TRAUMĂ și VINDECARE: Ce spune știința | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu prof. univ. dr. Andrei C. Miu

Dacă mergem la librării, vedem polițe întregi cu cărți despre traume.

De multe ori spunem traumă la unor evenimente care n-au caracteristici de traumă.

Hai mă, lasă-mă cu atâtea traume. Ce-i atâtea traume?

Vorbim de evenimente stresante, majore, în care viața a fost în pericol. Indiscutabil că a fost suferință. Expunerea la traumă e un factor de risc. pentru aceste boli mentale.

De exemplu, dacă pe mine în copilărie m-a certat maică-mea într-o zi și a țipat la mine și eu mi-aduc aminte de asta ca de un eveniment neplăcut. Asta poate să fie o traumă?

Eventul ăsta nu ți-a pus viața în pericol, n-a fost pericol să te rănești, n-a fost violență sexuală.

În ce măsură poate trauma să contribuie la instalarea depresiei și anxiedății?

Frecvența e mai mare la femei decât la bărbați. După un interval, reacția la traumă se atenuează și cei mai mulți revin la nivelul de funcționare de dinainte.

În ce măsură o să vindece traumă? Omule, te salut! Bine ai venit la Boabe de Cunoastere. Avem un episod foarte interesant astăzi, pentru că vorbim despre un subiect care este pe buzele tuturor. Dacă mergem la librării, vedem polițe întregi cu cărți despre traume. Vorbim cu prietenii noștri despre traume. Vedem tot felul de soluții de a căuta traume și de a le vindeca și pare că traumele stau la baza tuturor problemelor noastre. Dar oare așa este? pentru că dacă ne uităm la statistici și la cifre, până la 70% dintre indivizii din populația generală au cel puțin o traumă personală în istoria lor și totuși ei nu devin oameni cu boli psihice, doar o mică proporție dintre ei dezvoltă boli psihice și trauma pare să joace un rol, pare să fie un factor care joacă un rol în această ecuație, dar nu este neapărat cauza care duce la trauma. Așa că mi-ar plăcea să articulăm astăzi, din punct de vedere științific, trauma și să vedem cât de multă putere are ea, de fapt, în a cauza o boală psihică la o persoană. Și înainte de a prezenta invitatul meu de astăzi, vreau să mulțumesc celor de la UniCreditBank care sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere, la fel cum sprijină și evenimentele BunBine, și prin asta își reafirmă suportul constant către aceste inițiative educative. Iar invitatul meu de astăzi este profesor universitar Andrei Miu, e profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației Universitatea Babeș-Boio din Cluj-Napoca. A fundat și conduce Laboratoriu de Neuroștiințe Cognitive, un grup de cercetare care studiază emoțiile cu metode interdisciplinare. Cercetările sale recente s-au concentrat asupra stresului și sănătății mentale, investigând mecanisme psihologice și neurofiziologice prin care maltratarea în copilărie poate contribui la riscul de boli mentale.

Salut, Mihail, mă bucur mult că sunt aici și da, a fost interesant.

Da, am revisat, să știi, conferința și parcă s-au sedimentat și mai mult informațiile și doar prin informațiile acelea sper că devin mai resilient la stres, dar de abia aștept să practic instrumentele pe care le-ai prezentat. Dar în mod cert, în momentul în care vor fi ambele postate, lăsăm link-uri către conferință. Da, acum vorbim despre... Despre traumă, cum putem ca să pornim, să zic, discuția asta corect din punct de vedere științific? Cum putem să definim traumă în realitate? Ce este traumă?

