Cum să construiești voința și disciplina în sport | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Alexandru Codiță

Profesorii îmi spuneau, tu nu o să ajungi dacă ești un golant. În 5 minute ritmul tău cardiac știi cum e? Nu există să te duci doar pe sport să renunți la școală. Nu există să te duci doar pe școală să renunți la sport. Când m-am lăsat de lupte, am intrat într-o depresie super urâtă. Am luptat vreo 3 ani cu ea. Cei care au ieșit, au ieșit pentru că au căutat perfecționism. Dă-ți timp suficient, accepte-te, dă-ți timp suficient în orice chestie. Bravo pentru zilele în care ți-a fost lene să fii la antrenament și ai venit la antrenament.

Oameni buni, vă salut! Eu sunt Dr. Mihail, iar voi sunteți la un nou episod din această serie de podcast cu invitat Boabe de Cunoaștere. Astăzi vreau să vorbim despre sport. Sport e atât de interesant, pentru că toată lumea știe că e bine să faci sport. Ne propunem de regulă la începutul anului să facem mai mult sport, dar uneori, undeva, această promisiune se rupe. Astfel, acest podcast, acest episod este pentru tine dacă ești începător, dacă nu faci sport deloc și vrei să te apuci sau dacă faci sport dar ai vrea să te duci într-o performanță mai bună. Dacă îți propui să faci sport și te lași deodată și nu știi cum să continui, cum să-ți capeți disciplina, motivația, Despre lucrurile astea o să vorbim astăzi, cu un fost atlet de performanță, fost component al loturilor de lupte, care au reprezentat România pe cele mai înalte trepte la nivel european și mondial în sponturile de contact. 140 de meciuri câștigate, 3 meciuri pierdute și în prezent este antrenor de crossfit și fondatorul sărilor de lupte The Beast Team și când zicem The Beast, toată lumea știe cu Alexandru Codiță.

Salutare omule! Mă bucur să te văd!

Un subiect foarte important și tu ai 24 de ani, nu?

24, mâine-i fac.

Ok, la mulțimea, atunci, în avans. Îmi place foarte mult evoluția ta și ce am citit înainte de acest podcast, m-am documentat puțin mai mult, mi-a plăcut... Energia pe care ai avut-o la Medicool când ai fost invitat și ne-ai povestit despre contact, despre agresivitate, despre apărare. Îmi place cum ai atins toate lucrurile astea la o vârstă destul de mică, aș zice. Și asta e întrebarea mea, prima mea întrebare către tine. Ce te-a determinat pe tine? Cu ce te-a determinat să te duci spre performanță și cu ce beneficii și restricții a venit ea pentru tine?

Ce m-a determinat să mă duc către viața de sportiv de performanță, adică alegerea asta pe care am făcut-o încă de mic. Sincer să fiu un factor principal a fost faptul că am crescut un pantelimon în București. Și am avut o copilărie destul de grea acolo cu băieța și prin cartier, cum ar veni.

Crezi că e necesar asta ca să te duci spre performanță? Sau crezi că ăsta a fost singurul factor? Faptul că trebuia să te aperi și a fost mai greu?

Nu. Deci, ce vreau eu să spun este că am ajuns în sala de lupte datorită tatălui meu, pentru că nu mai suporta ideea de a veni acasă mereu bătut și fără bicicletă și fără... Mereu trebuia să ducă să-mi recupereze jucăriile, cum ar veni. Și m-am pins către un sport, nu neapărat un sport de contact. Si am ales cumva judo. Pineramica. Treaba asta. De multe ori le-am spus că nu am copilărie, că voi mergeți la antrenament, că așa, mai departe, că nu știu cum, un mic șantajist emoțional. Încercam să-i fac pe toate părțile, dar nu mi-a mers cu taică-miu și-a continuat să mă ducă. Mi-a zis, ok, nu vrei să faci judo, faci alt sport, dar eu vreau să stai într-un sport. Și a început să-mi placă treaba asta, judo. Am văzut că mă descurc și pur și simplu am început să particip la competiții. N-am avut o direcție, adică să zic, sau taică-miu să-mi spună, bă, tu te duci 100%, vreau să ajungi Cât se poate, adică n-am stat niciodată la masă cu tai, cum să zic, ăsta-i planul meu sau... Pur și simplu a venit nativ. La vârsta de 15 ani, în schimb, am știut clar că eu vreau să trăiesc din lupte. Adică mi-am dat seama că eu vreau să fac o carieră din treaba asta, că urmează să sacrific multe aspecte din viața mea ca să ajung acolo unde îmi doresc, pe partea asta.

Ok, și ai continuat după 15 ani să faci practic lucruri...

Da, de la 15 ani pot să zic că nu mai era taică-miu care mă pușuia, eram eu care pușuia-mă pe toată lumea la modul eu nu mai vreau să mă mai duc la școală, nu mai vreau, nu mai vreau niciun puțin să mă duc în zona cealaltă, eu nu mai vreau să mă duc la liceu, eu vreau să fac numai întrenamente, trei întreamente pe zi, două întreamente pe zi, eram numai acolo. și apoi au apărut echilibri din partea părinților care mi-au zis, până acum te-am pornit greu spre sport, acum văd că trebuie să te aducem înapoi la școală, că văd că nu mai îți faci treaba cum trebuie. Și datorită părinților mei am reușit să merg în paralel cu ele și m-am descurcat excelent.

E greu să mergi în paralel?

Este, mai ales pentru că școlile noastre, profesorii din școlile noastre nu sunt atât de deschiși și, de exemplu, eu am fost într-unul dintre cele mai bune licee de mat-info-intenziv-informatică și în același timp veneam cu ochii busiţi, gâriat pe faţă, fiind campion european sau mondial, mă spărgeam cu băieţii pe la meciuri. Şi când veneam la şcoală, numai critici. Adică dacă aş fi fost un copil slab de îngeri, care nu aş fi primit încrederea de la părinţii mei că fac ce trebuie, probabil m-aş fi mutat la o sportivă, aşa cum îmi spuneau toţi profesorii, nu toţi, majoritatea profesorilor mi ştiau, tu n-ai ce să cauzi la şcoala asta. Şcoala asta e mult prea bună pentru tine. Iar în clasa 12, de exemplu, chiar mi s-a spus, liceul avea 100% probabilitatea la bacă. Eu din clasa 9 până la 12 am avut scutire de sportiv, fiind component al loturilor olimpice, nu prea... Veneam la școală, eram în mare parte la europene, la mondiale, mereu plecat...

A, și ai scutire de la bacă, adică ai cumpărat bacă, lua din nou...

Nu, nu, nu, nu de la bacă, aveam scutire de la școală. Din clasa 9 până în a 12-a nu prea am frecventat atât de mult. Veneam doar la examene, adică la teste, la teze și ce mai trebuia să-mi iau notele. Dar rest, acasă, meditații și așa mai departe, să pot să fac rezultate, mă focuseam foarte mult pe antrenament. Doar că, ți-am zis, din clasa 9 până în a 12-a am avut foarte multe bariere din partea profesorilor. Tu n-ai ce să cauți aici Când mi-a venit bacul cu 9.50, m-am dus direct în cancelare, l-am pus pe mama să zic, uite că am ieșit și campion mondial anul ăsta și am luat și 9.50 în bac. Și ăla a fost de mersul cel mai bun. Adică acolo mi-am dat seama că chiar poți. Și asta le spun și copilor pe care ii antrenez. Mergeți cu ele în paralel cât se poate. Adică vă garantez eu că se poate. Dacă am putut, 100% puteți și voi. Chiar și.

În performanță. Chiar și.

În performanță. Și faza e că lucrurile astea trebuie să meargă mână-n-mână neapărat. Adica nu exista sa te duci doar pe sport si sa renunti la scoala, nu exista sa te duci doar pe scoala si sa renunti la sport. Adica lucrurile astea au nevoie unul de altul. Te ajuta.

Oare si scoala si dezvoltarea asta intelectuala.

In sport? Da, ce m-a ajutat pe mine foarte mult a fost matematica. Si chestia asta o aplic si in viata de zi cu zi, nu numai in sport. Adica matematica iti dezvolta capacitatea de a gandi foarte bine logic si de a te duci, adica faci asta, faci asta, are rezultatul asta. face asta, face asta, rezulta asta. Iar in lupte, deși multă lume nu înțelege exact ce se întâmplă acolo, ei cred că sunt doi oameni care se duc și se bat, e foarte multă matematică în spate. Sunt multe variabile, sunt multe situații, procentaje, adică tu gândești, adică eu în timp ce mă bat, de exemplu, zi care sunt șansele, acum îi arunc o stângă, intru pe coaps, am intrat pe coaps, îl face apărarea, după ce a făcut apărarea, eu trebuie să ies în partea aia, adică tu deja ai ca un joc de șah. Tu înainte să lansezi un atac către adversarul tău, tu deja ai, fac asta, el face asta, eu.

Asta este de fapt aplicabilitatea matematicii, ceea ce școala, cel puțin în cazul meu, a ieșit foarte mult să ne explice. Băi copii, facem aceste funcții, facem aceste fracții, facem aceste equații cu necunoscute. Dar de ce le facem? Că tu nu o să ajungi în viața reală. Eu astăzi nu mai fac acele funcții, dar funcțiile alea îți dezvoltă creierul în a gândi lucruri complexe, în a vedea o înșiruire de ecuații. care, pur și simplu, îți dezvoltă creierul. Adică creierul tău e un motor care devine un motor mai puternic și este ca un procesor de calculator care poate să proceseze mai mult într-un timp mai scurt. Iar la sport asta îți trebuie, adică îți trebuie.

Reacție la secundă. Mai ales în cel mai dur sport din lumea asta, MMA, unde intri cu un alt tip în cușcă și trebuie să te bascuie. Adică ai nevoie un șah, unde dacă ai făcut o greșeală, poți să-ți o iei pe coajă. Ar trebui.

Să introducă în curicula de pregătire la sălile de lupte și matematica. Eu spun.

Sincer, Codita Alexandru la 24 de ani este produsul matematicii din clasa 12 cu un profesor pe care l-am avut si am facut meditatii cu el si el m-a facut sa iubesc matematica si luptele. Matematica impreuna cu luptele m-a format, iti spun sincer. Adica eu pe asta ma ghidesc, viata mea este numai despre asta. Am primit increderea necesara din sportul de contact pe care l-am facut si am primit practic cealalta unealta de a ma descurca in viata din matematica. Adica eu fac totul matematic, chiar si orice relatie de prietenie. Totul e pe matematica. Le asez frumos calculele si imi dau seama cum functioneaza. Iar în lupte, 100%, ce m-a ajutat să ajung la performanța asta la amatori, este 100% matematica. Adică, cred că am avut un IQ fight peste cei cu care m-am luptat, pentru că am avut luptători mai tehnici decât mine, mai puternici decât mine, mai experimentați cât de mici decât mine, dar cumva am știut să joc cărțile în așa fel încât să-l duc în zona în care am vrut eu să-l duc, știi? Si mereu altii... Adica imi dau seama de chestia asta pentru ca unii intra in meci si au o tehnica si pe aia vor sa o faca. Eu asta faca, stii? In schimb, eu am o tehnica pe care vreau sa o fac, dar iti mai dau inca 3-4 care sa te duca acolo. Stii? Imi asez terenul frumos, ma duc in turna, ma duc, te las sa gresesti si pa ca am ajuns unde am vrut. M-am uitat.

Si eu la cateva meci si am vazut ca este foarte multa... De foarte multe ori e mai multa strategie decat sforta sau tehnica pentru ca poti sa faci lucruri care sa iti oboseasca. Adversarul... Da, sunt.

Foarte multe, e un game plan. Adica tu trebuie, inainte sa te bazi cu cineva la profesionist, ai trei luni de zile in care pe langa faptul ca te antrenezi, studiezi. Si anume, tu cu toata echipa ta, cu antrenori, cu colegi si asa mai departe, va uitati la meciurile adversarului tau, cu caietiarele frumos in fata, si fiecare cauta punctele slabe. Adica cand a lovit croseul, lasa mana jos. Când ai intrat pe coapă să intri fără să-și apere fața. Și tu atunci lucrezi cele 3 luni de antrenament de pregătire strict pe greșelile lui. Adică tu nu te mai antrenezi ca și luptător să evoluezi, tu te antrenezi specific pe greșelile acelui luptător. Și practic tu în meci completezi orice greșeală pe care or o are. Adică tu îți faci stilul exact pe greșeală lui. Asta se întâmplă într-o pregătire de profesionist cu un mediu bun. Adică când ai toată echipa, staful este super bun, știi? Adică treaba asta am văzut-o în Moldova când m-am antrenat cu Ion Cuțelabă de ei, luptător, nu fece de să-i luptă. Oamenii asta făceau, își studiau adversarul de când intra până ieșea din ring. Adică făceau treaba asta. Și un alt lucru esențial, că de asta spun că nu e doar bătaie, cele trei luni în care noi ne pregătim pentru meci, într-adevăr, băgăm multe tehnici în arsenalul nostru ca și luptători, dar în alea trei luni de fapt noi ne pregătim mai mult psihicul. Pentru că ai nevoie de foarte multă încredere în tine să intri în ring cu un om la fel de pregătit ca tine, care urmează, mai ales dacă e la egal cu tine și știți că esteți la fel, urmează un match draw. Adică e clar, mai ales dacă te bați pentru centura, îți urmează 5 runde, 5 minute. Imaginează-ți, până la urmă, lumea din exterior să gândească ce se bat ăștia, să bat 5 minute. În 5 minute, ritmul tău cardiac, știi cum e? Nu mai înțelegi nimic, deci crede-mă, ajungi în unele situații, tu de fapt ce se întâmplă? În meci te lupți atât cu tine cât și cu adversarul tău. Dar în primul rând te lupți cu tine. Pentru că apar momente în timpul meciului în care cedezi. Adică obosești, te dor chestii, orice luptător are accidentări. Adică eu numai m-am luptat, cred că de la 14 ani fără accidentare. Mereu te duci și te lupți accidentat, că n-ai cum să te refaci atât de ușor. Ce vreau eu sa spun este ca in match apare chestia asta, iti apare efectiv jumatate de creier care iti spune e timpul sa cedam, ca te-mi rupti, e ok accepta infrangerea, e ok pierzi un match, te uci acasa, stai linistit si cealalta jumatate de creier care iti spune e toata familia ta aici, asta te bate Nu există varianta asta, adică n-ai cum să te faci de râs, n-are cum, trebuie să ne ridicăm. Și de fiecare dată tu mori și renaști într-un meș, cred că de 5, 6, 7, 8, 9, 10, poți să ieși de 50 de ori. Depinde cât de mult este pregătit adversarul tău. Și o chestie foarte tare care pe noi ne ajută să depășim aceste bariere psihice în timpul meciului sunt băiele rece. Adică în pregătirile noastre, pentru că ce se întâmplă? Tu când faci o băie rece, practic sunt două lupte cu psihicul tău acolo. Este lupta de a intra și lupta de a rămâne. Și în momentul în care... Știi că exact că și tu faci chestia asta. Eu pierd.

A doua luptă de regulă, o pierd destul de rapid. Să rămâi.

Să rămâi. Uite, știi, chestia aia, noi acolo încercăm de a rămâne, de acolo ne vine noua puterea. De acolo ne vine disciplina, să spun așa. Credeare, la asta nu m-am gândit. Da, adică noi de fiecare dată, uite, eu de exemplu când m-am pregătit, anul ăsta m-am bătut la semi-pro, la început, în februarie, la început anului. și veneam după o pauză destul de lungă în care n-am mai intrat în cușcă să mă lupt și psihicul meu nu era tocmai pregătit pentru că mergeam mult în zona de dopamină CIP adică mă bucuram din chestii ușoare și când te bucuri din chestii ușoare e foarte greu să te duci să-ți faci o pregătire. Dopamină CIP ai zis, ce înseamnă dopamină CIP? Dopamină CIP înseamnă alegirile ușoare din viața ta adică să te bucuri de o țigare, să te bucuri de un dulce, un zahărel adică lipsa de productivitate aș putea să o definez, știi? Adică practic Creierul tău caută fericire în lucrurile foarte ușor de obținut. Și atunci să faci niște lucruri mărețe e destul de greu pentru creierul tău, că nu găsește satisfacție în ele. Și ca să pot să mă setez, să pot să mă duc să mă lupt, punctul meu foarte a fost băile reci. Adică eu pe 27 decembrie eram la Lotrișor, în Vâlcea, la minus 7 grade, am intrat în cascadă. Să intru acolo. Am mers vreo 2 km până am ajuns acolo. Era vreo minus și ei. Era efectiv, m-am dus cu un prieten, am mers 2 km până am ajuns acolo și aia 2 km eram în mintea noastră, numai du-te vinul. Adică, bă, noi poate știm ce facem. Mai erau încum prieteni cu noi care i-ar dea de mișto. Bă, măcar dacă mă uitam la niște de-astea de prim ajutor să vă acord, poate faceți un infarzi, zic bravo, ne ajutăm, e perfect. Dar ideea e că momentul ăla chiar a fost un botez pentru mine. Adică mi-a dat switch instant la creier. Pentru că până atunci chiar începusem să fumez. Eu care n-am fumat toată viața mea, eram într-o perioadă stresantă și începusem să fumez. Vapour, tot felul de prostituzi. Îți am nevoia să mă relaxez cumva, știi? Și, bă, efectiv, bucuria mea era Și mi-am dat sema, bă, stai că nu s-ai pupă cu nimic din ce am făcut eu până acum în viața mea, știi? Și ai.

Reușit să te lași prin ea? Crede-mă că.

În momentul în care am intrat în apa aia, la numai lupta cu mine 2 km până să ajung acolo și pământ să rezist acolo 3 minute în apa aia și pământ să ies din apa aia și să mă chinui, să mă șterci și pământ să mă întorc 2 km până la mașină, mi-a dat un switch să-mi găsesc fericirea numai în chestii grele de făcut. Și aia a fost efectiv începutul pregătirii mele și a fost ce m-a ajutat pe mine să duc Nu se rezuma numai la tehnicele de lupte, ci circuite atât de grele care te duc exact în situația din match, adică creierul tău începe să cedezi în timpul antrenamentului. Ai circuite în care combini efectiv, dai 30 de secunde câte tare poți la bicicletă și pământ 30 de secunde câte tare poți la ăstea, efectiv te duci din reacție în reacție, pentru că la noi la lupte exact asta se întâmplă. Intri în match, ai chestia asta de stai la distanță, vă luptați de la distanță și pământ începe încăirarea. În încăirarea acolo Efectiv, după 10-15 secunde de încăierare, când ai ieșit de acolo ești... Și tu trebuie efectiv să fii capabil să-ți duci pulsul acolo unde trebuie, adică când se duce prea sus dintr-o încăierare, ai rupt distanța. Incepi, te mișni în țel, începi să recalibrezi respirația, să lucrezi la tot, pentru că dacă nu știi să-ți calmezi respirația în timpul meciului, n-ai nicio șansă să duci 5 ori 5 runde. Vreau să.

Te duc înapoi la switch-ul acela. Când te-ai dus? Deci ai zis că ai făcut 2 km până la cascadă, după care ai intrat într-o apă foarte rece, probabil sub 0 grade, ai stat 3 minute acolo. Îți vreau să... Să-mi descrii puțin mindset-ul tău înainte de a face asta. Adică, ți-ai propus să-ți schimbi mindset-ul? Ți-ai propus să ai acel switch? Îți doreai să renunți la acele țigări? Știai că-ți fac rău? Sau a venit pur și simplu de la sine? Nu, n-a.

Venit pur și simplu. Deci, la mine totul a venit... Când m-am lăsat de lupte am intrat într-o depresie super urâtă. Am luptat vreo trei ani cu ea. Și am tot căutat, nu știu, asta cred că e o chestie nativă de-a mea, de a birui de fiecare dator ce luptă, de a nu rămâne acolo jos în oroi, de a se duce mai sus. Și am încercat să ascult podcast-uri și să înțeleg cum funcționează creierul nostru, știi? Și eu cumva toate legirile pe care le fac, atunci când vine vorba de sănătatea mea sau de cum se duce viața mea sau de exemplu dacă am anumite, că orice om are extreme. Adică avem extreme în care suntem productivi, avem extreme în care picăm, exact treaba aia cu dopamina chip. Avem perioade ale vieții în care alegem doar alegeri ușoare, care ne aduc fericirea ușor, sau momente în care ne mutăm munții din loc și suntem productivi, știi? Și eu mi-am dat seama ce stă în spatele acestui lucru. Și atunci, în momentul în care eu mi-am făcut angajamentul de a mă lupta și am promis tuturor domnului, eu mă bat, am anunțat, am făcut treaba asta, eu știam că creierul meu este într-o zonă de confort. Și atunci știam clar că trebuie să-l traumatizez cumva ca să-l aduc în zona cealaltă. Adică eu m-am dus acolo cu intenție în clar. Eu știam că viața mea în următoarele luni se va schimba în momentul în care eu depășesc acea luptă cu mine să intru acolo. Știam asta că se va întâmpla. Și apa rece este practic colacul meu de ajutor de fiecare dată când deraiez. Adică, de exemplu, am observat treaba asta cu pufăitul. De fiecare dată când îmi bate un bărnat la ușă, adică când sunt super obosit și îmi bate bărnatul la ușă, bate și vape-ul la ușă. si in momentul in care incep si pufai, ala este momentul in care eu imi dau seama ca am deraiat si am facut-o greseal anume ori am fortat prea mult si am apasat pe acceleratie prea mult si am forjat situatia prea mult si apoi a venit burnout-ul si stiu ca vine vape-ul la mine vape-ul e, de acolo imi dau seama ca se strica treaba si cand simt ca bate vape-ul si simt nevoia sa pufai dimineata sau sa stau macar 3 minute dimineata singur pe balcon si sa pufai Ăla e momentul în care îmi dau seama că creierul meu i-a greșit și bag băile reci în viața mea. Adică reîncep dușurile reci dimineața, reîncep chestiile astea. În loc să mă duc să bag vape-ul dimineața, mă duc și bag un duș rece. Adică ai.

