Despre tineri, frici și adevărul din spatele scenei | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu COJO

Deci un copil în România se naște în frică, trăiește în frică, crește în frică, ajunge la maturitate în frică și nu știe de ce are angsetate și de ce are atacuri de panică. La noi se vorbiște în șoaptă. Exact. De mic înveți că ar trebui să taci, ar trebui să nu spui ce gândești, e rușine să faci aia. Lasă-l să spună ce are de spus.

E adevărat că trebuie să treci prin suferință? Adică trebuie să treci prin suferință ca să poți crea...

Cred că poți să faci arte din orice stare pe care o ai. Fără suferință nu se poate face artă și eu nu cred chestia asta. Îmi scriu gândurile ca să pot să trec peste ziua asta. Așa a pornit la mine. Crugurile sunt acolo, dar noi ne ferim, ne ascundem după deget și spunem că nu sunt acolo. Hai să facem noi ceva, să-l trezim, ca să nu avem probleme. Tu faci o bombă cu ceas. Ce faci în situația asta? Pentru că dacă îi învățăm pe copii despre sex, o să facă mai mult sex. Oricum o să facă.

Ai riscă să facă greșit.

Da, mă, noua generație, care nu înțelege și nu știu ce. Dar nu știi să vorbești cu ei, de fapt. Ceau, mă, păi am venit aici să ne distrălascăm cu mesajele tale, știi? Vine unul la festival și începe să vorbească despre cum sunt omurite femeile pe stradă. S-ar putea să îți aduci aminte de chestia aia.

E mai cool să fii băiat sensibil azi? Omule, te salut! Eu sunt Dr. Mihail și avem un nou podcast, boabe de cunoaștere, un nou episod de fapt, boabe de cunoaștere, în care o să vorbim cu un artist al noei generației cum rar întâlnești din peisajul muzical românesc. Poate că i-a ascultat muzica cum și eu, i-a ascultat o piesă de 5 ani fără să știu că e vorba de cojă sau poate îl știi din social media sau poate ai auzit de la Beach Please, unde a avut un super curaj să transmită un mesaj puternic, foarte autentic și foarte direct despre violență, despre droguri, despre sănătatea mentală și despre consimțământ în relații. Cojo este pseudonimul lui Andrei Ovidiu Cojocaru și Cojo vorbește în limbajul generației Z, învață generația Z, dar are un ecou care lovește și noi, ceilalți, care poate n-am avut curajul să punem în cuvinte ceea ce trăim și de-abia aștept să aflu de la el cum a învățat să-și pună fricile și slăbiciunile în versuri și cum muzica a devenit terapia lui. Discutăm astfel despre ce înseamnă să fii autentic într-o lume în care e mai ușor să fii mai pe vibe, despre băieții răi și băieții sensibili și despre hate, scenă, vulnerabilitate și vindecare și mai ales despre cum arată generația Z și ce putem învăța noi, ceilalți, de la ea. Așa că, la boabe de cunoaștere, a venit Cojo și înainte să-l salut, vreau să menționez că boabe de cunoaștere este sprijinit de Unicredit Bank, care sprijină prin asta inițiative educative. Cojo, bine ai venit!

Tu, ce frumos ai vorbit!

Am vorbit frumos, nu? Mi-a ieșit! Am învățat în timp să am acest flow.

Săruman, am mersi mult pentru invitație.

Băi, eu vreau să-ți mulțumesc sincer pentru muzica pe care o faci, pentru că e prea terapeutică. Vorbeam înainte să începem podcast-ul, că tu ai 25 de ani.

26, am făcut-o acum trei zi.

Mulțumim! Dar muzica ta, și am stat și ascultam o mașină, ascultam piesa aceea de care am vorbit mai devreme, care e o piesă despre, o invit pe oamenii care nu te știu și oamenii care nu ți-au ascultat muzica cu atenție, e genul de muzică cum puține întâlnești pe care merită să o asculți poate chiar cu un creon și cu o foaie de hârtie în mână, vorbesc serios. Vreau să-ți mulțumesc pentru muzica pe care o faci pentru că e real terapeutică, e atât de profundă Mă sperie că un băiat de două, șase de ani simte atât de multe și înțelege atât de multe. De exemplu, piesa cea mai preferată de la tine este, trebuie să vorbim. De ori de câte ori o ascult, îmi lasă un nod în gât, știi? Și mă abțin un pic, apropo de mă abțin, mă tot abțin să plâng un pic când ascult piesa aia. Zic, hai bă frate, n-o să plâng acum la piesa asta aia.

Dar m-am ținut! Nici nu mai știu ce să mai zic acum!

Nu știu cum am început, așa că...

Am reușit, așa! Sărămâna, apreciez mult. Chiar apreciez mult toate vorbele și gândurile despre muzica mea.

Întrebarea e și aș vrea să trec direct la miezul problemei. Cum îți vin versurile astea? De unde vin? Sunt lucruri pe care tu le trăiești. Repet, oamenii care nu le-au ascultat cu atenție, îi invit poate să pună pauză, să asculte piesa. Trebuie să vorbim, ascultă-o de două ori, ia-ți lyrics de pe Google, Citește-le, simte-o și revină la acest podcast. Întrebare, cum îți vin versurile astea? Le-ai trăit? De unde vin?

Se pare că e o întrebare bună, pe care o apreciez mereu, dar e cumva și foarte Sunt multe discutate aici. Adică nu vin de undeva neapărat. Cred că vin dintr-o nevoie. Vin dintr-o nevoie de a da afară niște chestii, să zicem. Adică cred că majoritatea chestiilor pe care le-am scris pe ultimul album și inclusiv piesa asta, trebuie să vorbim, sunt, da, chestii pe care le-am trăit la un moment dat de foarte multe ori cu aceleași cuvinte, adică piesa trebuie să vorbim mai mult sau mai puțin o transcriere. Sunt foarte multe lucruri pe care mi-aș fi dorit și eu să le fi auzit la un moment dat de la cineva. Ori într-un spațiu didactic educațional, ori într-un spațiu artistic muzical, ori într-un spațiu teatral cinematografic. Că mi se pare că, în general, oamenii tind să cifreze foarte mult. Știi, e chestia asta, la muzicieni, eu nu o să-mi explic frate niciodată muzica. De ce să-ți explic eu versurile mele? De ce nu? Și, cumva, Încercând să mă deportez de ideea asta de cifrare și lumea să înțeleagă într-o manieră în care stai să vedem de fapt ce a vrut să spun autorul, am vrut să fiu cât mai, bă, așa m-am simțit acum, s-au întâmplat lucrurile astea și când despre ele.

Nu știu, cam așa. În muzica ta, când o asculți, e foarte multă emoție puternică. Emoția e o emoție pe care tu ai simțit-o la un moment dat și o transcrii.

Da. Sunt niște cotloane în care am fost la un moment dat.

Ca să fii artist sau ca să poți să ai... Opere de artă atât de puternice, e adevărat că trebuie să treci prin suferință? Adică trebuie să treci prin suferință ca să poți crea? E o necesitate asta ca să fii artist complet?

Cred că poți să faci treaba asta, cred că poți să faci o artă din orice stare pe care o ai. Cred că este mult mai ofertantă arta ca rezultat al suferinței, pentru că oamenii rezonează mult mai mult cu asta, pentru că în permanență tinzi acel părinte fictiv, virtual, care vine și îți dă o îmbrățișare pentru momentele în care ai stat la un moment dat și te-a durut și ai plâns și ai cutare și nu știu ce, dar nu cred că este doar despre asta și nu cred că este obligatoriu să treci prin lucrurile astea. Cred că suferința te învață foarte multe lucruri vis-a-vis de acceptare și împăcare. Așa a funcționat la mine. Dar nici nu vreau să duc ideea asta mai departe de, nu, trebuie să suferi ca să poți să fii artist. Nu mi se pare.

Crezi că nu trebuie? Adică, crezi că poți să fii un artist și să transmiți un mesaj fără să suferi? Sau cum ai putea să înțelegi suferința și să transmiți un mesaj educativ fără să suferi?

Cred că-i un pic dificil. Pentru că mi se pare că, în permanență, când încerci să ataci subiectul ăsta, riști să pici în fără suferință nu se poate face artă. Și eu nu cred chestia asta. Eu cred că la un moment dat, experiențele personale prin care ai trecut și care te-au băgat, niște suferințe, să zicem. Te-au învățat ceva, dar nu cred că doar din lucrurile alea poți să scoți compoziție. Știi? Pentru că mi se pare că în momentul în care te îngropi în ele, începi să fetişizezi suferința ca...

Ok, să o romantizezi cumva.

Exact. Știi?

Tu ai piese care s-au născut din bucurie, nu din suferință?

Da, din caterincă, din ne simțim bine și facem niște... Da, bineînțeles, nu o să te lovească la fel, totuia pentru că mi se pare că motorul principal al unei... unui obiect artistic care lovește cel mai tare este ăsta cu suferință. Dar nu cred și nu ar trebui să fie doar ăsta. Că poți să ajungi să spiralezi în suferința aia și să crezi că doar așa se poate face și să ajungi să... Nu mai ai suferință, la un moment dat ajungi să te simți bine. Și o cauți. Cauți suferința aia pentru că spiralezi și tu ai nevoie de chestia aia ca să te hrănești, ca să scoți chestii. Când poți să o cauți și să faci și muzica ca Bad Bunny și să sune bine și să nu fie doar despre suferință, să fie despre astăzi dansăm salța. I don't know.

True. Deci să ne așteptăm la o schimbare de stil muzical.

Da!

I-aș vrea un featuring alea tău cu un cântăresc de manele. Ăsta ar fi un next level al educației și al acceptorii. Ăsta chiar ar fi, fără cătrinca.

Am pus un pariu cu un amic acum vreo patru ani că până în 2030 o să fac o piesă cu nume mare.