Trauma e un eveniment în care viața a fost în pericol sau a existat un pericol de rănire. sau cineva a fost expus la violenta sexuala, si e vorba de situatii prin care am trecut noi, sau cineva drag, sau cand am fost martor la un astfel de eveniment. și o distincție foarte importantă este că trauma se referă la evenimentul traumatic în toată literatura științifică pe subiectul ăsta. În viața de zi cu zi, de multe ori când zicem trauma ne referim la simptomele, la reacția emoțională la evenimentul traumatic. Indiferent că e o reacție emoțională normală, să zicem, sau e un tablou de simptome ca parte a unei tulburări mentale, ce vreau să spun este că trauma e evenimentul cu aceste caracteristici, e practic un tip de eveniment stresant de intensitate foarte mare, Nu reacția. Când vorbim de reacție la un eveniment traumatic, vorbim de reacții emoționale. care în cadrul bolilor psihice iau forma unor simptome. De exemplu, o tulburare mentală care e asociată cu expunerea la traume, pentru care expunerea la evenimente traumatice e o condiție necesară, dar atenție nu suficientă, e tulburarea de stres post-traumatic. Vorbim de reacție la un eveniment traumatic, De exemplu, prin simptomele tulburării de stres post-traumatic.

Trauma este situația care ți s-a întâmplat.

Să mai aduc, au fost contexte pe social media în care am văzut că oamenii au senzația că dacă facem distinția asta, automat încercăm să minimizăm reacția psihologică, reacție emoțională la traumă. Nu, e vorba pur și simplu de a clarifica vocabularul. Oamenii de știință, când vorbesc de traumă, se referă la Evenimentul traumatic cu aceste caracteristici obiective ai fost in pericol de moarte tu sau altcineva cum am spus mai devreme reacția emoțională poate să fie surprinsă de în mai multe feluri poate să fie o măsurătoare de stres dată la un timp după expunerea la eveniment la oricine din populația generală, sau poate să fie un diagnostic care a rezultat dintr-un interviu clinic făcut cu un psiholog clinician sau cu un psihiatru.

Întrebarea se naște aici, cum definim atunci un eveniment traumatic? El poate fi eveniment traumatic subiectiv pentru tine? Adică poate fi și atunci o traumă? Sau trebuie să aibă anumite caracteristici ca să se încadreze la traumă?

Și ca clinician, te interesează să studiezi reacția la traumă, dar ca să o poți studia trebuie să te raportezi la un eveniment obiectiv care are niște caracteristici pe care le poți proba. Deci studiez reacția la traumă, dar o distingi de evenimentul obiectiv. Nu știu dacă e clar ce spune.

E clar, dar în cazul acesta, evenimentul acela obiectiv, există o listă de evenimente care pot fi considerate traumatice sau orice ți se poate părea traumatic?

Hai să dăm niște exemple, că o să fie foarte clar ce înțeleg oamenii de știință și psihologii clinicieni și psihiatrii prin eveniment traumatic. E vorba de accidente de mașină grave. Cei mai mulți participanți în studiile despre traume și efectele lor psihologice sunt pacienți de la terapie intensivă de la camere de urgență. E vorba de refugiați. Acum, după războiul din Ucraina, multe studii s-au concentrat pe refugiații din Ucraina care au ajuns în diferite locuri. de după începerea războiului, interesul a fost foarte mare, pentru că evident e o populație expusă la evenimente în care viața le-a fost în pericol. E vorba de dezastre naturale, Mihail, cu tremure sau taifunuri sau alte dezastre naturale în care viața multor oameni a fost în pericol. Și atunci, ca să avem un model de studiu despre reacții la traumă, multe studii se uită la acești indivizi expuși la un eveniment traumatic, și măsoară fie stresul, fie simptomele de altă natură, simptome emoționale de obicei, le măsoară la acești indivizi expuși la traumă, de multe ori în comparație cu indivizi care nu au fost expuși la traumă. Dar întotdeauna sunt două lucruri. pe de o parte ai informații despre evenimentul obiectiv în care viața e clar că i-a fost pusă în pericol omului sau repet rănire sau violență sexuală și pe de altă parte e reacția psihologică care te interesează, care e variabilă, care e subiectul nostru de astăzi dar care nu se numește traumă, se numește reacție emoțională la traumă într-o formă sau altă.