Zis că îți bate burnout-ul la ușă. Ce faci când îți bate burnout-ul la ușă? Te relaxezi?

L-aș plătea un pic? Asta e o chestie de mult timp, adică să zic că ultimii trei ani mi-am găsit echilibru în extreme. Adică trei luni pe an, să zic că trei luni sunt productiv blană, două luni cedez. Trei luni, două luni Si de multe ori m-am blamat pentru chestia asta, credeam ca nu e normal. Si apoi m-am inteles ca de fapt asta e modul meu in care eu ma echilibrez. Si ca asa functionez. Iar in ultima perioada am incercat sa schimb chestia asta pentru ca alea doua luni, oricat as fi incercat eu sa mentin nivelul, dupa trei luni in care am forjat, alea doua luni ma duceau in jos. Adica chiar daca eu incercam sa mentin nivelul, calitatea vietii mele nu mai era cum eu doream. Si atunci am incercat sa recalibrez putin chestia si sa-mi gasesc extremele printr-o consecventa, pentru ca toata lumea are impresia ca consecventa inseamna sa fie prezent in fiecare zi. Nu, ăla-i perfecționism. De-asta greșește lumea în momentul în care vor să-și schimbe stilul de viață, de exemplu. Pentru că, lucrând, am avut un grup de WhatsApp cu 260 de oameni, iar din 260 de oameni am reușit să schimb viața total la vreo 30-40 doar. Și atunci am încercat să fac un studio asupra acestui grup de oameni pe care eu l-am strâns. Să văd, mă, de ce ăștia au reușit și ăștia nu au reușit. Pentru că au avut acces la aceeași informație, au avut acces la aceeași motivație, au avut acces la aceeași chestie. Nimeni n-a avut nimic diferit, stii? Iar cine a reusit sa faca chestia asta au fost oamenii care si-au inteles zilele mai proaste, care au inteles ca schimbarea vietii vine treptat, pentru ca eu le-am dat exemplu asta, zic, bai uite, tu de exemplu poate ai consumat alcool toata viata ta si in fiecare weekend te-ai sprituit. Eu ca si sportiv de performanta, daca vin intr-un weekend cu voi sa ma sprituiesc cu voi, dupa doua bere am intrat sumas. Voi, la randul vostru, daca veniti in sala si va antrenez cum antrenez eu, ați intrat sub masă după două serii, cum ar veni. Ideea e în felul următor, dacă eu vreau să dau switch la viață și să intru în stilul vostru de viață, trebuie să o iau treptat. Adică încep și eu cu un pahar, cu jumătate de pahar, și așa mai departe. Voi, dacă vreți să intrați în stilul meu de viață, trebuie să începi cu încălzirea mai întâi. După ce ai făcut încălzirea, faci o serie. După ce ai făcut aia peste lună, ușor, ușor. Și atunci mi-am dat seama că majoritatea oamenilor caută perfecționism. Adică... Cei care au ieșit acel program pe care eu l-am dat oamenilor, au ieșit pentru că au căutat perfecționismul. Și ce înseamnă? Adică ei s-au dus la sală, au făcut în prima zi perfect tot, mâncare, tot ce le-am zis eu, a doua zi la fel, a treia zi la fel, a patra zi la fel, a cincia zi creierul a cedat, pentru că el nu.

Era obișnuit cu treaba. Sună asemănător cu cei proprii oamenii de revelion. Sau în noul an, știi lista aia de rezoluții, lucrurile pe care vrei să le faci, să faci un program, gata, încep totul de la zero, Nu-mi dau seama, pare foarte apetisant sa schimbi totul deodata, stii? Ca si cum te-ai muta la o casa noua, ti-ai schimba viata cu totul. Unele lucruri poti sa le faci asa, poti sa te muti la casa noua, dar uite chiar si in exempluul asta, niciodata nu reusesti sa te muti complet la casa noua. Te muti la o casa neterminata, mai iti iei mobila dupa urmatoarele luni, mai iti aduci, adica si inclusiv asta, ceea ce pare ca se poate face deodata, se face treptat. Și atunci în legătură cu asta și cu ce mi-ai povestit acum, echilibrul ăsta pe care l-ai găsit între extreme și mi-a plăcut povestea ta de la început, totuși ai avut noroc să ai niște părinți care să te dea la sport și să te facă să iubești sportul și disciplina, totuși ai și experiența în a lucra cu oameni care Poate n-au norocul ăsta, dar au norocul să aibă un antrenor care să-i motiveze să-i ducă în direcția asta. Întrebarea mea este, cum ar trebui acești oameni, sau noi în general, cum ar trebui să ne stabilim obiectivele atunci când ne apucăm de sport? Este nouă an, sau a trecut luni anuarie, e februarie și zici, ok, apare un gând, un switch în cap în care-ți dai seama că, băi, așa nu se mai poate. Mă simt nasol, Am greutate în plus, dorm nașpa, am anxietate, am depresie, mă uit la materiale, mă uit la podcasturi, văd că oamenii confirmă tot și sunt studii care arată că dacă faci sport îți reduci major riscul de a face diverse boli, îți crește calitatea vieții, scapi de anxietate, scapi de depresie, te simți mai bine. Vreau să trec din sedentar În sportiv, cum ne stabilim aceste obiective astfel încât să creștem șansa de a reuși? Este exact.

Despre ceea ce vorbeam. o diferență clară între consecvență și perfecționism. Pentru că aici ieșuiază toată lumea. Adică, oamenii trebuie să înțeleagă, uite, mie mi-a ieșit să transform cei 30 de oameni pentru că mi-au urmat sfaturi, apare entuziasmul ăla, știi, toți zic, mamă, de mâine vreau dietă, vreau aia, vreau aia, mă duc, alerg, fac, dreg și așa mai departe. Nu. Un.

Om.

Care vrea să-și schimbe viața treptat și să iasă din zona în care ai spus tu, are nevoie să implementeze treptat niște rutine în viața lui. Și, pe lângă faptul că trebuie să implementeze trept Pentru că, de exemplu, vorbeam cu un tip pe care am reușit să-l duc într-o zonă destul de bună. Oamenii râdeau, prietenii lui râdeau de el, că omul se ducea dimineața și se plimba 40 de minute pe stomacul gol. Eu i-am explicat omului, bă, în momentul în care te trezești, dacă vrei să ai mai multă energie, du-te și expune-te luminii naturale. Plimbă-te puțin și o să vezi că o să schimbe vibe-ul. Și pe lângă chestia asta, faptul că ai făcut și fasting, mergi puțin dimineața, tot combo-ul ăla arzător, degrăsim și așa mai departe. Și e.

Ușor de făcut, e ușor de implementat. Da, exact.

Știi? Și prietenii lui râdeau de el. Ce faci, te plimbi 40 de minute ca nebunu că îți zice ăla să te plimbi, știi? Și ai înseamnă, nu-i băga înseamnă. Ai încredere în mine încă o săptămână, să vezi ce se întâmplă cu tine și cum o să funcționezi și așa mai departe. Și eu m-am reușit. Și Eu ce le recomand, domnilor, astăzi și toată săptămâna asta faci fasting. Adică nu toată săptămâna de luni până vineri faci fasting. În fiecare zi faci un fasting între 12 și 16 ore. Vreau mai întâi să introducem această chestie. După o săptămână un om vine la mine și îmi spune, băi, știi, mi-a ușor să fac fastingul acum, l-am implementat, e super ok. Bun, super, am reușit să adaptăm o rutină. Săptămâna viitoare mai adaug ceva. Faci fasting și pământ dimineața te duci și dai o tură de 20 de minute și te plimbi. După două săptămâni, să zicem, că unelor le ia o săptămână să-și adapteze chestia asta în rutină, altora două, trei săptămâni. Oamenii veneau la mine după. Salut, Codi, uite, acum fac fasting și cardio. E perfect. Sunt super ok, nu mai mi-e greu să mă trez dimineața să mă duc să le fac. E perfect. Acum ce fac? Acum înlocuim micul dejun. Rez, mănânci ce vrei tu. Am adăugat micul dejun. Pământ, peste o lună de zile mi-a zis somnul Domnului, mi-e super ok cu micul dejun și fasting și cardio. Ce facem acum? Adăugăm două gusturi în jurul antrenamentului. Una înainte, una Perfect, am adăugat gusturile. Iar după ce adăugăm treptat, treptat, în 6 luni omul se face un pas în spate în viața lui și se uită... Mamă, eu acum un an, dimineața băgam 10 țigări, acum mă duc la plimbare. Seara, la 12 noaptea mâncam o pungă de cipsuri, acum fac fasting. Înainte de antrenament băgam o pungă de pufulețe, acum mănânc o banană, un carbohidrat simplu cu niște rondele, am înțeles de ce le mănânc. După antrenament îți dau un shake de proteină. Seara deja mănânc și omul știe trebuie să am niște grăsime vegetală ca să mă ajute la fasting. Adică omul după șase luni de zile când a făcut un pas în spate și-a dat seama că el deja și-a schimbat toată viața. Dar ca să poți să faci treaba asta trebuie să adaugi câte o piesă așa ușor, ușor, ușor, ușor. Pentru că dacă pui prea multe deodată se distruge tot. Și asta e ideea, că oamenii căută perfecționismul și în momentul în care cinci zile l-au ținut țiplă și a șasea zic și-au uitat și ei cu de proteină acasă și zic Mi-a luat shake-ul de proteină după antrenament, gata, s-a stricat totul, nu mai merge nimic! Și de atunci a picat și nu mai poate, 7 zi nu se mai duce la sală. De aici pleacă tot. Și oamenii trebuie să înțeleagă că trebuie să fie totul super relaxat. Shake-ul ăla de proteină, uite, după antrenament nu-ți schimbă nimic. Adică nu e mare lucru, că nu te pregătești pentru Mr. Olympia să contezi un gram de proteină sau... N-are nimic, du-te și ia-ți un baton de proteină de la Mega Image. Da, are zahăr, dar e ok. Sau oamenii tend să se streseze aiurea pe lucruri inutile. Adică oamenii mă întrebau pe mine Codiță, dacă îmi pun 20 grame de fulgi de cocos peste terciu de ovăz, să-s greșesc, zic, da, bro, aia era problema. Că îți pui tu 20 grame de fulgi de cocos pe terci, nu șaorma pe care o mănânci seara, că n-ai nimic de mâncare acasă, știi? Da, da, da, deci muream, tot felul de întrebări astea. Auzi, mi-am pus 5 grame de proteină din greșeală în șef, oare e o problemă? Da, bro, aia era problema. Zic, da, aia nu reușești să schimbi nimic în viața ta, știi? Iar asta este o mare greșeală a lor, pentru că oamenii tin să se educă către perfecționismul ăsta inutil. Adică n-ai nevoie de el, nici măcar ca sportiv de performanță, dacă încerci să fii mereu perfect, tu iei razna la un moment dat. Adică n-ai cum, ajungi să te frustrezi, ești om, șansa de ieșoare e foarte mare. Adică șansa să-ți uiți de dimineață shake-ul de proteină e foarte mare, sau să-ți uiți vitaminele, e foarte mare, dar nu-i capăt de lume. Stai așa că acum 40 de ani n-aveau vitamina ce să își ia, sau chestii de genul ăla, așa ce au aici să băteau, adică stai liniștit că vitamina aia ce nu te ajută pe tine să câștigi match-ul ăla, știi? De aici pleacă tot. Și asta încerc să le spun oamenilor, băi, ia-o treptat și în momentul în care greșești, acceptă-te. Aia e cea mai importantă chestie, doar așa poți să schimbi ceva din ianuarie cum ar veni după sărbători. O luăm.

Treptat. Sunt totuși cazuri care, cumva, excepții să le zicem, care confirmă regula. Sunt oameni care, probabil că, na, suntem toți diferiți și fiecare funcționează diferit. Sunt oameni puțini, dar care doar așa pot, cu o schimbare radicală. Adică sunt oameni care zic, băi, m-am trezit într-o zi, m-am dat seama că am 40 de chile în plus și efectiv încep din ziua aia să facă sport în fiecare zi, să mănânce corect și cumva oameni care realizează că dacă se lasă, O săptămână se lasă de tot. Și atunci le e atât de frică să se lasă de tot, încât nu-și permit o zi fără rutină aia pe care o trebuie. Asta-i cei.

Mai tari oameni. Deci oamenii care și-au dat seama că dacă se întorc înapoi în zona de confort, e foarte greu să-i mai tragi înapoi și continuă special cu frică. Asta-i cei mai tari oameni. Am doi oameni la sală pe care i-am trăit așa și am plecat, de exemplu, am fost plecat o lună din țară și le-am lăsat ce să lucreze. Mulți dintre ei nu mai vin. Când eu nu sunt la sală, nu mai există sport. Oamenii nu mai... Dacă Codita nu Ăștia doi veneau în fiecare zi la sală și-mi dădeau mesaje. Și la un moment dat chiar l-am întrebat pe unul, zici, bă da, cum din 40 de oameni pe care ii antrenezi, tu te duci fiecare zi, adică tu vrei să fii acolo, faci băicodii. Eu dacă n-am venit o săptămână la sală, tu nu mă mai vezi niciodată în viața ta. Eu am dispărut total. Adică abia mi-am intrebat într-un read, dacă eu la ora două, când vin să mă antrenez, o să îmi înlocuiesc obiceiul ăsta cu orice altceva, adio, nu o să mă mai vezi, pot să vin să mă abas, că nu mă mai Dacă am intrat în zona de confort sunt mort și nu intru acolo niciodată. Adică, băi, eu vin la sală, cred că nu știu ce să fac. Eu vin. Adică, dă-mi eu bicicletă, dă-mi ceva, nu știu să lucrez, dar vreau să fiu acolo. Asta e foarte tare. E foarte, foarte tare chestia asta. Și... Ți-am zis, totul vine de la treaba asta, să implementezi treptat chestiile în viața ta și oamenii se ceartă, asta e perfecționismul ăsta, asta strică tot. În momentul în care vrei să fii perfect, nu merge. N-ai cum. N-ai cum. Te distruge. Și ca sportiv de performanță te distruge treaba asta. Pient, ai.

Menționat la un lupta principala este cu tine si e cumva in ring cel putin dar cred ca si in disciplina si in sport si in ce ne propunem noi sa facem e o lupta cu tine in sus inainte de a ajunge la psihologie si la nu stiu lucrurile pe care tu le faci sau le faceai cand te antrenai cand te luptai cum te antrenai psihologica inainte de a ajunge la intrebarea asta pentru ca mi se pare foarte importanta Vreau să te întreb ce rol are motivația în sport, ce role are disciplina și cum poți să le îmbini, cât de mult să te bazezi pe ele, până în momentul în care, momentul pe care fiecare îl poate recunoaște, ajungi să te trezești dimineața, plouă afară, este frig, nu ai chef, n-ai motivație, poate ai disciplină, nu ai momentul în care te decizi dacă ești disciplinat sau nu. Ce faci? Îți dai răgaz? Te duci cu orice preț la sală, din nou, mă întorc la întrebare. Ce rol are motivația, cum o cultivi? Ce rol are disciplina, cum o cultivi? E foarte.

Tare întrebarea. Eu cred că 80%-i disciplina și 20%-i cireașa de pe toate motivația. Adică motivația e benzina aia pe care o arunci în foc, știi? Adică în momentul în care tu ai deja o fundație de 80% de disciplină și pământ vii cu un 20% de motivație, care e motivația păsățuiei din prietena ta, păsățuiei din părinții tăi, păsățuiei din Abarnă-mi vrei tu un statut social, poate să te motiveze orice. În momentul în care vii cu motivația peste fundație, ești un monstru. Adică eu asta am observat. Iar depinde foarte mult și de scopul pe care l-ai. Adică, de exemplu, dacă ești într-o pregătire și urmează să te lupți pentru titlul mundial, clar dimineața aia cu ploaia nu mai contează. Adică, oricum te simți, ai corpul rupt, ești rupt, efectiv. Ești sportiv, ai mai trecut cu o chestie astăzi. Am avut multe dimineți în care m-am trezit efectiv rupt. Adică rupt. De la modul înțepenit, dormit prost. Când ești rupt de oboseală adormi bâtă. Cumprins. Dimineața treziști. închilozat, plus febra musculară de-a doua zi, frig în casă, frig afară, te-ai certat cu prietena, te-ai certat cu toată lumea. Ăla-i momentul în care apare diferența între un simplu competitor și un campion. Pentru că... Motivația vine și pleacă. Adică ai o prietenă acum, ai o iubită care te motivează și îți spune tăi drumul, ești tare și nu știu cum, femeia aia poate pleacă în trei luni de zile, ce faci până? Pici, știi? Adică e foarte tare, uite, mai am un cu chestii pe care sper să-mi eu confirm în timp, este o teoria mea, că un bărbat nu poate să-și atingă niciodată apogeul fără o femeie lângă el. Adică, într-adevăr, ești foarte tare singur, ești super realizat în viața, sau așa mai departe, dar în momentul în care apar o femeie tare în viața ta, mie mi se pare că îți dă un boost. Adică te duci și mai sus, știi? Asta am văzut eu în viața mea până la 24 de ani. Cumva istoric.

Lucrurile astea sunt confirmate. Mereu cumva un lider tare sau un... Cineva foarte bun în domeniul său are un partener care îl susține din spate și de multe ori partenerul ăla e cineva cu care poți să discuți ideile, care te vede din exterior, te motivează, te modelează. Cam așa este, cred că așa este, cred că ai dovedit deja istoric. Cred că.

Da, adică nu știu, am văzut în viața mea când am o femeie care mă motivează și îmi zice, ești foarte tare, sunt mândru de tine, nu știu cum să... M-aș ridica la 12 noaptea, abia m-am lăsat acasă, m-aș ridica și m-aș duce din nou să mai antrenez 200 de oameni sau să-mi fac triburile pe care le am. Cred că contează mult de tot și partenerul pe care l-ai înviață, mai ales ca sportiv de performanță. Adică dacă ne uităm de exemplu NUFEC, care e cea mai mare promoție de lupte din lume, cei care sunt campioni și sunt tari, sunt oameni care au o familie deja super formată de tineri acasă. Adică majoritatea luptătorilor își fac o familie pe la 21-22 de ani, pentru că simt cumva nevoia de cuibul ăsta. Este un sport care te epuizează extrem de mult sentimental, moral, psihic, si asa mai departe, si ai nevoie de cuibutul acasa. Si toti, daca te uiti, au familie. Adica nu exista un campion in UFC care sa nu aiba un copil sau sa aiba o sotie sau sa aiba ceva care sa-l... Si cand ii intrebi, la podcasturi sau asa mai departe, Colby, dar ce s-a intamplat cu tine? Ca pana acum ti-ai luat bataie de te-au spart astia, voiau sa te dea afara din UFC. Cum te-ai renascut acum? Pai am un copil. Adică toți vin cu o răspunsul asta, nici nu e zid. Am un copil. A apărut Ioana în viața mea, care e nu știu cum. A apărut nu știu cum. De aici vine chestia, știi? Și oamenii, ajungând la nivelul ăla, au deja disciplina aia de 80%. Și atunci îi doar completează cu motivația de 20% și ajung cu gluptători care au avut șapte înfrângeri la rând. Să ajungă să aibă 10 strike-uri, să câștige și până o să ia și centura. Adică o schimbare de asta de nu înțelegi nimic ce s-a întâmplat, adică stai un moment, tu ți-ai luat bătaie de 7 ori consecutiv până acum, voiau ăștia să te dea afară din UFC, și tu în 3 luni de zile ai început să te duci în sus și tot anul ai câștigat și până m-ai luat și titlul, te-ai bătut și pentru titlul. Acolo totuși.

Ala fix, ala 20% face diferența de campion sau în frânt, dar din ce descrii tu, înțeleg că motivația nu mai e atât de importantă pentru, să zic, un om care vrea să fac Crezi că oamenii ar trebui să înțeleagă că trebuie să renunți la motivație ca la baza de a merge la sport și atunci cum construiești acea disciplină? Disciplina asta.

O construiești exact cum ți-am spus, prin implementarea treptat a rutinii. Adică ți-o obișnuiești. Disciplina, practic, eu o numesc cumva... Nu e prea frumos spus, dar e o sclăveală cu sine. Adică ca să poți să ajungi un om, disciplina trebuie să te traumatizezi. În ce sens? Psihic. Adica sa-i dai durere creiului, sa-l pui in situatii in care el nu vrea sa fie. Cum era.

Aparea aici. E un fel de, da, e un fel de, ca oamenii sa nu inteleaga gresit, e un fel de, hai sa zicem, o traumatizare sanatoasa. Da, da.

Da, da. Am spus-o putin barbaric, intr-adevar. Într-adevăr, creierul.