E prea târziu 2030. Avem nevoie de asta mult mai devreme.

Eu am bun simț. N-am vrut să mă arunc să zic ce-o ai frate mâine. Adică am zis bă să-mi văd un pic lungul nasului până așa.

Știi ce vreau să te întreb? Am vorbit de suferință și nu degeaba am pus întrebarea asta la început pentru că tu cumva ți-ai închis cercul acesta cel puțin al acestei etape, al suferințe, pentru că ai spus că erupt a fost terapia ta. Că tu te-ai își vindecat prin scriere și prin exteriorizarea emoțiilor prin muzica pe care ai făcut-o. Cum a fost asta pentru tine și ce am putea să învățăm noi din asta, din exteriorizare și din scriere, cum se poate naște autocunoașterea și vindecarea? Știi de ce întreb asta? Pentru că avem nevoie reală de instrumente de autovindecare. pentru că e utopic să recomanzi terapie pentru toată lumea. Nu avem suficienți bani și nu avem suficienți terapeuți buni care să facă terapie cu toată țara. Și atunci cum poate scrierea, autocunoașterea, exteriorizarea să ne ajute în autovindicare? Cum te-a ajutat pe tine în primul rând?

Chestia e că, adică ca să răspund întrebarea asta, aș lua un pic mai din spate și anume Cum... Cum am... Fără să-mi dau seama cum am reușit eu să-mi dezvolt niște mecanisme de, fix cum spui tu, self-mental healing, pentru că nu aveam bani să merg la terapie, n-am avut foarte multă vreme bani să merg la terapie, nici acum nu pot să spun că, mamă doamne, merg acolo și mă lăfăi în terapie. E o chestie de, stai, îți calculezi un pic câte ședințe poți să faci luna asta, etc. Am început recent să intru în procesul ăsta. a cinci aședință sau ceva de genul. Dar cred că în momentul în care au început să apară mecanismele astea, de care multe ori mi-am dat seama că pot să le folosesc și ca să mă ajut eu pe mine, la nivel de creier, cred că a pornit dintr-o inerție, nu că, vezi domne, așa și apropo sistemul educațional, din facultate. Eu am terminat o facultate de arte la un ATCRG de film. Fără nici o legătură cu secția sau mai știu eu ce, mi se pare foarte important că o facultate de arte, nu știu, poate și în alte facultăți, apare întrebarea asta fundamentală, de ce fac ceea ce fac? De ce informația de pe ecran transmite informația pe care o transmite și cum face prin modalități?

Asta înveți în facultate.

Da, eu asta am învățat în primul an. De ce chestiile pe care le-am pus în ecran spun o idee pe care spectatorul o interpretează cum vrea el, nu există explicații. De ce fac ceea ce fac, de ce transmit ceea ce transmit și așa mai departe. Și mi se pare chestia asta, în general, m-a dus în punctul în care se reușesc cumva să-mi pun niște întrebări despre... acțiunile pe care nu le fac în viața virtuală, ca să zic așa, în materie de eu încercând să devin un filmmaker, ci în viața reală. De ce am spus asta lui tata? Când puteam să nu o spun și să nu ne certăm? Sau mai știu eu ce, știi? De ce, de ce, de ce, de ce? Și în cer, în urmă, s-a dus din minte în scris. Și îmi se pare că e o chestie pe care foarte multe lume.

Îmi.

Primesc întrebări de la puști. Cum sună asta ce am scris? Cum ți se pare? Și merg cumva încerc să dacă pot și se înimerește să văd această întrebare, încerc să dau un răspuns că se poate de bă. strict creativ și structural și artistic vorbind, sună foarte bine, dar nimeni n-ar trebui să vină să-ți critici gândurile tale și așa mai departe, pentru că sunt gândurile tale, sunt chestiile tale, arta are primul stadiu terapeutic la tine în cameră și ulterior când intervine autocritica și așa mai departe, o scoți în lume și începi să-i impui niște reguli, da? Și mi se pare că foarte multă lume vede că am scris niște chestii, mamă, trebuie să le arăt oamenilor. Când poți, literalmente, dacă Ai un job într-un birou să scrii acele lucruri și să nu trebuiască automat să gata sunt artist. Nu, mi-am scris niște gânduri care să mă ajute să trec peste ziua pe care am avut-o astăzi, știi? Am pus asta în versuri, am făcut o pictură despre asta, am scris proză despre asta, am scris nu știu, orice care să mă ajute să nu bubuie creierul la finalul zilei, știi? Și de asta adică e... E fixul mecanismul ăsta de a scrie tip jurnal, care uneori s-ar putea să transforme și într-o chestie artistică, nu ar trebui să o facă doar artiștii. Așa văd eu chestia, artiștii, care ar trebui să facă oricine treaba asta. Pentru că mi se pare că încep să te observi, vezi cum reacționezi la chestii, vezi cum ți-a alunecat gândul ăsta care, în mod normal, dacă l-ai fi scos pe gura acum, ar fi sunat altfel. Dar aici sună altfel, știi? Și tot așa. Și e mișto că poți să ajungi să te joci cu ele, poți să ajungi să te simți artist, la un moment dat să devii artist, să faci chestii. Dar în cel în urmă se rezumă la îmi scriu gândurile ca să pot să trec peste ziua asta. Așa a pornit la mine.

Practic ce ai făcut acum, ai descris procesul terapeutic care se întâmplă și la psihoterapie. Pentru că atunci când te duci la psihoterapie, el pune referitoarele pe tine. Psihoterapeutul nu îți explică unde ai greșit neapărat, el te pune pe tine să spui întrebarea asta și te întreabă fix de ce ai făcut asta, care e scopul, care e sensul. E o introspecție pe care... E cunoscut că scrie în jurnal, chiar dacă pare o chestie puierilă, E un proces terapeutic în care te uiți în spate, înțelegi sensuri, te înțelegi pe tine. Dar jurnalul ăsta poate să aibă o formă estetică plăcută și să aibă rimă și să aibă un flow și să îl pui pe un tempo și astfel rezultă un album cum e. E rupt, practic. De fapt, asta am înțeles, că e ca un jurnal de autocunoaștere care e șlefuit pentru public sau, mă rog, care prinde o formă pentru public și de care ceilalți se bucură. Și e super tare că poți, tocmai în forma asta estetică, Acest jurnal, la ea se pot conecta foarte multi alti oameni care se intorc in aceste sentimente pe care poate nu si le-au exprimat si le vad acolo. E atat de misto cum se leaga lucrurile astea. Și scrisul practic te-a ajutat să te înțelegi tu mai bine pe tine?

Să trec peste zi și noapte. Da, da. Să mă înțeleg eu pe mine. Și să duc niște chestii când nu mai erau... când erau... deveneau prea mult.

Vreau să vorbim despre partea asta de responsabilitate socială pe care s-a văzut atât de bine, se simte în versurile tale și în mesajele tale, dar s-a văzut atât de bine la Beach Please, acele mesaje înregistrate pe care le-ai difuzat pe scenă și în care ai vorbit despre sănătatea mentală, ai vorbit despre consumul droguri, ai vorbit despre consimțământ, ai vorbit despre violență. Și într-un limbaj pe care efectiv îl înțelegi, este acolo pentru tine, adică de exemplu un mesaj pe care l-ai transmis despre droguri. Era atât de corect formulat, știi? Adică nu este panoul acela cu drogurile te omoară sau creierul tău se prăjește ca un ou când consumi droguri. Este, bro, dacă consumi droguri, vorbește cu cineva despre asta. Dacă trepurul tău preferat își rupe maxilarul, nu e corect și el suferă, dar nu vorbește despre asta. Mulți artiști fug de mesajele astea.

Pentru că pierd bani. E simplu, de asta fug. Și la un moment dat s-ar putea să nimerești o campanie. În ultima vreme am început să fac și eu, am făcut o campanie care are un mesaj social și așa mai departe. Foarte mișto de altfel. Dar câte campanie de genul ăsta se întâmplă în general, știi? Și mai ales că e și faptul că de foarte multe ori e și foarte tricky cu genul ăsta de... Peste noapte apar brand-uri care fac campanii cu mesaje umanitare, sociale, cu tare supportiveness, nou val feminist, susținut de cremuța, cu tare. Și acolo e foarte tricky, pentru că s-ar putea să... Bineînțeles, la bază brandurile vor să facă bani, indiferent. Adică nu contează. Dar mi se pare că e foarte important să analizez chiar și într-o chestie de genul ăsta, bă, are vreun sens real campania asta sau doar este neasociem cu mesajul ăsta care este acum? Pe val, ca să facem și mai mulți bani. Și iau foarte mult în considerare și chestia asta. Pentru că în momentul în care și social awareness-ul devine un trend, îi devine și mai periculos. Deci da, principalul motiv de ce în general oamenii se asociează cu asta e pentru faptul că pierd banii.

Dar că tu nu ești un brand corporate, tu ești un artist și în mod cert ține de o maturitate personală și de o inteligență emoțională să îți dai seama că există lucruri mai importante decât banii. Și aici un om, un artist poate să înțelegă că da, își asumă să pierde bani, în schimbul a ceva mai important, acest awareness corect făcut și acest mesaj pe care tu poți să-l transmiți. Cum ai simțit-o tu? Cum o simți tu și cum ai gândit momentul ăsta de la Beach Please?

Sincer, sincer, de unde a pornit tot gândul ăsta? Bro, am văzut seria Adolescence. N-am mai putut să dorm. Își jur, am rămas după ultimul episod. Și da, it's some fictional shit și așa mai departe. Dar real, punând cap la cap informații din viața mea de zi cu zi și mediul înconjurător și așa mai departe. Mi-am dat seama că nu e atât de fictiv pe cât pare serialul ăla. Punând cap la cap informații precum există. Bineînțeles, ai văzut că... Nu știu dacă ai văzut...

Bă, da, l-am văzut. Acum, știi ce mă întreb? Astea seară mâncăm în familie. E scris după ce l-ai văzut?

