Cum ne schimbă rețelele sociale creierul și viața | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Mihnea Măruță

Cum e această lume dominată de soșul Miriam?

Dintr-o dată fiecare om se urcă pe scenă și devine un performer, iar scena este globală. Și asta este extrem de ispititor.

Asta mă sperie un pic.

Tu nu trăiești în viața ta, ci trăiești ca să le creezi amintiri altora. Nu-i o glumă.

Adică, ce putem să facem noi cu copiii noștri?

Expunându-l la ecrane de la o vârstă foarte mică, noi într-un fel îi anesteziem simțul realității. Pierzi empatia. Copiii noștri mai mulți stau în rățea decât domni. Și ecranul însuși are efectele lui, nu doar ceea ce vedem pe ecran.

E ca un drog de fapt.

E ca un fel de hipnoza. Toată presiunea în rețea este cum să fac să creezi un personaj cât mai atrăgător în mințile ce nu poți. Rețeaua te cunoaște, te scanează și te observă mult mai bine decât te cunoști tu pe tine. Mi se pare că Instagram-ul este paradoxal, este cea mai nocivă.

Și atunci eu ce reprezint? Suma tuturor părerilor, a tuturor oamenilor care cred ceva despre mine? Cine mai sunt eu?

Să mă accept așa cum sunt, cu toate defectele și calitățile mele? Sau să tind înspre influențărițele care mi sparcă duc viețile cele mai mirifice, nu doar în România, nu doar în Europa, nu doar în Statele Unite, pe toată planeta, anxietate și depresie? Ce face?

Omule, te salut! Dr. Mihaila aici. Bine ai venit la un nou episod Boabe de Cunoastere. Acest episod este pentru tine daca folosesti social media. Si se pare ca o folosesti, da? Pentru ca aici ma vezi pe mine, aici vezi materialele pe care noi le facem. Si cu totii folosim aceasta social media, doar ca ea poate, uneori, sa devina problematica. Gandeste-te la urmatoarele situatii. Ti s-a intamplat sa pierzi un apus de soare. Numai pentru că ai stat să-l fotografiezi, l-ai imortalizat, el este acolo, prezent, să zicem, în absența lui, pe social media, dar tu l-ai pierdut complet. Tu nu l-ai văzut. Și câte astfel de apusuri ajungem să pierdem. Sau ți s-a întâmplat să iei telefonul ca să citești un mesaj, să vezi oare mi-a scris și să realizezi într-o oră că ai stat o oră să faci scrolling fără să ai această intenție. Să fii complet acapărat acolo. Sau să fii la masă cu prietenii și să simți că nu-i ok dar să ai această tendință să-ți verifici telefonul. Sau, ți-ai dorit vreodată, gândește-te, ți-ai gândit vreodată poate chiar fără să-ți dai seama și gândindu-te la asta acum poate să-ți dai seama, ți-ai dorit vreodată, Să ai viața pe care o afișezi în social media. Dacă răspunsul tău este da la oricare din aceste întrebări, atunci materialul acesta este pentru tine, pentru că adevărul este foarte simplu. Social media este aici aparent să ne învețe, cum înveți aici pe conturile astea, Dr. Mihail. Este aici să ne distreze. Pare ceva gratuit, pare ceva unde totul este posibil, dar toate astea vin cu un pret. Si despre acest pret o sa discutam astazi, despre cum social media ne modifica mintea in fiecare zi si in fiecare ora in care folosim social media de mici copii, până la adulți. Și vreau să mulțumesc celor de la Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și prin asta își reafirmă constant acest sprijin pentru inițiative educative. Și vreau să trecem la invitatul nostru de astăzi, care este Mihnea Măruță. Este jurnalist, este profesor în comunicare, filozof și tată a trei fete, corect? Trei copii, trei fete.

Te salut, Mihael, mulțumesc pentru invitație.

Bine ai venit la Boabe de Cunoaștere.

Trei fete mari, aș zice chiar trei domnișoare.

Eu am două fete și mă interesează în mod direct ce să fac cu ele în prevința social media, dacă am ce să fac încă, dar înainte de a trece să zic la întrebări și am multe, vreau să-ți prezint și cartea Identitate Virtuală, cum și de ce ne transformă rățelele de socializare. Este o operă de artă filosofică, este o, dacă vreți, este o Este un mod foarte util de a folosi filozofia ca instrument pentru a intelege un concept foarte greu si anume social media si ce se intampla in ziua de astazi cu social media pana la ne pierde pe noi. Ca sa incep, cum ti-a venit ideea acestei carti? In ce cautari ai scris aceasta carte?

Această carte e la origine o teză de doctorat în filozofie pe care am scris-o în urmă cu 5 ani, timp de 9 luni și ca să simplific răspunsul, ceea ce am încercat și abia după ce am ajuns la acest gând am putut să încep să scriu a fost unu la mână să încerc să înțeleg în ce lume vor trăi copiii mei, fetele mele și doi la mână să scriu nu doar o teză de doctorat ci un text folositor. Pentru că e plină lumea de teze de doctorat care adună praf în biblioteci, m-am gândit că dacă tot am această șansă să scriu o carte folositoare care chiar să atace un temă Actuală o temă care ne preocupă pe toți.

Și la ce concluzie ai ajuns? Ai zis că te-a preocupat lumea în care trăiesc și vor trăi copiii tăi. Cum e această lume dominată de social media?

Asta e tema unei alte teze de doctorat. Hai să simplificăm un pic. Ceea ce zic eu pe parcursul cărții, și cred că asta e una dintre primele idei cu care să înceapă discuția noastră, este că pentru prima dată în istoria noastră a oamenilor, în istoria omenirii, rețele de socializare oferă această ispită extraordinară oricărui om care are o conexiune la internet, posibilitatea să nu mai fi uitat. care până acum să zicem câteva zeci de ani sau să zicem mai puțin, le era rezervată doar conducătorilor, sfinților, artiștilor, savanților și așa mai departe. Deci doar celor, îmi place să zic acest cuvânt, doar creatorilor de poveste.

Care primeau o statuie, dar acum fiecare își poate face...

Primeau o statuie, rămâneau un titlu într-o bibliotecă sau un monument sau așa mai departe, rămâneau în cărțile de istorie. Dintr-o dată acest lucru s-a democratizat și, aici intrăm deja pe un teritoriu foarte interesant, majoritatea oamenilor care au un cont în social media nu-și dau seama că asta e principala atracție de acolo, adică ei își imaginează Vorbim, comunicăm și am mai departe, dar marea ispită, după părerea mea, este posibilitatea ca tu să lași o urmă în mințile a cât mai mulți oameni, dintre care majoritatea sunt străini. Asta e una dintre principalele atracții pe care ni le oferă social media, adică toți ne temem de moarte, nimeni nu știe ce va fi după moarte, dar pentru prima dată în istoria lumii, avem posibilitatea să însămânțăm cât mai multe memorii de străini cu o bucățică sau chiar cu mai multe bucățele din viața noastră și asta este extrem de ispititor.

Atât de ispititor încât devine de multe ori preocuparea noastră zilnică. Nu este doar, adică nu e o fotografie pe care o pui acolo și zici ok, ăsta sunt eu rămând pentru eternitate aici în social media, ci este o statuie, cum scritul în carte la un moment dat, este o statuie pe care o compunem constant din niște cioburi, din niște fragmente pe care noi vrem să le arătăm și ascundem cu intenție alte fragmente pe care nu vrem să le arătăm.

Ai atins, deja suntem în una dintre temele importante și anume fiecare dintre cei care sunt activi în social media și aici în această discuție mă interesează doar cei care își dau identitatea, nu mă interesează conturile false, mă interesează oamenii care acționează în rețele cu numele lor. Fiecare dintre acești oameni își creează ceea ce eu numesc un EU virtual, adică o dublură formată din totalitatea intervențiilor sale, postări, organizări de evenimente, foto, video, like-uri, comenturi, share-uri, toate astea sunt ca un puzzle. Dar ideea este că acest dublu al nostru pe care îl creăm în rețea este creat ca să fie mult mai atrăgător și mult mai seducător decât noi înșine oamenii reali. De ce? Pentru că numai prin intermediul lui putem să atragem atenția și să ne imortalizăm, cum ziceam, în mințile celorlalți. Deci această caracteristică deja este foarte importantă pentru discuție și anume ceea ce fiecare dintre noi creează într-o rețea pe deoparte arată o bucățică din personalitatea noastră, dar ascunde. O sumedenie de lucruri pe care nu vrem să le arătăm. De ce? Pentru că ni se pare că doar cele interesante și seducătoare merită să fie consemnate. Astfel că fiecare își creează, și a apărut această presiune încă din copilărie, să își creeze un dublu mult mai seducător decât ea sau el însuși. Ceea ce deja ajungem pe teritoriul sanatatii mentale. De ce? Pentru ca acest lucru nu exista pana acum 10-15 ani. Dintr-o data fiecare om se urca pe scena si devine un performer, iar scena este globala. Adica eu stiu ca ma pot adresa planete intregi, Pot să mă nemuresc în mințile cât mai multor oameni și trei la mână pot s-o fac, mă iluzionesc că pot s-o fac în proprii termeni, adică să rămână un personaj cu numele meu așa cum mi-ar plăcea mie, nu cum sunt eu de fapt.

Aici probabil că un instrument al sănătății mintale ar fi să recunoaștem cât de repede se poate diferența între această identitate virtuală pe care o creem sau am creat-o și cel care a creat-o, adică eu cel real. Crede că în carte, din nou mi-a plăcut foarte mult, dai exemplu în unei alte cărți, un scriitor italian care își dă seama că el este de fapt compus din identitatea foarte multor altor oameni. Spre exemplu, dacă ar fi să fac un exemplu acum, eu știu cine sunt eu, dar fiecare om de pe social media... Iar fiecare om de pe social media mă vede în alți termeni, crede altceva despre mine. Și atunci eu ce reprezint? Suma tuturor părerilor, a tuturor oamenilor care cred ceva despre mine? Cine mai sunt eu?

Da, ai citat aici, am folosit în carte romanul 1.1.100.000 al scritorului italian Luigi Pirandello, în care personajul principal descoperă într-o zi că imaginea lui despre sine este foarte diferită de imaginea celorlalți. despre sine. Și asta îi prăbușește lumea, identitatea și relațiile. Ce le spun și studenților mei, și ăsta e un lucru la care ei mărturisesc că nu se gândesc, este că toată viața noastră este o bătălie și un balans între cum mă văd eu pe mine și cum mă văd ceilalți pe mine. Ce fac rețelele de socializare e să pună greutate foarte mare pe a doua, pe al doilea taler. Ceea ce amână definirea de sine și construirea unei personalități autonome. Adică în momentul în care tu ții cont din ce în ce mai mult de cum te văd a alții și vrei pe ei să influențezi și să creezi un personaj extraordinar cu numele tău, nu numai că te pierzi, nu afli cine ești tu. Nu descoperi cum ești tu diferit de ceilalți și care sunt adevăratele tale. Potențialul, valorile, credințele, calitățile, defecte și așa mai multe. De ce? Pentru că toată presiunea în rețea este cum să fac să creez un personaj cât mai atrăgător în mințile celorlalte. Iar presiunea e.

Mult mai mare, pentru că dacă acum 100 de ani mă interesa ce cred oamenii din sat despre mine și erau.