Nostru și corpul nostru are mecanisme de a se adapta la aceste traume cum ar fi frig, sport, extenuare, foame. Și culmea este că instrumentele astea când nu sunt folosite ne fac rău. Cumva regula asta e valabila la orice. Daca lasi o masina in garaj 2 ani si ea are 0km, ea o sa mearga mai prost decat o masina care aia 2 ani a facut 100.000km. D-aia ii schimbi niste bucse, a, intr-adevar te mai accidentezi la sport, dar masina aia care a mers o sa mearga mult mai bine decat asta ruginita care nu mai porneste. Corpul nostru e la fel. Si cumva avem niste masini in corpul nostru care stau si ruginesc Daca nu le folosim. Practic despre asta vorbesti. Traumatizarea asta prin... Adica trebuie sa incepi sa iubesti greul si durerea din.

Spate. Toata schema pe care eu o vad din felul urmator. Noi suntem niste oameni, niste organisme care ne adaptam. Adica... Adaptarea există și fizic, dar și psihic. De exemplu, în momentul în care te duci la sală, tu îți traumatizezi organismul, îți traumatizezi musculatura, o majoritate a oamenilor cred că mușchii cresc la sală. Nu, la sală tu-i oferi corpului un stres, îți stresezi musculatura, iar noaptea când tu te duci la somn, creierul primește recepturi, mă, ce s-a întâmplat, ăsta mi-a dat un stres muscular, eu am avut de împins 100 de chile azi. Iar el te adaptează ca tu în următoarea perioadă să poți să ridici cele 100 de kg super ușor. Asta este adaptarea la stres fizic. Dar exista si adaptarea la stres psihic. La sala. Nu la sala, in viata, in general. Si chestia asta se intampla la luptatori, de exemplu. Cand pierzi primul tau match. Eu cand am pierdut primul match dupa 100 si ceva de matchuri castigate, am intrat in pamant, nu mi-a venit sa cred. Adica stai asa, ca eu nu sunt chiar ahile. Am si eu barbia la fel ca toti, adica nu sunt neinvins. Și pe un moment când am pierdut primul medic, mi-a luat, cred că, o săptămână să diger chestia asta. Adică început să-mi pun întrebări, bă, ori eu să-mi fac o pentru chestia asta. Stai că mi-am luat bătaie, chiar mi-am luat bătaie, adică chiar pot să-mi iau bătaie, eu nu mi-am luat bătaie niciodată. Iar a doua oară când am fost înfrânt, am putut să trec mai ușor peste chestia asta, știi? Adică noi ca organism ne adaptăm, la orice, la absolut orice. Creierul se adaptează în mare parte voluntar. Adică el singur e un organism și îți dă seama ce are de făcut, cum e la sală, de exempl Te duci, faci biceps, el știe că trebuie să crească bicepsul ca să duci. Dar sunt anumite momente în care creierul tău nu se mai adaptează voluntar și atunci trebuie să vii tu și să-l ajuți, să fii lângă el. Adică, de exemplu, când ești într-o depresie. În depresie există.

Studii, studii clinice făcute pe mii de oameni, care arată că sportul este la fel de eficient ca medicația antidepresivă. Problema la sport este că aderența este mai mică. După terminarea studiului, jumătate din oamenii care au participat la studiul și au fost în grupul de pacienți cu depresie care au făcut sport și au reușit să-și țină în frâul depresia prin sport, jumătate din aia s-au lăsat de sport. În schimb, doar 10% s-au lăsat de medicație antidepresivă. Sportul Mocert Ajută pe studii, ajută, te ajută să ieși din depresie. Sportul în sine este cumva... vindecător. În depresie și cum, știi cum, ce ai descris tu mai devreme e cumva o stare profundă de supărare cauzată de ceva extern. Corect. Te-ai înșelat iubita. Asta nu e depresie, de fapt, știi? E o supărare.

Foarte puternică pe care oamenii o asociază cu depresia. Adică ei astea sunt în depresie, știi? De asta am vrut să o livrez așa. Depresia e cumva.

De regulă, nu are obiect. Adică imaginează să fii la fel de supărat, dar Nu te-a înșelat nimeni. Totul e ok. Colac peste pupă să vin oameni care spun lucruri pe care tu nu vrei să le auzi și zic băi, dar e totul bine.

Ești fericit, ai iubit, ai copii, ai tot ce trebuie. What the fuck.

De ce ești deprimat? Sunt oameni care nu înțeleg că depresia e o boală clinică, este un dezechilibru hormonal, nici măcar nu știm, e un dezechilibru de circuite hormonal. Si e un dezechilibru care merge dincolo, deci putem noi sa stim si sa intelegem, sa scanam in creier. Problema cea mai mare, vezi, mi se pare ca aici e un cerc din asta, nu e un cerc vicios, este o ruptura din asta super perversa, pentru ca sportul concret te ajuta sa iesi din depresie. Dar cum n-ai ba sa faci sport cand tu iesi din depresie, ca asta e definitia depresiei, tu nu poti sa te scoli din.

Pat. Toată viața mi-am făcut lupte. Fetele care m-au plăcut m-au plăcut că am fost luptător. Prietenii care m-au plăcut au fost că am fost luptător. Iar în momentul în care eu m-am lăsat de lupte, eu toată viața mea a fost codiță Alexandru Luptătorul. Iar apoi mi-a fost foarte greu să-mi dau seama cine-i codița Alexandru fără lupte. Și am stat vreo 3 ani de zile la pat fără să-mi dau seama, nu chiar la pat, dar să zic că primele 3-4 luni chiar mi-am stat la pat. Adică nu mai găseam motivație să mănânc. Nu mai găseam motivație să mă mai duc la să fac un simplu duș, stăteam pur și.

Simplu ca o velegrumă în pat. Pierdu cumva identitatea.

Tot! Nu mai știam cine sunt. Și după ce am stat trei luni de zile efectiv slăbisem ca un ogar, nu mai voiam să fac nimic, nu mai, absolut nimic, mi-a apărut cumva gândirea, ce m-a salvat a fost sportul, pentru că a venit disciplina cumva, nu-mi dau seama, după trei luni de zile a apărut vocea aia în cap care mi-a zis, bă, ție îți place unde ești acum? Adică tu care te duceai și făceai și motivai oamenii și așa, tu acum stai în pat, ce fac Și atunci mi-am dat seama, bă, trebuie să-ți dau un șoc, adică trebuie să-ți fac ceva, trebuie să, nu știu, să mă duc să alerg, să mă duc să-ți fac ceva într-o dimineață, să te iau prin surprindere cumva. Și apa rece aia a fost. Adică m-am dus direct în apa rece, mi-am dat, mi-am dat un șoc. Vreau să scap de acolo, nu mai suportam ideea aia de a sta așa captiv, plângeam, nu înțelegeam ce înseamnă să plângi dimineața, ce înseamnă să plângi seara, nu înțelegeam. Adică e un om care a fost fericit toată viața lui și mereu sus, deodat O dată plângeam dimineața, mă uitam la mine în oglindă, plângeam și eu nu înțelegeam de ce plâng. Sau plângeam seara, mă uitam la mine, bă, dar de ce plângi? Zic, ce s-a întâmplat? Ok, n-am mers cu luptele, lasă că nu mor de foame. Uite, facem altceva, facem altceva, încercăm să vorbesc cu mine. Și ce m-a ajutat să mă reechilibrez și să ies din patul ăla nenorocit a fost efectiv apa rece. Adică, nu știu, mi-a dat, buf, direct așa un power. Nu știu, adică...

Da, ai fost bunită de norocos și care totuși a reușit să ajungă acolo O depresie, nu sunt psihiatru, nu-mi dau seama, adica nu cred ca pot sa pun eu un diagnostic de acest fel, dar seamana o depresie cumva cauzata de o pierdere a identitatii, cu care tu te identificai ca fiind luptator, deodata nu mai erai luptator, intrebarea era cine esti tu, si atunci cumva era o pierdere de valoare si o stare de depresie care te tinea la pat, care s-a reversat prin acest soc dusul. Totusi, sunt foarte curios de procesul psihologic între omul care stă la pat și aparece în care nu e ușor să te bagi, știi? Motivul care m-a.

Făcut să intru acolo. Cum ai făcut?

Adică oamenii care ascult acum poate, dacă sunt într-o astfel de situație, ce sfat le-ai da? Ce sfat le-ai da? Cum să se abordeze? Cum să se uită la ei din exterior și să ajungă la acel duș rece, la acea.

Apă rece? În primul rând, trebuie să înțelegi că ești singur pe lumea asta. Cred că eu asta mi-am dat seama. Adică, oricât de mult te-ar iubi părinții tăi, persoanele din jurul tău, în momentul în care ajungi în situația aia în care ești cel mai jos din viața ta, oamenii din jurul tău vor începe să renunțe la tine, pentru că le dăunezi. Adică tu când ești la pat, non-stop și nu mai te ridici, ok, ai o iubită care te susține și stă lângă tine. Și hai să facem, hai să dregem. Dar cât să hai să facem? Când tu șase luni de zile tu nu faci nimic cu Maruini, știi? Și atunci trebuie să-ți dai seama că nu o să vină absolut nimeni să te salvezi. Asta mă ajută pe mine, de exemplu, fiecare dată când pic. Ok, suntem praf, Codiță, brav. Mă ui la mine, nu gândești și zici că ești praf. Iar, nu știu, am falimentat sală. Suntem praf. Cine crezi că o să vină și o să-ți facă o altă sală, Codiță? Tu singur, așa că dă-i drumul la treabă, știi? Adică, efectiv, stăteam în dimineața aia în pat, știi, plâns după trei luni de zile și am zis, băi, nimeni nu te poate salva, adică asta stăteam, efectiv, și conștientizam, zic, uite, o ai pe fata asta, pe O Să mă iau și să mă bag în duș, du-te și spală, te trec eu, du-te și fac asta." Eram la punctul în care, vorbesc foarte serios, eram praf, știi? Și când am văzut că nimeni nu mă poate salva, absolut nimeni, nici măcar părinții mei, nici nimeni, nimeni, nimeni, nimeni. Adică dacă eu ziceam, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, eu am zis, bă, eu singur o să am 18 ani, ce fac? Cred că ce-ai deschis.

Tu acum e o gândire sănătoasă dusă nu în direcția neapărat de învinuire, că băi, tu ești singur sau de însingurare, ci că cumva e o gândire care te face să înțelegi că acțiunea tot.

La tine. E cumva realitatea, sincer. Adică asta e realitatea. Adică asta e realitatea, știi? Și mi-am dat seama pentru că toți prietenii mei care erau prieteni nu mai erau lângă mine, că eu nu mai aveam aceeași energie, să le dau aceeași frecvență, mereu cu zâmbetul pe buze, hai să facem, hai să dregem. Adică oamenii s-au îndepărtat, pac, pac, pac, pac, au plecat, toți s-au rămas singuri și mi-am dat seama, zi, Dacă tu nu o faci, nu o să o facă nimeni, știi? Și asta e un lucru pe care îl spun tuturor oamenilor care lucrez, știi? Că majoritatea încep și dau vina pe alții. Soțul meu face asta și eu nu pot să fac asta. El face asta și nu... El nu mă ajută, el nu știu cum... Ce treabă ai? Adică... Ridică-te tu, că doar tu poți să faci treaba asta. Adică, nu știu... Vrei să ajungi campion mondial, de exemplu, în lupte? Doar tu poți să ajungi acolo prin munca pe care o faci. Și la fel și cu ridicatul din pat. Adică... Să ne întoarcem puțin la treaba asta. Asta a fost de fapt. Stăteam în pași și mă gândeam, zic, bă, cum îmi revin? Tu ești singurul care poți să faci, hai să facem ceva în direcția asta. Și pur și simplu, după dușul la rece, nu știu, a doua zi, mi-am găsit satisfacția că asta mi-am adus aminte acum, după ce am făcut dușul la rece atunci, a doua zi creierul meu s-a trezit ce mai facem azi. Știi? Adică am simțit nevoia de... A fost primul pas în luptă, știi? Și creierul meu a doua zi, cumva, în loc să se bucure din dulciuri sau ce mâncam eu atunci, stăteam în pat toată ziua, seriale și așa mai departe, creierul meu a doua zi m-a surprins și mi-a zis, ce facem azi? Cu ce ne bucurăm azi? Ieri am câștigat o luptă, azi ce câștigăm? Am dus, am făcut o plimbare, știi? Din nou mă scoace pelea de gâină. Și a doua jumătate am făcut o plimbărică, bau, pomă, creierul m-a super frici, adică ce-am făcut? Din nou revenim la discuția cu dopamina chip și premium. Cât timp stăteam în pat cu zahăr și cu ăla era dopamina chip? Când i-am dat creierului un șoc cu dușuri, a doua zi căuta din nou o fericire din ceva greu. Adică, hai să facem ceva, ok, mănânc zahăr, dar hai să facem încă ceva. M-am dus, am făcut plimbarea. A treia zi din nou creierul s-a trezit la modul, hai să mai facem încă ceva. Hai să mai facem ceva. Și ușor, ușor, creierul m-a împins să îmi reiau obiceiurile. Hai să mă duc la sală. Hai să mă duc cu colo. Hai să mă duc cu polo. Iar apoi, că acum m-ai făcut să resub și să deschid arhivele astea vechi, Mi-am adus aminte că ce m-a stricat pe urmă, când mi-am revenit, ce m-a stricat din nou a fost o perfecționismă. Pentru că nu m-am mulțumit cu puținul, adică am început să mă duc să mă plimb dimineața, am început să mă antrenez, am început să fac, și pe urmă reușisem să îmi implementez o rutină perfectă, nu știu, aveam vreo 5 antrenamente pe săptămână, reușisem să îmi strâng ceva clienți pe care i-am antrenat, deși eram după perioada aia, eram într-un oraș nou, în fine. Și ce vreau eu să spun este că lucrurile mergeau strună până câ De ce? Azi n-am făcut nu știu cum și m-am picat iar. M-am dus iar. Și am zis dacă nu reușesc să fac cinci antrenamente pe săptămână, nu mai fac deloc. Dacă nu mai mănânc ce trebuie, las că mănânc ce-o fi. Și am picat iar. Și pom, a fost mereu o înviere cu o picare, o înviere cu o picare, până mi-am dat seama că, de fapt, atunci asta, conștientizasem că echilibrul meu stă în extreme. Adică trebuie să mi-accep cele trei luni de productivitate și exact cum le accept pe alea, Trebuie să-mi accept și cele două luni de stagnare sau măcar de păstrarea nivelului, știi? Că era și o poză foarte tare în consecvență, știi, că spunea treaba asta, erau cinci puncte bifate toate, ba, ba, ba, ba, ba, și spuneau că nu, asta-i consecvența. Consecvența este două puncte bifate un anu, două puncte bifate un anu, trei puncte bifate Știi ce-ți spun?

Și cred că alea, punctele alea nebifate ar fi cu atât mai benefice, cu cât am recunoaște și am înțelege că ele sunt efectiv necesare. Crerul lui este exact, că nu poți să mergi în fiecare.

Zi la sală. E exact cum face un sportiv de performanță. Ok, mergem, ne-ntrenăm, dar avem nevoie de recuperare. Și te bucuri de.

Ea, adică, știi, e ca și cum... Știi că în ziua de astăzi, în hiperproductivitatea în care trăim, zilele neproductive ne fac să ne simțim vinovați și o analogie ar fi, cum ar fi să te duci la sală luni, marți, miercuri și joi, când faci pauză, când ai febră musculară, când tu te bucuri, frate, am fost trei zile la sală, am febră, mușchii mei se refac, sunt cel mai tari în ziua de astăzi și tu te-ai simțit vinovat joi că nu te duci la sală. E celași lucru este cu zilele în care nu lucrăm sau nu suntem productivi, Cumva ar fi cu atât mai benefic psihologic să le acceptăm, pentru că creierul atunci se readună, atunci.

Se găsește. Dar, cred că totul pleacă de la vizualizare. Știi, adică, s-a ajuns creierul să vizualizeze procesul, să vadă ce se întâmplă. Adică, efectiv, cum ai zis tu, să simți mușchii cum se refac, să simți cum prinzi energie. Adică, totul depinde cum o proiectești și cum o vezi. Pentru că dacă tu te duci 3 zile la sală consecutiv și a patra zi te-ai trezi rupt, majoritatea oamenilor se vor frustra că nu se pot antrena. Dar in momentul in care tu alegi sa vizualizezi si sa efectiv sa vezi, ba, uite, am febru muscular, in momentul in care stau, simt cum mi se recupereaza moscheea, adica sa vezi efectiv sangele cum circula in musculatura. Uite, stau, ieri ma durea umarul, acum nu ma mai doare, ca stau in recovery, stii si efectiv creierul tau trebuie sa vizualizezi umarul cum se reface, nu stiu, pe mine asta ma ajuta mult de mult. Ca sa poti sa apreciezi recovery-ul trebuie sa-l vizualizezi si sa intelegi exact ce se intampla in ziua.

Aia de repauza. Si da, asta e un exercitiu foarte bun pe care o sa-l aplic. De fapt, Asta faci si de exemplu cand recomandi oamenii care scriu un jurnal, ca si jurnalul e o forma de vizualizare, o retrospectiva in care tu pui in cuvinte intr-adevar, dar cuvintele alea se transforma in niste imagini, ce ai facut, cum ai facut, ce planifici pe viitor sa faci si este o mapare, o vizualizare. Foarte tare asta la sport. E dovedit scientific, din nou, ca este, am avut si eu un argument cu cineva pe tema asta care zicea nu se poate, nu exista asa ceva, ca tu poti sa te antrenezi, bineinteles, nu o sa fie suficient, dar tu poti sa te antrenezi doar vizualizand lucruri. Sunt studii facute, de exemplu, pe basketbalisti din care unii s-au aruncat mingea, altii n-au facut nimic, doar s-au uitat la filme cu basket si altii au stat si au Au vizualizat si au imaginat ca joaca in match si au imaginat cum arunca si aia care si-au imaginat au avut o performanta mai buna decat aia care doar s-au uitat la filme cu basket. Adica si o performanta mai buna la modul de 30% din ce au atins aia care s-au antrenat pe bune. Și cumva studiile astea demonstrează că doar vizualizarea se cheamă imaginary, tehnic sau ceva. O să las un link la studiul în descriere. Dar e ceva, e un exercițiu de imaginație care te antrenează și studiile se pierd. Rezultatele s-au măsurat după puterea gripului. Aia care si-au imaginat ca fac sport, au avut o putere a gripului, a strangerii, mai mare decat aia care nu s-au antrenat. Si mai mica. Da, si sunt multe, sunt cateva studii pe tema asta. Si, intr-adevar, puterea gripului era mai mica decat aia care au facut antrenament fizic, dar aia care doar si-au imaginat Au avut o performanță mai bună decât aceia care nu au făcut.

Nimic. Știi, e greu să explici treaba asta unui om normal care nu a făcut sport, știi? Sau chiar și unui om care a făcut sport de performanță să-i explici. Dar, uite, eu de exemplu mă bazez mult mai mult pe cei în interiorul meu decât cei în exteriorul meu. Cel puțin când mă expun într-o luptă, când merg să mă lupt la naționalele europene, la mondiale sau când am un match cu cineva. Majoritatea se bazează pe pregătirea lor fizică și pe fizicul lor, pe musculatura lor, pe chestia asta. Dar, de fapt, vizualizarea e în spate. Meditația asta, nu știu, să stai cu tine și să vorbești cu tine și să-i spui cărerului tău ce nevoie ai și ce vrei să faci așa mai departe, eu sunt 100% sigur că meditația asta te ajută enorm în performanța sportivă și că, de exemplu, dacă stai o oră cu tine și îți imaginezi niște chestii și le transferi în tine, cum ar veni în mușchii tăi, Cred că sunt mult mai... adică ce spui tu acolo e cumva din experiența mea ca și sportiv de performanță și ca și luptător, pot să spun cu mâna pe inimă că o vizualizare de genul cred că ar fi mai eficientă decât un antrenament la anumite situații. Adică... Chiar am făcut chestia asta când eram accidentat, am avut 6 luni de zile, am avut probleme cu meniscus și legamentele și la fel aia a fost o etapă foarte grea din viața mea. E greu, adică în momentul în care tu azi îi dai pe un picior în capul uneia și ești super tare și ești în glorie, a doua zi nu poți să te ridici din pat. E complet, știi, ca și sport. E o traumă foarte puternică pentru noi. Dar alea 6 luni de zile vizualizam. eram nebun, adica eram obsedat de lupte si zateam in casa in pat cu piciorul in minte, in.

Minte si de fapt ce, supozitia acestui cum se crede ca functioneaza acest mecanism este urmatorul tu comandi cu creierul si creierul comanda muschiului care se contracta doar ca intre creier si muschi exista aceasta autostrada nervoasa, este nerv Și atunci tu în timpul antrenamentului nu-ți antrenezi doar mușchiul. Pentru că astfel ar fi foarte eficiente acele aparate pe care tu le pui pe mușchi și care-ți contractă mușchiul. Dar ele nu sunt eficiente, sunt foarte puțin eficiente. Îți dau cireașa de pe tori, dar nimeni nu o să devină musculos sau sănătos prin contractii electrice din exterior. Tu îți antrenezi mintea, mintea de comandă, trebuie să te concentrezi la acea comandă și trebuie să te concentrezi la acel circuit nervos și să întărești practic legătura nervoasă dintre minte, comandă și execuție. Mușchil, dacă tu îl cuplezi la niște electrozi și-l contracti maxim, îți poate rupe osul. Adică mușchil tău are puterea de a rupe de a-ți rupe.