Nu, nu, nu, nu are treabă. Păi da' adolesența a apărut recent, când acum câteva luni...

Că la final tu e... E tatăl personajului din clip care zice că nu e că nu am fi putut mai bine, am fi putut. E că doar atât am știut. Asta pare să fie mesaj de la final, de la adolescent. Ei rămân și se gândesc. Ei rămâi și se gândesc, dude, fiul nostru a ajuns în asta. N-am putut mai bine? Ba da, am fi putut mai bine, dar n-am știut ce e în mintea lui. Asta e ruptura asta între generații în care copiii nu vorbesc cu părinții lor.

Deci aici se leagă tot.

Serios, m-am ciorat aia.

Pienza aia este si scrisa, si inregistrata, si filmata cam cu un an de zile inainte sa iasa. Deci deja sunt un an si jumate, ceva de genul.

In fine. Oricum, ziceai de adolescenta.

De unde a pornit ideea cu Beach Please-ul si de ce am simtit nevoia sa fac chestia asta. După ce am văzut adolescența, am zis că este rău. Este foarte rău. Pornește de la copii. Câți ani au. Și mai ales în perioada în care sunt niște mici monstruleți plini de hormoni. Adolescență și dacă stai un pic și pui cap la cap și după care te uiți la ei cumva, îți vine să-i judeci, să-ți spui că noi nu eram așa, noi nu făceam. Dar ți-aduce aminte că ne eram fix așa. Doar că, ce nu mi se pare că aveam noi atunci, era atât de multă expunere la o informație complet necontrolată de genul Andrew Tate, de genul chestii de genul ăsta mega periculoase pe care fix cum se întâmplă și în adolescență, ești părinte, da? Ți protejezi copilul din toate punctele de vedere. Ești un părinte formidabil, mâncați-și gura ta, ești doamne, pâinea lui Dumnezeu. Ca la carte ai făcut totul. Nici nu l-ai prea cocoloșit, nici nu l-ai ținut prea într-un raport de stat rece. Nici nu e așa, nici nu e așa. Iai de-a cât ai putut, dar... Și vine Andrutec și îi spune, ce ai mă, păi, zece la sută de... Nu, cum e? 90% de femei s-a trasă de 10% de bărbați. Pam! S-a pișat pe tine. În 0,1 secunde. Și îmi se pare că e... Ce faci în situația asta? Ai o masă...

Nici nu știi situația.

Nu știi, nu știi, nu știi. Cumva de la asta a pornit. De la faptul că... Dacă oamenii a reușit să ajungă la seminii noștri mai mici și la noi, că nu e vorba doar de copii, e vorba și de adulții care au început în cele din urmă, poate nu erau așa sau abia acum le-au ieșit la iveală aceste trăituri care îi duc către aș da arama pe față să spun așa. Cum faci să ajungi și tu la ei cu un mesaj de genul ăsta? Unde s-a adunat toată lumea cu o medie de vârstă mult prea mică pentru a fi la un festival? La Beach Please, ca să spun așa. Pentru că știi că media de vârstă la Beach Please este de 14 ani. În general este de 16. Din ce știu eu, sper să nu mă înșel. Dar, practic, Cred că media de vârstă, nu știu să spun, dar așa cum părea, când mă uitam acolo, era undeva la 16-17 ani media de vârstă, maximum. Prin urmare, am simțit nevoia să, nu știu, să spun niște chestii pe care mi-aș fi dorit și eu să le aud în perioada în care ciupeam fete de cur în clasa 5-a. Cam despre asta e vorba, știi? Și să știu că nu sunt un terminat, care merită să fie expulzat din societate și să înțeleg de ce fac lucrurile astea și să nu le mai fac, poate. Nu știu. Dacă din o mie de oameni, două mie de oameni care au auzit mesajul ăla, măcar unu a stat un pic acasă și s-a gândit, bă, poate astăzi o să merg la școală și nu o să mai bajorc de colegul ăla de care îmi bajorc în mod normal sau nu o să mai... I don't know. Pentru mine e suficient, știi? Că nu o să se schimbe niciodată lumea. Cel mai probabil foarte mulți s-au înrăit și mai tare după ce au auzit lucrurile alea. Dar dacă unul sau doi maxim au înțeles măcar un pic din...

Care a fost reacția din public? Adică ce ai văzut în public când vorbeai? Că te uitai la oameni.

Nu m-am așteptat, dar a fost foarte, foarte... A fost mult peste cât mă așteptam. Pentru că am mers pregătit cu gândul că o să fie rău. Adică știam unde mă duc.

Îți era frică să, nu știu, să le strici vibe-ul?

Nu, voiam să le stric vibe-ul.

Ok.

Am vrut să le stric vibe-ul, am vrut să... Nu știu, să vină unchiul ăla. Unchiul ăla, care vine și dă o palmă pe ceapă și spune, ei, ei, ascultă-le un pic. Nu, pentru că mi se pare că... E foarte ușor să pici inerția de a judeca niște copii care da, mă, noua generație, care nu înțelege și nu știu ce, dar nu știi să vorbești cu ei de fapt. Încearcă să înveți să ajungi să poți să vorbești cu ei, să le pui degetul pe rănile pe care le au și nu le scoate la suprafață, pentru că nimeni nu învață cum se le scoată la suprafață. Că abia în momentul în care reușești să te identifici cu omul ăla care este în aceeași suferință, are aceleași probleme și așa mai devreme, abia atunci poți să-l reuși și să faci să-l întoarcă urechile către tine Și mai ales în momentul în care, știi, vii într-un mediu în care ești obișnuit. Da, am venit aici să ne distrăm. Pentru asta am văzut foarte multe reacții de genul ăsta și m-am bucurat foarte tare. Ceau, mă, păi am venit aici să ne distră, lasă-ne cu mesajele tale, știi? Nu știu de ce am furtat cineva mult, dar așa mai fi. Gen, știi, adică... Fix acolo, ăla-i momentul în care ar trebui oamenii să îți ieși din ritmul în care erai obișnuit să fii și doar așa creând o mini-trauma. Când vine unul la festival și începe să vorbească despre cum sunt omurite femeile pe stradă, S-ar putea să îți aduci aminte de chestia aia. Dacă vin și-ți spun într-un mediu în care ești mega confortabil și te aștepți să ți se vorbească, e fix chestia asta. Mi se pare că e paradoxul social awareness-ului, în care vorbești despre niște chestii importante ca să schimbăm lumea și să salvăm lumea cu niște oameni care deja le știu. Știi? E un pic ciudat și eu încerc să-mi dau seama cum pot să ies din bu la oamenilor care deja știu chestiile ok și să încerc să ajung la oamenii care nu au avut acces la o educație cum ar trebui, acasă, care au trăit într-un mediu defavorizat, care au trăit într-un mediu violent și așa mai departe. Și să poți să știi, dacă nu au fost acolo părinții că nu am avut norocul de ei sau nu au fost acolo posibilitățile materiale și așa mai departe, uite băiatul ăsta, măcar Doamne ajută dacă am un telefon să mă uit pe TikTok și îl văd pe un băiat care spune despre niște, chiar vorbeam aseară fix de subiectul ăsta. De mă rog, asta ca o mică paranteză. În momentul de față, ciobanii de la stâne au acces la internet, să zicem. Foarte mulți dintre ei se uită pe TikTok, văd că nu mai e bine să tai coada la câine. Ca să fie rău. Poate unii dintre ei nu o să mai facă asta. Știi? Genul ăsta de... Da, I don't know. Nu știu. Dar cred că e vorba foarte mult de cum poți să găsești niște canale de comunicare eficiente care să nu te entitluiască pe tine că uite vorbești acum despre niște chestii, cum spunea unor oameni care deja le știu, ci cum poți să ajungi la oamenii care nu au avut posibilitatea să audă lucrurile astea. Pentru că s-ar putea fix oamenii aia, trezind ceva în ei, să-și dea seama că Toți oamenii sunt buni la bază. Și ar trebui să ajungi cumva la ei. Să-și aduci aminte că-s bun.

Crezi că-i obligația oricărui artist să fie responsabil? Să dea un exemplu? Sau nu obligație, dar ți-ar plăcea ca mai mulți artiști să ia acest trend și cum să facă asta?

Mi-ar plăcea ca mai mulți să vorbească despre chestia asta, dar mi se pare că dacă nu vine din tine, n-ai cum să faci. Dacă nu vin... La mine vină ca o nevoie a faptului că la un moment dat îmi doresc să am copii. Și îmi doresc ca copiii mei să aibă măcar doi prieteni ok. În tot mediuul ăla, știi? Îmi doresc ca copilul meu sau copiii mei sau whatever să aibă măcar doi prieteni care știu că Andrew Tate e căh, să zicem. Deci, cred că dacă nu ai chestia asta, chiar nu știu de unde vine. Vine din empatie, vine din nevoia de... nu știu de unde vine. Dar știu că la mine e efectiv o nevoie foarte mare. Nu știu, încă vorbesc la terapie despre asta. Se leagă niște chestii în mine, dar funcționează ca o nevoie.

Știi ce mă întreb așa ascultându-te? Că îmi dau seama că tu ai un mesaj educativ pentru copii, să zicem, pentru tine, pentru gen Z. Dar mă întreb în ce măsură mesajul e mai percutant pentru ei sau mai percutant pentru părinții lor, știi? Adică mie mi-ar plăcea că și copiii să te asculte, dar și părinții lor să te asculte. Adică un părinte care vede cum te adresezi lor, poate înțelege și el mai bine cum ar trebui să se adreseze copiii lui pentru că exact în versurile aia nu e ca și cum, nu e că n-a putut, n-a știut. Și asta e problema, că nu știi cum să vorbești cu copiii tăi și poate în felul ăsta înveți.