Sunt două chestiuni diferite.

Care e subiectivă.

E subiectivă și aici există multă variație care, practic, o să pună astăzi trauma sub o altă lumină. Dar înainte să ajungem la această, din nou, la a vedea care este, dacă trauma este factorul cauzator al bolii mentale și în ce măsură, vreau să clarific. De exemplu, dacă, nu știu, pe mine în copilărie m-a certat maică mea într-o zi și a țipat la mine. Și eu mi-aduc aminte de asta ca de un eveniment neplăcut. Asta poate să fie o traumă? În ce măsură aș putea o defini ca traumă?

Se folosește conceptul de eveniment advers. Pentru că un astfel de eveniment, chiar dacă a implicat o reacție emoțională puternică, care e posibil să fie problematică la un indiviz. Nimeni nu neagă treaba asta. E posibil să fie implicat suferință puternică, să zicem, care a persistat la un indiviz. Eventul ăsta nu ți-a pus viața în pericol, n-a fost pericol obiectiv să te rănești, n-a fost violență sexuală. Ca să fie și mai clar, se studiază evenimente adverse, inclusiv noi facem studii pe istoricul de evenimente adverse în copilărie și când vorbim de astfel de evenimente adverse ne referim la maltratare care poate să ia mai multe forme, de exemplu abuzul fizic, faptul că ai fost bătut sau rănit de cel care avea grijă de tine, sau chiar și abuzul emoțional, abuzul sexual. Abuzul sexual e posibil să se încadreze ca eveniment traumatic, dar abuzul emoțional probabil că nu. Abuzul fizic în cazuri severe se poate încadra ca eveniment traumatic. Deci e pur și simplu vorba de a respecta niște distincții care există în literatura științifică de mult timp. De ce e important pentru cei care ne ascultă lucrul ăsta? Voiam să îmi marchiez că e vorba de situație, nu de reacție, deși ne interesează evident amândouă și voiam să îmi marchiez faptul că De multe ori spunem trauma la evenimente, unor evenimente care nu au caracteristici de trauma.

O interpretare de a ta. Este felul in care stiinta studiaza trauma astazi, felul in care literatura este scrisa si aici putem sa avem mare incredere pentru ca sunt multi oameni care isi dedica toata viata acestei cercetari si care fac o clasificare care e bazata pe evidence base, pe ce ne spune stiinta.

Uite, manualul de diagnostic al bolilor mintale, DSM, care a ajuns la editia 5-a, Așa definește trauma și e manualul care a rezultat din munca de multe decenii a unor task force-uri, a unor comitete de experți care au trecut în revistă literatura științifică și care au ajuns la un consens. Deci consensul American Psychiatric Association care produce DSM-ul Este că evenimentul traumatic e ce am spus mai devreme.

Se poate de clar și e foarte bine că am separat cele două entități, evenimentul traumatic care are o definiție științifică și nu orice sentiment negativ sau emoție negativă pe care o simțim în relațiile noastre sociale poate fi catalogat ca traumă, ci tocmai nu se poate face asta, adică evenimentul traumatic are o definiție clară pe care tu ai spus-o, când ți se pusă viața în pericol Nu uitați cu care putem să fim de acord că sunt lucruri grave care ți s-au întâmplat și asta este doar evenimentul și asta este traumă și facem distincție între acest eveniment ca traumă și repercursiunile să zic emoționale pe care tu să dați.

Like, să lăsați un comentariu să distribuiți.

Acest material video pe alte rețele și sociale le ai în urmă în traumă.

Și atunci care pot fi stres sau simptome depresive sau simptome de anxietate de un anumit fel pot să fie modificări.

Cognitive în ce măsură Poate această traumă pe care am definit-o corect acum să cauzeze boala psihică?