Osul. Și este o contracție artificială, adică nu este o contracție... Da. E bine să-ți.

Imaginezi, să vizualizezi cum ai zis tu, să-ți vizualizezi zilele, să-ți vizualizezi activitatea, să ai acest executiv al vizualizării. Se știe prin studii că dacă faci această vizualizare, dacă doar faci antrenamentul prin gândire, dai comandă din creier, îți imaginezi că-ți contrajezi mușcul, îți imaginezi că lovești cu paleta în tenis, îți imaginezi că dai o lovitură, te ajută mai mult decât să nu faci deloc. Problema apare Atunci când te duci la sală, și cred că ăsta e unul din motivele pe care mulți oameni se blazează, că te duci la sală, fie că te duci la crossfit, sau posibil la crossfit să nu poți să faci asta, dar la sală vezi foarte des oamenii care fac sală cumva, fac activitate fizică fără intenție. Sunt cu căștini în urechi. Asta fac și eu. Uneori, să zic, când chiar sunt plictisit și mi-o asum dar știu la ce mă expun, aici cu căștini în urechi asculti un podcast. Stai pe telefon, intre seturi. Și ceea ce faci tu atunci, asta aș vrea să înțeleagă oamenii, este că tu te distragi. Tu rămâi la execuție, dar rupi legătura nervoasă de la comandă la mușchi. Și atunci sunt atât de mulți oameni pe care îi văd în sală și vin constant, vin de 4-5 ori pe săptămână și arată identic acum un an. si ii vezi pentru ca din nou, nu stiu, incerc sa mesajul asta sa nu fie cumva critic la adreasa acelor oameni, nu stie nimeni prin ce trec si ce fac, e bine ca stai si faptul ca vii si arati identic, that's ok, faci sport, e ok, dar daca totusi intrebarea ta este de ce nu ai un progres sau vrei sa ai un progres, cred ca cum faci lucrurile treptat, adica ok, du-te la sala si faci sport uitandu-te la telefon intre seturi, dar daca vrei o schimbare Da. Implementează următoarea schimbare prin a lăsa telefonul deoparte. Ai nevoie de conexiunea.

Musculară. Exact așa se numește. Pentru că tu în momentul în care te duci la sală și te antrenezi absent, corpul tău tu nu ești conectat la musculatură. Adică nu mai vizualizezi drumul, creier, autostradă, musculatură. Adică tu ești la sală, asculti un podcast, tu 80% asculti podcastul și doar te miști. Adică e ca și cum ai un tinderufep în casă. E cam același lucru. În schimb în momentul în care ești prezent, de exemplu uite să zicem că ai un program de antrenament mai spre bodybuilding, lucrezi mai izolat, lucrezi pe apar De exemplu, majoritatea bărbaților care fac piept și au antrenamentul de piept, au dureri foarte mari de omerii. Pentru că ce se întâmplă? Tu din lipsa de prezență la antrenament, tu crezi că faci piept, dar de fapt lucrezi omerii. Pentru că omerii e un mușchi care sunt mult mai folosiți în viața de zi cu zi decât pieptul. Adică tu în viața de zi cu zi nu prea împingi. În schimb ridici, în schimb împingi din umăr, știi? Și atunci ei se duc la sală și din lipsa de conexiune musculară și de atenție, Oamenii lucrează umberi, adică ei cred că fac piept și fac împins și de fapt se duce umărul care lucrează. Știi ce spunea? Adică uite, se vede cum se încordează, știi? În momentul în care e retracția asta și ești prezent și împins, se încordează doar pieptul. Și atunci ce se întâmplă? Tu ca să poți să-ți formezi o conexiune musculară decentă și să poți să simți pieptul cum lucrează, ai nevoie să lucrezi cu greutate mică la început, Ca pieptul sa se descurce singur. Pentru ca tu daca nu esti prezent la antrenament, corpul tau nu stie ca tu faci piept. Creierul tau nu stie ca tu te-ai dus la salu cu intentia de a creste pieptul. El stie ca tu esti la salu si ca ridici niste greutati. Si atunci el cauta sa activeze oricata musculatura in nevoie ca sa duca greutatea din punctul A in punctul B. În momentul în care ești atent și îi dai o greutate mică și vizualizezi și zici, băi, eu vreau să lucrez piept și atunci faci tot posibilul să încordezi doar piept, te.

Gândești la el, te gândești la el.

Simți fibrele cum se contractă, simți arsura, simți tot, e clar că o să ai rezultate mult mai mari. Pentru că atunci ești prezent la corpul tău, simți mușchiul, simți Mulți oameni se du la sală și împing, fac tehnicile respective, fac exercițiul respectiv de împins la piept pentru că îi știu că acolo lucrează pieptul, dar lipsa de prezență la antrenament și lipsa de vizualizare te va duce la antrenarea omorului în loc de piept. Și chestia asta se întâmplă destul de frecvent în sală, adică mă uit la oameni cum lucrează și ei au tehnica ok, dar faptul că lucrează și se uită în altă parte sunt 100% sigur că musculatura lor nu este activată așa cum și-ar fi dorit.

Am văzut într-un podcast la care a fost Hiberman invitat și povestea că e important inclusiv, adică ce te poate deraia de la această conexiune, cumva există stimule extrinseci și stimuli intrinseci din tine și ce e mai bun pentru o performanță bună, ce mai bun lucru e să-ți activezi, să fii atent la stimuli ăștia intrinseci, cum lucrează mușchilul și ce te poate distrage de la asta este inclusiv uitat in oglinda adica tu daca stai in oglinda e ok la inceput sa te uiti in oglinda ca sa-ti controlezi miscarea daca ai un antrenor trebuie sa vezi cumva te uiti sau cum se antreneaza altii intrebi, te uiti pe internet si vezi care este miscarea intr-un bicep sau care e miscarea intr-un numar, cum trebuie sa stai te uiti in oglinda sa-ti controlezi miscarea dar este recomandat ca in momentul in care esti deja sigur pe miscarea ta sa nu te uiti in oglinda cand te antrenezi tocmai ca mintea ta sa fie complet prezenta la miscarea Ce simti in.

Interior? Te uiti singur. Nu stiu, eu am cea mai buna conexiune a muscularului, am momentul in care lucrez, orice tehnica, si zici ca sunt nebun ca toata, stii? Adica, efectiv, imi iau un punct si ma uit, dar de fapt eu nu ma uit la nimic, ma uit in interiorul meu, stii? Adica ma uit la muschii, il vizualizez, efectiv, fibra, cum se contracteaza, e ca si cum as sta cu ochii inchisi, efectiv. Stau cu ochii deschisi, dar de fapt eu sunt prezent aici si simt, efectiv, il simt cum se intinde muschiu, simt cum se contracta, adica, efectiv, vizualizez fiecare proces in parte. Iar in modul asta am avut cele mai bune rezultate cu.

Mine Eu simt așa, adică încep să-mi simt eu mușchii doar când te ascult.

Pe tine, știi? Da, nu știu, vezi lucrurile altfel și vezi, adică nu știu, efectiv, în momentul în care ajungi să vizualizezi orice chestie din viața ta, mi se pare că poți să o faci la un alt nivel. Vezi lucruri altfel, nu știu. Și chestia asta mi-am dat seama de vizualizare de la antrenamente. Adică eu mereu fac o paralelă între chestiile care le fac la antrenamente și chestiile care le fac în viața de zi cu zi. Și în momentul în care am văzut rata mea de progres, în momentul în care am început să vizualizez antrenamentele și să văd ce se întâmplă, am zis hai să încep să vizualizez și concepte din viața mea, să văd lucrurile din viața mea și să vizualizez. Și în momentul în care încep și vizualizezi orice, adică nu știu, te vizualizezi pe tine într-o sală de lupte. Te vizualizezi pe tine în mașina pe care ți-ai dorit-o sau nu știu, tot felul de chestii de genul, rămâne cumva în creierul tău acolo treaba aia, pe tine în mașina aia pe care ți-o dorești și rămâne un gând acolo, care gândul ăla poate oricând să te adrumă la flacără și să te întorci pe disciplină și să faci și să dreci și să faci. Adică vizualizarea mi se pare un factor cheie în tot ce înseamnă și cel mai important este vizualizarea cu ce-ai scos pe gură. Adică n-ai voie să-i dai șansa creierului să se îndoiască de tine. Adică eu am început să trăiesc cu impresia că suntem doi oameni, fiecare suntem doi oameni. Adică ești tu cu încă un om în tine și eu sunt eu cu încă un om în mine. Și am dreptate că dacă eu aș fi un om mincinos și te-aș minți constant, ea începe să nu mă mai mai chemă niciodată la podcast. Stai, ăsta-i codiții, e un mincinos, vorbește de mai prostii. Știi ce spun? În schimb, dacă aș fi sincer cu tine, cum sunt și suntem băieții care suntem și la cafea și așa, mă vrei aproape de tine. Exact asta funcționează și cu noi. Adică eu am observat în momentul în care îmi spun seara mâine dimineață la 7, sunt la sală. Sună ceasul la 8, îi dau snuz în modul la sală. M-am mințit. Pământ, îmi spun de luni mă duc și încep să mănânc sănă Luni termin ziua cu o șaură mă, m-am mințit a doua oră. Cu cât îi permiți creierului mai mult să accepte minciuna asta, adică să îi dai informații false, știi? Cu atât îi va crește rata de a se schiva și de a iti anula disciplina din viata ta. Adica eu am observat tot ce scoti pe gura trebuie sa fie adevarat. Adica daca tu ti-ai spus tie ca maine la ora 7 esti la antrenament, tu la ora 7 trebuie sa fii la antrenament. Altfel ii dai o sansa creierului sa te pacaleasca data viitoare. Adica lasa-ma ca nici atunci nu am fost. Foarte important mi se.

Pare asta. E foarte tare ce zici. Si tinand cont de asta, fii atent, tinand cont de asta si de primul tau sfat ca rutina sa fie una usor cate usor, Tocmai nu-i mai da șansa creierului tău să nu mai ai băi încredere în tine și atunci realizează că băi dacă zici mâine la 6 mă scol și mă duc la sală, sunt foarte mari șanse să nu faci asta și să pierzi din încrederea aia. Hai să o luăm ușor atunci, hai să zicem băi mâine Dacă mă trezesc la 8, încerc să ajung la 8.30 la sală, știi? Și, practic, încep să te riem prietene și să ai încredere în.

Tine. Aia-i tot. Trebuie să ajungi, adică, mi se pare că apogeul disciplinei atunci când vine vorba de tine este să nu existe cale de întoarcere. Adică, în momentul în care tu seara ai zis mâine la 7 dimineața mă duc la sală, Ție când ți-a sunat ceasul deja s-apară cearta aia în capul tău, vocea aia, știi, care îți pune... Bă, ai zis că la șapte... Adică exact mama aia când erai mic, știi? De venea îi ziceai lui maică-ta, mâine la ora șapte mergem la școală. Și tu dimineața când te târziști n-aveai chef să vii, dar vine maică-ta, care îți pune, hai mă, ridică-te, ce faci? E, tu trebuie să înlocuiești vocea părinților tăi care te-au ghidat în viață cu o vocea ta. Știi? Și dimineața, adică în momentul în care creierul tău are încredere în tine și tu mereu tot ce-ai spus s-a întâmplat, o să fii surprins la șapte dimineața când îți sună ceasul și ești rupt în grădă buseală că o să ai o voce în cap care nu o să îți dea liniște și o să zici că dacă tu te culci acum, ești cea mai mare lepră din viața asta. Iar eu nu o să vreau să mai trăiesc cu tine în corpul ăsta așa, pentru că eu nu mai vreau. Adică tu ai zis că mergem, cum adică nu mergem? Acolo ajunge. Adică eu am ajuns în punctul în care, bă, cu ochii închiși Mie mi-e rușine de tine, mă, când te văd așa. Adică, tai, te-ntorci, dormi, ridică-te.

La sal, că nu mori. Deci, cumva, ca și concluzie la întrebarea asta care se refera la disciplină, știi cum, e interesant ce spui, pentru că, din exterior, dacă eu mă uit la tine și văd că ești un om disciplinat, Am impresia că, pur și simplu, ai găsit tu o metodă prin care ți-e foarte ușor să te trezești dimineața și să mergi la sală. În realitate e, de fapt, un conflict productiv în permanență. E un conflict productiv. Majoritatea.

Oamenilor îmi spun că eu reușesc să rămân disciplinat datorită faptului că am făcut sport de mic. Dar ei nu știu că am avut pauza asta mare în care a trebuit să recâștig totul. Și ce voiam eu să-ți spun, de fapt, este că în momentul în care mă trezeam de dimineață, ei credeau că ai ceva normal, mă ridic și e nativ. Dar toată lumea are luptele astea cu el, adică orice sportiv pe care-l vezi tu, Conor McGregor, nu știu, orice luptător pe care-l vezi, campion neînvins de o grămadă de timp, omul chiar dacă are o rutină bazată pe disciplină și pe antrenamente, omul duce o luptă cu el în fiecare zi, adică el dimineața face o alegere pe care o face fiecare dintre noi. Ar fi atât de important.

Știi, ca oameni, în special sportivi de performanță, frate, să ne arate asta. Adică, când ies campioni, să zică, băi, da, ok, am ieșit campion, am reușit în fiecare dimineață să mă lupt cu mine și să mă convinc să facă întrenament. Adică ai impresia că le e simplu. Că e simplu că vine.

Nativ, dar nu e. Și când lor le este.

Simplu și tu zici, bă, ok, mă apuc de sport acum și ți-e greu, zici, bă, stai, cred că n-am prins eu jumecheria, adică încerc anul viitor, știi? Dar, de fapt, E lupta asta interna, e conflictul ăsta pe care.

Vrei să-l câștigi. Poți să faci sport de 20 de ani, dimineața la fel că.

Obosești. N-ai o garanție că fără conflictul ăsta o să te scoci și o să mergi de la sfârșit. Exact.

Și la fel e și cu apa rece, uite, de exemplu. Revenim puțin la apa rece. Majoritatea oamenilor are impresia că cu cât freventezi mai mult această rutină, cu atât te vei obișnui mai ușor cu apa rece. Și ca apa nu o să mai fie la fel de rece. Apa este de fiecare dată la fel de rece. Singura diferență este abilitatea ta de a lupta cu tine să rămâi acolo. Adică abilitatea de a te adapta la apa rece. Adică ei cred că dacă faci baie rece 100 de zile, în a 100-a una zi apa o să fie mai caldă. Apa tot minus 15 grade are tot același impactare asupra ta, tot îți pleacă pulsul sus, tot intra adrenalina în tine, dar de fapt ce s-a întâmplat după 100 de zile este Adaptarea ta la aparecii și modul în care tu te-ai obișnuit să răspunzi acestui factor exterior, știi? Aia e foarte important. Și chestia asta este și în viața unui sportiv. Adică în momentul în care tu toată viața te-ai dus și te-ai pregătit pentru un titlu de campion mondial, în momentul în care apare lupta aia cu tine de dimineață, e mult mai ușor să o câștigi, într-adevăr. Dar lupta există. Adică există. Și în unele dimineți, chiar dacă tu ești disciplinat de 20 de ani, este oboseala atât de mare și presiunea și tot și emoția și așa mai departe, încât e o șansă să pierzi lupta. Si chestia care pe noi ca si luptatori ne ajuta sa ne pastram disciplina si motivatii este ca tot ce-s scos pe gura trebuie sa se intample. Adica asta am observat eu. Adica in momentul in care eu mi-am facut un plan cu antrenorul si saptamana asta m-antrenam eu la 7 si la 8 seara si masa la oraia si masa la oraia. Eu nu am voie timp de 3 luni de zile sa fac nici o greseala si sa nu-i dau voie creierului sa-si pierda increderea mea. Pentru ca daca am facut chestia aia mi va afecta toata pregatirea. Adica eu 3 luni de zile trebuie sa fiu un om de cuvant cu mine. Dacă eu am zis că fac ceea ce trebuie să fac, altfel o să pierd 100% și te ajută mult și ca mindset. Adică tu dacă știi că ai avut o pregătire perfectă capcoadă, te duci full ca încredere în meci când te coați. În schimb, în momentul în care te-ai sabotat și ai pierdut meciuri cu tine în pregătire, te duci la meci cu îndoială. Adică tu te gândești, am avut o pregătire 75% perfectă, iar ăla poate a avut 100%. Știi, și atunci intrii cu o frică. Cântează mult de tot treaba.

Asta. Cântează enorm. Deci am înțeles până acum că o să existe în permanență conflictul ăsta. Trebuie să-ți promiți și să te ții de promisiune și astfel crește încrederea în tine. Cred că e important. Știi cum asta te formează psihologic și pentru relații? Pentru că același lucru se întâmplă și într-o relație. Când intri într-o relație cu un partener, cu oricine, fie că e o relație de dragoste, fie că este de business, orice. Ai cerință de la el, dar cum poți să ai cerință de la omul respectiv să se țină de cuvânt Când tu nu te poți ține de cuvânt față de tine însuți. Adică vină cu temele pregătite și cu atât mai mult o să știi cât de greu este să te ții de cuvânt. Adică începe cu tine. Și ca să începi chestia asta cu tine, ca să te ții de promisiune, există acest conflict. Am înțeles că perfecționismul o să te ducă cel mai probabil spre eșoa, dacă nu ești unul dintre acei puțini oameni rari care zic, bă, ok, ori tot, ori nimic și se ține tot. Cum arată sau ce am putea împrumuta noi dintr-o pregătire de-asta psihologică, deci nu pregătire fizică, ci pregătirea psihologică care are loc înainte de antrenament, de la un luptător profesionist, în ce am putea prelua de acolo astfel încât poate să ne facem o pregătire psihologică înainte.

De a merge la sală. Să-ți faci o pregătire psihologică înainte de a merge la sală. Adică ca să te ajute să ai un randament bun la sală.

Sau să te duci la sală. Ca.

Să nu te lași.

Asta e problema. Întrebarea cumva e menită să mă ajute pe mine, în primul rând, pentru că eu în faza asta mă aflu. Eu, de exemplu, Am început să fac sport. Am făcut și eu judo la șapte ani. Am început să fac judo. Părinții la fel mi-au zis. Părinții mi-au trimis la judo pentru că... Cădeam, frate, și mă loveam. Deci nu exista zi în care să nu mă întorc ca să să cad. Cădeam de pe topogan, cădeam de pe skateboard. Cădeam, veneam, deci mă știa tot spitalul. Stăteam în Chișinău încă la șapte ani, șapte-o jumătate m-am mutat la București. Deși, Spitalul de Urgență din Chișinău, toată lumea mă știa. A, iar, Mihael, veneam cu degete rupte, cu tot felul de tâmpenii. Și i-a zis un doctor lui taică meu, i-a zis, bă, fii atent, am mai văzut copiii ca ăștia, trebuie să-l dai la un sport, să-l lișini acolo. Și m-a dat la judo. Și am făcut doi ani de judo. Și m-a super disciplinat pe mine, adică pe mine din copilul ăla care câd azi se lovea, m-a făcut să fiu mult mai atent, eram mult mai stăpân pe corpul meu, mă epuizam fizic, acolo veneam, dormeau, adică mi-a setat un program și un flow foarte bun. După care am făcut, în mod, după care am început să fac sală de forță și cam o medie de 3-4 luni care merg constant la sală pe an. Și ăsta e momentul în viața mea în care chiar aș vrea să mă schimb. Chiar aș vrea să merg nu 3-4 luni. Hai să zicem că nu merg 12 luni. Dar aș vrea să merg 10 luni pe an la sală. Aș vrea să mă concentrez pe exercițiu fizic pe care îl fac. Aș vrea să fiu constant. Aș vrea să se vadă un improvement pe corpul meu și simt că anii se duc și simt că am ce să fac ca să fie mai bine. Cum aș putea să mă... Mi-e frică însă să ieșuiez. Și iar am avut de exemplu, am avut acum vreo 2-3 luni în care am fost constant la sală, băi și fix în săptămână în care am avut mai mult de lucru, am avut de filmat și am văzut, creierul meu a văzut că se poate să nu mergi la sală o săptămână, a urmat a doua săptămână în care n-am mers și am văzut după aia câteva săptămâni în care am mers de două ori la sală și acum uite, de exemplu să pun în asta, am fost sâmbătă, am fost luni, am fost marți, miercuriul mi-am dat o zi de odihnă. Azi, de exemplu, când noi filmăm podcast-ul ăsta, ne-am întâlnit la ora 12, în fine, aveam timp să mă duc dimineața la sală, am ales să dorm. Adică simt că pierd, simt că pierd match-ul din nou. Știi? Dar și vrea, cum aș putea să mă pregătesc eu, psihologic, astfel încât să pot să mă mențin constant?