Literal nu te învață nimeni, știi? Și eu de multe ori mă trezesc într-un sentiment de sindromul impostorului că vin eu și vorbesc despre chestii și îmi dau cu părerea despre whatever și așa mai departe. Și încerc mereu să o mențin în curtea mea despre cum simt eu niște chestii și să le spun așa fără să nu afecteze mai mult decât, nu știu, într-un sens, Doamne ajută, pozitiv. Dar în așa fel încât cum îmi doresc eu să vorbească cineva cu mine, cum mi-aș fi dorit să vorbească cineva cu mine când aveam opt ani, poate să ajung să înțeleg cum vine băiatul ăsta să ne vorbească și cum pune problema în așa fel încât să nu mai vorbesc cu copilul meu de sus, să zicem. Să nu mai vorbesc cu copilul meu de parcă el nu știe. Să vorbesc cu copilul meu de parcă, bă, Am niște nevoi, am niște neajunsuri, am niște whatever. Și eu ca tine, și tu ca mine. Nu știu. Nu știu, e foarte complicat. Dar mi se pare că... nu știu. Trebuie să încerci să faci ce poți.

Da, prea. Trebuie să ai de unde să începi. La Summer Oil o să ai un alt public. Ai un mesaj pregătit și pentru acel public? Dă-ne un reveal aici.

Nu. Nu, nu o să fac niciun reveal, dar o să merg la Summerwell.

Faptul că nu ne dai un reveal, e un reveal în sine. De-apropo de asta, spuneai de tine de 8 ani, dacă ar fi să te întoarci. Ăsta e un exercițiu terapeutic și pencher. Dacă ar fi să te întoarci în timp, la între ei de 8 ani, ce ei ai spune? Așa, în câteva cuvinte, în câteva mesaje cheie. Despre ce va urma și ce să facă?

Majoritatea adulților sunt mai proști decât tine. Și tu încă nu știi asta. O să afli. Și o să te uiți la ei și o să fii, gen, wow. Literalmente. Mă rog, proști e un cuvânt foarte puternic.

Nu, e plasul așa. Adică fix așa e. Și problema nu este că ăia sunt mai proști decât tine. Problema e că tu îi crezi mai deștept și-i urmezi.

Exact. Și ce stă la bază acest lucru? Frica, mă. Frica! Deci un copil în România se naște în frică, trăiește în frică, crește în frică, ajunge la maturitate în frică și nu știe de ce are angsetate și de ce are atacuri de panică. De ce? Eu am chestia asta. Dacă ești atent la nivelul de decibeli dintr-un metrou românesc și dintr-un metrou dintr-o țară care nu a trecut prin comunism, la noi se vorbește în șoaptă. Știi? În alte țări care nu au trecut prin comunism, care nu au trecut prin tot ce se întâmplă la noi, ce ziceam cu frică, frică, frică și așa mai departe, se vorbește mai tare. E un aspect interesant. Știi? Nivelul de deschidere, nivelul de confort, nivelul al oamenilor, relaxarea în public mai ales, judecând după cât de relaxat vezi o masă de oameni, poți să-ți dai seama că când sunt ei acasă sunt mult mai relaxați. E un aspect interesant, adică un mic aspect care te face să înțelegi de fapt cât de multă frică avem în noi. Frică de a vorbi, de a ne exprimea, de a orice. Pentru că, nu știu, de mic înveți că ar trebui să taci, ar trebui să nu spui ce gândești, ar trebui să iei rușine să faci aia, o să rize lumea. Nu faci aia, că o să rize lumea ta taie.

Așa a fost copilăria ta?

E o amintere foarte interesantă pe care pot să o asociez cu chestia asta. Eram la o discuție, am mai povestit chestia asta, nu mai știu când. Eram la o bocină în familie și... Din discuții, nu știu ce, la un moment dat mă bag eu în discuție la șase ani. Și bunică mă spune, șase ani, șapte ani ceva pe acolo, și bunică mă spune ceva de genul că tu să taci că tu ești mic. Momentul în care tata spune nu, lasă să spună ce are de spus. Pe lângă multe alte chestii, care nu este acest simbol al educației tata, dar este în foarte multe privințe. Și chestia asta a rămas cu mine vis-a-vis de sentimentul de... cum să spun... Mi-a dat un 10% în plus curaj în momentul în care s-a întâmplat chestia asta. Și încă țin minte momentul exact cum îl vizualizez. A fost foarte... e un core memory. Faptul că vine cineva mai în vârstă și spune tu să taci că ești mic și vine cineva și spune ba nu, el are voie să vorbească. A rămas cu mine în continuare. Și probabil și ăsta e un 1% motiv pentru care fac chestiile pe care le fac acum. Știi? Nu știu.

Descrie-mi, te rog, lupta asta între acest... pentru că cred că fiecare are în noi acest interior touch. Că tu ești mic?

Touch.

Ah, ok, de-acolo e touch.

Asta are alte valențe, dar da.

Nu se vede pe cameră, dar ai acest tatuaj, da, cu touch, touch, touch, touch, touch. Ok, ok. Lupta asta între taci, ești mic, ești un impostor și în special la cineva, cred că devine ușor să cânti și să performezi când deja știi când valoarea ta a fost confirmată, când ai fost validat, când vii pe scenă și ai adevăratul art, act artistic în care tu ai mesajul ăla de transmis. Dar vreau să ne întoarcem un pic la acel moment în care tu ești mic și trebuie să taci și e ridicol ce faci și ești un impostor, dar tu vrei să rupi gheață și să ieși la suprafață și să vorbești. Ce te-a împins mai departe? E ceva ce ai făcut? E un secret? Sau e ceva născut?

Care aici au contribuit foarte mult și ai mei. Care, din nou, cu cutume și probleme generale pe care majoritatea dintre noi le-au trăit sau nu le-au trăit, din orice părinte care s-a chinuit din răzputere să-și case copilul, părinte care a trăit în comunism, din nou, au contribuit foarte mult prin faptul că mi-au dat în permanență foarte mare încredere în mine. Adică, da, făcea tata și greșeli în materie de... avea și el problemele lui, era și el om și acum mă chinui să accept și să înțeleg tot ce s-a întâmplat din copilăria mea și așa mai departe. Dar, în egală măsură, văd și momentele în care venea și-mi spunea că ești cel mai bun, ești cel mai tare, nimeni nu are voie să spună că ești cu tare. Lucru care a contribuit și la narcisismul meu, pe care ulterior l-am dezvoltat și care începe numai până am... realizat că e acolo și cum pot să fac să lucrez cu el și așa mai departe. Dar a fost un mecanism, aceste tendințe narcistice pe care mi-am dat seama multe ori că le am, a fost un mecanism care m-a ajutat să îmi dea un credere în mine pe parcursul vieții și mai ales în dezvoltarea mea ca copil. Deci cred că, de-asta vine asupra ideei că cred că majoritar a contribuit modul în care mi-au dat ai mei încredere în mine, cât eram mic. Știi?

E un erou taicător pentru tine?

Este un erou construit din lumini și umbre.

Dar orice erou, până la urmă.

Da, da, da, da, clar. Dar da, e, e, e.

Și mă gândesc la părinții noștri și la imei inclusiv, știi, când le spui că mergi la terapie, și sunt bancuri, nu mai țin tot, nici nu am să-mi aduc aminte un banc, dar morala bancului era că, băi, am luat, am avut toată viața două joburi ca să câștig bani să-i fac o viață bună lui ăsta. Iar el acum merge la terapie, că am fost absent din viața lui, că am avut două joburi ca să aibă o viață bună. Cumva, dacă te gândești la asta, împăcarea cu părinții și cu trecutul vine din fix faptul că n-au știut. Masă-familie.

Da. Și nu poți să-i judeci. Cred că prima tendință în momentul în care îți dai seama de lucrurile astea este să te duci și să-l înveți tu. Am avut asta. Iese din tine. Uite ce ai făcut de fapt! Care cutare! De ce mi-ai făcut asta? Dar după îți dai seama că, un la mână, n-o să-l schimbi. Doi la mână, n-o să stai tu acum să faci educație terapeutică cu niște părinți care deja și-au trit traiu și-au mâncau mălea, au înțeles viața și-au dezvoltat mecanismele și le-au reinterpretat și le-au cutare. Nu mai e cum să schimbi chestia aia. N-ai cum să-i dai în capul tău că tu ai făcut greșele pe care le-ai făcut, dar nu ar trebui nici să spui, da mă, e ok că s-a întâmplat chestia asta. Cred că e un proces în care ar trebui să conștientizezi lucrurile reele care s-au întâmplat, dar să nu-i judeci pentru faptul că au făcut tot ce au putut.

Da, corect. Să le conștiențezi pentru a nu le repeta tu. Ai o relație ok cu ai tăi? Adică ești bine cu ei?

Da, suntem bine.

Eu de exemplu ce am învățat până acum este să nu fiu extrem, să nu fiu sigur pe tot ce știu sau pe ce știm acum. Inclusiv în materie de terapie și lucrurile încep să se schimbe și apar noi date. Avem un podcast cu profesorul Andrei Miu. Să te uiți la el, foarte mușto, e despre traume. În care omul e profesor de neuroștiință și publică și scrie, e scientist, e om de știință. Și care ne-a explicat în podcast că trauma nu e chiar tot ce spunem noi în ziua de astăzi despre trauma. Trauma înseamnă abuz sexual, înseamnă abuz fizic, înseamnă accident grav de mașină, înseamnă o întâmplare în care era să mori. Aia este clinic traumă. În rest, faptul că a țipat aicătul la tine sau că ți-a zis că ești mic și prost și așa, aia nu e neapărat traumă, știi? Dacă te duci la terapie și terapeutul te întreabă, ei, dar cum a fost copilăria ta, dar ce traumă ai avut, el poate să-ți inducă, un terapeut care nu știe știință, el poate să-ți inducă faptul că tu de fapt ai avut o traumă, că tu n-ai avut o traumă, știi?