20, acum sunt milioane. Exact. Și aici ai atins un subiect care mie mi se pare esențial și din perspectiva sănătății mentale și dacă îmi dai voie o să îl explic în câteva fraze. Am dat și în carte, într-unul din capitole, acest exemplu tulburător al unei adolescente din Asia care, la un moment dat, acum câțiva ani, a postat pe Instagram următorul anunț în engleză, o să-l zic în română. Foarte important, ajutați-mă să decid moarte sau viață. Pe social media. Pe social media. Le-a cerut? celor care îi dăduseră follow să voteze moarte sau viață. Două, trei mi-au votat moarte dintre urmăritorii ei și fata și-a luat viața. S-a sinucis. De la acest exemplu mi-a venit acest gând pe care l-am dezvoltat în carte și anume, Există în psihanaliză un concept care se numește Supra-EU, care este introdus de părintele psihanalizei Sigmund Freud. Supra-EU-l este, simplificând, vocea aceea severă pe care fiecare dintre noi și-o construiește inconștient în minte și care îi zice mereu, nu ți-e rușine, poți mai mult, doar atât ai făcut. Deci este autoritatea pe care tu o recunoști în conștiență și care îți fixează standardele morale. Deci ăsta e supraeu și mai ales în copilărie și adolescență, viața noastră se desfășoară în relație cu acest supraeu pe care încercăm să îl satisfacem. Nu îl poți.

Controla sau e pur și simplu acolo? Nu îl poți.

Controla, depinde de experiențele tale și nimeni nu știe de ce. Pentru unii tatăl, pentru alții mama, pentru alții Dumnezeu, pentru alții un profesor, un șef și așa mai departe. Dar ideea e că până se definește pe sine, orice om are un așa numit supraeu. Adică o autoritate pe care o recunoaște și care îi.

Vorbește. Până se definește, după ce s-a definit? După ce s-a.

Definit și definirea e chiar De altfel, în relație cu, nu chiar cu uciderea, dar cu anihilarea, să-i zicem, acestui supraeu, adică momentul în care tu te consideri pe tine suficient de matur încât să-i spui, lasă-mă-n pace. Ce legătură are asta cu fata? Legătura cu fata este că mi-a venit ideea, nu cumva, Supraeu încăodată e o proiecție a inconștientului nostru. Nu cumva de când există rețele de socializare transformăm grupul de followeri în acest supraeu, în această instanță pe care vrem să o mulțumim și că îi dăm dreptul să ne judece. Și îți mai dau un exemplu faimos de acum un an. fi ca unei celebre politiciene din România care a candidat la președinție de curând. Nu știu dacă ți-e minte povestea. La un moment dat, Dacă vrei zicem și numele, e vorba de Elena Lasconi. La un moment dat, fica ei n-a fost de acord cu o poziționare ideologică a mamei ei referind doar la căsătorie. Ce a făcut fica ei? Primul lucru și aici observăm modificarea de tendință de la nivel internațional. În loc să-și rezolve problema în familie, Și noi toți am crescut cu această idee. Rufele murdare se spală în familie. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să posteze în social media și s-o desfințeze pe mama ei. Adică mai degrabă a vrut validare de la străinii care îi dădeau follow în rețea decât să-și rezolve o problemă cu persoana care i-a dat viata, care a ingrijit-o, care a sustinut-o si care o iubeste. Pe de alta.

Parte, traind in lumea in care traim si poate comunitatea ei stiind despre ea si stiind parerea, pozitia mamei, poate ca acest supraeu sau datoria morala de a comunica in social media era mai importanta pentru ea decât doar rezolvarea, să zic, problemei întăcere, problema fiind deja publică. Deci, indiferent care ar fi fost motivul, în mod cert suntem guvernați de această, și vezi, e un lucru, asta e foarte, foarte frumoasă, pentru că e Putem filozofa despre lucrurile care ni se intampla si oricine daca se opreste si se uita macar cateva secunde inspre el, poate nu oricine, dar foarte multi oameni pot simti aceasta nevoie constanta de a arata pe social media, fie multor oameni in caz in care sunt influencers si au multi umaritori pe care nu ii cunosc si e foarte E foarte reconfortant și este validant într-o măsură, e ca un drog de fapt, scuze că trec de la o idee la alta, dar să vezi o postare care merge foarte bine și că foarte mulți oameni pe care nu-i cunoști, apreciază acea postare și comentează la ea și.

Este share-uită. Îți secretă dopamină și ajungem cu asta la mare problemă. Da, te satisface.

Pentru o perioadă foarte scurtă, dar e o putere foarte mare care ne atrage încolo să postăm lucruri frumoase care să fie validate, să le comparăm cu alții. Dar ce voiam.

Să sublinez și mi-aș plăcea ca urmăritorii tăi, cei care se uită la noi să rămână cu una dintre aceste idei, este nu cumva, nu zic că e așa, dar să ne întrebăm, nu cumva de când cu rețelele transformăm grupul celor care ne urmăresc în rețea în această instanță. De care ai spus, supra eul. Supra eul. Și aici discuția este în felul următor. Dacă răspunsul este da, Ce înseamnă asta? Se deschid două linii. Unul înseamnă că noi valorizăm mai mult niște străini pe care s-ar putea să nu îi întâlnim niciodată, pentru că de la ei așteptăm validare. Și doi la mână, dacă acest răspuns este da, se produc o serie de efecte, mai ales pentru copiii și adolescenții din toată lumea, cu privire la comunitatea din care fac parte, adică se produce o fractură a copilului în relație cu familia, în relație cu școala și în relație cu țara din care face parte. Și poate și.

În relația cu sinele? Pentru că ai spus mai devreme că acel supra-eu, acea voce care Te judecă și zice, nu-ți e rușine, poți mai mult, trebuie să faci aia, trebuie să ajungi acolo. La un moment dat tu o calmezi, pentru că te dezvolți, te cunoaști pe tine, nu te interesează ce cred oamenii din sat, te concentrezi la ce faci tu și te regăsești, să zicem, nu știu dacă există, poți să te regăsești final. Te descoperi pe.

Tine, te stabilizezi. Ideea este că, ai sublinia foarte bine, părerea mea e că se amână această stabilizare. Cu cât depinzi și te uiți mai mult la cum te judecă grupul de urmăritori, cu atât momentul în care tu te construiești și devii, să zic așa, mai plin pe dinăuntru și nu mai ești gol, Momentul acela riscă să se amâne și asta iar are o seamă de consecințe sociale, politice. De ce? Pentru că mult mai târziu vei fi capabil să ții o relație, mult mai târziu vei decide să faci copii și așa mai departe. Deci toate lucrurile astea se repercutează la nivelul întregii comunități și al țărilor. Foarte interesant dacă stai să te gândești, adică nu-i doar o joacă ce se întâmplă în social media. Faptul că tu ajungi să depinzi și să cauți validare de la niște străini, ca să simplificăm, modifică și prelungește întreaga ta raportare la procesul de maturizare, la Cum îți vei găsi job? Când îți vei găsi job? Cât ești decapabil să duci o relație? Ești stabil din punct de vedere mental? Toate astea pe.

Care le descri, țin cu acea căutare de sine și stabilizare de sine, adică într-unul în care îți dai seama ce-ți place, ție ce. nu-ți place, care sunt, să nu știu, valorile tale, ce vrei să cauți în viață, la ce vrei să lucrezi, toate astea țin de munca cu tine care înțeleg că este diminuată dacă tu te raportezi doar la alții și vrei să îi mulțumești pe ceilalți. Și ținând cont de faptul că lumea asta este în plină desfușurare și copiii noștri au telefon de la 7, 6, 7 ani, Ce facem cu ei? E vreun fel în care ne putem proteja copiii de social media? E puieril să zic asta, dar e vreun fel în care îi putem face rezilienți în fața acestei validări a majorității? Mie mi se.

Pare că acest proces e abia la început și dacă e să fiu sincer, sunt foarte îngrijorat cu privirea la tendință. De ce? Unul la mână. Ați observat și ai observat cu siguranță că vârsta de la care îi expunem pe copii la ecrane scade. În sensul că mergi la restaurant și vezi familie cu copil de 2-3 ani care ca să tacă îi pune tableta în față și să poată mânca mamii și tatii liniștiți. E nasol asta.

Adică fac și eu asta. Nu e ok. Câți eneau copiii.

Tăi? 25, 24, 22.

Una din posibilități este că n-ai avut această oportunitate, să zicem, de a-i pune telefonul la restaurant. O să încerc.

Să te combați și să zic de ce nu e ok, cu riscul să.

Te superi pe mine. Facem efort să nu facem asta, să nu mai punem ecran copilului. Vreau să zic totuși asta în apărarea cu părinților care fac asta. Nu-i bine să faci asta toată ziua. Dar există momente, o dată pe săptămână, când n-ai cu cine să lași acel copil, când copilul nu are răbdare la 2 ani jumate și vrei să mănânci acea mâncare pe care ți-ai comandat-o și vrei să te bucuri de ea, Și e o unealtă care e foarte la îndămână, îi pui desene 20 de minute și el se uită la desene și te lasă în pace. E o unealtă. Dar vreau să mă conving și să nu mai fac.

Asta. Problema, după părerea mea, este natura ecranului. Adică am constatat și aici e o discuție cu adevărat foarte complicată, Că efectul, sau unul dintre efectele cele mai grave ale ecranului asupra noastră a tuturor, nu doar asupra copiilor, la ei e mai accentuat acest efect, este un soi de anesteziere a simțurilor. Adică, ecranul nu-i doar faptul că vezi imagini și, unul la mână, stimulul care se exercită asupra minții tale este continuu și nu mai stai să te plictisești, care e bine să te plictisești și să-ți construiești imaginația, Și doi la mână, ecranul are acest efect de absorpție, adică nu doar te uiți la el, el îți ocupă conștiința. Adică e ca un fel de răpire, dacă vrei așa. Și toți trăim asta și exemplul cel mai bun pe care pot să-l dau este cinematograful. Adică în momentul în care tu te duci la cinematograf și filmul e bun, uiți de tine, da? Să aplicăm acest lucru, să translatăm acest efect asupra unui copil care nu are puterea să zică stop, care nu înțelege diferența dintre lumea virtuală și lumea reală, dintre digital și fizic și așa mai departe. Deci, expunându-l la ecrane de la o vârstă foarte mică, noi, într-un fel, anesteziem simțul realității. Dacă îi mai pui și căști, Ce se întâmplă? Și aici e o discuție foarte interesantă, nu știu dacă avem timp să o purtăm. Există un filozof canadian pe nume Marshall McLuhan care zice această chestie foarte interesantă. De fiecare dată când apare o tehnologie globală, dominantă, cum este în cazul nostru internetul și dispozitivele digitale, se modifică raportul dintre simțuri și el dă exemplu ăsta într-o carte la care tratează cum a modificat apariția cărții și a tiparului mintea omului și zice Civilizația cărții și atiparului este dominată de simțul văzului. De departe. De ce? Pentru că cu văzul citesc și se formează ca un soi de con, ca un soi de pâlnie și nu întâmplător datorită apariției cărții a apărut și perspectiva din pictură. Cititul și formarea cuvintelor se formează la o anumită distanță dintre pagină și nu e pe pagină, nu e nici în privirea ta, e undeva între. Ce fac rețele de socializare și scufundarea în virtual, mai ales dacă spui căștile, este să aducă foarte sus în acest clasament al simțurilor auzul. De ce? Pentru că auzul e simțul echilibrului datorită urechii interne și ce face Dispozitivul ecranului este să anuleze spațialitatea, să anuleze reperele. Copilul și adolescentul care își pune căștile și se scufundă în mediul virtual nu mai știe unde-i stânga, unde-i dreapta, care-i sus și care-i jos și dacă extindem această discuție, el își pierde, într-un fel, raportarea la realitate. E ca un fel de hipnoză. Știu că sună.