Cred că cel mai bun lucru pe care pot să-l faci este exact chestia asta de a fi blând cu tine, în primul rând. Adică să ți înțelegi Absența la sală, în primul rând. Știi, uite, și mie, la rândul meu, pentru că și eu încerc să îmi bine o grămadă de chestii în viața mea, încerc, sunt și antrenor, sunt și antreprenor, am și o sală, am și aia, am și aia, am și aia. Și de obicei, duminica, adică, ce le spun oamenilor? Tu trebuie să-ți faci program de sală, orele la care tu o să fii la sală de duminică. Adică eu de duminică o să știu că vineri la ora 12 o să fiu la sală să mă antrenez. Îmi organizez calendarul telefonului și îmi trec deja cum arată zilele, îmi trec oamenii pe care trebuie să-i antrenez, îmi trec mesele. Eu de duminică îmi fac programul de luni până vineri. De la ora 8 dimineața până seara complet, cu toate drumurile, acte de dus la contabila. Dar eu am efectiv un calendar trecut tot și mă ajută chestia asta. Și dacă eu îmi trec că vineri la ora 12 trebuie să fiu la sală, eu dacă la ora 12 se-mi păre pauz și n-am nimic de făcut, eu trebuie să fiu la sală că am văzut în calendar și mă duc. Adică tot ce spun se întâmplă. Dar, în cazul în care mă sună contabila... Cotita, trebuie să te duci cu actele și să faci... Și te ia capul. Zici, pah, mă trebuia să mă duc la sală. Și uite că mi-a stricat combinația. Știi? Atunci apare o frust N-am fost azi la sală, ce rost mare să mă aduc săptămâna viitoare, s-a stricat tot, apare iar perfecționismul, știi? În schimb, încearcă să îmbrățișez ideea. Băi, și azi, azi n-aveam chef de sală, las cheila fix, mă duc rezolva actele, dar mâine m-am eliberat și mă duc mâine la antrenament. Adică mereu trebuie să ai o roată de rezervă, eu așa îi spun, adică dacă ți s-a stricat roata azi, ți s-a stricat planul azi, vină cu roata de rezervă a doua zi.

Ce tare, roata de rezervă.

Roata de rezervă, eu aș Cum la urmă suntem oameni, ne apar chestii. Suntem adulți, adică se poate întâmpla orice, știi? Dar trebuie să ai roata de rezervă. Adică, ok. Mi s-a stricat planul, sâmbătă mă duc la antrenament și în felul ăsta creierul tău știe că deși nu s-a putut vineri, totuși stai că ăsta mă trimite sâmbătă. Și atunci el tot nu se culcă pe ureche și știe că nu există varianta de a da înapoi. Aia e cea mai importantă chestie atunci când vine vorba de... implementarea disciplinei, să nu te arunci cu chestii glorioase direct. Adică, eu toată viața mea am fost un șprițar 10 ani de zile și mâine vreau să-mi schimb viața. Și vine la mine și îmi spune vreau și dietă, vreau și mâncare, vreau și rutine, vreau și vreau și... Tu te bucuri de entuziasmul lor, le dai tot, știi? Și omul după 5 zile de perfecționism, dacă nu ți-am zis, cedează. Și nu mai poate să mai continue. Și atunci el s-a mințit, pentru că el a zis, eu o să fac și n-am mai făcut și a pierdut încrederea în el. Dar in schimb, in momentul in care tu ii spui omule, uite o luam treptat, facem asta, facem asta, sa revenim la ce vorbisem la inceput, creierul lui incepe sa prinda incredere in el. Pentru ca tu dai task-uri usoare, faci singur o saptamana, bun, a prins incredere, aia, aia, si pomul o sa fie mult mai deschis la implementarea lucrurilor noi. Pentru ca el deja a reusit cu 10 lucruri din spate, sa ii mai adaugi inca una, 11 lucruri foarte usor. Dar in schimb, daca le dai pe toate 10, integrarea va fi foarte grea si va iesi 100%. Adică eu n-am întâlnit un om până acum, de când sunt eu antrenor și de când lucrez și cu sportivi și cu atleți și cu oameni normali, eu n-am întâlnit un om care să se schimbe după zi pe alta instant. Adică el să se fi trezit la ora 12 și să fi avut o viață statică, știi, și pom mai efectiv de mâine să vină la mine, eu o să-i dau rețeta tot, uite, eu fac toate astea, toate suplimentele astea, toate astea, eu fac asta. Ia-i copy-paste la calendarul meu și implementează. Nu cred, eu tin să cred că nu există un om atât de tare mental să poată să-i schimbe viața după zi palcă. Deci roata de rezervă, asta.

E, e mișto, e o chestie pe.

Care o s-o am pus. Roata de rezervă, da. Mereu, mereu, îmi place de mor chestia asta și de-aia am și numit-o roata de rezervă. E o șansă, până la.

Urmă, că exact, uite, azi nu m-am dus la sală, am, este fix despre ce ai vorbit, tu mi-ai promis Nu m-am dus la sală, dar pot să îi las creierului șansa să nu fie dezamăgit complet de mine, pentru că avem o roată de rezervă. Și eu o să mă.

Duc mâine. Imaginează-ți, erai cu soția, i-ai promis că vineri seară la opt trebuie să o scozi la un date. Da? Ți-a întâmplat ceva, nu mai poți s-o scoți la ora sau la date. Îți dai seama, femeia te înțelege, dar totuși e o dezamăgire mică în sufletul ei acolo, ea deja se vizualiza cu tine la masă, povestindu-i cum i-a fost săptămâna, știi? Iar tu ai ieșit la vinări, dar faptul că sâmbăt o suni și îi spui, hai să mergem să bem o cafea, pentru că mi-am dorit foarte mult să fim vinări seara acolo, ai venit cu rata de rezervă și ai rezolvat problema. Adică exact același lucru e, știi? Adică i-ai oferit ei nevoia pe care ai avut-o, exact asta ai făcut tu, Pentru că trebuie să ai grijă de omul, adică dacă tu i-ai promis omului că la 12 te duci la sală și n-ai fost la 12 la sală, ai grijă ca sâmbătă să compensezi și să te ții de promisiunea pe care ți-ai făcut-o, știi? E foarte importantă chestia asta cu vizualizarea și să fii un om de cuvânt cu tine, cum ar veni.

După ce ai atât de multe lupte, după ce te confrunți agresiv fizic, până la urmă, lupte de contact cu atât de mulți oameni, există loc și pentru sensibilitate? Da. O ai? Ce te emoționează?

Deci îți garantesc că cei mai duri luptători din UFC sunt cei mai sensibili oameni. Pentru că chiar nu știu să găsesc o definiție, dar îți spun clar că în Moldova mi-am dat seama de treaba asta, eram cel mai mic, aveam 18 ani, toți aveau 24, 26, 30 de ani. Era Ion Cuțelabă care se lupta în UFC, toți luptătorii de acolo erau top. Toți, de exemplu, duminică, așa l-am descoperit și eu pe Dumnezeu, ei în fiecare duminică mergeau 20 de urși, toți și așa mai departe, la biserică. Asta era rotina lor, duminică mergeau toți la biserică și se rugau, un fel de meditație, și plângeau majoritatea. Adică stăteau și se rugau pentru anumite chestii fiecare cu frânele și plângeau. Și chestia asta o remarc și la mine, adică sunt capabil de atât de multă violență și atât de multă agresivitate duritate în timpul unui match, adică sunt capabil să-l omor pă la culo, că până la anul ăsta se întâmplă, intră mie pe viață și pe moarte acolo, știi? Dar atât de sensibil cât odată în afară. De multe ori mi-a fost rușine să recunosc chestiile astea, dar acum chiar nu am nicio treabă. Crede-mă că am momente în care trec pe stradă și văd o doamnă amărâtă sau ceva, bă, îmi vine să plâng. Nu știu, pur și simplu mă apucă așa o stare de asta de zici că sunt o fetiță mică, știi? Îl văd și mă apucă plânsul. Nu știu să spun exact ce stă în spatele chestii astea, dar tot ce pot să spun e că toți prietenii și toți oamenii pe care ii cunosc din sport cu cât sunt mai capabili de agresiune și de violență în timpul meciului și îi vezi ca pe niște barbari efectiv, cu atât mai sensibili sunt în viața lor personală, nu știu cum să spun, nu știu de ce există extremul ăsta, nu știu ce stă la baza ei, dar ți-am spus, atât eu, cât și toți oamenii pe care îi cunosc din industria asta, pe cât de răi suntem pe atât de blândi, suntem în anumite situații, și mai ales cu familie acasă. Nu știu dacă există o generalitate neapărat, și suntem toți, toți, toți, toți, cred că mai sunt și alți.

Oameni. Care e adevărul că nu prea vezi de exemplu știri? cu un luptător care s-a bătut pe stradă cu cineva, sau știi? Adică rar o să vezi.

Un luptător profesionist care... Asta să știi că vine și din alt principiu, adică n-are treabă neapărat cu tine că ești sensibil. Aici apare pur și simplu o chestie, adică pentru mine ca luptător să mă bag cu un alt bărbat pe stradă care nu a făcut-o încă în tactică aș cum aș bate cu o femeie. Adică știi din prima că tu ai un avantaj foarte mare și nu ți se pare feră. Adică eu, de exemplu, evit majoritatea conflictelor când sunt provocat pentru că Majoritatea nu știu cine sunt, știi? Și mai întâmplă până în trafic, majoritatea până în București mai e cea ce se întâmplă. Oamenii se agită din mașină, se agită, frustrat cum e el. Și efectiv mă blochez în mașină, îmi închid ușa pentru că știu că dacă ies afară nu rezolv nimic. E rușine de mine, adică ce faci? L-ai bătut pe unii ca și cum eu aș avea un pistol și omul respectiv nu are armă la el, știi? Aici nu vine neapărat din partea sensibilă, cât vine mai mult din... Din cunoștințele tale, adică nu ți se pare fair. Ești un bărbat până la urmă, ești corect, tu e ca și cum ai avea un pistol la spate.

Pe care îl își faci. Păi da, ai nevoie totuși de o empatie ca să-i decizii asta, știi? Ca să ai acest avantaj de a tu să zici ok să.

Te dăi la o bani. Că acum m-ai făcut să mă gândezi la chestia asta, cred că cine sensibilizează pe noi de fapt ca și luptători este procesul în sine de a ajunge campion și de a ajunge un luptător bun. Pentru că tot drumul ăla alea trei luni de zile care ți-am spus, e o pregătire pentru un match, e o traumă continuă la care tu te adaptezi fizic și psihic. Adică, în primul rând, te traumatizezi prin un antrenament fizic, să poți să-ți creezi condiția fizică să duci runda respectivă, dar pe de altă parte, tot luptându-te cu creierul tău să depășești, adică, practic, ce se întâmplă? Tu când îți faci o pregătire mai întâi îți înveți creierul să se adapteze stresului ca creierul tău să adapteze pământ musculatură a stresului adică noi înainte să începem să ne pregătim fizic ne pregătim psihic adică mai întâi trebuie să învăți creierul să se adapteze efortului ca pământ musculatura mea să susțină totul pleacă de la creier adică de multe ori corpul tău poate mult mai mult de atât dar creierul te blochează deci gata atât a fost și te-a blocat gata știi dar În momentul în care, uite, baia rece de care îți spuneam, toți sportivii de performanță, că vorbim de fotbal american, de basket și așa mai departe, toți practică baia rece. Și toți o fac în pregătirile pentru meci. În primul rând recuperare și multe alte beneficii, dar în primul rând e vorba de meciul ăla de a nu ceda. Pentru că ție în antrenament oricât de motivat ai fi tu, oricât de disciplinat ai fi tu. Băi, e greu când te pune la să dai 20 de sprinturi de 50 de metri cât de tare poți ca să-ți dai ritmul cardiac. La un moment dat nu mai poți, îți vine să plângi efectiv, adică îți plânge corpul, te traumatizezi și tu te adaptezi la chestia asta, știi? Și trebuie neapărat să ai creierul și psihicul pregătit ca să poți.

Să-Ți faci o pregătire fizică. Și stai, un punct de vedere foarte mișto, pentru că... Tot ce încerc eu este să găsesc modalități sau să găsim împreună un mod de a convinge o persoană să meargă să facă sport. Problema ta de fapt nu este că nu ai corpul antrenat și te duci la sală, ții gând. Problema e mintea, adică tu ce ai să antrenezi e mintea. Corpul vine de la sine.

Totul vine de acolo, da. De acolo vine. Și a, când vorbeam de sensibilizare, că de aicea că am plecat iar din Funtansprite, sensibilizarea, procesul ăsta de traumatizare continuă, îți dă șansa să fii empatic. Pentru că tu simți niște chestii. Ajungi să te cunoști pe tine și cred că înțelegi cumva psihologia, cumva. Îți dai seama cum funcționează... Adică eu nu am ce tini chiar chestia asta, că mie mi se adaptează psihicul greutăților și că devine mai puternic sau că fizic. Pur și simplu mi-am dat seama, vizualizez. Adică mie îmi place, de exemplu, o chestie pe care o recomand tuturor oamenilor, eu ce fac? În îmi spun o rugăciune, cum ar vine mai mult o meditație, și stau și fac o retro-perspectivă asupra zilei. Și mă gândesc, Radu, de ce mi-a zâmbitați când l-am antrenat? Probabil pentru că am fost prezent. Larissa, când a plecat, de ce s-a uitat ciudățel pe mine? Cred că am stat prea mult în telefon. Iau în fiecare zi, mi-a analizat toată ziua și vreau să văd ce s-a întâmplat în ea. Și seara trag niște concluzii. Marți fac la fel, miercuri fac la fel. Vineri, fac o retro-perspectivă asupra toata saptamana cum ar veni si vazand chestiile astea invat si am invatat chiar chestia asta de la mine stii adica mi-am dat seama ba uite eu luni cand am avut circuitul de rezistenta am scos 15 secunde vineri in schimb am scos 14,3 secunde ce inseamna asta ca intrenamentul meu e bun si inseamna ca am un progres adica m-am adaptat acum doua saptamani creierul meu la intrenament a cedat atunci cand a trebuit sa fac 100 de lovituri de picior la sac la 94 am zis ba mi-ajung, stii? ca aici, ai vazut si la sala cand te duci stii ca trebuie sa faci 3 serii de 15 de exemplu si faci 3 serii si la 12 repetare zici hai ca ajungi, hai ca ajungi, hai ca am facut suficient, stii? e, in momentul in care eu am vazut ca lunii am dat 93 de picioare si lunea cealalta am dat 105 mi-am dat seama ca creierul meu s-a adaptat stresului si a zis hai ca mai merge, hai ca mai merge, stii? si asa am reusit sa ajung la ceea ce vorbim acum. Adică nu e să zici că am citit ceva sau pur și simplu am vizualizat. Din vizualizare mi-am dat seama de aspectele astea ale noastre, știi? Și totul pleacă din minte. Adică înainte de a mă pregăti fizic să rezist acel match, trebuie să mă pregătesc psihic ca să-mi dea șansa să mă pregătesc fizic. Exact matematica, de ce vorbeam la inceput. Exact algoritmul. Stii? Te duci in creier, ai antrena creierul sa-i dea voie fizicului sa se duca la capacitate maxima. Pentru ca daca tu esti slab mental, nu o sa poti niciodata sa-ti duci corpul la capacitate maxima, sa scoti tot ce poti din el. De exemplu, noi ca să putem să ne facem condiția aia fizică pentru match, să ducem 3 runde de 3 minute sau chiar dacă țineți că pare puțin din exterior, înăuntru e enorm, adică tu alea 3 minute ți se par 45 de minute minim, adică eu mai am momente la amatori ca ai tabela care ți arată timer. Tu ai intrat trei minute, după ce ai avut vreo două încăinări cu ăla de ieși de acolo, gâfii ca animalul, te uiți la ceas 2.30, trebuie să rătrești de secunde, zici, băi, treci de secunde trecute. Pă mă, te mai iei, te mai încaieli cu el pe acolo puțin, te uiți. Doi. Bă, doar un minut, bă.

Băiatule.

Zic, cum ai că doar un minut să treacă, știi, și te distruge psihic chestia asta, știi, când... și tu practic trebuie să cumva să reușești să depășești momentul. La amatoria aia cu tabela pe mine m-a distrus psihic de fiecare dată, pentru că mereu, fiind un luptător care am căutat inteligența în loc de pumn, mereu mă ghidam după tabela. Adică mă uitam câte puncte am, cât e timpul, mai merită să fac pressing, mai bine stau defensiv și totuși era un avantaj că jucam cu tabela cum ar veni ca să câștig, dar era și un dezavantaj pentru că mă distrugeam psihic de fiecare dată. Aveam o fază bună cu el, mă băteam, bau, bau, bau, și ți-am zis, mă uitam la tabelă și vedeam că au trecut doar 20 de secunde și în capul meu au fost 30 de minute. Și picai, picai. Și cum ai.

Reușit? Nu te-ai mai uitat pe tabelă?

Nu, pur și simplu am zis it is what it is. Adică de multe ori am luat-o așa, ok, au trecut doar 30 de secunde, ok, ți-a apărut 30 de minute, mai ai două minute, trebuie să-i dăm înainte. Asta este, vedem ce facem, hai să dozăm puțin energie, hai să vedem ce facem. Nu știu, eu, de exemplu, a fost acum un match în UFC și unul dintre luptători l-a luat pe David Goggins la colțul lui. Îl știi? E tipul ăla de a leargă de nebun. A fost în forțele speciale în America, a deplit omul, nu știu câte record. E tipul ăla înalt, negru. L-a luat la colțul lui. Și omul m-a spus că, deși n-a avut o pregătire atât de strong ca și tehnică, Omul a reușit să ajungă la un alt nivel mental cu antrenorul ăsta, pentru că omul avea cuvintele mereu la el și știa ce să-i spună ăstia să-l reprogrameze. Și a zis, eu în viața mea n-am câștigat atât de multe meciuri la antrenament, adică meciuri cu el însuși, cât a câștigat de când îl are pe David în echipa lui. Pentru că în momentul în care ieșuia și ăsta îl vedea antrenorul că omul pică, nu mai era același randament în circuit, venea și efectiv începea și.

Apăsa pe butoane. Și cum, asta mi-o ridici la fileu pentru o altă întrebare și-i numea, cât de important este antrenorul? Tot. Tot.

Tot de la... Pot să-ți dau un exemplu, dar nu pot să-i dau numele că să nu denajăm pe cineva, dar vreau să-ți spun că a dat timp cât un... Uite, am un exemplu clar în viața mea, este un luptător de calitate super bun, care toată viața lui s-a antrenat cu echipa care l-a crescut de mic. Și de ceva timp a făcut alegerea să plece de la cuibul lui, și să-ți antreneze cu un antrenor de top, pe care îi plătește, cum ar fi. Performanța lui a scăzut. Deși antrenorii au mult mai multă tehnică, mult mai multă informație, mult mai mulți luptători șmecheri care să se lupte, performanța lui sportivă a scăzut. Și de ce a scăzut? Pentru că tu în momentul în care mergi cu antrenorul tău care te-a crescut din mic, există o conexiune, din nou piele din gâină, există o conexiune pe care nu pot să-ți o descriu, nu știu, adică ai o încredere în omul ăla, el te-a crescut, el te-a dus acolo și antrenamentele sunt altfel pentru că el e acolo trup și suflet pentru tine. Adică în Moldova am experimentat o chestie tare pe care n-am simțit-o niciodată în România ca și echipă, dacă unul singur avea competiție și restul eram în sezon mort, noi toți 20 eram alergat cu ăla ca să-l ajutăm pentru competiție. Wow! Ai înțeles? Într-adevăr n-alergam 20 de kilometri cât avea ăla de alergat, dar ultimii 5 kilometri îi făcea cu noi. Adică noi știam că omul are de a lărga 20 de kilometri, omul își făcea 15 kilometri singuri, și când apăreau oboseala cea mai mare, apăreau 20 de oameni lângă el care lărgau o dată cu el. Asta face echipa si asta face antrenorul si legatura cu tine si cu antrenorul. In schimb, in momentul in care platesti un antrenor bun si ii dai bani, acul este strict un schimb financiar. Adica tu platesti pentru abilitatile lui. Si nu e pic de impilcare emotionala. Ce parere ai atunci de oamenii.

Care merg la sala si-si iau antrenor? Cum ar putea sa-si aduca un plus de valoare, de motivatie, de disciplina?