Poate că ar trebui să plecăm de la o definiție simplă a factorului cauzal. Un factor cauzal e cauzal în virtutea faptului că ori de câte ori e prezent ai un efect și când e absent n-ai acel efect. Deci dacă evenimentele traumatice ar fi un factor cauzal, o cauza, ar produce, ar determina, că toate astea sugerează același lucru, relație cauzală, ar produce o boală psihică, oricare ar fi ea, indiferent că e vorba de tulburarea de stres post-traumatic, depresie majoră, ansietate generalizată, câte și mai câte. Deci dacă ar fi, dacă ar produce aceste boli psihice, ar trebui să le vezi la toate persoanele care au trecut printr-un eveniment traumatic.

Corect.

Oricum, ce se raportează în studiile pe eșantioane mari din populație este un coeficient statistic foarte simplu de priceput, care se cheamă odds ratio. Adică faci raportul celor care, să zicem, au un diagnostic de boală mintală și au fost expuși la traumă, pe cei, numărul celor care au boala mintală, fără să fi fost expuși la traumă.

Deci, încă o dată, vezi câți oameni au făcut boala mintală și au fost expuși la traumă, versus, sau cum, care-i relația?

Pe câți oameni au boala mintală fără să fi fost expuși la traumă. O parte din cei expuși la traumă vor avea o boală mentală. la un timp după expunerea la traumă, sau sunt studii care se uită și la diagnostic pe tot parcursul vieții, dar doar o parte. Și o parte din cei care nu au fost expuși la traumă vor face o boală mentală fără să fi fost expuși la traumă. Deci iată, apropo de ce ziceam mai devreme, ai factorul, ai numărător, Ai oameni expuși la traumă, din care o parte fac o boală mintală, o parte nu fac. Și ai oameni care nu au fost expuși la factorul ăsta de mediu, din care o parte fac o boală mintală, o parte nu fac o boală mintală. Long story short, expunerea la evenimentul traumatic nu-i o cauză, nu produce o boală mintală, nicio boală mintală. în PTSD, în tulburarea de stres post-traumatic, expunerea la un eveniment traumatic e o condiție necesară. Dar nu toată lumea, cum am zis, care e expusă la un eveniment traumatic, va face tulburarea de stres post-traumatic. Oare s-a înțeles?

S-a înțeles, da. Concluzia este că expunerea la traumă nu este o cauză pentru o boală mintală, este un factor care poate să favorizeze o boală mintală. Asta înseamnă că persoanele care S-au expus la o traumă, au fost expuse la o traumă și dezvoltă o boală mintală a o predispoziție.

Înseamnă că expunerea la traumă e un factor de risc. pentru aceste boli mentale. Și că aceste boli mentale apar doar atunci când se întrunesc mai multe condiții, adică ai mai mulți factori de risc care interacționează. Practic, interacțiunea dintre mai mulți factori de risc stă la baza declanșării sau severității boli. Și evenimentele traumatice, ar trebui să spunem, sunt un factor de risc Asta înseamnă că odds ratio din studiile pe care le pe eșantioane folosim, mari din populație, înseamnă arată că riscul de PTSD, de exemplu, sau de depresie majoră, e că de două, trei ori mai mare față de cei care au fost expuși, studiile față de cei care nu au fost expuși la o pe care le folosim, traumă. Deci e un factor de risc, pe de o parte. Și pe de altă parte, Sunt studiați de decenii în psihologie și în psihiatrie și alți factori de risc. De la factori de risc genetici până la factori de risc care țin de stilul de viață. În unele boli mintale sunt și diferențe de sex, adică femeile sau bărbații au risc mai mare. De exemplu, pentru tulburarea de stres post-traumatic În timpul în care se întâmplă problemele de depresie, se întâmplă problemele de depresie. În timpul în care se întâmplă problemele de depresie, se întâmplă problemele de depresie. Sunt mai mulți factori de risc, nu trebuie să fie toți, pot fi o parte și e încă o întrebare pentru cercetători. Câți factori trebuie să fie într-o interacțiune? Ce factori sunt ca să putem prezice că indivizii cu aceste caracteristici e foarte probabil că vor face o tulburare mentală? Dintre cei expuși la evenimente traumatice în populația generală, Care vor fi cei care vor face o boală mentală? Că evident că expunerea la traumă e doar unul din mai mulți factori. Și treaba asta e cât se poate de convențională, adică, din fericire, avem date foarte elocvente dintr-o grămadă de studii mari, care ne arată că expunerea la evenimente traumatice e un factor dintr-o ecuație mai complicată.