Complicat. Nu sună complicat, e adevărat și probabil că se aplică acelor copii care stau, adică pot să-mi imaginez cu un copil care și sunt din păcate cazuri de acest tip, copii care stau 4, 5, 6, 7, 8 ore pe zi pe telefon, într-adevăr simțurile și creierul care trebuie să se adapteze acelor simțuri. Mi-a plăcut foarte mult ce ai zis că e bine să te plictisești pentru că așa îți dezvolți creativitatea, e bine să n-ai ce să faci ca să vezi ce să faci cu lucrurile pe care le ai în jur și la fel e bine să îți lași toate simțurile libere să te dezvolți în spațiu și dacă tu faci asta zinic, dacă fiecare zi stai 2, 3, 4 ore pe telefon cu căști, tu-ți anihilezi această dezvoltare. Literatura de specialitate.

Se vorbește deja în mediul vostru medical și am luat acest concept din mediul medical, se vorbește deja de autizm virtual, care înseamnă că nu mai comuniști cu realitatea. Doi la mână, există studii, deja unul dacă nu mă șelg de la Universitatea Stanford, care zice că dacă te desprinzi ore întregi din ce în ce mai mult timp de realitate prin această scufundare în mediul virtual, pierzi empatia. Ți se pare că nu mai e așa de important ce se întâmplă cu oamenii din jurul tău și devii abulic. Adică exact lucrurile pe care noi am vrea să le cultivăm în copiii noștri și în generațiile viitoare. Să fii solidar, să fii săritor, să pui osul, să îl ajuți, să fii atent la celălalt, să fii bun, să fii generos, să fii empatic. Toate acestea sunt atacate de expunerea prelungită și de scufundarea în mediul virtual și nu din cauza copilului, din cauza naturii însăși a tehnologiei ecranului. Asta e marea.

Problema. Și a conținutului de pe acel ecran? Bineînțeles că și.

Acolo, și aici intrăm în altă discuție. Dar ideea este să înțelegem această diferență. Și ecranul însuși are efectele lui, nu doar ceea ce vedem pe ecran. Și scufundarea însăși în mediul virtual are efectele ei. Faptul că-ți pui căștile și nu mai vrei să ai de-a face cu exteriorul și-ți se pare că acolo nu este nici durere, nici suferință, nici... Și aici apare.

O luptă. Și întrebarea clară care e în mintea tuturor și a mea este ce putem să facem cu această problemă. Eu sunt tată de două fete. Una are 10 ani și are limită pe telefon o oră, dar și-a spart parola, știe parola, s-o schimb. Cealalta are 3 ani aproape, are 20 de minute de desene pe zi. O să încerc să le reduc pe acestea. Ce putem să facem? Că ele înaintează în vârstă și au aceste dispozitive și Știi cum mă gândesc că ori de câte ori am spune de exemplu oamenilor nu mai mâncați junk food, nu mai beți cola pentru că nu este sănătoasă pentru voi. Sunt foarte puțini oameni care ascultă de aceste sfaturi și au puterea să se abțină. Atâta timp cât junk food și cola sunt primele pe raft și sunt cele mai ieftine, probabilitatea ca omul să le cumpere și să le mănânce este foarte mare. Întrebarea mea este dacă puterea mea de părinte să-mi controlez copilul este într-adevăr reală, validă, dacă pot să-mi controlez copilul sau dacă trebuie să-i intervină la fel cum industria de fut, trebuie de fapt guvernele statelor să-i intervină și să reglementeze cum este livrată informația pe social media, cum lucrează algoritmul să cunoască date despre tine și să-ți dea ceva la care nu poți să renunți. Pe mine mă sperie că Mă sperie și fenomenul și mă sperie și soția care mă mai repede, așa, când îi zic stai un pic că iau telefonul să văd dacă am primit un mesaj de la un coleg și mă găsește în 20 de minute că stau și scrollez. Intenția mea, îți jur Mihnea, nu este să scrulez. Eu vreau să iau telefonul să văd dacă am primit acel mesaj și mi apare o notificare și văd un video interesant și trec 20 de minute într-o secundă. Cum știe acela? Adică știm, acel social media, acea rețea de social media știe perfect ce o să-mi placă. Și întrebarea este, revenind din nou la copii, ce putem să facem noi cu copiii noștri și spre ce ar trebui să milităm? Cum ar trebui statele, guvernele să ne protejeze pe noi de ceea ce se întâmplă? Am aici trei.

Idei pe care vreau să le zic și cu îngăduința ta o să încerc să fiu cât mai scurt. Prima idee este următoarea. Lucrurile sunt abia într-o fază incipientă. Adică rețele de socializare sunt ca să zicem așa o fază benignă a ceea ce va să vină pentru copiii noștri. De ce? Pentru că de cât de un an, doi aproximativ, a apărut asistentul virtual, la care cel mai bun și mai cunoscut exemplu este ChatGPT. Îți instalezi pe telefon o aplicație de tip asistent virtual și hai să prespunem că e fiica ta de 10 ani. Gândește-te că tu nu ești acasă, soția ta nu e acasă și ea îl are la dispoziție pe asistentul virtual. Care? Nu judecă, nu ceartă, nu pedepsește, își poate seta să vorbească cu vocea vedetei ei favorite de la Hollywood sau de alt undeva și peste toate astea îi răspunde la orice întrebare și dialoghează cu ea, nu obosește 24 de ore din 24. Cum te bați tu, părinte, comunitate, școală și țară, cu această ispită care n-a mai existat niciodată și care este incredibil de puternică? Deci, încă o dată, tendința mondială, deja un miliard de oameni folosesc asistent virtual, din care 400 de milioane chat GPT. Ce ne interesează pe noi sunt copiii și nepoții noștri, da? Îți instalezi pe telefon, și probabil că de la anul va apărea un dispozitiv special, deci nici măcar nu vei mai avea nevoie de telefon. S-a anunțat săptămâna trecută, nu știu dacă ai văzut știrea asta, OpenAI pregătește un secret care va fi la fel de folosit ca laptop-ul și ca telefonul, dar nu anunță încă în ce constă acest dispozitiv. Nu o să fie azis că nu sunt ochelari, dar un dispozitiv care nu va lipsi citez de pe masa nimănui și care va fi asistentul virtual care vorbește cu tine și te cunoaște mai bine decât te.

Cunoști tu. Eu nu înțeleg, povestești așa și eu nu-mi dau seama, ne ferim de el sau alergăm să-l cumpărăm? Asta nu-mi dau.

Seama. Evident că vom alerga să-l cumpărăm, dar ne întoarcem la copii. Cum te bați tu, Mihail, tată? Soția ta, mamă? cu această ofertă extraordinară care li se prezintă copiilor tăi și anume, mai zic odată, dialoghează cu tine despre orice, pentru că cunoaște toate răspunsurile, are acces la toată cunoașterea omenirii de când există oameni și îți o livrează instantaneu. Poți să setezi vocea pe care o vrei și are și aparență de emoție, dacă ți-a instalat chat GPT știi, da? Are inflexiuni, vorbește cu nuanțe, râde, se bucură, nu-i doar o voce robotică, seacă și rece. Nu te ceartă, îți face temele, nu te judecă și îți stă mereu la dispoziție când toți cei din jurul tău te părăsesc. Nu-ți dă bullying, Nu te face să suferi? Toată planeta își va instala asistent virtual. Deci nu am nicio ezitare în a spune că această tendință este de neoprit. Întrebarea este ce se întâmplă cu familiile? ce se întâmplă cu comunitățile, ce se întâmplă cu identitățile naționale. Pentru că tot ce e acolo este mult mai interesant și mult mai ofertant și ajung la a doua idee pe care vreau să o zic, că ai pronunțat cuvântul drog și mă bucur, Care e drogul pe care ni-l oferă această tehnologie? E o combinație de excitație continuă cu noutate continuă. Pe scurt, îmi place să dau acest exemplu. Stimul, stimul, stimul, stimul, stimul, stimul, stimul, stimul, stimul. Asupra creierului tău care nu e format decât către 25 de ani. Aici tu știi mai bine decât mine. Deci studiile medicale zic că creierul se definitivează abia către 25 de ani. Ce faci cu un copil de 7, 8, 9, 10, 14, 18 ani care încă din copilărie e sub aceste două presiuni extraordinare? Să-și creeze o fantomă care să fie mult mai atrăgătoare decât el și doi la mână să dialogueze în continuu cu un asistent virtual? care îi oferă toate răspunsurile și îl face să nu se mai simtă singur. Asta cu asistentul.

Virtual tind să confirm pentru că folosesc CHPT, pun munca mea, mă consult cu el și când îi spun o părere sau îi cer o părere și spun ce cred eu și părerea mea este greșită, știe atât de frumos să mă valideze și să-mi spune că e, da, ok, dar uite ce zici de varianta asta care ar fi mai corectă. E atât de elegant, e atât de plăcut, Ține minte conversațiile noastre de dinainte, știe deja să formuleze cu tonul vocii mele. E atât de... adică da, mi l-aș dări prieten, dacă ar fi și mai prezent și mai dispozitiv ăla să vină mai repede, mi l-aș dări prieten. Dar vorbim despre un adult aici, un adult care înțelege, să zic, tehnologia și înțelege cât de importante sunt, și vorbim și la Babe de Cunoaștere și în vlogul nostru în profunzime, vorbim despre importanța relațiilor sociale, adică știința ne arată din ce în ce mai mult cât de importantă este relația socială și cât de însingurat ești de venit, cât de singuri devenim în lumea asta, unde suntem, se pare, conectați de fapt scuze ca fac paranteza la paranteza Avem impresia că suntem conectați la alți oameni. Noi de fapt avem niște imagini virtuale, identități virtuale conectate la alte identități virtuale. Nu suntem conectați pe sen noi unii la alții. Dar revenind la asistentul acesta AI cu care copiii noștri sunt în dezvoltare, creierul lor este în dezvoltare și o să aibă un prieten care îi sfătuiește, cu care pot vorbi despre orice, care este mereu acolo, care nu-i judecă, care are vocea lui Taylor Swift sau oricui îți dorești tu. Și acest drog continuu care îți dă în continuu informații, mă gândesc că cel mai sănătos lucru este să limităm pe cât posibil accesul la această tehnologie.

Până la o.

Anumită vârstă, nu? Că tu îi dai telefonul, tu poți să-i pui limită de așa și, de exemplu, eu, Anastasie, îi explic fix, așa îi explic, uite, social media vrea să te facă să rămâi acolo, tu deschizi și ea vrea să te păstreze, de asta o să-ți dea tot ce vrei, dar creierul tău o să dezvoltă. și tu dacă te compari pe tine stând o oră pe social media în fiecare zi și pe tine care n-ai stat pe social media sau pe internet la 25 de ani, o să o preferi pe aia care n-a stat, o să fii mult mai deșteaptă, mult mai conectată, mult mai prezentă, mult mai ok, mult mai vie decât cea care a stat și decât mulți alții. E un avantaj pe care ți-l dorești și ca orice avantaj trebuie să ți-l construiești în timp cu efort zilnic. ca spălatul pe dinţi. Te speli pe dinţi, astăzi poţi să sari peste să te spăli pe dinţi, nu? E un exemplu pe care l-am auzit de la Stephen Bartlett. Poţi să nu te speli mâine, păi mâine. Dacă nu te speli 5 ani, o să stai pe scaunul de dentist care o să scoată dinţii din gură. Dar poţi să faci un efort minim, zilnic, să te speli pe dinţi. Acelaşi lucru şi acum. Nu mai bine renunţi la sta pe telefon şi o să-ţi placă de tine mult mai mult la 25 de ani. Cred că cântăreşte argumentul ăsta un pic. În a o face mai puțin supărate că oricum n-o lasă să stea pe telefon. Dar aici vreau.

Să te provoc un pic pentru că e o discuție care mi se pare că se poartă foarte puțin și vreau să fiu eu cel care zice lucrurile neplăcute și tu să fii cel care apără și anume. Există această tendință să nu încălcăm intimitatea copilului, să nu încălcăm libertatea copilului. Riscul este să pierzi controlul. Îți dau un exemplu simplu. Există mulți părinți care zic, eu nu intru în camera copilului, mai ales dacă e adolescent, pentru că nu îmi plăcea nici mie când intra mama sau tata în camera mea și nu mă lăsam pace. Ceea ce s-a schimbat este exact povestea cu tehnologia. După părerea mea, e bine să știi unde e copilul tău cu mintea. La ce se uită, câte ore pe zi se uită, cu cine vorbește, ce jocuri se joacă, ce aplicații și-a instalat și cât e screentime-ul lui. Există pe telefon această setare. Cât e screentime-ul? I-am rugat pe studenții mei, uitați-vă la screentime-ul vostru și s-au înfiorat, cât stau pe Insta și pe TikTok, adunat ore întregi în fiecare zi în care ar putea să trăiască, ăsta-i cuvântul. Deci, dacă nu știi ce face copilul tău, riscul este să pierzi controlul și el să fie absorbit în ecran și să descoperi că, nu zic să mergem în zona infracțională și periculoasă, dar pur și simplu, dacă pierzi controlul în clasele primare sau gimnaziale, de drag o să ai niște surprize ca părinte. Deci eu sunt pentru mai bine să te urască până ajunge la maturitate și să-ți mulțumească după ce va ajunge la casa lui că este un om echilibrat și rațional, și știi ce vreau să zic. Ai văzut filmul.

Adolescence? Da, bineînțeles. Da, e povestea de acolo. Exact. De-aia zic.

Că n-am vrut să merg în zona crimei și a radicalizării, dar discuția despre control e foarte necesară. Vreau să dau.

Un instrument. E o chestie pe care am învățat-o dintr-o memă de pe Instagram. Poți să și înveți de pe Instagram lucruri. Dar m-a pătruns și mi-a dat seama cât de adevărată este și e ceva ce Mi-a confirmat un obicei pe care îl am și pe care am continuat să-l practic cu o foarte mare rigurozitate, pentru că dacă tu ca părinte vrei să-ți controlezi copilul care stă pe social media, tu stâng și tu constant pe social media și deconectându-te de el, e posibil să-ți fie greu să ai un control doar verificându-i telefonul. Ce fac eu și ce, din nou, e, să zicem, părerea mea, la mine funcționează și e ceva ce ar putea să încerce oricine. Este Indiferent ce program ai tu si copilul tau, indiferent cat de mare este familia voastra, indiferent cat de datorii ai, sa ai 20 de minute pe zi sau macar pe saptamana sa ai o ora si jumatate, doua ore pe care sa le petregi doar cu acel copil si să-l lași să vorbească. Deci doar îl lași să vorbească și îl asculți și o să spună tot. O să spună de la ce a citit și ce a făcut la școală, nu îl întreb ce teme și-a făcut, dar ce mai fac prietenii, până când o să spună ce prank-uri fac altor colegi, până când o să spună cum o manipulează cealaltă colegă, dar ea ieși de aia, de asta n-ar vrea să mai fie prietenă cu ea. Și intervii doar când îți cere părerea. Dacă zice ce părere ai, ce să fac aici, cum să-i zic că nu vreau să mă fiu prietena, ei sau... Așa, pur și simplu o lași să vorbească și când copilul se deschide și când faci asta constant, ajungi să ai acel control. Să știi la.

Ce se uită. Complet de acord cu ce ai zis acum. Deci exact asta este soluția și mă bucur că ai zis-o tu. Vorbește cu copilul tău, întreabă-l ce-l doare și ascultă-l. Pentru că toți sunt, și aici e un alt efect extraordinar al rețelor de socializare pe care generațiile noastre ale moșilor nu înțeleg și l-am descoperit și eu din discuțiile cu ei și anume, Ei sunt sub o presiune uriașă să ia mult mai multe, o cantitate mult mai mare de decizii decât generațiile noastre, din cauza faptului că sunt în rețea. Deci presiunea deciziilor pe care trebuie să le ia în fiecare zi este mult mai mare și noi nu o realizăm. Pentru că noi avem tendința să zicem următorul clișeu, nu-ți lipsește nimic, nu înțelegi de ce ești anxios și nefericit. Dar, de fapt, copilul este sub o presiune uriașă cauzată de ce ziceam înainte și anume cum fac să-mi creez un personaj care să fie atrăgător în mințile altora prin intermediul ecranului. Și cum putem.

Să-L ajutăm să nu-și dorească asta atât de mult sau totuși să se dezvolte armonios? Având și o identitate virtuală, pentru că de altă parte să-l privezi complet de telefon și de.

Social media nu e o soluție. O să te.

Urască mai degrabă că nu îl lași să facă ce fac ceilalți colegi. Îl lași să facă, dar cum îi dai puterea sau cum îl înveți să fie rezilient în.

Fața pericolor pe care le-ai descris? Explicația sau soluțiile mele țin de conectarea, îmi place acest concept pe care îl tot repet, să fim ambasadori ai realității, noi, adulții, părinții și bunicii, adică Vorbește cu el, du-te cu el la plimbare, mergi cu el la film, dă-l la sport. Mi se pare că sportul este una dintre soluțiile cele mai... De ce? Pentru că învață să câștige și învață să piardă, învață să descopere care sunt limitele, învață să-și ia repere, învață să-și cunoască corpul, învață să descopere... Cedeți sau mă duc mai departe? Și toate astea sunt niște avantaje, nu mai zic de statul în aer liber. Deci sportul este de departe una dintre soluțiile și alternativele la scufundarea în mediul virtual. Îmi place că.

E ca în alimentație. Cum poți să nu mănânci cipsuri? Saturate-te din salată și nu o să-ți mai vină să mănânci cipsuri. Aceeași lucru și aici. Cum poți să-l controlezi în a folosi greșit social media? Acordă-i mai mult timp, ascultă-l, dă-l la sport, fă lucruri sănătoase ca social media sau dorința de a avea o identitate virtuală mai frumoasă pe care să o alimentezi constant să.

Fie mai mică. Și nu aplica criteriile generației tale asupra generației lui pentru că în momentul ăla s-a rupt comunicarea. Criteriile noastre sunt dintr-o lume analogică. Criteriile noastre vin dintr-o lume în care am crescut cu această idee, să mă sacrific ca să nu-i lipsească nimic copilului meu. Acum copilului meu nu-i lipsește nimic, dar este mult mai anxios și mai depresiv decât mine. Și eu nu am niciun răspuns la această întrebare. De ce e mai anxios și mai depresiv? Pentru că este într-o presiune incomensurabilă. Față de presiunea pe care o resimțeam eu în adolescență, chiar dacă nu-mi vine să cred, trebuie să accept această realitate. Din cauza tehnologiei și a scofundării în virtual, presiunea asupra copiilor noștri este Incomparabil mai mare, numărul deciziilor pe care trebuie să le ia în fiecare zi este incomparabil mai mare și bineînțeles că și ei au nevoie de simplitate, claritate, repere, liniște, odihnă, armonie. Nu le pot găsi tot în rețea, după părerea mea. Soluțiile pentru... și aici e o discuție foarte interesantă. Am scris zilele trecute un text, nu știu dacă l-ai văzut, despre una dintre cele mai interesante caracteristice ale acestei generații, așa-numita generație Z născută după 2000. I-am întrebat pe studenții mei și de la ei am aflat. Ce credeți că vă definește pe voi în primul rând? Și răspunsul a fost cu totul surprinzător pentru mine. Știți ce mi-au zis? Suntem deja nostalgici. La 20 de ani. Și am stat și m-am gândit cum să explică povestea asta. Și bineînțeles că răspunsul are legătură cu tehnologia, așa nume, presiunea e așa de mare din rețea să pare altcineva decât ești, încât ei se refugiază în copilăria lor din anii 2000, când totul părea mult mai simplu, mai clar, mai liniștit, mai accesibil. Într-adevăr, răspunsul e.

Surprinzător, pentru că pe mine, de exemplu, nu m-a împăsat atât de mult social media. Social media, eu mi-am făcut contul de Instagram când aveam 25 de ani. Creierul meu era deja format, știam deja cine sunt, eram la facultate de medicină, Social media a venit așa ca o joacă care mi-a schimbat viața, adică după cum se vede mi-a schimbat complet viața și traseul în viață mi-a dat un scop. Simt că am călărit-o, să zic așa, pornind ca adult în social media. Probabil că este foarte greu să pornești ca adolescent sau ca copil, să ai cont în perioada asta și într-adevăr acei copii devin nostalgici și se gândesc la copilărie unde erau în siguranță, erau ei și prietenii lor. Dar încă o.

Dată asta vine cu niște consecințe pe toate planurile. De ce? Pentru că în momentul în care o întreagă generație este întoarsă cu fața înspre trecut din motive de căutare a unei liniști și a unei simplități a vieții, ce se întâmplă? Exact la vârsta la care ar trebui să arzi de dorință și să vrei să rupi toate zăgazurile, să cucerești lumea și să răstorni munții, tu vrei să fii lăsat în pace și unde îți cauți refugiu? Tot în rețea.

Și asta e de fapt două tăișuri ale rețelei, pentru că de o parte în rețea tu îți construiești această identitate virtuală care trebuie să fie perfectă, e o presiune constantă, că de altă parte când obosești să o faci, te retragi în tot ce fiduiește acea rețea, tot ce strimite ca și materiale care să te relaxeze. Și tot acolo.

Te duci, în loc să ieși, în loc să-ți liniștești, cel mai simplu lucru e să-ți liniștești mintea. Nu-i normal ca la o vârstă în care tu încă nu ți-ai forma personalitatea și creierul să stai 12 ore pe zi, cum ziceam înainte, stimul, stimul, stimul, pentru că nu ești pregătit. Biologic cred că ești de acord cu mine, nu suntem pregătiți, nu suntem capabili să facem acest act de a selecționa, de a tria și de a așeza pe căsuță toate informațiile pe care le recepționăm din rețea. Și cum e.

Creierul nostru atunci afectat de acest flux chaotic nesfârșit, nefiltrat de social media, unde totul se schimbă, uite, la un eveniment pe care l-am avut, un eveniment bun bine, profesorul Dragoș Cârneci fix asta ne-a explicat, că avem un creier construit pentru predictibilitate și pentru repetiție. Creierul îi place ceva ce e predictibil și ce se repetă. În sensul în care? Creierul face predicții și în momentul în care, adică, de exemplu, creierul meu acum face predicții de.

Tot ce se poate întâmpla. Ce o să.

Zic înainte, ce pot să mă întrebi, ce se poate întâmpla în jurul meu. Și când predicția cea mai verosimilă se adevărește, creierul meu nu este stresat. În schimb, în social media, predicțiile alea nu sunt bifate. Mereu este altceva, mereu apare o noutate, mereu apare ceva ce nu poți prevedea și nivelul tău de stres, de cortizol, de adrenalină, de atenție, de focus este constant acolo și vezi, aici e din nou un paradox când scrollăm, Ai impresia ca, ok, ai venit acasa, esti obosit? Ai impresia ca te relaxezi. Ma relaxez o ora si scrolez si de fapt intri intr-un DOOM SCROLLING, cum se cheama el, intri in The Rehability Hall, te duci si vezi o gramada de lucruri si te ridici de acolo mult mai obosit. Adica esti atat de obosit ca nu-ti mai pasa ca.

Esti obosit. Pentru ca e o sarabanda de stimuli din 5 in 10, din 10 in 10 secunde, din 15 in 15 secunde pe care nu apuci sa le prelucrezi și să le așezi pe căsuțe, adică mintea este total.

Haotică. Tu faci scrolling?

Fac și eu.

Scrolling. Și eu fac.

Scrolling. Bineînțeles că fac.

Cum să ne obținem de la acest scrolling? Ce tehnice ai descoperit una nu face scrolling? Uite, zi-mi una și o să zic altceva ce am învățat din cartea ta și am aplicat deja.

Ieși și citește un text.

E mai greu.

Știi? Da, e mai.

Greu. Și mai ales.

Pentru generațiile care sunt obișnuite doar cu fotografie și video, fotografie și video, fotografie și video. Ce fac fotografiile și video? Și asta e o discuție pe care nu o purtăm suficient. Inhibă imaginația. De ce? Îți livrează direct imaginea. În timp ce când citești, tu construiești lumea aia. Ficțiunea este construită de tine în relație cu textul pe care îl citești. Personajul are atributele pe care îi le dai tu. Decorurile sunt făcute de tine. Adică de-aia ziceam înainte, plictiseala este bună. Stau și mă gândesc la mine. Stau și rămân doar cu mine și descoper lucruri. Deci tendința pe plan mondial este ca toți să ajungem să facem același lucru. Dovadă fiind, și îmi place foarte mult acest argument, trendurile de pe TikTok. Nu-i nebunește că zeci și sute de milioane de oameni fac același lucru și nu li se pare rușinos. De ce e rușinos? Pentru că tu ești înzestrat de la natură sau de la Dumnezeu, depinde cum crezi, cu o minunăție de aparat, să-i zicem, minte, corp, idei, creativitate, posibilitatea de a lua decizii și tu ce faci? Te iei după ce face toată lumea? Ce ar fi să dansez și eu dansul ăla? Ce ar fi să pun și eu întrebarea cu Imperiu Roman și să-mi filmez gagica? Dacă e adevărat sau nu. Adică nu, dacă ieșim un pic din povestea asta, nu îi nebunește că sute de milioane de oameni de-a lungul câtorva zile sau săptămâni fac același lucru? Da și nu.

Adică mă gândesc că pe de altă parte... E un mod de a te conecta la toți oamenii de pe acest pământ. Adică când ne-am fi imaginat vreodată că o să facem toți de pe acest pământ sau o mare parte același dans. Adică e un fel de globalizare așa culturală? Bineînțeles că e.

O globalizare culturală. Dar nu ne înspăimântă povestea asta. Adică nu îți pui niște întrebări că tu ajungi să-ți dedici, apropo de ce ziceai înainte, ore întregi, imitării și, de fapt, ce se petrece în mintea ta în momentul când filmezi povestea aia pe care ai luat-o de pe rețea? Îți imaginezi că vei fi mai fericit când vei primi reacții din rețea? Adică, din nou, despre validare. Tu nu trăiești în viața ta, ci trăiești ca să le creezi amintiri altora. Și poate fi.

Un killer al imaginației și al creativității, pentru că în loc să vii tu cu contentul tău pe care să îl postezi acolo, tu iei un trend pe care îl repeti și dacă ți iese bine primești mai ușor acea validare. Și uite cum.

Ajungem la politică, în sensul că nu întâmplător au explodat tendințele și mișcările de uniformizare și de Totalitare, să le spunem direct. Nu e întâmplător. Adică această uniformizare nu vine doar cu faptul că toți dansăm același dans sau toți punem întrebarea cu Imperiu Roman. Asta m-a speriat.

În cartea ta, pentru că povestești de o aparentă democrație a rețelelor de socializare. Asta ar vrea.

Ele să ne spună, dar de fapt e o oligarhie, ca să nu zicem alt cuvânt. Matematic vorbind, nu au cum să fie democratice. În momentul în care intri în rețea, cui dai prima.

Dată follow? proprietarului de Rețeanu.

Celor mai cunoscuți.

Bine, că ăla îți apare primul, corect. Nu proprietarului. Ideea.

Este... În.

Despărțirea de sine, capitolul 10. Da. Ăsta l-am citit.

Zice următorul lucru. Putem da alt exemplu. Să zicem că în acest moment în România urmează să se construiască un aeroport nou, într-un orășel mai mic. De unde o să se elege acel aeroport prima dată? De București, Cluj, Timișoara, Iași. Așa se întâmplă și în rețea, adică în momentul în care tu scriezi un cont și ești copil sau adolescent, prima dată îi dai follow lui Cristiano Ronaldo și surorilor Kardashian și lui Messi și celor de care tu ai auzit și pe care îi consideri vârfurile de celebritate. Ce face asta? Pe termen lung, cei care sunt cu adevărat puternici devin și mai puternici, iar masele devin și mai mase. Ca în Biblie, bogatului se va da și mai mult, iar celui sărac se va lua și ceea ce are. Exact ăsta e principiul atașamentului preferențial, adică rețelele aflate în continuă dinamică sunt definite matematic de această regulă în care doar câțiva sunt cu adevărat influențări la nivel mondial. Așa numiții hub, așa numitele hub-uri. Și ei sunt cu adevărat dictatorii, să le zicem, acestor rețele. E o fel.

De nouă dictatură care e posibilă, să zic, datorită tehnologiei.

Compară pe cineva care are 500 de milioane de followeri cu cineva care are 500 sau 5.000. Diferență ca de la Cer la Pământ. În momentul în care cineva cu milioane de followeri postează orice prostie, acea prostie este diseminată la nivel planetar și creează efecte. Este imitată, este preluată și este luată de bună, a zis-o X, care este în 0,000 cei care contează. Asta e un pericol.

Real pentru lumea întreagă, pentru că într-adevăr...

Pentru că suntem toți acolo. Nu-i o glumă, adică nu ne jucăm aici, nu-i doar noi postăm și ne dansăm același dans. Este o tendință mondială de a da puterea în mâinile câtorva.

Pe care nu o conștientizăm. E controlată? Nu cred.

Că e controlată. Ți-am zis, natura matematică a rețelei este să tindă în exact ca și cu averile. Dacă ai observat, în ultimii 20-25 de ani se comasează averile și cei care sunt superbogați de la vârf devin tot mai puțini. Au ajuns 100 de oameni, nu mai știu procentul, să dețină ceva comparabil cu averile a câtorva miliarde. Și tendința este să se micșoreze numărul. Exact același lucru se petrece și la nivel de follower și de influenceri. Din ce în ce.

Mai puțini oameni au din ce în.

Ce mai multă putere și din ce în ce mai mulți oameni sunt la bază. Adică este.

Hai să le dăm unfollow la Ronaldo. Eu o să-i dau, după casul ăsta, o să-i dau unfollow la Ronaldo. Doar că asta nu o să rezolve nimic. Bineînțeles. Ce e de.

Făcut.

Atunci? Există vreo intervenție a statelor? Există vreun fel de inițiative în care statul sau guvernele să mai poată să aibă un control aici?

Uită-te ce s-a întâmplat cu democrația din România în ultimele șase luni, în care ea a fost Subminată, ca să nu folosesc alt cuvânt, în special în rețea, în special pe TikTok să-i spunem. Și aici, după părerea mea, singura variantă sănătoasă ar fi, măcar sub formă de experiment, ce au făcut albanezii. Știți ce au făcut albanezii? A murit un copil. Din cauză că a făcut un experiment de ăla nebunesc de pe TikTok și albanezii au hotărât să interzică TikTok pentru un an să vadă ce se întâmplă. Eu nu cred că Uniunea Europeană are curaj să facă așa ceva, dar nu pot să nu zic că mi se pare singura soluție viabilă pentru a nu submina definitiv ceea ce am muncit în acești 35 de ani, să zicem. Adică faptul că avem niște țări pașnice în care putem să ne exprimăm liber, putem să călătorim, putem să vorbim noi la acest podcast. Ce fac rețelele și nu ne dăm seama de asta? Este ca pe termen mediu și lung să creeze această nebunie în care copiii ajung să facă lucruri doar de dragut de a fi validați. Și nu te poți bate încă o dată cu această tendință. Numărul mediu al orelor pe care copiile petrec în rețea crește. Deja ai pe la 6-7 ore pe zi. Și sunt, bineînțeles, cazuri de 10, 11, 12 ore. Copiii noștri mai mulți stau în rețea decât dorm. Această tendință e în creștere. Ce facem? Și reiau discuția. că apare asistentul virtual care îți va rezolva toate problemele și îți va răspunde la toate întrebările.

Și ce ar fi șmecher să lăsăm asistentul virtual să aibă el grijă de contul de Instagram și noi să ne recapătăm. Ăsta ar fi un plot twist, un final fericit, știi, al unui film. Asistentul virtual să stea în social media și noi să ne revenim la viață. Dar cine decide ce.

Postează asistentul virtual? Să-ți hotărați că e.

Acolo. Să se decide între ei. Asistentul meu dă like la asistentul tău și noi ne vedem de ale noastre. Ce să jucăm fotbal. Dar ar fi interesant. Oricum, ne-am întâlnit să vorbim despre social media, înțeleg acum pericolul acestui asistent virtual, dar o să te cunoască perfect și o să aibă toată baza aia de date, ceea ce ne va însingura probabil și mai mult unii de alții. Deci oricum mai avem un subiect de un podcast într-un an în care lucrurile astea se vor întâmpla, probabil, dar până atunci avem social media. Am vorbit despre această libertate, despre puterea oricui de a arunca orice opinie, oricât de prostească este ea și să creeze o comunitate în jurul acelei opinii. Vedem în social media că se pare că singurele caracteristici pentru a propaga o idee, oricât de invalid ar fi ea, este convingerea cu care spui un lucru. Dacă spui foarte convins și răspicați și dai cu pumnul în masă un lucru care chiar poate să fie o tâmpenie, acel lucru devine din ce în ce mai crezut de din ce în ce mai mulți oameni. Și se creează, asta mă sperie un pic, se creează opinii greșite, false, curente toxice în social media care sunt promovate de alți oameni, care sunt împrumutate de tineri și executate ca atare și întrebarea e dacă mai avem în această lume libertatea pe care social media încearcă să ne vândă sau dacă totul este doar în algoritm și suntem tricuiti să mergem pe idei a căror pradă putem să devenim. Și cum putem să controlăm asta? Este ăsta un organism care se dezvoltă de la sine, care vine și ne însădește aceste idei greșite, care pot să vină de la orice formator de opinie, care spune un lucru tare și răspicat și ne convinge cu asta? Sau e un plan malefic în spate? Nu cred că e.

Un plan malefic, adică nu vreau să cad în zona asta de teoria conspirației, însă o să-ți răspund cu un studiu pe care l-am citat și e destul de proaspăt de la sfârșitul anului trecut și care zice următorul lucru. Ca să vezi încotro, îmi place să vorbesc despre tendințe, că mi se pare că din aceste tendințe putem să tragem niște concluzii și fiecare să hotărăscă dacă acea tendință îi se pare sau nu îngrijorătoare. Și studiul ăsta de care zic spune următorul lucru. Ceea ce noi astăzi înțelegem prin economia atenției este pe cale să se transforme în economia intenției și explicația sună în felul următor. Ceea ce cumpără în acest moment companiile de la marile platforme gen Facebook, TikTok, YouTube, Google și a mai departe este acces la atenția noastră. Își cumpără un spațiu de reclamă, pe care să-l vadă milioane și milioane de utilizatori. Asta e pe scurt economia atenției. Trecerea la agenți de tip Large Language Model, adică asistent virtual de care vorbeam înainte tip chat GPT, duce la economia intenției. În ce fel? Agentul LLM te știe atât de bine și dialoghează cu tine în fiecare zi, încât îți face un profil pe zi ce trece din ce în ce mai aproape de cum ești tu cu adevărat, te cunoaște și până în ultimele amănunte, ce program ai, ce visuri ai, ce dorințe, ce alegeri. Cel care deține un astfel de agent are contracte comerciale cu zeci, sute sau mii de alte companii care vor să-și vândă produsul. Și ce se întâmplă în această relație? Să zicem că tu ai o clinică de înfrumusețare. Tu faci contract cu deținătorul agentului LLM de tip CGPT și îi zici îți dau acești bani. Ca să-mi promovezi produsul meu. Și ce va face agentul în discuție cu mine, utilizatorul? La un moment dat, din orele întregi pe care le petrecem, el o să-mi zică așa, ca întreagăt, ziceai că ai un furuncul pe spate. N-ai vrea să-ți fac o programare la clinica doctorului Mihail. Adică ce înseamnă asta? Înseamnă că agentul AI are acces la intențiile mele pentru că eu nici măcar n-am stat să mă gândesc că aș avea nevoie de o programare la clinică și el deja mi-a sugerat-o. Adică ceea ce deținătorul agentului îți vindeție este nu mai acces la atenția mea, ci e acces la deciziile pe care eu încă nici nu.

Le-Am luat. Iar ceea ce vindem noi de fapt, ca noi credem ca folosim gratuit social media, noi vindem atentia noastra, iar ceea ce de fapt vindem in folosirea AI-ului este fix. Propria noastră identitate, devenim complet transparenți. Ea ne cunoaște mai.

Bine decât ne știm noi. Și ne oferă decizii pe care încă nici nu știm că vrem să le luăm. Păi și e bine.

Sau nu? Zim tu! Păi poate.

Eu nu.

Știu că vreau să merg pe o plajă în Maiorca, care-i fix ce-mi trebuie mie. Și el îmi zice, șefule, asta-i fix pentru tine, o să-ți placă acolo de nebunești și mă duc.

Și-Mi place. Și de aici se naște o discuție extrem de importantă care-i decând lumea în istoria filozofiei și anume, care mai este Libertatea ta și ce mai ești tu ca persoană autonomă în momentul în care tu nu mai iei de fapt decizii pe cont propriu. Înțelegi această diferență? Adică majoritatea deciziilor îți vor fi livrate, sugerate, propuse și influențate din rețea de către agenții de tip Chat GPT. Asta deja se întâmplă. Dar gândește-te că e abia începutul. Adică vom petrece și mai multe ore și vom depinde și mai mult de dialogul și de răspunsurile pe care ni le livrează acești agenți. și îți vor livra, pe baza contractelor comerciale pe care le au cu alte entități, tot felul de sugestii. N-ai vrea să-ți iau un bilet la firm, n-ai vrea să te programezi acolo, n-ai vrea să-ți cumpere o pereche de aia, așa, aia și așa mai departe. Tu ce mai rămâi ca entitate de sine stătătoare în acest moment? Știu că mulți vor răspunde, dar mie mi-e comod așa, mă ajută, pentru că deja mă cunoaște, îmi ușurează, dar discuția asta trebuie purtată. Și e mai ușor.

Să convingi mulți oameni care dansează același dans pe TikTok, nu? Nu mai sunt atât de diferiți între ei. Cumva lucrurile se leagă într-un fel malepic. Asta nu-mi place. Ai văzut Black Mirror? Ultimul sezon? E un episod în care o doamnă suferă un accident și o parte din creieră este înlocuită cu un creier sintetic. care funcționează pe o anumită rază, creierul ăla noaptea se regenerează, e un creier sintetic care se regenerează din rețea și toate informațiile, toate memoria ei este în rețea și e livrat în acest creier. Doar că această doamnă trebuie să plătească un abonament din ce în ce mai mare ca să... Iar dacă abonamentul este downgradat, dacă plăcești abonament mai mic, ea random spune reclame din când în când.

Aproape. Recomand și eu un serial la schimb și care e un serial de desene pe Netflix și se numește Upload. În care e vorba tot de aceeași idee a... Oare Upload se numește, să nu greșesc? Nu, se numește Pantheon. Pantheon. Da, cu TH. În care, eventual îi rog pe colegii tăi să se uite să nu greșesc și să ne spună dacă... Acum verificăm. În care e vorba exact de această tendință care este destul de apropiată, să-i zicem, și anume momentul în care va fi posibilă aplodarea informației din mințile noastre Într-un cloud, să-i zicem. Și din momentul ăla, dacă așa ceva chiar și parțial este posibil, lucrurile se complică. De ce? Pentru că acea informație va putea fi transferată în niște roboți, să zicem. Adică deja tu nu mai ești doar cel care te-ai născut și vei muri, ci devine posibilă clonarea, devine posibilă dublarea, devine posibilă un soi de nemurire tehnologică și atunci lucrurile intră.

Într-O altă dimensiune. Re-card-urile o denumește singularitate, nu? Dar acolo teoria este că noi nu o să fim complet aplodați, ci o să fie un merge, o unire, o unire completă cu tehnologia în care ne putem auto-upgradea într-o fracțiune de secundă și putem atinge cumva absolut într-o fracțiune de secundă, fiind biologie și tehnologie în același timp. Iar platforma tehnologică pentru asta e cumva explicată și așteptăm doar tehnologia să evolueze până acolo. Adică vorbim despre nanoboti care vor putea fi injectați în corpul nostru, nanoboti care vor Deja există Neuralink, adică există tehnologie, chip-uri pe care le putem implanta în creier și care se pot lega la nu știu câte zeci de mii de sinapse, într-un care o să avem nanoboți, ei se vor putea conecta la toate sinapsele posibile. Cum ți se pare această perspectivă? Dau seama că e o perspectivă unde părerea mea nu contează și unde nu cred că avem Nu putem alege dacă o să vină sau nu, putem probabil să-i dăm o formă. Și viziunea mea e.

Una optimistă în direcția asta. Aici se naște o altă temă și anume faptul că, de exemplu, cei mai bogați oamenii ai lumii în acest moment Din ce am citit eu, sunt unul mai preocupat decât altul de aceste forme de posibilă nemurire, care pot să constea fie în să ne însămânțăm în spațiu, fie să călătorim în spațiu până se rezolvă Problema nemuririi. Deci să mergem vreo 20 de ani care pe pământ s-ar putea să fie mult mai mulți. Fie, și aici lucrurile devin și nu mă bag pe teritoriul ăsta că nu-l cunosc foarte bine, terapii genetice. De unde discuția cu, nu știu dacă ai văzut în ultima vreme, se pune foarte mare presiune pe administrația americană să creeze așa-numite teritorii autonome sau așa-numitele freedom cities în care să fie exceptate de la regulile agenției de medicamente, așa facă terapii neconvenționale de modificare.

Genetică. Da. Ele deja există.

În.

America Centrală, din câte știu. Există câteva... Există câteva series, unde sunt... îi găsești foarte mulți bani să ajungi acolo și sunt tot felul de terapii care problema lor este că nu sunt... ele nu sunt acceptate pentru că nu sunt studiate în suficient și nu știi la ce riscuri te expui. Într-adevăr. Nu sunt etice multe.

Dintre ele. Da, cred că presiunea câtorva dintre cei mai importanti finanțatori ai administrației de la Casa Albă este să le dea voie să se ducă în zona asta dintr-un motiv despre care tocmai ziceam înainte și anume oamenii nu vor să moară. Acei oameni, cred că când ajungi la acel nivel de bogăție, cred că ți se pare de neconceput că ai atâta putere și totuși o să mori. Asta e opinia mea. Deci oamenii ăia sunt revoltați într-un fel de gându că ei la acel nivel în care își pot permite orice, o să moară la fel ca noi toți muritorii de rând. Și atunci caută tot felul de subterfugii și de variante alternative pentru această iluzie de nemurire. Pentru că identitatea asta.

Virtuală, oricât de frumoasă ar fi, Nu te ajută că rămâne acolo, că rămâie nemuritor. Nu-i suficient. Și ca să revenim la această identitate virtuală, există vreun mod diferit în care te afectează fiecare rețea în parte? Există cercetare în această direcție și dacă da, poate putem să le luăm pe rând? Pe exemplu, e un mod aparte în care te influențează Instagram-ul?

Aici am un răspuns care se referă mai ales la fete și femei tinere. De exemplu, mi se pare că Instagram-ul este paradoxal, deși cea mai de succes rețea în rândul fetelor și al femeilor este cea mai nocivă, pe termen mediu și lung, din punct de vedere al sănătăților psihice, dintr-un motiv foarte simplu și anume, pe care l-am verificat în discuțiile cu studentele mele, și anume presiunea perfecțiunii. Toate recunosc Instagram creează niște standarde de corporalitate, niște standarde de frumusețe care sunt aproape imposibil de atins de majoritatea utilizatorilor acestei rețele, dar care creează această dorință și eu vreau să arăt. Există și așa-numitul Instagram Face. adică sprâncene perfect conturate, ten impecabil, fără niciun fel de acnee, buze rotunzi și cărnoase și așa mai departe, pe care le găsim la o familie celebră care are un reality show. Deci presiunea, perfecțiunea asupra copilelor noastre, asupra fetelor și femeilor tinere este poate cea mai nocivă După părerea mea și o să mai zic ceva aici. Ea vine și se bate cap în cap cu o altă tendință la care ele sunt supuse în fiecare zi în rețea, și anume, cea care zice prin tot felul de reclame, iubește-te așa cum ești, ești frumoasă așa cum ești, ești minunată, nu băga în seamă ce... Deci, asupra fetelor și femeilor tinere se exerciță aceste două presiuni uriașe care sunt contrare. Una care le zice, Ești bine cum ești, iubește-te și acceptă-te." Și una care le zice, uite cum trebuie să fii, nu ești în niciun caz bine. Și ele sunt rupte între aceste două tendințe, una mai nocivă decât alta. Și în același timp, dacă ducem gândul mai departe, în sufletul lor ele știu, sunt mai drăguță sau mai puțin drăguță, sunt mai arătoasă. Noi în sufletul nostru știm cam pe unde ne situăm, suntem de 5 sau de 7 sau de 9, pentru că trăiești în lume și vezi care sunt relațiile sociale. Ei bine, Trei tendinţe se bat de fapt. Tu trăieşti împreună cu nişte oameni normali, mama ta e o fiinţă normală, prietenile tale sunt, să zicem, şi asupra acestei vieţi normale îţi vin să mă accept aşa cum sunt cu toate defectele şi calităţile mele sau să tind înspre influenzăriţele care mi se par că duc vieţile cele mai mirifice din reţea. Asta mi se pare că e problema cu Instagram și că în principal victimele sunt fetele. Dacă mergem mai departe, TikTok-ul, știm... E un alt mod în.

Care TikTok-ul ne influențează, nu? E o altă discuție la.

TikTok și aici are de a face principal cu ceea ce se numește împrăștierea minții. Adică... Avalanșa de informație și faptul că fragmentele pe care le recepționezi sunt atât de scurte și ele sunt croite după alegerile tale anterioare, astfel încât algoritmul îți stimulează exact ceea ce tu i-ai spus că te excită cel mai mult, asta e explicația pentru care nu te mai saturi să faci scrolling. Acum doi ani, TikTok a fost de acord să plătească 90 de milioane de dolari amendă ca să închidă un proces care fusese intentat de tot felul de asociații de părinți pentru că părinții reproșau faptul că copiilor lor lise face scanarea biometrică și TikTok-ul știe când ești vesel, când ești fericit, când ești...

Da, da, da, rețin, ok.

Rețin asta. Da. Ceea ce spune, faptul că a fost dispus să plătească o amendă atât de mare, e ca și cum ai zice, e adevărată problema, nu vreau să se afle, hai să mergem mai departe. Deci, rețeaua te cunoaște, te scanează și te observă mult mai bine decât te cunoști tu pe tine, Și îți livrează exact după alegerile și profilul pe care ți-l face. Cum scapi din acest joc? Cum ieși din această relație? Dacă ești copil, dacă ești tânăr, dacă ești, să zicem, de o educație mai precară. Nu ai cum să ieși.

Din acela. E mult mai puternic. Și.

Ce atunci facem cu țările noastre? Ce facem cu societățile și cu pacea socială? Ce facem cu armonia pe care am văzut în ultimele șase luni ce se întâmplă? Deci radicalizarea de la nivelul întregii Europe și a întregului Occident este în mod clar legată de Faptul că toată lumea stă ore întregi în fiecare.

Zi în rețeau. Ai povestit de Instagram și de TikTok. Mi-ar plăcea să știu cum ne influențează sau cum ne afectează. statul pe Facebook, dacă ne afectează într-un mod aparte și mai povestit la început înainte să filmăm de acel proces pe care l-au intâmplat procurorii în.

Statele Unite. În toamna lui 2023 s-a produs acest fenomen foarte interesant că procurorii generali din 33 de state americane s-au coalizat și au am conceput împreună un rechizitoriu de peste 200 de pagini care e disponibil pe net la adresa companiei Meta care deține Facebook, Instagram și WhatsApp. Și acuzațiile se referă la efectele asupra copiilor și o să citesc patru dintre acuzații, sunt mult mai multe, dar astea patru mi s-au părut și le-am discutat inclusiv la curs cu studenții mei și zice așa, 1. Compania Meta și-a conceput intenționat platformele astfel încât să includă caracteristici dăunătoare tinerilor prin faptul că induc folosire compulsivă și nesănătoasă. 2. Platformele Meta folosesc caracteristici printre care scrolling-ul infinit și afișarea like-urilor, pentru a obține și mai multă atenție din partea tinerilor, ale căror creiere nu sunt pregătite pentru a rezista acestor tehnici. Deci, din start, juridic, acești oameni zic că folosirea rețelelor creează dependență în rândul unor copii care nu au creierele suficient de pregătite să reziste. 3. Altă dimensiune. Meta a pus în aplicare notificări din punct de vedere audio-vizual, care exploatează vulnerabilitățile psihologice ale tinerilor și cultivă sentimentul FOMO, adică Fear of Missing Out, sentimentul că dacă nu ești în rețea, ratezi cele mai interesante lucruri ale grupului tău de prieteni. 4. Meta le furnizează tinerilor conținut pe baza unor algoritmi denumiți grafice de reconsolidare, manipulând deliberarea de dopamină în creierele lor și deci inducându-le dorința de a interacționa în mod repetat cu produsele sale, atenție, ca în cazul jocurilor mecanice. Adică același tip de dependență ca la păcânele, Este constatat de acești juriști și în cazul folosirii de către copii a rețelelor de socializare. De ce? Pentru că același fenomen neurologic se petrece și anume secreția de dopamină de fiecare dată când cineva îți dă like, comment, share. Și în ce stadiu e.

Procesul acum? El se judecă încă? Continuă. Oare cât contează dacă într-adevăr lucrurile sunt așa, pentru că ele par să fie așa, dar cât de mult contează dacă ele sunt intenționat făcute așa sau intenționat lăsate așa, cu toate că compania Meta știe că ele se întâmplă. Adică în ce măsură au decis ei sau au decis un algoritm că dacă îmi trimite 10 notificări sunt mai predispus să răspund la notificarea persoanei la care m-am uitat la poză un pic mai mult? algoritmul își dă seama că e mai importantă persoana aia pentru mine și atunci sunt mai predispus să dau click pe acea notificare, pentru că și eu, eu am notificările oprite la telefon la tot și la WhatsApp și la tot de câțiva ani și am un mod să zic constant de a verifica telefonul ăla, adică prefer să intru o dată la jumătate de oră să văd ce am primit decât să am notificări, mă deranjează că sunt foarte multe. Când aveam însă notificări, măi, din toți o mie de oamenii pe care-i urmăream, Fix la persoana la care eram eu cel mai curios, fix acolo mi-a apărat notificare. A postat un story. Nu aveam cum să nu mă uit acolo. Fix acolo mă uitam. În ce măsură știe meta asta și mă exploatează, să ai un algoritm foarte deștept care prin deep learning și-a dat seama că acolo o să dau click. Și în ce măsură e datoria lor să oprească asta sau să exploteze această slăbiciunea mea. Răspunsul pe care ți-l pot.

Da este dintr-un interviu al unuia dintre fondatorii Facebook, unul dintre primii investitori în această platformă, pe care îl cheamă Sean Parker și care a dat acum câțiva ani un interviu în care zice Motamo că au programat această secreție de dopamină din start lucrând cu cercetătorii în neuroștiințe și cu psihologi. zice acest om, dacă căutați pe YouTube interviul lui Sean Parker de la Axios, în care zice, expresis verbis, noi am programat știind că exploatăm vulnerabilitățile psihologice și totuși am mers mai departe pentru că era singura modalitate de a îi ține pe oameni cât mai mult.

În rețeau. Și așa e, dacă deschid Instagram-ul și văd poza cu mătușa mea și poza cu un coleg de la facultate și mâncă o poză cu o persoană pe care nu o cunosc sau o știu de de mult, o să închid platformă. Dar dacă îmi dăși exact ceea ce o să-mi exploateze, acele spike-uri de dopamină, o să rămân în acel.

Doomscrolling. Iar dacă primești mai multe like-uri decât ieri, mai multe comentarii, îți crește numărul de urmăritori, vei vrea în fiecare zi și mai mult, pentru că e natura noastră, încă o dată și ne întoarcem la ideea de la început, Părerea mea e că asta e marea ofertă pe care ne-o fac rețelele și anume iluzia că ne putem însămânța într-o formă mai rudimentară sau mai complicată în mințile unor oameni la care nu aveam acces și că măcar așa vom putea supraviețui ca imagine. Să supraviețuim măcar ca imagine și după ce nu vom mai fi.

Pe lumea asta. E un fel de exploatare a fricii noastre de a muri. Corect. Și noi căutăm să rezolvăm asta într-un mod... În fiecare zi a vieții.

Noastre, dacă stăm să ne gândim cu adevărat, principală idee inconștient la care ne raportăm este ce rămâne după mine. De aia facem copii, de aia scriem carti, de aia construim case, de aia cultivam o gradina, o livada, de aia vrem sa cunoastem pe cei mai faimosi, de aia postam in retele. Ce ramane dupa mine? Adica daca duci gandul mai departe, viata mea are un rost sau nu? Pai vreau sa aiba un rost. Cum poate avea un rost? Contand si eu pentru restul lumii. Cum pot sa contez pentru restul lumii? Pai fie Lăsând ceva în urmă, fie venind cu o idee, fie făcând niște copii și așa mai departe. Deci fiecare zi a vieții noastre, că ne dăm seama, că nu ne dăm seama, are legătură cu această proiecție inconscientă. Rămâne ceva după mine. Care.

E foarte multă acapărată de social media și ce căutăm acolo. Exact. Am vorbit despre Instagram, Facebook, TikTok. E vreun fol la fel anume care ne afectează pozitiv sau negativ YouTube-ul? E ceva diferit la YouTube.

Față de celelalte platforme? Mie mi se pare, hai s-o zicem si asta, retelele nu sunt rele daca stii sa le folosesti in sensul de a invata, de a te imbunatati pe tine, pentru ca stiu ca exista aceasta tendinta sa mi se spuna nu vezi decat problemele si ingrijorarile. YouTube mi se pare cel mai bun exemplu pentru Bogăția și comoara pe care o poți găsi dacă vrei să înveți, dacă vrei să descoperi, dacă vrei să te îmbunătățești pe tine, să-ți deschizi mintea. De ce? Pentru că tendința, cum ziceam, evidentă de la nivel mondial este că tot mai puțin oameni vor fi originali. tot mai mult va crește uniformizarea, iar faptul că asistenții virtuali vor avea orice întrebare și ne vor lua, într-un fel, sarcinile repetitive, va face să scadă și mai mult numărul oamenilor cu adevărat original. Și o să fie o.

Valoare? Oare să fie original? Asta e o întrebare pe.

Care... După părerea mea, oricând va fi o valoare să... Faci conexiuni pe care chiar dintr-un motiv simplu si anume cand te duci la un interviu de job, poti sa faci o conexiune pe care n-a facut-o concurentul tau sau zici niste banalitati si niste clisee. Adica cred ca lumea in care vor trai fetele tale si fetele mele va fi o lume in care Foarte puțin oameni vor mai ști lucruri pe compropriu, în sensul de n-am nevoie să apelez la o memorie externă. Acei oameni vor fi cel mai bine plătiți, cei mai valorizați și să sperăm că ei vor conduce. Asta.

Sună bine. Pe de altă parte mă gândesc... Să zicem în scrierea de articole. E foarte ușor să scrii în ziua de astăzi un articol cu ajutorul inteligenței artificiale care te cunoaște, scrie ca tine, scrie corect, îți dă și sursele. Și atunci foarte mulți, foarte multe bloguri care scriu articole ziare și așa mai departe, jurnaliști în ziua de astăzi apelează la greu la această inteligență artificială care scrie în locul lor. Dacă în sumedenea de articole scrise de inteligență artificială, care este scrisă și în așa fel încât să fie ușor de făcut, tu în 10 articole descoperi un articol care este scris de mână de om, Poate un pic poticnit, poate cu o exprimare un pic mai deplicitară. În ce măsură o să recunoaște acel articol ca fiind original și o să-ți placă sau mai degrabă o să te sperie pentru că nu e.

Ceva uniform? Depinde cu ce ești obișnuit. Gândește-te cum e dacă mănânci toată ziua doar fast food. Tu nu știi ce bun e un preparat, făcut, proaspăt, în care ai pus tot ce se cere și ai... Tu ești obișnuit? Apropo de trendurile de pe TikTok, dacă tu petreci acolo toată viața ta, tot timpul tău liber, ba chiar și când ești la școală sau la servici, nu ratezi toată frumusețea lumii. reale. Adică tu nu afli de fapt ce-i cu tine, ce-i cu viața.

Asta, ce-i cu... Apropo de asta, vreau să-ți mulțumesc pentru cartea pe care ai scris-o, pentru că fix acum două zile m-am trezit dimineața, eram la mare și aveam o terasă drăguță, cu vedere la mare. Și am obiceiul de a mă culca devreme și de a mă trezi devreme. Și m-am trezit să văd răsăritul. La 5 și jumătate. Și aveam și cartea. O răsfăiam, o citeam. Știu de mult că e bine să ne bucurăm de ceea ce vedem în jurul nostru și să nu mai fim atât de tentați să fotografiem. Dar mi-era foarte greu de multe ori să mă abțin. Știam că e greșit, știam că e mai bine să mă bucur de priveliște decât să o fotografiez. Incepea sarale sara-soara. Era atat de frumos, se vedeau pescarusii cum trec pe acea oglindire a soarelui pe mare, era superb, era ceva ce in mod cert mi-as fi dorit sa filmez, dar mi-a fost atat de usor sa nu filmez. Pentru că întrebarea mea a fost ce fac? Mă bucur eu, eu cel de aici, cel care mă știu sau mă caut, mă bucur de priveliștea asta și am tot, toată priveliștea este doar a mea. Sau scot telefonul cu ce scop? Cu scopul de a hrăni o imagine mult mai slabă acestei priveliști în identitatea mea virtuală, Pentru ca alti oameni sa vada de fapt la ce n-am fost martor pentru ca m-am uitat pe telefon. Si schimba a fost, adica raspunsul a fost atat de de la sine, adica nu m-am obtinut sa scot telefonul. Mi-am dat seama ca nu merita, nu are sens sa scot telefonul, pentru ca e imaginea mea pe care eu vreau sa o traiesc aici. Deci.

Ai citit cel mai complicat capitol din carte, capitolul 7. Posibil.

N-O să zic nici da, nici nu, dacă am ajuns acolo.

Dar... Acolo e ideea asta, care se numește trăire pentru rețea. Adică, faptul că am ajuns, și acolo dau exemplu cu filmatul la concerte care este generalizat, am ajuns să folosim realitatea ca materie primă pentru Să avem ce să postăm în rețea. Ceea.

Ce n-ar fi rău, dacă ar fi o cameră care ar filma pe lângă noi în timp ce noi ne bucurăm de acea realitate, dar noi o schimbăm. Adică, în momentul în care tu te uiți la ecran, tu vezi ceea ce văzi și ce îi lasi.

După realitatea. Și nu mai ai nici tu amintiri și nu vei fi fericit cu adevărat nici în momentul în care.

Postezi. Întorcându-le la copiii, asta este... Văd asta la sărbări. Când mă duc la sărbări, la sărbări, la cea mare, că la cea mică încă nu are sărbări, Toţi părinţii filmează dansul ăla şi ştii ce e culmea? Uite asta e culmea. Deci imaginează-ţi, serbare la şcoală şi copiii au pregătit acel dans, au stat 6 luni, au pregătit dansul ştii că au dansat, că au făcut şi tati, mami, veniţi să ne vedeţi cum dansăm. Și fica mea performează, da? Și eu stau în față. Și nu mă interesează, efectiv nu mă interesează, nu-i jur de pe părinți. Toți părinții filmează. Și culmea este că toate filmările ajung pe grupul clasei. Adică toți o să le avem, toate filmările, toate unghiurile. Măi Mihnea, și eu stau și mă bucur de priveliște. Și fica mea, în timp ce dansează, îmi strigă. Filmează? Tati, deci tu de.

Ce.

Nu filmezi? N-am avut discuția asta cu ea încă, dar nu știam cum să o abordez. Dar am scos telefonul și.

I-Am filmat. Îți mai dau o dimensiune. Am auzit un documentar tulburător rusesc în care era vorba de copii care se filmează pe ei și postează de la primele ore ale zilei. Se trezesc, se îmbracă și în drum spre școală pornesc telefonul și se filmează. Ajung la școală, se pun în bancă, se filmează. Și m-am stat și m-am gândit că, într-un fel, povestea asta cu rețeaua înlocuiește jucăria și ursulețul de pluj. Adică tu nu te mai joci cu obiectul asupra căruia proiectai toate spaimele și bucurile și dorințele tale, care era jucăria favorită. Tu te joci cu dublul tău din rețea. Tu cu ăla vorbești. Vorbești cu EU tău virtual, cum i-am zis. Ore întregi în fiecare zi, presiunea, pentru că așa ai văzut la ceilalți, este ca tu să fii acolo, nu în viața ta. Trebuie să recunoști că asta e o modificare despre care e obligatoriu să vorbim la nivel planetar. Dacă pentru tine din copilărie e mai important cum te imortalizezi în mediul virtual, Nu poți să negi că asta e o transformare radicală a felului în care ne trăim viețile. Din copilărie copiii noștri sunt actori pe scenă. Din copilărie copiii noștri au presiunea de a fi performări pe o scenă globală. E o presiune uriașă, pentru că în continu se compară cu ceilalți performări, care sunt unii dintre ei cei mai bogați, cei mai fericiți, cei mai de succes, care își permit orice, care merg în insulele cele mai paradisiace și așa mai departe. Și temiri că a explodat anxietatea și depresia. Este o corelație aici? Bineînțeles că este, după mine, principala cauză și anume nu e normal ca din copilărie să te compari cu cei mai grozavi de pe planetă. Nu-i normal să te compari, e normal să te joci cu prietenii tăi de la bloc și de pe stradă. Și să aveți preocupări comune.

Și jocuri comune. Și măcar te compari cu oameni care au plecat din același loc cu tine cu aproximativ aceleași șanse. Gândește-te.

Ce transformare extraordinară. Dintr-o dată, toți copiii se compară cu cel mai bun. cu fericirea, aparenta fericire supremă. Și eu vreau să ajung acolo. Și eu vreau, îmi imaginez din copilărie ca a fi influencer este viața cea mai fericită cu putință. Și devin nefericit la 14, 15, 16 ani pentru că-mi dau seama că familia mea e o familie normală care nu-și permite decât un anumit nivel de trai Nu doar în România, nu doar în Europa, nu doar în Statele Unite, pe toată planeta anxietate și depresie.

Ce facem? Mi-ar plăcea ca acest podcast să răsune în mintea celor care s-au uitat până la final și vreau să le mulțumesc celor care s-au uitat până acum. La fel cum cartea ta îmi răsună și fiecare capitol și fiecare pagină și idee pe care le-am subliniat aici în carte, revin la mine a doua zi și găsesc o rezolvare, găsesc o altă o altă perspectivă, cum să zic, internalizez ideea asta peste noapte, creierul în noaptea cumva, creierul e activ în noaptea și internalizează memoria noastră biologică, ceea ce am parcurs pe parcursul zilei și cartea asta asta face în mintea mea și sper ca și podcastul să răsune în mintea oamenilor pe parcurs și să să devenim măcar mai rezilienți în fața acestei identități virtuale, cel puțin primul pas este să ne separăm noi de această identitate virtuală și să vedem cum ne raportăm la ea și să înțelegem că suntem două lucruri diferite. Eu sunt pe parcurs în a face asta. Și spre final Mihnea, vreau să-ți mulțumesc că ai venit la noi la podcast, ai deschis multe piste care merită discutate într-un alt podcast, așa că dacă aveți întrebări puteți să lăsați jos în comentarii. Cartea se cheamă Identitatea Virtuală, o găsiți la Humanitas, probabil că în orice librărie, și Humanitas, și cărtărești și în alte librării pe care le aveți în zonă și se poate comanda și online. Atenție, dacă începi să o citești, Ai răbdare la introducere, dar e important să treci prin introducere pentru că sunt niște noțiuni filozofice important de clarificat până treci la cartea în sine care este mult mai ușor de citit decât introducerea. Spre final, Mihnea, dacă ar fi să lași oamenii, ca Roma spune acum, cu o idee finală, o direcție, un sfat pentru, nu pentru a se împotrivi social media, ci pentru pentru a rămâne mai reziliență sau pentru a ne cultiva această prezență de sine, pentru a ne căuta pe noi și a ne separa totuși de ce înseamnă social media, ce mesaj le-ai lăsat.

Îmi place să folosesc acest concept și o să îl zic și în podcastul tău, nu înainte de a-ți mulțumi foarte mult pentru ce ai zis despre carte și îți recunoscător am văzut că ai subliniat ceea ce ți poți dori mai mult decât cititori care citesc cu creionul în mână. Revin. Ceea ce vreau să-i rog pe cei care se uită acum la noi este să fie niște ambasadori ai realității. Mai ales dacă au copii. Încercați să fiți ambasadori ai realității. Adică nu îmi fac iluzia că mai putem renunța. Nici eu nu renunț. Și eu sunt atras. de rețele de socializare și eu petrec ore întregi în fiecare zi. Dar cred că varianta câștigătoare este o folosire moderată și înțeleaptă și să-i ținem pe copiii și pe adolescenți cât mai mult cu mintea în realitate ca ei încă să se bucure de faptul că florile miros, copacii înfloresc, părinții sunt sănătoși, pot să joace fotbal, pot să se întâlnească pe terase, pot să meargă împreună în excursii și realitatea este.

Extraordinară. Da, să știi că îți mulțumesc din nou, n-am nimic de adăugat și simt că orice aș adăuga în plus, v-aș reține mai mult în această realitate virtuală. Avem multe materiale pe drmihail.ro, avem multe materiale aici pe YouTube, dar stii ce, nu te mai uitam la nici unul. Este si maine o zi, omule, inchide acel device la care te uiti si du-te si fii si tu un ambasador al realitatii, cum o sa fiu si eu inceput de astazi. Mihnea, multumesc din nou foarte mult! Ți mulțumesc tine care ai rămas până acum, mulțumesc Unicredit Bank care sprijină podcastul Baba de Cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative educative. Asta e cartea, ți-o recomand, mulțumesc și spor la realitate. Pa, pa!