Scurt dialog în limba română între două persoane care discută efectele sociale și psihologice ale rețelelor sociale și ale ecranelor: cultura performanței globală a platformelor, pierderea simțului realității și a empatiei la copiii expuși precoce la ecrane, calitatea hipnotică sau drog-like a interacțiunii cu ecranul, criticile la adresa Instagram-ului, și întrebări despre identitate, anxietate și depresie.
Cum e această lume dominată de soșul Miriam?
Dintr-o dată fiecare om se urcă pe scenă și devine un performer, iar scena este globală. Și asta este extrem de ispititor.
Asta mă sperie un pic.
Tu nu trăiești în viața ta, ci trăiești ca să le creezi amintiri altora. Nu-i o glumă.
Ce putem să facem noi cu copiii noștri?
Expunându-l la ecrane de la o vârstă foarte mică, noi, într-un fel, anesteziem simțul realității. Pierzi empatia. Copiii noștri mai mult stau în rețea decât domnii. Și ecranul însuși are efectele lui, nu doar ceea ce vedem pe ecran.
E ca un drog, de fapt.
E ca un fel de hipnoză. Toată presiunea în rețea este cum să fac să creez un personaj cât mai atrăgător în mințile celor care îl cunosc. Rețeaua te cunoaște, te scanează și te observă mult mai bine decât te cunoști tu pe tine. Mi se pare că Instagram-ul este paradoxal, este cea mai nocivă.
Și atunci eu ce reprezint? Suma tuturor părerilor, a tuturor oamenilor care cred ceva despre mine? Cine mai sunt eu?
Să mă accept așa cum sunt, cu toate defectele și calitățile mele sau să tind înspre influențărițele care mi sparcă duc viețile cele mai mirifice, nu doar în România, nu doar în Europa, nu doar în Statele Unite, pe toată planeta, anxietate și depresie. Ce face?