Dacă avem vreun procent din persoanele care sunt expuse la evenimente traumatice conform definiției, care dezvoltă boli psihice?

Sintezele recente, care se bazează pe date din mai multe studii, zic că undeva între 6-10%, dintre cei expuși la un eveniment traumatic. Dar dacă vrem să fim foarte, foarte prudenți, putem să ne gândim că dacă nu ne limităm la tulburarea de stres post-traumatic, includem toate bolile mentale, procentul poate să meargă până undeva la 20%. Deci 20% grosso modo maxim, zic studiile de calitate mai bună, vor face o boală mentală, orice boală mentală din mai multe, dintre cei expuși la un eveniment traumatic. Restul de 80% nu vor face o boală mentală și sunt date de genul ăsta cu procente similare care se uită la boli mentale pe tot parcursul vieții. Deci nu doar la o lună după expunerea la evenimentul traumatic.

Știi, 20% nu-mi dau seama cum să-l caracterizezi pentru că pentru acești oameni, din păcate, e un număr mare, dar raportat la ce Ce știm din folclorul social media de psihologie pare un număr mic, adică din start, evenimentul traumatic l-am redus la o definiție care face multe evenimente pe care le considerăm traumatice să nu mai fie traumatice și numărul acesta nu mai e atât de mare și nu mai este atât de alarmant. Știi discursul tău? cred că dă o satisfacție, care mă bucură că este o satisfacție corectă din punct de vedere științific, e o satisfacție livrată de știință, acelor oameni pe care îi mai auzi spunând, hai mă lasă-mă cu atâtea traume, ce e atâtea traume, că nu sunt toate traume, toată lumea e traumatizată azi, pe vremea mea nu era așa, adică Adică prea mult ne împlângem de milă.

Dacă îmi permit să intervin, nu de asta mă bucur că discutăm despre acest subiect, pentru că trebuie să înțelegeți că studiem și noi și alții din țară care fac cercetare pe subiectul ăsta, studiem evenimentele traumatice ca factor de risc în tulburările mintale. în laboratorul meu ne-am uitat de mult timp, nu știu, în ultimii 15-20 de ani, și la cum interacționează evenimentele traumatice cu variante genetice, deci cu anumite predispostii genetice de pe ADN, și cum asta ar putea să influențeze vulnerabilitatea la boli psihice. Ce vreau să spun este că mi-ar fi mult mai ușor să vorbesc despre evenimentele traumatice ca factor de risc, important față de alți factori de risc, dar în contextul mai multor factori de risc. Problema este că mi se pare că discursul adus în fața publicului de diferiți specialiști care se pricep mai mult sau mai puțin la subiect, e pus pe un făgaș prost. Adică tu nu întâmplător ai întrebat, probabil ai văzut și tu că de cele mai multe ori se pune problema așa, evenimentele traumatice sunt o bombă cu ceas, adică mai devreme sau mai târziu o să-ți facă probleme. Ești vulnerabil. Dacă ai această rană, că se vorbește de răni, o să suferi la un moment dat într-o formă sau altă. Deci, ce îmi spune Mia asta e că se cultivă ideea de cauzalitate, ceea ce e incorrect. Dacă acești oameni de diferite formații ar pune problema corect, N-am avea nevoie să purtăm această discuție și să punem lucrurile pe un făgaș care e aproape de datele științifice. Adică dacă ar spune, uite, e vorba de mai multe caracteristici, evenimentele traumatice sunt una, ar face clar ce înseamnă boală psihică, Boală psihică, boala psihică, ziceai tu că am definit evenimentul traumatic. Și bolile psihice sunt foarte clar definite, nu doar prin anumite simptome, ci și prin ceva care e generic. înseamnă dizabilitate și suferință la un nivel care afectează tare calitatea vieții.