Din nou, I'm a specialist, dar cred că chestia asta poate funcționa și la nivel de, știi, Din nou, eu spun din experiența personală. Nivelul 0 pe care tu-l cunoști de pericol, îți stabilește un standard de ce e mai jos decât asta e rău, ce e mai sus decât asta e bine, da? Prin urmare, un copil care, să zicem că a avut niște posibilități materiale, n-a fost niciodată expus pericolelor să crească pe stradă printre droguri, să cutare, să nu știu ce, să nu știu cum, pentru el nivelul de ce cred că e mult mai sensibil decât al unui copil care a trecut prin chestiile enumerate. Nu știu, eu așa o simt. Eu am avut foarte multe vreme în chestia asta în care mă judecam foarte tare. Crescut într-o familie iubitoare. Eu n-am crescut printre divorțuri, scandaluri, tata să înșelepă mama, etc. Am avut norocul ăsta. Prin urmare, am început să dezvolt alte probleme, alte neajunsuri, alte lucruri de genul ăsta.

Pe care le ai asimilat ca fiind grele.

Din nou, adică sensibilitățile mele mereu au fost mult mai sensibile, ca să spun așa, decât ale unui băiat care vine și spune că eu am crescut printre pistoale. Ceea ce, da, adică ajunge să mi se pară un subiect unor și de râs, pentru că vin și băieții ceilalți care vin și ei n-au crescut printre pistoale. Dar auzi la băiatul ăsta și zic și ei că au crescut printre... Dar da, cred că contează foarte mult nivelul tău zero de safety.

Apropo de identitatea de artist și Andrei cel de acasă, care rămâne singur.

E.

O mare diferență între ei? Care e diferența între Cojo și Andrei? E vreo diferență?

E foarte tare că abia recent am început să încerc să... să le pun niște boundaries, ca să spun așa. Mi se pare foarte petty cumva să vorbesc despre dualitatea. Deși da, ea există, dar mi se pare mie petty. Dar mi-am dat seama că eu ne impun niște limite între cine sunt eu când sunt pe scenă și cine sunt eu când sunt acasă. Pe parcurs s-au început să apare niște intruzivități de care nu îmi dădeam seama și ultima dată trebuie să le conștientizez. Recent am început să fac această diferențiere printr-un exemplu concret. Recent chiar am început să fac această treabă în care, cu scuzele de rigoare, încerc să nu fiu genul ăla de artist de iaute-mă și pe ăsta nu mai stă la poze. Mi-am dat seama că sănătos pentru mine este, dacă nu sunt după un concert, Dacă vii la mine pe stradă, rândul sau nu știu ce, cu cea mai mare bunătate și bun simți, o să te rog să mă scuzi când sunt în timpul meu liber și aș prefera să nu facem poze dacă ești ok și tu cu treaba asta. Foarte rar se întâmplă să... Da, mă, bine. În general, oamenii sunt foarte ok. Și ăsta e unul din chestiile pe care am început să le fac ca să fiu eu ok cu mine și să diferențiez când sunt la muncă de când sunt în timpul meu liber, știi? În afară de asta, Nu-mi dau seama. E o diferență, e o diferență acolo. Dar eu cred că e o diferență fix vis-a-vis de... Andrei de acasă preferă să nu mai caute atenție, în timp ce Cojo e normal că caută atenție. Dar mi-am dat seama ca in astia ultimii 4-5 ani s-au schimbat foarte multe, ca din nou se amestecau foarte mult inainte. La un moment dat am inceput sa se diferentieze si de la sine, si anume faptul ca nu ma mai hranesc fix cu chestia asta de... Atentia oamenilor din mediile sociale, egala cu atentia oamenilor atunci cand sunt pe scena, e un lucru foarte sanatos pentru mine. Dar nu știu să-ți dau acum exemplu mai departe de ce s-a întâmplat asta cu pozele, să zicem.

Oricum, vorbind cu tine, văd o asimilare foarte mare între felul în care cânti tonalitatea, și chiar sunt curios dacă ăsta e un stil anume sau dacă are vreo denumire, și felul în care vorbești. Adică tu vorbești, începi să vorbești încet, dar după aceea începi să vorbești așa și uite că așa revii înapoi și îmi dai o concluzie și da, adică.

Scuze-Mă că te-am limitat. Îți pare foarte tare. Noi abia acum ne-am cunoscut și deja am observat asta. Da, wow, mi se pare foarte tare. Mi-a mai zis cineva la un moment dat chestia asta random și m-a dezarmat. La modul de a cânta, cred că se apropie foarte mult de spoken word, de acted poetry, pentru că mie îmi place foarte mult zona asta. Dar... Da, e o intersecție foarte interesantă, care a apărut în maniera de a livra versurile în momentul în care mi-am dat seama de o chestie foarte drăguță și amuzantă și penală. Dacă te uiți cu foarte mare atenție, în general, la clipurile de trap, de rap, de băieți care și-o dau așa pe versuri și ta-ta sau chiar și rocker sau chiar și cum vrei tu să mi-o spui au o energie în studio și când i-ai pus în fața camerei în videoclipuri pe track auzi ta-ta-ta-ta iar în fața camerei sunt ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta nu se pupă, știi? Prin urmare ăla a fost momentul în care mi-am dat seama că bro Dacă spun o chestie și încep să o punctez pe un vers, ar trebui un la mână să aibă legătură cu fața pe care o am atunci când livrez versul, adică ar trebui să-mi accesez starea respectivă și, în egală măsură, dacă pun accentul pe un cuvânt, ar trebui să simt cuvântul ăla ca într-o discuție normală și am ajuns la o manieră probabil actoricească de a livra mesajele, ca să spun așa. Adică, în momentul în care ai un target, un goal, ce vreau să punctez, să menționez, să amplific, să whatever, prin versul ăsta, prin cuvântul ăsta, îți vine să-l spui într-un fel. Adică, eu dacă spun ceva scandalos acum, s-ar putea să ridic tonul sau devine, dacă e persiflant, o să-l las mai jos și o să aibă același efect, dar, în fine, forma diferă. Dar cumva e, ce-ți pui în minte, cred că așa ar trebui să sune cuvântul ăla. Ce-ți pui în minte să transmiți, așa ar trebui să sune cuvântul ăla. Mor pe flow-urile liniare. Indiferent când-ți pop, rap, trap, whatever, mor pe flow-urile liniare. Mi se pare că n-au viață. Și nu judec, așa e, e un stil, e o zonă, e o formă, dar eu nu pot.

Da, și cred că asta o să te ajute în timp, pentru că dacă ți-ai găsit o voce care e de fapt vocea ta autentică și e vocea cu care tu vorbești, consumi mult prea puțină energie jucând rolul acela de băiat rău. Apropo de băieți răi, e mai cool să fii băiat sensibil azi?

Nu. Mi se pare că e o bulă utopică în care ne-am construit noi această comunitate semi-progresistă, inclusivă. Dar cred că în continuare trăim într-o bulă în care avem impresia că băieții sensibili și oamenii ok au ajuns să... Da, cred că sunt din ce în ce mai mulți, dar nu reprezintă o majoritate. Deci nu e mai cool să fii sensibil acum. În continuare mi se pare că... Majoritari sunt aceleași arhetipuri cum erau și înainte. Dar cred că sunt într-o creștere. Ideile despre faptul că nu mai e cool să fii fuckboy, nu mai e cool să fii degradant, nu mai e cool să fii I don't know, whatever. Dar tot acolo sunt majoritari. Nu cred că se schimbă așa ușor. Adică mi se pare că e o chestie, sunt atâtea... În perioada modernă, mă gândeam să zic atâtea sute de ani, dar cred că sunt deja spre sute de ani de băieți răi în fața camerei mai rece. În fața publicului, băieți răi în fața publicului care au dictat. Sistemul patriarhal nu se bazează pe băieți sensibili, se bazează pe băieți răi care au dat cu prunul și-au făcut și-au dus. E greu.

Și pare că ne-ntoarcem acolo ușor.

Da, e ciudat. Adică e un ciclu pe care îl gândeam și l-am citit despre el, dar mă gândeam că poate să schimbă.

Ce citești apropo de asta?

Nu am mai citit foarte mult, de foarte multă vreme. Cred că am fost acum într-o perioadă de prelucrare. Adică am o perioadă de asimilare și după o perioadă de prelucrare. Variabile de genul timp, chef, stare... Dar am fost într-o perioadă de prelucrare, patru ani de zile am fost într-o perioadă de asimilare și acum cred că trebuie să stau să prelucrez un pic și să nu mai... Dar așa...

Și ai asimilat atunci?

Da, da, da. Dar mă mai citesc din gând în gând, mai ascult podcasturi, mai ascult și de la tine mai ascult podcasturi.

Serios?

Da!

Ce ai ascultat?

Deci nu am ascultat podcast-ul in general, dar urmeaza sa ascult, pentru ca mi se pare foarte, foarte interesant si important si nu stiam ca exista gen un subiect dezbatut la modul asta.

Vreau sa-l notez aici, ca vreau sa ghicez.

Asa.

Zi.

Dar nu cred ca ai de unde sa stii. Nu. Sunt nicio forma. Podcastul despre endometrioza. Abea aștept să ascult, pentru că mi se pare că e un subiect atât de doamne, atât de precar în România, încât sper să aflu ceva despre ce se întâmplă acolo, pentru că mă interesează vizavi de oameni din viața mea, mă interesează vizavi de gagica mea și așa mai departe.

Să-ți iei și mesajul din podcast, dacă ai o soră, o prietenă, o mamă care are dureri, spune-i că e posibil să fie asta, trebuie să caute. Bun, pe lângă endometrioza, la ce pot face?

Chiar astăzi vorbeam cu un amic despre faptul că prima dată, dar din o țeamă, am văzut tot felul de bucățele de-astea care funcționează foarte bine, pe care le pui pe social media. Și prima oară când mi-a tras atenția și am spus holy fucking și vreau să aflu mai multe despre tine, clipul ăla cu tine în care vorbești despre când tragi apa. La toaleta... și sare micro! Cred că a peste tot! Dorom, m-a bântuit! M-a bântuit!

Dar recunoaște că de atunci ai început să închizi capacul.

Da, o perioadă! Eu am capacul de piatră la WC-ul și te spar pe jumătate. Încă n-am ajuns să-mi iau, dar trebuie să mă duc să-mi iau. Eu mai am un capac de vizită la WC cu butonul în perete și am un capac de vizită. De la așa, știi? Și scot capacul ăla, îl pun jumătate ca să completeze și eventual trag apa și ies din cameră, știi? Din bai. Dar bro m-a vântuit, jur m-a vântuit, eram nou, nou, nou. Da. Și cam așa. Dar foarte, foarte, foarte nice. Și mi se pare că sunt foarte multe chestii. A, și vis-a-vis de aia cu telefonul pe care îl pui. Toată lumea spune că, a, bă, îți radiază coaiele. Poți să vă vorbesc așa? Îți radiază coaiele, telefonul, când de fapt este despre căldura pe care o emite și n-ar trebui să-l ții lângă coaie.

E posibil să se radieze. Nu știm încă dacă se radieze sau nu. Adică, gen, we don't know yet. Se pare că nu neapărat. Se pare că radiază. Există semnale de alarmă, că s-ar putea să-ți radieze capul dacă stai prea mult cu telefonul la ureche. Dar ce se întâmplă în mare, ce știm deja, e că ți încălzește.

Nu știu dacă conștiențez treaba asta, dar fix ce vorbeam mai devreme, că eu explic chestii în versuri și tu faci asta. Prin ceea ce faci. Adică fix maniera asta de hiper-explicativă, așa pe înțelesul oricui, o regăsesc și în chestiile pe care le faci tu. Și asta mi se pare foarte tare.

Ce tare, câte asemănări, da. Avem și tricouri albe.

Am trebuit să scrieu așa My King și My Queen.

Dar zi-mi ce muzică ascult. Sunt curios. Și cine te inspiră? Dacă ai vreun viitor sau unu care, mamă, ăla e, efectiv, e acolo, în suflet, numărul unu.

Rodríguez. Who the fuck is that? E un, în continuare, e preferatul meu.

Rodríguez?

Rodríguez. Sixto Rodríguez. Este un băiat care a, cu câțiva ani, de fapt nu, cu mai mulți ani, înainte să moară, a devenit cunoscut. Are o poveste foarte interesantă, eu îl ascultam de foarte mult timp, în celălalt m-am aflat și de povestea lui și e un documentar care se numește Finding Sugar Man și este vorba de acest băiat care prin foarte multe mituri urbane nu se știe cum a ajuns un vinil de-a lui fix în Africa de Sud în perioada apartheid-ului. și băiatul ăsta care a avut șase copii ale albumului vândute în America în 1971 și 1972 a ajuns mai cunoscut decât Rolling Stones, Elvis Presley și așa mai departe în Africa de Sud și el nici măcar nu știa Este ceva extraordinar, este minunat și este un băiat care efectiv, după ce l-au descoperit, că este un întrebător în care îl caută, casele de discurc făceau bani pe spate lui, el nu știa cum în continuare repara acoperișuri în Detroit și în cel urmă l-au găsit, a devenit vedetă, dar literalmente toți banii pe care i-a făcut și i-a donat pentru cauze și a ajutat familia și a luat o căsuță. De fapt nu, a murit în casa în care treaia în continuare și gen n-a vrut să se bucure de niciun pic din faima aia pentru că literea mea nu era pentru el. E așa un... Doamne, este superb, este superb sister-ul Rodrigues și muzica pe care o cântă, fiecare vers sună fix, fiecare bucățică pe care îți am povestit-o așa parțial despre el, e foarte tare.

Da, tare. Mi-am notat. O caut. Povesteai intr-un alt podcast că tu nu vrei să depinzi doar de banii pe care îi găsiști din muzică și vrei să continui să faci regie?

Da.

Foarte tare. Și sunt anumite clipuri pe care le-ai, sunt regizate, gândite și regizate de tine?

Din astea noi nu. Adică, mă rog, sunt făcute. Am stat și am făcut brainstorming pe anumite idei și așa mai departe împreună cu Ironic. cu prietenul meu care a și produs albumul și a și cândit clipurile, albumurile și așa mai departe. Nu pe toate, majoritatea. Unul e făcut și de Andrei Brovcenco. Dar da, pot să zic că am contribuit și eu la astea. Înainte, înainte făceam niște treabă astea, dar acum m-am lăsat 100% să fiu eu Se pierde foarte mult din substanța care încheagă un material complet. Da, da, da. Adică n-am vrut să mă bag peste treaba lui, cum nici el nu s-a băgat peste treaba mea. Le-am făcut așa împreună, acolo unde ne ajutam cu câte ceva, ne-am ajutat. Dar n-am contribuit atât de mult pe partea vizuală.

Dar crezi că o să ai timp să faci și regie și să faci și muzică la potențial maxim?

Da, nu trebuie la potențial maxim. Eu o să fac muzică cât mă simt confortabil să fac muzică și o să fac regie cât am nevoie să fac bani.

Ai vorbit și asta mi se pare foarte șmecher, că ai vorbit foarte deschis despre droguri și ai povestit despre asta și asta din nou mi se pare o asumare foarte tare. E o asumare de care avem nevoie din partea mai multor oameni. Ca să vedem exemple și ca să învățăm de acolo. Dacă vrei să rămânem un pic în zona asta, te-aș întreba cum arăta viața ta în perioada respectivă. Cât de problematic era consumul tău de droguri sau nu era?

Măi, am mai spus chestia asta. Eu am fost cumva și unul din cazurile fericite în care da, am avut o dependență, dar nu s-a soldat cu nevoia de reabilitare. Adică nici nu cred că am fost pe droguri atât de nasoale care să ceară chestia asta. Dar nu știu cum să zic, cum arăta. Eram un adolescent care mergea la petreceri și încerca chestii cum literalmente se întâmplă cu Newsflash, copiii voștri. Da, cu absolut toți, de la vârste foarte fragile. Adică, literalmente în momentele de față aud de copiii care încep să fumeze cioată de la 12 ani.

Drogurile.

Sunt acolo, dar noi ne ferim, ne ascundem după degeti și spunem că nu sunt acolo. Facem PR-ul unui festival și spunem că avem zero toleranță pentru droguri. La festivalul nostru nu se droghează tinerii. Dacă mă duc spre festival de la cazare, îmi rup capul. Mi se pare foarte periculos să te iei de mână cu poliția și cu statul și să spui problema nu există. La noi cel puțin nu există.

De ce fac asta? Adică știu despre ce vorbești, despre cine vorbești, dar de ce ar face asta?

Fac chestia asta pentru că trebuie să vină în continuare oameni, să aibă încredere părinții, să-și trimită copiii acolo.

Deci crezi că dacă ar vorbi corect despre droguri le-ar fi frică?

Normal, că nu mai vând, că nu mai vin copiii la festival. Tu trebuie să îi asiguri pe părinți că minciuna stă în picioare, ca să nu faci tu acte de caritate și mesaje sociale. Tu trebuie să ții în picioare brand-ul și așa mai departe. Dar ai putea să nu faci asta. Ai putea să faci orice faci, dar să nu faci asta. Să nu spui Adică să nu te folosești de marketing-ul din spatele ideii că problema nu există. Adică poți să te judeci. Poți să nu te judeci dacă întreții ce vrei tu să întreții acolo, trebuie să faci și tu un bun cinstit. Măcar nu face asta, măcar nu mânca rahat că nu există problema. Problema există și este foarte gravă.

Te-a certat cineva de la festival pentru mesajul despre droguri pe care l-ai văzut?

Cred că dacă nu s-a mediatizat de tare, ar fi fost repercursiuni mai mari, să zicem.

Mai mari, adică au existat repercursiuni.

Nu, în materie de publicul care s-a împărțit și așa mai departe. Dar, bineînțeles, e fix pe paradoxul dacă îl înjuri pe YouTube, pe platforma YouTube și faci bani pe YouTube, YouTube o să spună mulțumesc.

Da, știi, exact. Îl faci viral, da. Corect.

Și după care YouTube o să vină și o să spună... Ia uitați acest băiat superb care vine și spune despre lucruri bune pe platforma YouTube Înjurând YouTube Mulțumim din partea echipei.

YouTube Capitalismul e atât de pervers Cătelin.

Moise m-a bucurat atât de tare să văd problema asta dezbătută acum nu mai știu cât timp, cred că acum vreo 2-3 ani, când a scus clipul ăla despre capitalismul terziu și așa mai departe, fix pe problematica asta. 1984, atâta timp cât oamenii urlă la un ecran și își varsă nervii pe ecranul ăla, după ce au terminat, au impresia că s-a rezolvat problema, prin urmare tu doar ai contribuit la sistemul ăla, sistemul e ok, Toată lumea-i fericită.

Revenind la droguri, ai simțit la un moment dat că e timpul să te lași? Adică, ce am înțeles până acum este că te duceai la petreceri, cum se duc toți copii și cum mulți copii fac, consumai droguri acolo.

Da. Și la un moment dat s-a... Adică, după niște ani de zile, la un moment dat am început să se resimtă fizic problematica asta. Din nou, eu am fost unul din cazurile fericite. Lara a avut prieteni care au... Cred că a contribuit foarte mult, în primul rând, educația pe care am avut noroc să am de acasă, care mi-a impus mereu niște limite vis-a-vis de... Da, normal că eu am avut rebeliunea și m-am pișat pe orice a spus oricine din jurul meu și fix lucrul pe care, singurul lucru pe care tata mi-a spus, bă te rog măcar asta să nu o faci, gen drogurile, Fix p-alea le-am făcut, că eram copil rebel și trebuia să...

Oare ce altceva ai fi putut să auzi de la taicătul din nou? Nu pentru că ar fi taicătul de vină, ci pur și simplu ce crezi că ar trebui să audă un copil de la părintele său despre droguri? Adică cum ar trebui să vorbească părintele cu copilul despre droguri?

Cum, din nou, un amic de-al meu care a trecut printr-o experiență de genul ăsta și chiar i-am cerut acordul să pot să-mi mai dau detalii din povestea lui atunci când se mai vește ocazii și așa mai departe, pentru că îi se pare foarte importantă. Ca să se răspund la întrebare, îți explic prin exemplu ăsta. Așa nume, el a fost în situația în care a ajuns la, într-o psihoză, la obregia. Dar înainte să ajungă la obregia, a ajuns acasă la măsa. Și măsa suna disperată prietenii, că nu știa ce se întâmplă cu fiisul. Ce se întâmplă cu fiimul? Era frică să sune la poliție, la ambulanță, de teamă că o să-l bage pe fiisul la pușcărie. Ăsta e nivelul de înțelegere asupra drogurilor în România. Ăsta e nivelul de protecție a copiilor care riscă să ajungă în punctul ăsta. O să bagi două milioane de copii la pușcărie pentru că îi prinsi cu 0,5 lei. Nu, ar trebui să-i înveți ce se întâmplă în situațiile în care oricum o să ajungă. Prin urmare, Cred că principalul lucru pe care ar trebui să-l știe un părinte în situația asta este fix că am avut discuția asta și cu Tai, când mă întreba de ce nu ai venit să-mi spui mie. Pentru că mi-era frică de ce o să se întâmple. Pentru că mi-era frică de tine și părerea ta despre droguri. Pentru că mi-era frică că o să... Mi-era frică de cum o să te uiți la mine, mi-era frică poate, whatever, mânca-n bătaie sau mai știu eu ce chestii de genul ăsta. Mi-era frică să mă apropiez din vis-a-vis de subiectul ăsta, știi? Cum majoritatea copilor din România trec prin chestia asta, le e frică să vorbească deschis cu părinții despre treaba asta. Și de-asta în momentul în care îți vine copilul, Doamne ferește, îți vine copilul acasă, într-o stare de genul ăsta, tu nu știi ce să faci în momentul ăla. Pentru că dacă ai avut norocul să te sune, dar s-ar putea să nu ai norocul să te sune. Pentru că prima reacție, dacă se întâmplă o chestie de genul ăsta, adică să zicem concret, Într-o situație în care cineva din cauza drogilor intră într-o psihoză sau are o cădere sau a leșinat sau s-au făcut să adreseze. Primul gând din cercul de prieteni este hai să facem noi ceva să-l trezim ca să nu avem probleme. Nu este hai să sunăm la poliție sau la ambulanță sau hai să sunăm la părinți pentru că știu ce o să întâmple dacă fac chestia asta. Știu care sunt repercusiunile. Știu care sunt ulteriori și repercusiunile sociale, cum o să-i vadă lumea, ce o să se audă în familie, ce o să se întâmple cu el. Dar în România, din câte știu dacă ai substanțe în corp, nu ești pasibil de a ii intra la pârnaie. Sper să nu mă înșel.

Doar dacă ai asupra ta.

Dar majoritatea oricum se comportă de parcă nu există această lege care protejează omul în momentul în care este în starea aia ca să-l salveze înainte să-l judece. Nu știu, deci ca să rezum toată această poveste, cred că ar fi în primul rând... Bă, nu-l face pe fitul să fie frică să-ți ceară ajutorul, dacă ajunge într-o situație din genul ăsta. Pentru că s-ar putea să nu ajungă, dar s-ar putea să ajungă. Pentru că drogurile sunt peste tot. Absolut peste tot. Și mai ales cu cât se distruge economia mai tare, cu atât apar droguri mai nasoale. Pentru că nu mai sunt drogurile scumpe și stabile.

Asta m-a șocat și pe mine, iartă-mă, că am fost la un eveniment din ăsta în care vorbeau experți despre droguri. Și problema nu este că fac, să nu le zic copii, dar fac tinerii liniuțe de cocaină în baie, în București. Problema este că își cumpără copii, adolescenți, droguri de 5 lei, care costă... Costă o pastilă sau un plic mai ieftin decât o bere și copiii aia vor din teribilism să meargă să se spargă și își cumpără niște nenorociri. Și există un exemplu corect cum se practică în țări occidentale unde Ei nu au afișe pe care scrie drogurile ucid și îți arată o față fericită și o față drogată care are cearcăne. În Norvegia, în Suedia sunt afișe pe care scrie dacă mergi la un party și iei un ecstasy și ai luat jumătate de pastilă, așteaptă două ori efectul. Nu mai băga încă o pastilă când nu ți-a venit efectul, că faci supradoză. Adică îți face prevenția decesului respectiv. Și cât învezi asta, frica este că o să zici, a, deci pot să fac extra zi la party. Nu, mesajul este că știm ce faci. Și te ajutăm dacă ai nevoie, ai încredere să vii să cere ajutor.

Și între timp statul își face treaba, mai mult sau mai puțin, în spatele culiselor ca să prindă cu adevărat problema și să rezolve cu adevărat problema traficului și așa mai departe.

Și același lucru cred că e important și exact pentru părinți. Părintele, în loc să nege complet problema, cum se face la festival, la noi nu există droguri, copilul meu nu o să se drogheze niciodată, părintele cred că trebuie să citească el, că nu are de unde să știe, să citească despre ce fac drogurile alea și să meargă la copil să-i explice. Nu știu la ce vârstă, nu sunt expert în asta, cred că fiecare știe copilul. Vezi că asta este joint-ul, asta se întâmplă, ai grijă. Eu aș vrea ca tu să nu faci, dacă vreau ca ai probleme, vin-o și zi-mi, vorbim despre asta, că ai cu cine vorbi.

Mie mi se pare că e o paralelă foarte bună pe care îmi place să fac cu riscul să îmi sară anumiți oameni în cap că vezi unde compari două subiecte de genul ăsta sensibile. Mie mi se pare că educația în prevința drogurilor este foarte similară cu educația sexuală. În momentul în care limitezi accesul la un subiect, care face parte din viața oamenilor, tu practic limitezi accesul la informație despre ceva ce e inevitabil o să facă. Droguri, sex. Prin urmare, tu faci o bombă cu ceas care o să explodeze la un moment dat și o să distrugă societatea. Un mic distruger. E crazy. Și la fel, fix pe principiul ăsta, oameni care nu sunt de acord cu educația sexuală, pentru că dacă îi învățăm pe copii despre sex, o să facă mai mult sex. Oricum o să facă.

Ai riscă să facă greșit.

Prefer să facă chestia asta în condițiile în care habar n-au la ce riscuri se expun dacă o fac fără prezervativ și trăiesc ca niște crai și să mă ierte Dumnezeu, Doamne, cum am auzit recent în spațiu public de nu vreau să dau numele, lauda faptului că nu ai făcut sex protejat timp de 30 de ani. Bro! I've been there. Am făcut prostia asta din cauza cât de crai eram eu când eram în perioada adolescentină. Mi-a mispășit cu vârfi și îndesate repercusiunile ulterioare. Știi? Cu boli, cu transmitere sexuală și așa mai departe. Ce-am avut de câștigat din chestia asta, știi? Dar din nou... Eu am avut acces să mă informez, să mă cutare, în familie s-au încercat genul ăsta de discuții. Și totuși nu a fost suficient, nefiind o chestie sistematică, automat dai de cealaltă valență a subiectului în mediul în care trăiești. Știi, eu am învățat că trebuie să te protejezi, dar merg într-un mediu în care ceilalți, o sută de copii vorbesc de mișto. "- Ce ai, măi, ești prost, pui ăla, ce?" "- Scoate-mă de acolo, să se simte mult mai bine fără..." "- Ok." "- Ok, taci." Știi? Și mie se pare că este foarte similar cu drogurile.

Este foarte similar. E o zonă în care fix ai nevoie de knowledge, trebuie să știi care sunt repercursiunile, de ce e corect așa, trebuie să auzi asta de la persoane în care ai încredere, dar când se spune nu, nu există. Sex și droguri nu există în viața copiilor noștri. Ei rămân să ghicească, să învețe unii de la alții, poate de la oameni ca Andrew Tate și cum lucră de mici și mai periculoase aici. Ce ai înțeles după toată perioada asta? Adică e ceva ce ai înțeles din, să zic, experiența pe care ai avut-o cu drogurile și după ce te-ai lăsat?

Te-a făcut să fii mai puternic după? Cred că am învățat foarte devreme cât.

De.

Importantă e sănătatea mea. La un moment dat i-am zis Lutai că am început să mă doară șalele, de încât în încât, știi? S-a uitat la mine și mi-a zis, e, dar acum de la an la an... M-a făcut să-mi dau seama de faptul că, bă, da, de la an la an, prin urmare, da, cum să zic... Nu pot să mă carc pe mine și să spun, mamă ce regret și gata, m-am pocăit acum și nu sub nicio formă. A fost o perioadă în care, bro, am învățat ce am avut de învățat din perioada aia. Aș mai repeta chestia asta acum? Nu. Aș mai fi făcut-o atunci? Da, trebuia să învăț chestiile alea atunci. Dar acum? Nu. Tocmai pentru că am învățat că literalmente așa îți poate grăpa creierul. Da, creierul meu a învățat și chestiile pozitive din experiența aia. A învățat ce înseamnă, nu știu, nivelul ăsta de deschidere catalizată pe care ți-o poate aduce o substanță și așa mai departe. Și mi-am dat seama unde se poate duce mintea. Am învățat din experiența aia, dar în momentul de față, literalmente, cum să zic, s-a creat și un soi de nevoie de a Dacă se poate măcar un pic să nu îi las pe alții să trebuiască să experimenteze și ei chestia aia ca să învețe ce am învățat eu. Poate dacă ajung la tine, la urechile tale și reușesc eu prin emfaza cu care vorbesc să te fac să înțelegi că Do yourself, you do you, dar uite toate aceste lucruri de care eu m-am dat seama în urma acestei experiențe. N-o să te judec dacă faci chestia asta, dar gândește-te de o mie de ori înainte să o faci pentru că s-ar putea să n-ai nevoie, să nu te ajute cu nimic, mai rău să-ți facă, să te distrugă, să whatever, știi? Pentru că e și subiectul ăsta de faptul că uite, spre exemplu, iarba. Știi că a fost multă vreme această narrativă cu faptul că iarba, ce ai mă, este pâinea lui Dumnezeu, nu-ți face nimic. Și abia recent au început să apară voci care spun că totuși nu e nici iarba chiar atât de ok și atât de safe și te prăjește și îți fute creierul și așa mai departe. Prin urmare... Da, n-ar trebui să le spui copiilor că o să fie niște distruși pe viață dacă se întâmplă chestia asta, n-ar trebui să îi faci să se simtă așa, dar ar trebui să știe riscurile pe care le comportă orice tip de drog și ar trebui să știe cum funcționează și ce fac mai ales. Poate să spună cineva ceva în băutură. What the fuck did you do that? Din nou, e foarte așa de domeniul științificofantastricului de multe ori, dar se întâmplă.

Și spiking-ul la greu la noi. Din nou, situația în care suntem acum e foarte clară. Este ilegal să consumi asta, dacă ești prins ești judecat și nici măcar nu poți fi sigur absolut niciodată ce cumperi, o să fie lucruri amestecate și habar n-ai ce consumi și îți strici sănătatea și creierul și da, nu faceți asta. Știi ce, spre final aș vrea să te întreb care e relația ta cu fanii și cu social media în general. Ai povestit că încerci să îl separi pe cojul de la concert care coboară de pe scenă și face poze cu fanii și încerci să îl separi de Andrei cel din viața reală care se duce să mănânce al restaurant și cineva îi cere să facă o poză. E posibil să nu ai cum să le împaci, să știi ca idee. Adică e posibil că la un moment dat să-ți dai seama că omul ăla care vine și vrea să facă o poză chiar e un super fan al tău și nu înțelege că tu ai viața ta privată și nu are cum să înțeleagă asta.

Habar n-am, nu știu. Perfect de.

Acord cu chestia asta. Cred ca e o asumare, cred ca in momentul in care canti pe scena si faci muzica si te vede lumea, cred ca e o asumare pe care n-ai cum, nu stiu daca ai cum sa o eviti, decat sa incepi sa.

Te certi cu fanii tai ince-nce mai mult.

Nici macar n-ar trebui sa...

Lasati-ma sa mananc! Sunt si eu om, mananc si eu pastele astea! Uite asta e chestia, ca mi se pare ca poti sa n-o faci asa. Poți să faci la un moment dat. Mereu înțeleg că omul ăla... și eu când mergeam, nu făceam neapărat chestia asta, dar am mers și eu câteva ori când eram copil, la unii din artiștii mei preferați, poți să faci o poză cu mine. Înțeleg că este această chestie de nu știi exact cum funcționează, că l-ai văzut pe sticlă și ai impresia că sunteți deja prieteni, dar nu știi exact că el ar trebui să mănânce și ar trebui să spui, hei, ai putea să faci o poză, nu ar trebui să spui, hai să facem o poză. Înțeleg toate lucrurile astea. Dar în egală măsură încerc să fiu cât se poate de atent cu nevoile mele. Pentru că înainte de orice sunt un zilier, merg și prestez undeva, Diferența dintre mine și un băiat care muncește 8 ore cu scaunul într-o corporație și așa mai departe este faptul că eu sunt supraplătit.

De multe ori. Ok, bine. Cred că sunt mai multe diferențe.

Cum te simți? Mă rog, vorba vine.

M-am rugat. Da, nu, ai trebutate, da, corect. Dar, scuze, cum te simți când ești pe scenă, da? Ești pe scenă și sunt toți oamenii ăia acolo pentru tine. Care-i sentimentul?

Descri el, dacă poți. E ok. Nu știu, nu... Nu mi se pare ceva atât de... Mi se pare frumos, dar încerc să nu mă băt și să nu mă hrănesc cu chestia asta. Că știu că poate să devină foarte ușor, foarte toxică pentru mine. Adică să încep să fantezez și să fetișizez faptul că, Doamne, deși când sunt pe scenă... Eu de foarte multe ori cânt doar pentru mine pe scenă. Sunt destul, deși pare că nu o fac, sunt destul de rare momentele în care, cum să zic, Conștientizez că sunt pe scenă și mă uit la oameni. Eu, când am gândit, majoritatea pieselor mele, le-am gândit să le asculte oamenii în căști, pe stradă sau acasă sau nu știu eu ce. Prin urmare, le-am făcut într-o anumită intimitate și de asta cumva caut genul ăla de intimitate când sunt pe scenă, știi? Și le cânt fix ca pentru mine, deși le cânt în fața oamenilor. Prin urmare, e un sentiment frumos că aud mai mulți oameni ce am vrut eu să spun la un moment dat, dar e la fel de normal cu, nu știu, alte sentimente pe care le simt când nu sunt pe scenă.

Ok. Încerci să rămâi cumva cu picioarele pe pământ acolo.

Da, da. Și cred că am reușit destul de bine. Din nou, încerc să nu spiralez în ce înseamnă să fii pe scenă și artist. Sunt om mai întâi de toate. Ai hate?

În ultima vreme da. Da? Serios? Păi ce te-ai mai scurios? Adică ce.

Ai zis cu haterii? În general este genul de hate care are la bază cumva chestia asta de nu mă simt confortabil cu faptul că vorbești deschis despre chestiile pe care mi-aș.

Dori și eu să pot să le vorbesc deschis. Adică poți să ți-l traduci așa. Asta e cea mai mare șmecheie mi se pare. Să poți să vezi hate-ul ăla, prima linie de hate și să vezi ce se întâmplă de fapt în spate, care e neajunsul și să vezi cum poți să-l ajuți sau să-l înțelegi pur și simplu.

Sau pur și simplu să trec mai departe. Pentru că mă ajută mult mai mult să înțeleg cui mă adresez, hate-ul, decât comentariile pozitive. Pentru că fix ce spuneam mai devreme, comentariile pozitive, da, le apreciez, Doamne ajută, mulțumesc, vă iubesc, dar nu mă ajută să înțeleg Ce se întâmplă cu lumea.

Și unde ne situăm în momentul de față. Adică sunt oameni care deja sunt de acord cu tine și știu mesajul ăsta. Da. Cât de tare. Exact. Haterul este ăla care de fapt ar trebui să primească mesajul tău și ar.

Trebui să ajungă la el. Și ăla e un reality check pe care ar trebui să-l conștientizăm mai des cumva. Da, e frumos, e drăguț să stai la căldurică în coconul tău și să crezi că lumea-i frumoasă, dar lumea e probabil mult mai complicată și mai rea decât încercăm noi să facem să pare de multe ori, știi? Și ăla-i un reality check foarte bun. În momentul în care vine cineva, să-mi supăr foarte mult, vine un puș și spune SIBAU!

You know, știi ce-i Sibau?

E un fel de Schibidi sau ce-i asta? Nu, S-Y-B-A-U, este o prescurtare. Shut your bitches up! Sibau.

Da, da, da. E un slang din ăsta, cum se cheamă?

Sibau. Și ai chestia, eu la un moment dat am stat și am căutat, literalmente, noile prescurtări, gen alfa, ca să înțeleg ce înseamnă când primesc trandafirul ăla uscat.

E de rău. E de rău?

Ce înseamnă trandafir uscat? Adică, trandafir uscat e din... Facem întrebări la adolescenți. N-am cum să-ți explic trandafir uscat. E de rău, e, să zicem, lame. Știi? Gen, imaginează-te o floare uscată, pe care te o pui ca emoji, e, 100%, probabil, sunt foarte mulți oameni care se cacă pe ei de risc când aud acum explicația asta, știi? Gen, foarte mulți copii. Cred că da. Nu știu cum să-ți explic. Am înțeles, ca o memă. O înțelegi, dar nu știi neapărat cum să-i explici. E, să zicem, în principiu, ca să.

Rezum toată ideea, e lame. E whatever. Păi, super, mi-a plăcut super mult conversația cu tine și eu în vocea ta, unu, mă regăsesc pe mine în copilărie și mă înțeleg și asta îmi dă goosebumps. Și eu în vocea ta, înțeleg mai bine cum ar trebui să vorbesc eu cu copiii mei, astfel încât mesajul să ajungă la ei. Astfel încât să nu le zic, dude, nu consumați droguri, ci să le zic, hei, hai să vorbim despre droguri. Mulțumesc pentru ce faci gen super succes din tot sufletul tău, super succes și o să te urmăresc, follow și pe Spotify și peste tot și te ascult și vreau să te las pe tine să transmiți un ultim mesaj, dacă ar fi oamenii care se uită, care ar.

Fi ăla un mesaj. No pressure! Cred că mesaj fix ăla cu care am încheiat și ultima mea escapată vizionă asta, bă, dacă literalmente nimeni nu vă ajută și nu vă sprijină în societatea asta și globală și românească, fiți voi mai buni în lumea asta.

De rahat. Atâta. Cool. Super! Thank you! Mersi mult, Cojo!

Eu mersi!

Și ție să mulțumesc că ai rămas cu noi până acum. Dacă ai ceva de comentat, scrie jos în comentarii. Mulțumesc cu Unicredit Bank că sprijină boabe de cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative real educative. Thank you.