Stii ce face antrenorul? Te ajută să programezi o ședință la sală și ți-ai rușine de el ca să nu te duci. Exact așa e, eu știu chestia asta, mă uit la oamenii mei care vin la sală și majoritatea preferă să fie... adică eu le spun mereu, le spun, bă, voi nu profitați de mine la capacitate maximă, având în vedere cunoștințele pe care le am și tot ce pot să fac cu voi, pe mine mă oftică că nu-i niciunul dintre voi care vrea să facă ceva, adică oamenii vin doar să se simtă bine la sală. Să se relaxeze, să se desprindă puțin din viața lor de zi cu zi, știi? Și atunci, oamenii își au antrenor strict pentru chestia asta. Ei de duminică vorbesc cu mine, luni, miercuri, vineri, ne vedem la ora 3. E, omul lui, chiar dacă e lene și chiar dacă ar face orice altceva și îl cheamă un prieten, Omul mi-a promis. Și i-a promis lui Codită, care e un băiat de cuvânt, e super de zâmbăreți, e super de treabă. Și s-ar supăra pe mine dacă la ora 3 eu n-aș veni acolo. Mulți dintre ei au încercat să o ducă în extrema cealaltă, să zică... Băi, să știi că nu vii la antrenament, dar treci-o ca și cum aș fi făcut. Și atunci i-am zis, băi, eu nu o să-ți iau niciodată banii. Dacă tu nu ești aici să lucrez cu tine și atunci îmi dai și mie gaură, că puteam să antrenez pe altcineva aici să fac bani, și nici tu nu ești la sală, știi? Ei încercau să cumpere locul liber, știi cum ar veni? Și le-am zis, bă, eu nu accept chestia asta. Adică, pur și simplu, simte-te! Nasol, pentru că ai făcut o nasolie, trebuia să vii la 3 și n-ai venit. Că îmi dai tu mie 300 de lei pe ședința aia, nu mă ajută cu nimic, că vreau să fie acolo. Și oamenii, efectiv, mă mai sună și mă mai încearcă cu toată cu mine, știi, cu o oră înainte de întreagă. Codica, știi, văd atunci cum mi se gândeaza că am niște copii mici. Băi, Codica, știi că... Băi, aș avea ceva de făcut și zic, băi, vii la sală. Știai de duminică că tu vineri la ora 3 ești la sală. Vii la sală, ai ceva urgent de făcut și Există chestia asta de respect între noi, neștim de mult timp cu toți, știi? Există chestia asta, bă, n-am nimic, sunt doar o leprată, nu-i vin la antrenament, lasă vrejeala, știi? E ajută mult, asta e treaba cu antrenamentul personal, ajută foarte mult în disciplina ta, pentru că în primul rând te ajută să showing up. Și mai e încă o chestie pe care am lucrat, uite, pentru oamenii care vor să se schimbe neapărat și nu reușesc. Să ia pasul pe lângă că treptat și mai treptat. Adică eu am avut un om pe care pur și simplu l-am chemat la sală doar să vină pentru prezență. Nu reușeam să-l adu la sală. Era pur și simplu să bloca mental și zicea o să adu la sală ăsta, o să mă chinui, o să fie greu, o să nu știu cum și prefera să nu vină deloc.

Că era frică. Și-l chemai doar ca să stea.

Îl chemam, venea, dădea noroc cu mine, stătea 10-15 minute cu mine de vorbă, nu îl puneam să facă nimic, nimic nu se schimba. El două săptămâni, a venit șase antrenamente doar să dădea noroc cu mine și să plece. De la 3-a săptămână s-a apucat de antrenament. Pentru că de fiecare dată când îi spuneam, mâine vii la antrenament cu hainele, ne apucăm de treabă și așa mai departe, se bloca mental. Și eu era frică de antrenamentul, efectiv overfing cu ea. Adică, băi, am zis oamenii, bă, tu vii și stai 3 minute pe o bicicletă până faci niște stretching. Adică am un protocol clar pentru... Adică fac chestia asta cu oameni de 70 de ani. Tu care ai 30 de ani, o fluieri și nu o simți. Adică o să pleci de aici fresh. Și ei în mintea lor se blocau și credeau că o să fie haos, că o să cedeze, că o să r Vreau doar să câștig disciplina asta de a veni la sal. Tu luni, miercuri și vinuri, vinuri la ora 2, dă-i noroc cu mine și pleci acasă. Omul două săptămâni a venit, a treia săptămână a venit cu gheozdanelul în spate și s-a apucat de treabă. S-a mai uitat la restul, vedeau ce făceau. Îl mai vedea pe unul de 140 de chili, ăla venea. El nu venea, el fiind domn normal cum ar veni, adică deloc obez, deloc în parametrii normali. Păi omul el, tot văzând ce se întâmplă în jurul lui, și-a dat seama, bă stai că dacă ăștia pot, pot și eu. Și d Adică tu trebuie să spargi cum ar veni procesul complet, trebuie să-l spargi în multe bucățele și e efectiv ca un puzzle cu plezi. În funcție de nevoile omului te duci ori mai jos și spargi procesul în și mai multe bucățele. Ori te duci mai sus pentru ca omul e deja disciplinat si-i dai procesul spartand mai putine bucatele. Stii ce-am.

Spus? Da, asta-mi place foarte mult. Te adaptezi omului. Da, e o vorba care zice ca cea mai mare greutate de la sala asta sau cel mai greu exercitiu de la sala de forta este usa de intrare. Si sa stii ca si eu fac asta si am vazut ca ma ajuta psihic. Cand e o zi din aia in care, băi, dar nu am chef. Efectiv, nu am chef. Mă ajută psihic, totuși, să mă țin de cuvânt să apar în sală, nu știu, mă duc și fac sauna 15 minute, intru la sală, mă pun pe bandă, fac 10 minute, băi, nu merge, stai. Și cu muzică, și cu motivația, am 10 minute, doare, băi, nu merge. Mă duc, mă schimb, intr-un sauna 10 minute, mă duc, fac un duș, mai vorbesc cu băieții în vestiar. A trecut o oră și creierul a bifat. Băi, am fost acolo... Tot așa.

Îmi spune un om, bă, sunt obosit, dacă vin la sală nu pot să fac nimic, sunt rupt în gura, plâns copilul toată noaptea. Îi spun, băi, vin-o și dă-i 10 minute la bicicletă și fă 25 de abdomene și un stretching, e suficient. Bă, omul vine și face chestia aia. Și pământ mă întreabă, da, bă, dar și ce-am făcut cu astea 10 minute și 25 de abdomene? Îi zic, Mult mai bine decât dacă ai fi stat acasă. Ți-ai pus sângele în mișcare, te-ai oxigenat, ai un plus clar și dacă vine aici și făceai 10 fluturi, tu ai 10 fluturi făcute pe care nu le-ai făcut acasă. Bucură-te și integrează chestia asta în tine și fii recunoscător și fii mândru de treaba asta. Ei vin și tot pe ei se blamează. Da, bă, dar am venit, dar uite că am făcut doar 10 minute de bicicletă. Bă, bucură-te că tu 90% vrei să rămâi acasă și să mănânci probabil o pungă de cipsuri. În loc să mănânci celea, ai preferat să faci 10%, ai venit și ai făcut 10 minute de bicicletă. E mai mult decât suficient. Adică trebuie să fii recunoscător și să te bucuri de nimic. Eu, uite asta, când eram super obosit sau n-aveam timp, de obicei, antrenamentul meu durează undeva la o oră 45-2 ore. și nu aveam timp să mă duc să-mi fac tot antrenamentul. Știam clar, eram presat, eram agitat, știam că dacă mă traumatizez rău la antrenament și îmi dau să sar în pământ, nu mai am energie să-mi continue restul zilei, eram puțin panicat, știi? Și mereu am ales să mă duc 4-5 minute la sală. E suficient doar să fac efectiv niște fluturări așa, niște chestii, doar să mă mișc puțin din toate părțile. Ok, nu fac pieptazi, că n-am timp. Fac un circuit așa rapid, ba, ba, ba, niște abdomene, niște flutări, niște sărituri, niște alea, ba, ba, ba. Și poma, când mă duc în mașină, sunt super fericit că m-am dus la sală. De când nu ca nu m-aș fi dus. Și seara, pot să fac pace cu mine când mă bat la somn și să-mi spun, băi, uite că ai promis că te duci la sală și totuși te-ai dus. Da, da, știi că poma, vine vocea aia. Da, da Păi pleacă-mă de aici, că m-am dus la sălât, tu n-auzi ce-ți pun eu ție, știi? Adică mereu există lea două persoane.

Da, dar chestia asta există la oameni cum e, de exemplu, soacră mea, o iubesc, e superbă. Deci are o vorbă, dar cumva ne-am dat seama de ea și am reușit în familie să o transformăm în ceva super amuzant. Dar soacră mea, când e ceva de bine, ea mereu începe cu problema ei. Deci este efectiv mărturit. Merge la Lidl și cumpără ceva, un ulei pe care o cumpără de obicei și e o promoție și ia două sticle. Da, am fost, am cumparat. Problema era ca era promotie si mi-au dat doua, stii? E de bine, stii? Este mancarea superbuna, zice... Supa asta, mama, problema e ca a iesit foarte buna. Deci totul este... Mama, deci nu e problema, e foarte tare, stii? O folosim cumva... Acum orice e bine, zicem, problema e, stii? Deci eu cand o sun pe nevasta, ma zic, mama, am fost la sala, problema e ca mi-a intrat superbine. Da, e foarte tare că ai.

Făcut 10 fluturi, știi, e foarte tare. Și uite cum m-am întrebat de disciplină. Știi, ăsta e un sfat pentru părinți în mare parte. Adică eu mă uit la impactul sportului de performanță asupra mea de când eram mic. Ceea ce e o paralelă foarte simplă pe care le-o spun tuturor părinților care își au copiii la mine la sală. Le spun în felul următor, copilul învață de mic să se adapteze eșecului și reușitei. Pentru că el vine la sală, se întrenează la lupte, se întrenează 2, 3, 4, 5, 6 luni să se ducă la campionatul național. El a dat tot ce a avut mai bun, a fost prezent la fiecare antrenament, îmi pare. Copilul se duce la competiție unde se mai întâlnește cu încă 20 de copii care au făcut același lucru. Iar el poate să ia locul 1 sau poate să nu ia niciun loc. Și atunci, la competițiile sportive există foarte mulți copii care plâng. Pentru că el a muncit 6 luni de zile, el s-a dus acolo așteptând medalia de locul 1 și a pierdut în primul meci. În 15-20 de secunde. N-a apucat să facă nimic. Și atunci frustrarea e foarte mare. Dar ce zace în spatele acestui concept este că El când va ajunge adult va îmbrățeșea mult mai ușor un faliment sau un eșec în viață. Pentru că eu ce am învățat de asta nici n-am renunțat, că și maica mi-a mai întrebat, dar eu nu înțeleg de unde îți găsești tu puterea de fiecare dată, când mori, ba, oaia a apărut din nou, nu știu. Nu, ți-a plecat antrenorul de la sală, imediat ai înlocuit problema, imediat ai făcut. Te adaptezi, adică ce se întâmplă, te pregătești trei luni de zile să te uși la o competiție, ai pierdut. Dacă ai mentorul și antrenorul potrivit, o să te ia în brațe, o Hai să vezi luni la antrenament ce ai greșit și de ce nu mai pierzi data viitoare cu chestia asta, știi? Îl ajuți să înțeleagă că orice înfrângere este de fapt un câștig și că experiența este mai importantă decât orice. Iar copilul ăla când va ajunge adult, un an de zile va investi să-și facă o sală de lupte și pom o sală a doamnei ferește ia foc. Copilul ăla este gata să o ia din nou de la zero. Adică el toată viața lui, 14 ani, a muncit și a câștigat, a muncit și a pierdut, a muncit și a câștigat, a muncit și a pierdut. Și atunci el fiind mare, el știe că ratea de câștig și ratea de eșec este la fel de mare. Adică poate să fie urea aia, urea aia. Și atunci le îmbrățeșesc ca și când mi-e tizu adidiz, că asta e vorba mea. Mereu orice s-ar întâmpla, asta e. Asta e, s-a întâmplat, ce vrei să fac? Am putut să o controlez? Nu. În schimb pot să controlez ce greșeli am făcut. Adică de ce mi-a luat sală la foc? Păi înainte să plec la București să filmez nu știu ce, am lăsat toatele în priz. Bun. Sau la următoare nu se mai focă. Știi? Adică exact asta e. Și copilul în competiție... Eu fac chestia asta, că ei merg la competiție și le filmez și le arăt match-urile. Și îi arăt punctul key unde s-a întâmplat greșeala, că și la șah la fel e. Adică tu nu pierzi, a făcut-o la o mișcare și ai pierdut. La șah a făcut... o miscare care îl va ajuta pe viitor să câștige și a plasat un pion corect și ăla o să facă o mișcare decisivă. Exact asta se întâmplă și în meci. Tu n-ai pierdut în momentul în care te-ai aprins la înștrangulare, tu ai pierdut în momentul în care ai făcut mișcarea aia greșită și din mișcarea aia ai mai făcut încă 10 după greșite și ai ajuns acolo unde trebuie. Știi, exact asta se întâmplă. Și în momentul în care arăt copilului unde ai ieșuat, Lucrăm numai pe chestia aia și ideea e încredere. Putem să ducem la a doua competiție, face bine treaba aia, dar greșește altceva și iar pierde. Auzi, de ce face când a.

Câștigat, când a luat locul întâi? Cum îl abordezi? Pentru că și aici există o știință și se pare că ar plânge. Când l-auzi locul întâi, performanța scade.

Scade, pentru că se culcă pe.

Ureche. În schimb, când l-auzi copiii astea, tot la Huberman am văzut, mi se pare foarte mișto așa, e un studiu de care povestește el, care au luat două grupe de copii, La unii le-au lăudat succesul și performanțele și, practic, acivmântul. Adică i-au zis, măi, ești foarte tare că ești foarte deștept, ești foarte tare pentru că ai reușit să iei nota 10, ești foarte tare că ai ieșit campion. Și celorlalți i-au zis, ești foarte tare că ai lucrat toată ziua astăzi, ești foarte tare că îți place munca, ești foarte tare că ești perseverent și nu te lași. Și performanța a fost net superioară la grupa care a primit laude pentru muncă și pentru greutate, nu laude pentru.

Succes. Exact, pentru rezultat. Exact chestia asta o abordez la sală cu copiii. Eu am o grupă de copii de care sunt îndrăgostit, au între 5 și 8 ani, și sunt... băi, efectiv, am o conexiune cu copiii la înșelere mai mult decât o am cu adulți, și mă înțeleg, au puritatea aia, pur și simplu, știi? Și mi-am dat seama că copiii au ajuns să mă respecte foarte mult, și să reușesc să mă înțeleg cu ei foarte bine și să vorbesc ca și cu un adult, în momentul în care îi laud strict pentru munca lor. Adică, când ia locul 1, dacă îi spui bravo că ai luat locul 1, Exact cum ai zis tu. Bravo pentru ce? Că ai luat locul unu. Și ce să zaci în spatele acelui loc unu? Trebuie să duci în spatele curtinei, știi? Bravo pentru cele trei luni de zile pentru care ai fost consecvent. Bravo pentru zilele în care ți-a fost lene să fii la antrenament și ai venit la antrenament. Bravo pentru zilele în care te-a durut spatele și ai avut niște întindere dar totuși ai venit și ai făcut doar brațe la sală. Adică lauda mai mult procesul în sine decât rezultatul. Și în modul ăsta vei avea un copil mult mai consecvent și mult mai motivat să fii acolo. Și la antrenament, de exemplu, Eu laud fiecare miscare, adica fiecare imbunatatire. Daca copilul ala ieri nu stia sa cada corect si azi stia sa cada corect, eu o sa fiu primul care o sa-i spun aici si zic bravo, ai progresat, ieri nu faceai asta, azi o faci. Si el cumva, creierul lui, ca tot la dopamine ajungi, incepe si culege fericirea din proces. Si din tot ce bifeaza, stii? Adica eu ieri nu stiam sa caza, iar stiu sa cada, stam ala odata intre noro, bifa, maine trebuie sa fac Roata mult mai bine, că azi n-am făcut-o. Copilul a făcut roata bine și-i văd că caută validarea. Adică în momentul în care el știe că tehnica aia nu e aia și săptămâna trecută și săptămâna asta iese, nu spune nimic, dar se uită într-una după menin, ca și cum. Uite mă că miese, adică miese, de ce nu zici nimic, știi? Și păi mă duc, bravă Vladimir, ești forță. Săptămâna trecută n-ai făcut-o, acum o faci și-l văd, ba pa mă, se duce mintea lui, ce numai miese. Știi, adică creierul lui îi dă exact chase-ul ă Ce zice Andrew în treaba asta cu cele două tabere e super adevărată în treaba asta, adică eu când eram mic, de exemplu, uite n-am fost niciodată conștient în ce mod am fost stimulat de tata sau de mama sau de antrenor sau așa mai departe, dar contează enorm, chiar nu știu dacă ce fel de Cred că am primit un brav. Oricum, când eram mic, asta mi se pare foarte ciudat la mine, că încă mă luc cu chestia asta. Nu știu dacă e din copilărie sau din ceva. Dar eu nu reușesc, și aici poate mă reușești tu să mă ajuți să îmi dau seama despre ce e vorba. Eu nu reușesc, de exemplu, să fac... Foarte greu fac pasul ăla în spate de a fi recunoscător. Adică nu recunoscător, e prost, sunt foarte recunoscător pentru tot ce se întâmplă. Dar mă aprecia. Adică, de exemplu, eu am reușit să mă uit la sala pe care am făcut-o de lupte. După 3 ani de zile am intrat și eu într-o zi și am Adică eu am făcut-o, știi? Nu reușesc cumva și când eram copil, eu am ieșit campion mondial la 17 ani la senior, cum ar veni? Și am zis ziua aia... Hei, hei, m-a dus tata, am mâncat o șară, m-am stat puțin, ba, ba, ba... Și până la a doua zi mi-am ierit la normal, adică nu știu, n-am reușit să mă bucur foarte mult de chestia asta. Nu știu dacă sunt doar eu sau așa funcționează orice om, nu știu de ce nu... Nu pot să fac chestia asta, e foarte ciudată. Niciodată nu pot să mă bucur mai mult de trei ore de o chestie. Nu știu, nu pot să... Să-mi rămână chestia aia acolo ca și cum am bifat-o sau să o realizez și să mă uit la ea. Aici lucrez, asta e o chestie la care lucrez foarte mult. Eu cred.

Că depinde dacă înțeleg bine din ce povestești tu, eu cred că mai degrabă ăsta l-ai putea vedea ca pe un avantaj și... ce pot sa fac eu, nu pot sa fac canaliza ce spui tu, ca n-am specializarea in asta, dar pot sa iti povestesc din cum vad eu lucrurile. Eu am ajuns la un moment dat sa am, adica fi fix acelasi lucru, este practic, e aprecierea muncii in detrimentul aprecierii rezultatului. Pe mine in momentul de fata am reusit, dar am facut asta cu terapie, pentru ca m-am dus la, adica eu fac terapie, si m-am dus la un moment dat la psihologul meu, Și am povestit o chestie care pe mine mă... a păsat. faptul că am avut niște obiective pe care le-am atins, nu știu, am vrut să am propria mea emisiune, am atins-o, în același an am vrut să scriu o carte, am scris cartea, am lansat-o, am vrut să încep canalul de YouTube, l-am început, am vrut să ating, nu știu, numărul de urmăritori, am atins, deci tot ce îmi propusesem... Se întâmplase. Și îmi propusesem lucruri realiste, dar greu de atins, se întâmplase răși, mă simțeam gol. Mă simțeam gol și întrebarea era ce se întâmplă, adică le-am atins, de ce nu pot să mă bucur de.

Ele? De fapt cred că noi ne bucurăm de proces și nu de rezultat.

Neapărat. Da, și una din explicații pe care am reușit să o rezolv și m-a ajutat enorm era faptul că eram foarte axat pe proiecte exterioare și nu pe proiecte interioare. Și când am auzit asta am devenit, am lăsat un pic perfecționismul la o parte. Când fiecare zi scrie atât, face atât, filmeze atât, scrie scripturi, face atât. Am lăsat perfecționismul la o parte și m-am dus într-o zonă mai umanistă, să-i zic. Adică nu mai alergam în parc. 5 ture cu castile in urechi preferam sa merg si sa ma uit la frunze pentru mine e terapie sa ma opresc, merg in parc ma opresc si ma uit la frunze si daca gasesc o frunza ma apropi de ea si ma uit si vad cat de simpla si cat de ignorata e acolo si cat de complexa e de fapt Și mintea mea începe să zboare în niște locuri și ramurile de la frunze se transformă în relațiile pe care le am. Și totul se duce într-o zonă destul de abstractă de care mie îmi place. Și după aia mă întorc și văd doi bătrânei pe bancă care, de fapt, stau acolo în fiecare zi și mă văd. Eu nu-i văd. Și după aceea încep să vorbesc cu ei și îi salut, și ei mă salută, zic că ieri ai alergat, azi nu mai alergi, te plimbi. Da, încep să le povestesc. Și în partea asta se duce în a construi niște proiecte interioare care nu sunt la fel de palpabile și la fel de conturate ca alea exterioare. Alea exterioare sunt băi, vreau o sală... Mi-am făcut-o. Asta e. Proiectul interior e ceva mult mai, cumva, e mult mai vag, e mult mai mistic. Și inclusiv, uite, plimbat-o în parc, uitat-o la frunze și vorbit cu oameni necunoscuți, era un proiect interior care m-a făcut să simt, m-a ajutat să simt și proiectele astea exterioare. Și asta a fost una din rezolvări. Iar o a doua rezolvare a fost să încerc să mă focusez, bineînțeles și acum îmi plac rezultatele, adică măsurabile, în cifre. Dar uite, ieri am postat un vlog cu Rujeolă, adevărul despre Rujeolă, care astăzi la 12 ore de la postare are 3000 de vizualizări. Ținând cont că media, să zic, clipurilor postate în ultimile luni pe YouTube fac, nu știu, 100.000 de vizualizări pe prima săptămână. Acum un an m-ar fi distrus chestia asta, as fi zis, bai, de ce? Mi-am pierdut timpul filmul, materialul asta. De.

Ce nu merge prost? Ce-am facut? Acum eu ma bucur la.