Și boala mintală ce înseamnă, ca să ne devenim pe amândouă?

Boala mintală implică schimbări cognitive, emoționale, care implică suferință și dizabilitate suficient de mari încât să afecteze calitatea vieții, la modul foarte, foarte general. Și atunci ce vreau să spun e că sunt cât se poate de conștient că expunerea la traume produce reacții emoționale care îți dau de furcă, care implică suferință. Ce vreau să spun și ce zice literatura e că suferința asta îi lasă pe cei mai mulți să revină după o vreme, adică se remite, revin la un nivel de funcționare normal, Asemănător cu cel de dinainte de expunerea la traumă și asta înseamnă că reacția la traumă, după un interval care poate să însemne să zicem câteva săptămâni, după un interval reacția la traumă se atenuează. Și cei mai mulți revin la nivelul de funcționare de dinainte. Sunt chiar și o categorie care ajung la un nivel de funcționare mai bun decât cel de dinainte de expunerea la traumă, dar asta e un subiect separat și iarăși vreau să vorbim pentru cei mai mulți, pentru populația generală.

Dar care e procentul de oameni care ajung la o functionare mai bună după traumă?

Se vorbește de creștere postraumatică și un procent mic din indivizii care au fost expuși la traumă. Aici studiile nu sunt suficient de bine făcute metodologic ca să putem să spunem un procent în care să și credem.

Zi-mi te rog, în ce măsură poate contribui o traumă la dezvoltare anxietății sau depresiei care să dureze? Nu mă refer la niște schimbări de câteva săptămâni cum ai zis, ci la instalarea unei depresii și anxietăți pe care s-o atribuim traumăi.

Da, mă gândeam... Dacă putem să spunem că o atribuim traumei, o atribuim traumei plus alți factori. În.

Ce măsură poate trauma să contribuie la instalarea depresiei și anxiedății?

Nu știu dacă pot să pun problema altfel decât am pus-o deja. E un factor dintr-o interacțiune mai mare, dintr-o rețea de factori care stau la baza declanșării bolii și care pot să fie diferiți. Adică la indivizi cu același diagnostic, factorii de risc care au condus la declanșarea bolii pot să fie diferiți. Asta cred că se subînțelege din ce am spus mai devreme. Nu toată lumea cu depresie major are un eveniment traumatic în istoric.

Dar probabil că intră în cei 20% de care ai spus. Știi, cred că cel mai important punct pe care practic o să-l atingem acum din această discuție, pentru că într-adevăr, cum ai zis și tu, nu e vorba doar de a da satisfacțiunea unor oameni care Simt că au dreptate când zic că ne victimizăm prea mult când vorbim despre traumă. De fapt, cred că rostul și scopul principal al acestei conversații pe care o avem, o să rezulte din răspunsul tău la următoarea întrebare. În ce măsură amplificarea acestor traume sau atribuirea unor evenimente cu impact emoțional puternic în mod eronat a acestei etichete de traumă, sau căutarea traumei acolo unde nu este cazul, în ce măsură poate să ne facă mai mult rău și ne face mai mult rău?

1. Reamintirea traumei la un individ sănătos sau la un individ care a trecut printr-o traumă, mai ales dacă a fost un eveniment traumatic recent, s-ar putea să facă rău. Adică eu poate că atenuez prea tare mesajul. Sunt date care arată că dacă Insist să-ți aduci aminte evenimentul traumatic care s-a întâmplat acum o lună sau acum trei luni sau acum cinci luni sau poate și mai de demult. