face predicții, Ce o să-i dați cu lingurița nouă în fiecare zi, astfel încât el să rămână calm, dar să se și adapteze la viitor? Vreau din nou să mulțumesc partenerilor noștri. Vorbim de rețea privată de sănătate Regina Maria. UniCreditBank, care ne inspira Aqua Carpathica, care ne-au hidratat și Carte Blanche, care ne-au hrănit. Și BookZone, care v-a pus o carte în această sacoșă, pe care o să o primiți la plicare. Nu uitați că avem un site, se numește bunbine.ro, acolo avem un newsletter. În acel newsletter anunțăm pentru prima dată următoarele evenimente pe care le facem. Save the date, următorul eveniment o să fie pe 26 mai. Nu vă spunem încă subiectul, o să-l aflați în curând, probabil cam în două săptămâne maxim. Și cam atât. Mulțumesc foarte mult că ați venit aici, că ați ales să participați domenica la eveniment și dragoste. Mulțumesc multe, Doru!
Multumesc!
More from Mihail
Tu știi câtă sare consumi zilnic? Te uiți vreodată la cantitatea de sare de pe eticheta alimentelor?
Cât de atent ești la schimbările care apar, la cum percepi mirosul sau sunetele? 👨🏼⚕️☝🏻
Tu cât timp petreci zilnic pe rețelele de socializare? Ai încercat să îți setezi limite?