Fel de mult cum ma bucur de podcastul asta, cum ma bucur de celelalte materiale care au facut sute de mii de vizualizari. Ma bucur la fel de mult de materialul asta, pentru ca stiu că e nevoie de el, știu că un părinte care este în derivă, nu știe dacă să-și vaccineze copilul sau nu, se va uita la el și va învăța ceva, va lua o decizie care e corectă pentru el, știu că e un material care are sens și o să își cumuleze acest sens de-a lungul anilor și sunt la fel de satisfăcut. Adică, indiferent dacă are 3.000 de views sau 300.000 de views, Încerci să nu mă bucuri de numărul mare de views și și asta e o chestie, adică încerci să nu te bucuri foarte tare de bifă și de reușită, ci să te bucuri în fiecare zi de ceea ce faci. De.

Faptul că l-ai realizat materialul că și că.

L-Ai postat. Da, și atunci, faptul că nu te simți tu satisfăcut de o realizare fizică, concretă a sălei respective, probabil că înseamnă, adică poate să însemne cumva același lucru. Adică cred că e mai benefic să apreciezi, cum zic, cred că e mai benefic să te bucuri la finalul unei zile în care te culci când construiești sala aia, când continui să o construiești, când scriești.

Proiectele. Da, da, da, ești în viață atunci, știi, când ești în mijlocul procesului, ești în viață, te culci și te trezești cu aceleași.

Bani. Asta trebuie să apreciezi. Că sala aia e făcută, că e acolo, că e în picioare, doamne ajută, mulțumim Lui Dumnezeu că e acolo, lucrurile merg bine.

Și fii atent, vreau să discut o chestie, n-am apucat să o abordăm atunci. Vorbeam de oameni care sunt în pad, nu se pot ridica. Oamenii ăia poate să fie oră femei, oră un bărbat. Și atunci modul în care îi ridici din pad este complet diferit. Pentru că eu am observat o chestie. Stările acelea se tratează identic și la femeie și la bărbat. Și mie mi se pare că eu greșeal. N-am o specializare, n-am nimic, e pur și simplu un gând al meu, dar vreau să-l expun și să-l manifest. Mie mi se pare că momentul... Adică, practic, ce se întâmplă? În momentul în care un om e neafectat și e la pas și suferă, exact cum am fost și eu, noi ca oameni, prin empatie, simțim nevoia să-i fim apropii și să-i oferim iubire. Și cât mai multă iubire și grijă și să-l lăsăm să fie, să facă bine, știi? Mereu să avem grijă de el, Mie mi se pare ca in momentul in care ii faci treaba asta a unei femei, e bine, e ca si cum eu dau o floare, stii, si-mi floreste. Dar mie mi se pare ca in momentul in care ii faci treaba asta a unui borbat, mi se pare ca il ucizi usor. Si se transforma usor intr-o victima. Si chestia asta am remarcat-o tot prin vizualizarea propriei persoane. Pentru ca atat timp cat am avut-o pe fosta mea prietena care de fiecare data ma lua afara, imi facea dus, imi facea hai sa mancam, hai sa facem, hai sa dregem, hai la antrenament. eram intr-o victima in care asteptam de fiecare data colacul de... eram o victima, asteptam colacul acolo de ajutor, stii? hai sa facem, hai sa il iam si mi-i placea zona aia acolo, in zona aia de confort, unde avea cineva grijit de mine in schimb in momentul in care ne-am luat-o pe drumuri diferite si eu am ramas in continuare cu aceea stare, poate putin imbunatatita datorita ei, dar eram singur atunci mi se pare ca s-a trezit monstru ala, animalul ala de mine care m-a facut sa ies din zona aia de acolo, sa nu mai stau in pat, sa... ma puce nervia, stii? mi se pare ca noi ca barbati de multe ori Ca să putem să depășim anumite momente trebuie să ne luăm toată durerea și frustrarea respectivă, să o transformăm în nervia productivă. Bustola, știi? Adică chestia asta am luat-o în primul rând, am văzut-o la mine, că asta m-a ajutat și vorbea și un psiholog într-un podcast Cred că chiar la Andrew era invitat, nu mă știu exact. Și vorbeau exact pe treaba asta de cum să tratezi aceste stări. Și tot Andrew spunea... A fost, știi faza aia cu... La al doilea război mondial mi se pare s-au întors foarte mulți soldați în Anglia, o știi? S-au întors foarte mulți soldați traumatizați, stăteau la spital, nu mai aveau niciun scop. Pentru că ce se întâmplă? Majoritatea bărbaților în al doilea război mondial și-au luat un scop și o cauză foarte importantă anume de apăra țara. Și atunci nu-i ca bărbații, oricât de rău ai fi tu și la pământ, în momentul în care primiști o cauză și un scop, te ridici și faci treaba asta. Oamenii s-au dus în Lădurea Război Mundial, s-au întors de acolo vraiște, traumatizați, nu mai erau capabili să facă nimic, toți la pat. A fost un cutremur foarte mare și aveau deficit de oameni. Și oamenii au luat rezerviștii și toți care erau pe spitale, pe acolo, tot ce erau, să îi pună la treabă, să dărâmă, să caute victime și așa mai departe. Majoritatea bărbaților care erau incapabili psihic să facă orice, nu mai aveau motivație, nu mai aveau nimic, oamenii s-au ridicat și au început să conduce cu ambulanțele ca niște oameni total normali. Pentru că au primit un scop și o cauză. Și asta cred eu că ne ridică pe noi. Adică uite eu, de exemplu, când vorbeam de sală. Eu realizez multe lucruri în timp ce le vorbesc, știi? Și că vorbeam de sală. Procesul în sine de a face sala aia a fost cauza mea atunci. Si scopul meu atunci, si chestia aia m-a ridicat din pat si m-a facut sa-mi fac cunduci, m-a facut sa-mi fac mancare, m-a facut sa-mi antrez, m-a facut sa-mi incet, pentru ca eu imi doream o sala. Si am inceput sa fac procesul, stii? Si mie mi se pare ca, ca barbat, daca esti acolo jos, ti s-a intamplat ceva si esti down, rau de tot, trebuie sa te agati de ceva. Cred că.

Ai dreptate, cred că lucrul ăsta se potrivește anumitor oameni, e foarte important totuși de unde vii și cum ai fost construit. Da, muntează mult și aluatul categoric. Pentru că nouă ni se pare că suntem așa cum suntem pentru că așa suntem noi, dar noi de fapt am fost construiți și extrem de influențați de societatea în care trăim. Noi trăim într-o societate heteronormativă, așa se cheamă, în care bărbatul este provider, Vedem asta in familie, poate creștem în familie de genul acesta? Bărbatul e la care trebuie să fie tare. Uite, o chestie cu care nu sunt de acord, cred că e foarte domnătoare când se spune că bă, bărbatul n-are voie să fie supărat, să aibă depresie, nu ești bărbat, tu trebuie să te lupți. Chestia asta de multe ori ne afecteaza pe noi ca barbati. Si daca tu vii dintr-o societate, traiesti dintr-o societate heteronormativa, traiesti dintr-o societate in care se spune ca tu esti barbat, tu esti provider, trebuie sa fii puternic, e posibil ca asta sa functioneze la tine, sa fie un carlic pentru tine, poate si pentru mine, poate pentru altii care se uita la noi care au trait in aceasta societate, sa fie un carlic care te ajuta, care te ridica din pat, adica te gandesti, ok, asa am fost programat, Ăsta-i momentul în care sunt singur, ăsta-i momentul în care trebuie să mă duc în această direcție. Totuși e posibil să existe oameni care sunt din contra cărorile această eteronormativitate și acest mod de a gândi le dăunează. Există bărbați care nu vor să fie provideri, care au nevoie de empatie, care au nevoie de cineva la pat, dar ei se gândesc, băi, eu trebuie să fiu singur, trebuie să mă ridic, știi? E posibil să nu poată să facă asta. Da, categoric. Și de asta există această știință a psihologiei. Nici măcar nu ai cum să scrii o carte de psihologie care să se aplice la toată lumea. De asta cumva oamenii fac psihoterapie unul la unul. Nu există un psihoterapeut la 30 de persoane. Și de asta de foarte multe ori psihoterapeutul poate nu te înțelegi cu el, nu ai chimie cu el, nu este în stare să empatizeze cu tine, să simtă durerea sau conflictul interior și să te ajute. Adică lucrurile sunt... fac atât de complexe. Dar în mod cert, ceea ce zici tu... Știi, și de asta apar, că și în social media și peste tot apar, cum zic, foarte multe controverse fix pe tema asta. Sunt oameni care vin pe net și zic, ce-ai frate, depresie. Nu există depresie. Eu când știam că trebuie să aduc, să fiu provider, să fac bani, să aduc bani.

În casa, nu era loc de depresie.

Și eu îl cred că... La el a funcționat. Pentru că constructul lui... Așa funcționează. Aluatul lui... Așa a crescut el. Ăsta e cărlicul care îl.

Ridică. Care îl ajută.

Pe el, da. Adică, depresia nu era ceva acceptat în mediul lui. Am mai spus asta și la, într-un alt podcast, în cărțile de psihiatrie din timpul comunismului. Depresia era descrisă într-un singur paragraf că este o boală a burjaziei, dacă n-ai ce faci și așa, ai depresie. În schimb, poporul comunist, în momentul în care are depresie, ia o vodcă, dansează la muncă și nu există depresie. Și probabil că dacă ești crescut în felul ăsta, pentru tine funcționează. Este însă periculos să vii în mediul online și să o spui ca pe un adevăr absolut, pentru că există oameni la care asta nu funcționează. Există oameni care au nevoie de empatie. Da, da.

Da, depinde foarte mult de fiecare. Știi, la mine am văzut că a mers și, de exemplu, mă uitam și pe la copiii mei pe care îi mai am pe la sale ăștia mai mari. 17-18 ani deja au dat piept în piept cu viața majoritatea, știi? Când îi văd pierduți, de exemplu, uite l-am avut așa pe un copil, avea 18 ani, era ușor pierdut în viață, probleme acasă, a venit o boală neprevăzută în familie, știi, și copilul era total debusolat. Eu atunci mă pregăteam pentru meciul din Timișoara. Și când l-am văzut așa, am încercat să-i dau un scop și a zis, băi, Rareș, uite, eu am nevoie de tine în fiecare luni, miercuri și vineri la antrenament să îmi fii partener de sparring. Adică am nevoie de tine, ai 85 de chile, ești inalti, ești exact cum o să fie adversarul meu, am copilul ala atunci a fost cel mai fericit 2-3 luni de zile cat a avut scopul ala si pe omul omul si cauta un scop continuu adica si-a dat seama stii si de asta nu e bine sa.

Generalizam corect asta este indubitabil adica scopul scopul este cumva o esenta vietii e si o carte care e scrisa de Victor Frankl e una dintre cartile mele preferate se numeste omul in cautarea sensului vietii si În teoria lui, el așa își trata pacienții, inclusiv de depresie. prin terapie, încercând să le inducă un scop. Adică.

Există, de fapt... Cred că e un fel de teorie ocupațională, cred că cumva, nu? Adică să le dea un scop, să le dea ocupație, să nu mai aibă timp, exact ce vorbeai tu cu comunismul. Da, și.

El a definit scopul în viață ca fiind, el cumva l-a împărțit în trei categorii, un scop poate să fie să creezi, fie că tu creezi o operă de artă, fie că tu creezi o sală sau un curent sportiv, adică o creație pe care o faci. Un alt scop poate sa fie acela de a savura creatia cuiva, adica un scop in viata poate sa fie sa te bucuri de oprele de arta create de altii sau sa asculti muzica, sa citesti. Asta poate sa fie un scop. Si nu cred ca, adica le poti avea pe toate trei. Si un alt scop pe care l-au observat ca este foarte important in cumva sanatatea minta la oamenilor este sa ai grija de cineva. Spre exemplu, ce a observat el în practica lui e că oamenii care au grijă de cineva bolnav nu ajung cumva să facă depresie sau au o rată mai mică, hai să zicem, de depresie, având un scop de a îngriji pe cineva. Și are câteva exemple în carte foarte mișto în care descrie cum Reușea, tot așa, vezi, printr-o ingeniozitate și a înțelege cumva psihologia din spatele pacientului său, avea după al doilea război mondial, el este un om care a scăpat din Auschwitz. Deci el a fost închis în Auschwitz, a scăpat din Auschwitz și după aia a devenit profesor în psihiatrie în Viena, adică, mă rog, e unul din, ce să zic, top psihiatrii vienezi care au trăit vreodată. Și povestește un caz în carte despre o E un mind twist din asta foarte interesant despre un pacient, nu știu dacă era femeie sau rubat, parcă era o femeie care își pierduse soțul în război. Și a venit la el cu depresie și a spus ei, eu nu mai pot trăi așa pentru că mi-am pierdut partenerul. Și el i-a zis, ok, ți-a pierdut partenerul, dar gândește-te că poate că așa a fost să fie, poate că scopul tău este să rămâi tu aici în timp ce el nu e, dacă ar fi fost altfel, pe el ar fi durut foarte tare. Poate că scopul tău este acum să-l salvezi pe el de durerea asta și tu ai fost cea aleasă să rămâi aici, pentru că el n-ar fi putut suporta durerea pierderii tale. Și atunci, tu ți-ai pierdut partenerul, dar e un mind twist în care te gândești, ok, dar totuși am un scop, am rămas aici, ca să nu sufere el durerea pe care o sufăr eu, și asta te scoate din durerea respectivă și te face s-o digeri. Printr-un singur scop, și ăsta e un scop, cum să zic, Fictiv cumva, stii? E un scop nepalpabil. Nu este un scop quantificabil in ceva. Dar da, adica scopul in mod cert este esential.

In ridicarea in pat. Colacul ala de care trebuie sa te tii putin, stii? Sa te misti putin de acolo, din murile ala.

In care esti. Cred ca e cumva diferit pentru... Pentru toată lumea.

Da, diferă. Dar ca să rezumăm puțin ce am discutat astăzi, cred că în primul și în primul rând, hai să luăm studiul în care ești în cel mai rău caz. Adică ești la pat, nu mai găsești motivație să mănânci, nu mai găsești motivație să te ridici, să te speli și așa mai departe. Exact modul în care eu am fost, știi? Exact cum eram când nu mai... Nu stiam cine-i codița Alexandru, adică a dispărut luptătorul, cine-i codița? Ce facem acum? Știi, ok, numai ești luptător. Și ajungem în pragul ăla în care ești cel mai jos din viața ta, adică eu acolo am fost. N-am fost niciodată acolo. Și am promis că nu o să mă mai întorc acolo, e complet. Să zicem că ești în punctul ăla. Ce ar trebui să faci în primul rând? E clar că în momentul în care ești acolo, în primul rând creierul tău e setat doar pe dopamina aia ceb de care noi vorbeam. Adică îți găsești fericirea în lucruri mărunte. și te bucuri la dulciuri, te bucuri la țigări, te bucuri la un alt viciu, depinde de unde ești tu atunci, știi? Ideea e că tu trebuie să realizezi că chestiile alea după mine aia mică nu face nimic decât să-ți mai bată încă un cui care te ține acolo, știi? Adică tu vrei să ieși de acolo, fiecare țigare fumată, fiecare fericire mică și măruntă, să-ți mai bagă încă un cui și te ține lipit de pământ, știi? În momentul în care Eu atunci am încercat să elimin mai întâi sursa de dopamină C. Adică am zis, bă, nu mai pufă-i. Bă, nu mai fac asta. Bă, nu mai fac asta. Dar nu puteam. Pentru că creierul meu strânea după chestia, el nu avea o altă variantă de fericire. El era acolo. Și ce sfat mi-aș fi dat eu, mie, atunci când eram în pat, este exact ce am spus la începutul podcast-ului și anume, nimeni nu o să vină după tine. Adică trebuie să realizezi și să vizualizezi că dacă tu nu faci pasul de a te ridica din pat, o să rămâi acolo toată viața ta. Și asta e cel mai important lucru, adică în momentul în care tu ca om, ca entitate, ești pus în fața acestui lucru și cineva îți spune chestia asta și începi să o realizezi și îți spune clar, băi, tu dacă nu faci tu cu mâinile tale treaba asta, nu o să o facă nimeni pentru tine și o să rămâi aici toată viața ta. Asta trebuie să se reflecte oricât ar fi nevoie. Adică omul ăla care e în pat și nu reușește să se ridice, trebuie să se reflecte asupra vorbelor ăstora până reușește să facă ceva. Adică, păi dacă eu nu o fac, nu o să o facă nimeni. Păi dacă eu nu o fac, nu o să.

O facă nimeni. Și făcând, adică trebuie din nou să apunctăm, făcând înseamnă, oricât te duci și faci un dușinec, oricât te duci la sală, oricât te duci să cauci ajutor... E suficient.

Să stai la etajul 4 și să cobori cele 4 etaje și să urci înapoi în apartament. Sau fie că te.

Duci și cauți ajutoare efectiv la un profesionist, la un psihoterapeut sau la un psihiatru. Știi, psihiatria e atât de... devine din ce în ce mai puțin stigmatizată, dar încă este foarte stigmatizată. Băi, dacă ești la pat, ok, ai încercat, ai încercat duși 10, nu a funcționat. Votul pentru tine. Du-te la un psihiatru, e posibil sa-ti dai niste pastilute care sa te ajute sa te duci la sala. Si dupa aia sa reusesc cu ajutorul lui sa scapi de ele. Dar intr-adevar, indiferent de ce ai face.

Trebuie să.

Faci acel prim pas. Deși e, cred că e cel mai greu pas. Oricum de mic e cel mai greu pas. Ăla.

Primul pas, e cel mai greu în orice lucru. Adică și când te duci la mare, de exemplu, e greu până intri în apă, că pământul te obișnuiești cu ea, știi? Corect, da. De la fel în piscină, e greu până intri, că pământul nu mai ieși din apă, știi? Adică chestia aia, sau cu copilul mic când vrei să-i faci o baie. E greu până-l bagi acolo, că pământul e greu să-l mai scoți, știi? Adică primul pas e cel mai dificil lucru, dar Ce m-a ajutat pe mine să mă ridic de acolo a fost exact vocea asta care mi-a rămas în cap și jur că în fiecare dimineață și în fiecare seară mă trezeam cu ea, dacă eu mâine nu o să fac ceva eu o să rămân aici, dacă eu mâine nu o să fac eu o să rămân aici, o să încep să fumez, o să încep să beau, o să încep să... Adică îmi dădeam numai filme de-astea și efectiv pe mine m-a ajutat să zic, bă e timpul să fac ceva. Și simplu fapt că într-o dimineață eu mă trezeam și stăteam în pat, nu mă ridicam. Mă trezeam la 11-12 la prânz și stăteam acolo până la 4-5. Cam asta e definiția depresiei. Stăteam acolo, nu puteam să mă ridic și abia așteptam să mă culc din nou. Adică așteptam directo să mă deconectez la realitate și să mă culc. Și pentru mine a fost, adică asta încerc să le spunem lor, Orice pas mic, oricât de mărunt e o victorie. Adică faptul că tu mânul normal te trezeai la 12 și până la 4 nu te ridicai din papt, faptul că tu la 12 te ridicai și ți-ai făcut un duș, aia e o victorie mare. Faptul că tu te ridicaci și ți-ai făcut pentru prima oară o limonadă, ii de ajuns să-ți torci lămâia aia, să o strângi, să-ți o pui în apă, bă, ai făcut ceva pentru tine, te-ai iubit azi, e pifă. Știi ce spun? E foarte important, pentru că ei zic, a, eu sunt la pat și n-am fost la antrenament, tot o lepră sunt, știi? Băi, nu. Eu, de exemplu, sunt mândru de un om. Adică eu dacă m-aș întoarce la mine când eram atunci în pat, faptul că m-am trezit de dimineață și m-am dus să-mi fac un ou în tigaie, aia e o victorie, i-am urcat Everest-ul. Adică eu n-am trei luni de zile, muream de foame dacă nu era fata aia să-mi facă de mâncare. Eu după trei luni de zile m-am dus și mi-am urcat un ou în tigaie. Într-adevăr, m-am pus înapoi în pat și m-am culcat. Dar mi-am făcut tigaia aia. Și a doua zi m-am dus și m-am mai pus încă o dată oul la tigaie După ce mi-am făcut mâncarea, am pus mâncării ca mine, ce am? Să mă plimb puțin. Victorie. Am mers. Trebuie să te bucuri de orice pas mic. Noi suntem cei mai mari critice ai noastre. Mie mi se pare chestia asta. Vrei să atingi perfecțiunea aia mereu. Și perfecțiunea aia te distruge. Te distruge de fiecare dată. De exemplu, cea mai bună pregătire a mea am avut-o anul ăsta când m-am bătut la semi-pro, pentru că pentru prima dată în viața mea nu m-am stresat. Până atunci eram mereu stresat și nu puteam să mă bucur de drum. Mereu eram stresat să am vitaminele, să am proteina, să am aia, să am aia, să am vibe-ul ăla la antrenament, să fiu fresh, să dacă mă durea ceva mă lua capul, mamă, făceam o mie de masaje până la antrenament, știi? Dar la pregătirea asta pe care am avut-o anul ăsta cumva, pe prisma maturității, probabil, nu știu, față de cum eram când eram copil, băi, mă bucuram de fiecare lucru.

Deși vreau să te întreb, totuși e... Cum îmi pași cele două voci? Pentru că de-o parte ai zis că în momentul în care erai cel mai jos aparea vocea aia care, după cum o descrii tu, pare foarte critică, pare foarte critică, adică, gen, băi, dacă nu rămâi acolo, adică pare ori așa, ori așa. E.

Mai mult o critică constructivă, să știi, că nu mă ceartă. Adică nu e la modul să mă jignească. Nu e o voce care îmi spune, ești ultimul om că stai în pat, mie mi-e rușine de tine sau nu e direcția aia, că mulți oameni au și chestia asta de să-i critică în exces. E mai mult o voce constructivă a unui prieten drag ție, știi, sau mai mult a unui părinte. E vocea aia de părinte care îți spune, băi tu dacă nu te ridici, adică e efectiv vocea lumea, că nu te iubește nimeni în planeta asta mult decât te iubesc părinții tăi, știi, și să-ți spună părintele tău, băi mamă tu dacă tu nu te ridici de aici, eu n-am cum să te ajut oricât aș vrea în acolo. Adică e genul ăsta de voce, nu-ți imagina o voce agresivă. E o voce de o ceilalt care are grijă de tine, adică care te vede din spate, adică vocea aia care era în capul meu exact chestia asta și era cumva asociată cu mama. Băi, mamă, tu dacă nu te regriji de aici, n-au cum. Oricât vreau, mi-aș da carnea după mine. Eu nu pot. E treaba ta, adică e o voce de genul ăsta. Că să nu se ducă în direcția de critică, știi? Dar... Faptul că vine vocea asta care spune, băi, ridică-te, păi mă vine cealaltă voce care e la fel de blândă, știi? Adică, practic, cred că trebuie să te ridici cu două voci blânde. oricât de tank ai fi. Tu ești vocea aia care îți spune, băi, mamă, ridică-te că doar tu poți și, pămâi, vocea aia care te felicite exact cum felicesc copilul pentru mâncă, știi? Adică, bravo, ai mâncat azi! Bravo, ai făcut chestia asta! Bravo, ai făcut chestia asta! Și, pămâi, cel mai important lucru pe care eu îl văd este să te uiți în spate, știi? Că, pe mine, ca orice om te mai apucă stările astea puțin nasoale. Chiar dacă totul merge perfect în viața ta, exact cum ziceai și tu, știi? Mie mie se mai întâmplă, adică, deși am totul perfect în viaț Neînțeleasă, pur și simplu, știi? Dar parcă o depășesc mai ușor față de cum o depășeam înainte. Adică, clar, procesul de vindecare nu e atât de rapid. Rămâne. Și gândurile probabil îți dă niște trigger anumite chestii. Ajung seara obosit, probabil asocia cum era pe Moldova, habar nu am exact ce se întâmplă. Dar ajung seara acasă în înlăsări, deși ziua mea a fost perfectă, în toate puncturile de vedere, ajung și mi-o dă un film.

De tristețe. Accepti starea asta acum? Da.

Si stii ce m-a ajutat? Tot asa, vizualizarea. Acum 2 ani de zile, de exemplu, cand venea starea asta peste mine, m-apuca plansul. Si ma culcaam exact asa, trist, stii? In schimb, acum o depasesc. Exact ca cu aparecii. M-am obisnuit cu starea si reusesc sa o depasesc mai usor. Adica, cand am intrat prima oara in aparecii, am dus un mesh cu mine acolo 30 de minute sa-mi revin din tremura ta. Acum când mă pun în 10 secunde nu mai tremur, deja mi-am calmat pulsul. Exact asta se întâmplă și cu chestia asta, știi, îți dai seama de progres în momentul în care te uiți în spate. Știi că multă lume are impresia, de exemplu, domnule, gata, m-am vindecat, sunt complet normal, nu mai plâng noaptea, nu mai am neexpresie, 6 luni de zile iarău stare nasoală, ce facem a venit iar peste mine? Iar am preluat stârile astea, știi? Dar tu trebuie să fii conștient și recunoscător că acum 6 luni de zile plângeai când se întâmpla chestia asta, în schimb acum pur și simplu încerci să găsești o cauză și te g Oare ce m-a triggeruit? Oare ce s-a intamplat? Ce m-a întristat de am ajuns acasă și sunt așa, știi? Și încerci să cauți în trecut. Și din nou trebuie să te apreciezi pentru că este o evoluție clară față de cum reacționai acum șase luni și cum reacționezi acum. Adică pe mine treaba asta mă ajută mult de tot, știi? Recunoștința asta din evoluția mea, știi? Mă ui la mine de fiecare dată și mă analizez. Bă, acum șase luni de zile când mi s-a întâmplat, nu știu, mi-a plecat antrenorul de la sală, reacționam așa, eram distrus, nu știam ce să fac. Acum când mi s-a întâmplat treaba asta, uite că am reacționat altfel. Adică mereu trebuie să faci o paralelă între tine de azi și tu acum câțiva ani. Să vezi, adică, bă, dacă mi s-ar fi întâmplat treaba asta acum 5 ani, cum reacționam? Și în momentul ăla realizezi progresul. Adică vezi cine ești de azi și cine erai atunci. Știi? Eu mereu îmi iau situațiile actuale și exact.

Fac.

Contrastul ăsta. Ți știi că asta o.

Să împrumut din podcastul de astăzi? O să împrumut roata de rezervă, mi-a plăcut foarte mult. Mi se pare... Ieri e confortant. Mi-a plăcut... Promisiunea și încercarea creșterii în tine însuși, ce-ți propui.

Aia să faci. Și partea asta cu.

Vizualizarea, care se duce în atât de multe aree. Adică poți să-ți vizualizezi ziua, poți să-ți vizualizezi programul, poți să-ți vizualizezi evoluția, poți să-ți vizualizezi stările și să le compari și să ai cele două voci. unei care să te încurajeze să faci lucruri și a doua care să te felicite pentru.

Parcursul. Cred că ăsta de fapt este cel mai important lucru, conștientizarea. Adică mie mi se pare că conștientizarea este singurul lucru care te ajută pe tine să vezi dacă te duci în direcția bună sau în direcția rea ca și om, ca și calitatea vieții, știi? Adică să conștientizezi situația în care erai. Bă, acum doi ani eu mă duceam în fiecare zi și alergam dimineața, acum fumez o țigare. Bă, ai pus cele două paralele. Și atunci vezi, bă, eu ce fac? Eu ar trebui să mă duc în sus cu viața mea, nu în jos. Adică eu am înlocuit un obicei sănătos cu un obicei prost. E clar că ceva am făcut greșit, știi? Vizualizarea și apoi conștientizarea. Și apoi includerea, să zic.

Unor lucruri simple în rutină și transformarea lor în rutină. Adică da, să zicem, ca să continu exemplul tău, anul trecut alergam fiecare zi, acum fumez. Hai să zicem că de acum o să încep să... Fumez, dar nu fumez acasă, fumez în parc. De asta înseamnă că trebuie să mă îmbrac dimineața, mă duc în parc, dau o tură de parc și fumez acolo. Și poate în două săptămâni o să mă duc să dau tura de parc fără să.

Mă îmbrac. Și uite, dacă toți suntem aici, înainte să încheiem, vreau să las o chestie pentru oamenii tăi care te urmăresc. Vreau să le las ce trebuie să implementezi. Adică cum să implementeze și ce trebuie să implementeze. Chiar vreau să le dau chestia asta for free. Mulți oameni au plătit pentru ea din programul meu, dar chiar vreau să dau chestia asta pentru că salvează vieți. Adică chiar salvează vieți când ești acolo jos. Cum am reușit eu să schimb băiat 50 de oameni din cei 250 de oameni? Le-am dat o rutină în felul următor. Puteți să o luați, să o notați cu pixul, efectiv. Deci, primul lucru pe care îl faci, ca să poți să-ți revii, oricât de rău ai fi, începi mai întâi, îți alegi, ori faci singur plimbarea de dimineață. De cele mai multe ori plimbarea Dar, ce mă interesează pe mine, ți-alegi, ori faci fasting-ul, ori faci plimbarea când te-ai trezit pe stomacul gol. Multura li se pare greu fasting-ul, multura li se pare greu plimbarea, știi? Îți alegi una dintre ele, ăsta e primul care începe. În rest faci tu ce vrei tu. Bea, fumează, mănâncă. Faci vicii și așa mai departe.

Deci primul lucru, ori te treci, ori continui fasting-ul, cât îl continui? Care e prima oară.

La care mănânci? Nu contează prima oară. Fasting-ul, adică eu îl încep, adică le dau oamenilor porții să între 12 și 16 ore. Cu asta se înceapă. Dacă nu ești pregătit să faci fasting-ul de 16 ore și ești o persoană slab disciplinată și de 0 începi cu 12 ore.

Bine. Sau te duci să te plimbi. Sau te.

Duci să te plimbi, da. 30 de minute, 20 de minute, să fie peste 15 minute. Dar rata cea mai bună de succes a programului va fi în felul următor, ca și-a mers. Ai să implementezi fasting-ul. Nu contează câte săptămâni sunt la dispoziție să-l implementezi. Faci fasting-ul prima oară. Poate să-ți ia o săptămână, poate să-ți ia trei zile, poate să-ți ia două luni să te obișnuiești cu el. În momentul în care nu îl mai consideri un stres și nu te mai agiți atât de rău cu ore, cu mamă, că stai, că-mi e foame, că nu știu ce, că nu știu cum, scap de sevrajul ăla, ăla este momentul în care ești pregătit să mai adopți încă o rutină. Și atunci faci fastingul, trei săptămâni cât e nevoie, până faci fasting plus plimbarea când te-ai trezit. Plimbarea, de exemplu, oamenii se frustrează pentru că eu le-am zis că trebuie să facă 40 de minute de plimbare. Și ei, de exemplu, nu au timp să facă. Și fac 20 de minute și încep și se gândesc că nu e suficient, că nu știu ce, că nu știu cum. Deci, ca să ieși de acolo din zona aia, rutina e în felul următor. Primul pas, fasting. Al doilea pas, mers. Da? Al treilea pas, să începi să-ți faci duși, nu cu apă rece, blana. Aici e la fel, oamenii nu poate să se adopte stilul ăsta cu dușul, pentru că se extremești. Adică omul vrea să ducă să-l dea blană și pământ să intre în el. Păi nici eu nu fac asta, care fac baie rece de mult timp. Adică, uite, cum să te adaptezi la dușul rece, de exemplu, că asta e al treilea pas. Fasting, plimbare și pământ, dușul rece. Nu te duci cu el blană. E imposibil, mori. Te duci cu el sa faci dusul tau cald, te duci cu el la jumatate de apa calie pe care o poti tolera, apa din piscina, sa zic vara, stii, exact apa aia, care e ok. Baci capul, te invarti putin acolo 10 secunde, o frimitura, dai ala putin de tot mai asa sa se schimbe putin temperatura apei, din nou, mai faci o pirueta, mai mergi cu el, mai mergi cu el. Momentul in care e suficient de rece, nici n-ai ajuns la final, te-ai oprit. Gata, a ajuns pentru azi, stii? Deci, fasting, cardio, apoi implementezi dusuri rece. Fiecare rutina imparte cat e nevoie. Daca ai nevoie de 6 luni pentru fasting, oricum o sa ai ani de zile care o sa urmezi rutina asta. Fasting, mers afara, dupa care dusuri rece. Apoi schimbat o singura masa, oricare vrei tu o schimbi, restul le lasi la fel. Când te-ai acomoda cu masa respectivă, adaugi încă o masă, om adaugi un antrenament. Ideea e să dai timp suficient fiecărei lucruri în parte. Pentru că mult se ceartă. Adică eu le-am zis, de exemplu, băi, în două săptămâni trebuie să implementezi fastingul, știi? Omul după două săptămâni în continuare e foame și nu reușește să scape de sevrăji. Și atunci omul vrea să fie perfect și zice, bă, mie nu mai ieșiu cu fastingul, mie nu merge, gata, mă las. Și revine acolo. Dă-ți timp suficient. Accepte-te, dă-ți timp suficient în orice chestie, dar fasting Plimbare, apă rece și pomă înlocuiești o masă. Și pomă, singur creierul nu v-a mai vrea să mai mănânci o altă masă boschetară după ce a mâncat super sănătos dimineața, știi? Chestia asta la mine a mers perfect și n-a mers la modul doar că i-am schimbat. Am avut niște transformări cu ei excepționale de la modul până l-am și întrebat, zici bă, Sigur n-ai avut si vreun doctor de te-a-ntepat pe undeva in procesul asta al meu, ca prea ai bubuit-o asa deodata, stii? Dar nu, omul a respectat 100% tot ce i-am dat si efectiv a avut cea mai buna transformare pe care eu am avut-o ca si antrenor in viata mea. Adica e o transformare de... In doar 4 luni de zile omul a aratat total diferit. Adica eu care i-am dat programul, l-am intrebat daca omul s-a dopat sau nu. La modul ala. Si omul pur si simplu doar a vizualizat. A zis, bai in timp ce ma duceam dimineata si ma plimbam, eu vizualizam sangele cum circula prin mine. Cum ma curata, oxigenul care se duce. În timp ce făceam fasting simțeam, vizualizam cum mi se topește grăsimea. Vizualizarea, orice lucru pe care îl faci trebuie să vezi ce se întâmplă, știi? Adică le mai spun copiilor mei la lupte că ei de obicei vin obosiți de la școală, de la meditație și așa mai departe. Și mulți dintre ei sunt competitori, se bat, ne reprezintă sala la campionate națională și așa mai departe. Și lucrează foarte lent. Le dau tehnica și zici că pechtează. Bau, bau, bau. Și eu le spun, zic bă, tu dacă lucrezi așa la antrenament, Tu vizualizează că tu în match nu o să ai explozia niciodată să dai ba-ba-ba în timpul match-ului. O să faci la fel. Și atunci le spun. În timpul match-ului, în timpul antrenamentului, trebuie să vizualizezi că tu ești în match. Și fiecare combinație și serie și tehnică pe care o execuzi, de exemplu, îți dau să faci 100 de intrări pe coaps. Tu nu faci 100 că ești la antrenament și că eu ți-am dat 100 și că-mi contează să îndeplin știle 100. Tu fiecare intrare pe care o facești cu ala față-înfață, tu fiecare intrare o vizualizezi că ești în meci și sunt ultimele 5 secunde și intrarea aia trebuie să fie ultima intrare din viața ta care îți schimbă meciul. Și atunci fiecare intrare din alea 100 trebuie să fie ca ultima ta intare care poate să-ți salveze meciul. Știi ce-mi spun? Cam.

Așa trebuie să facem și la sală, să împingem ca și mașina ultima. Exact! Și.

În momentul în care am aruncat bomba asta de înțelepciune în sală, s-a schimbat totul la mine in sală. Adică copii, le-am zis, băi, decât să faci 100 de intrări în 3 minute, fă-mi 10, da' alea 10 să... și ultima celulă din corpul tău să muncească pentru ea și în felul ăsta îți garantez că orice tehnică pe care o vei face în competiție, o vei face la capacitate și explosie maximă. Și chestia asta e la fel cu vizualizatul. Nu știu, mie mi se pare că totul în viața noastră se învârte în funcție de vizualizare, adică trebuie să înțelegi de ce faci asta, de ce am venit azi aici, de ce m-am dus acolo, de ce am făcut aia, mi se pare.

Zi-mi, te rog, înainte de a încheia, unde te pot găsi oamenii? Sala? Ce.

Planuri ai? Oamenii, în momentul ăsta, mă pot găsi în Vâlcea. Avem o sală în Horezu și un an râmnic cu Vâlcea. În București, când veniți? În București, sincer să fiu, cred că o să vin destul de târziu. Pentru că vreau mai întâi să-mi fac ciurchinele meu în comunitatea mea acolo. În momentul ăsta m-am ancorat, deși sunt bucureștean crescut la București, jet-by-jet cu totul. Îmi place foarte mult Vâlcea și vreau să-i extind acolo, pentru că am foarte multe susținere din partea instituțiilor și scopul meu acum este să mă didic copiilor. Adică în ultimele șase luni de zile am tot fost cu campania antiviolență prin școli, am discutat cu copii și așa mai departe. Și modul în care te apreciează și te respectă niște copii nu o să facă nimeni. Oamenii mă pot găsi pe Instagram, codița The Beast, unde mai împărtășesc anumite secrete, dar le găsesc la tine, oricum că ai dat cu tot ce se poate, le au la tine. Și un alt lucru pe care vreau să-l spun părinților, dacă toți suntem aici, că se uită foarte mulți oameni în vârstă la noi, este foarte important să-ți duci copilul la un sport. Chit că îl face de performanță sau nu îl face de performanță. Este foarte important, pentru că eu am observat că în lupta asta mea cu a duce copiii la sală, problema nu este la copiii. De exemplu, am avut o activitate în mol și aveam saltelele puse în mol și antrenam copiii. Copiilul voia să intre pe saltea, dar părintele îl lua și îl tragea de mână și urca la foodcourt sus și îi mânca kepsii. Ca să-ți dai seama, deci copilul voia să se antreneze, nu costa nimic, scria clar, antrenament gratuit. Copilul voia să intre pe o saltea să vadă ce facem noi acolo și părintele nu îl lăsa probabil din cauza fricii de nou sau... Habar n-am, îl ducea sus să mănânce. Și ce-mi doresc eu e ca părinții să înțeleagă... că sportul îți creează o placă de beton, efectiv, cu o încredere incredibilă. Adică, de vii conștient, în primul rând, prin sport de mică, prin muncă aduci rezultate. Doar munca îți aduce rezultate, știi? Și pe lângă treaba asta, nu știu, îți dă... Nu știu, mă uit pur și simplu la generația mea cu care am fost în clasă, de exemplu, când eram în liceu. Eu care făceam sport și ei care nu făceau sport, știi? Mă uit la activitățile pe care le aveam eu și activitățile pe care le aveau ei. Și e o balanță foarte mare, adică eu cu timpul meu liber mă duceam la antrenament, ei cu timpul lor liber s-au apucat de vici. Știi ce spun? Și tocmai de asta mi se pare că e un echilibru fantastic între sport și școală. Nu merg fără unul cu altul, adică nu merg, trebuie să meargă mână-mână, dar trebuie să existe echilibrul ăsta. Și exact cum ți-am dat și exemplu cu te pregătește pentru adult, adică copiul ăla se antrenează 3 luni de zile pentru un rezultat, exact ce se întâmplă. Mi se pare că sportul efectiv te pregătește foarte bun pentru societate când o să fii adult. Și în sport există și foarte mulți critici, adică atât adversarii tăi sau colegii tăi sau antrenorul tău care de fiecare dată zice tu nu faci bine aia, tu nu faci bine aia, tu ești slab, tu ești nu știu cum, tu ești urecheat, ai văzut când ești mic toată lumea se ia de tine. Chestia asta te ajută mai târziu să fii oarecum încăpățânat, adică dacă îți zice unul că nu e bine să faci aia, tu du-și-o faci, nu știu. Pe mine m-a ajutat sportul să Indiferent de ce mi-a zis oricine, chit ca a fost un sfat bun sau nu, si mi-a zis uite aia e usa, pe acolo trebuie sa iesi, am luat toata camera si am dat cu capu-ntus peretii, pana am gasit eu usa de care zi spuneam, stii? Adica, mie mi se pare ca sportul iti da o incapatanare destul de buna, stii? Si parcursul meu in liceu, toti profesorii imi spuneau, tu nu o sa ajungi nichi, esti un volant, tu toata ziua doar te.

Bati. Ok, și dorința de a dovedi cumva că... Da.

Și cumva rămâi cu chestia asta și te ajută enorm. Și plus că îți creează disciplină. Și când o să fii mare și o să pici acolo. Adică eu zic sincer că dacă mi s-ar fi întâmplat chestia asta, cum am picat la pade, nu puteam să mă mai ridic și n-aș fi avut sportul ca și fondație, eu nu cred că m-aș fi mai dus de acolo înapoi, știi? Nu știu dacă aș mai fi avut dorința aia să îmi ving, știi? Comparația față de cum eram înainte și cum sunt acum, știi? Adică mi se pare că sportul efectiv îți dă colacula de salvare acolo, disciplina aia, forever.

Super, o închiere mai bună de atât nici nu cred că aș fi putut găsi, așa că îți mulțumesc pentru tot ce ne-ai...

Și eu îți mulțumesc, omule, pentru chestia asta. Și.

A fost acum, a fost un awkward handshake.

Ha! Uite, fii atent, facem salutul, pe care l-am cu copiii mei la sală. Vine în felul următor, palmă, dos de palmă, pun... Și inimioară. Le-am explicat în felul următor copilor. Palma înseamnă fair play. Pumnul, faptul că suntem luptători. Și inima, familia, echipa. Știi? Treaba asta. Și sunt copiii topiți acum. Vâlcea toți copiii, se salută numai așa. Bau, bau.

Bau, familie, echipă. Mulțumim că ne-ați ascultat până acum. A fost peste două ore, dar a fost fix invers. Adică mă uitam, au trecut două ore, dar mi s-a părat că a trecut o oră. Invers ca în lupte. Mersi din nou! O să lăsăm în descrierea acestui vlog și site-ul tău. Ai și niște retreat-uri pe care le faci. Da.

Facem niște retreat-uri. Într-adevăr, retreat-urile alea sunt de fapt colacola de salvare pentru oameni. Încercăm să le dăm cârligula, să le ridicăm puțin de acolo. Să le arătăm un weekend cum ar trebui să.

Fie. Super tare! Găsiți pe site și multe alte informații despre Codiță și unde îl puteți găsi, unde puteți să intrați în contact cu el. Mersi din nou, omule, pentru timp! Salutare!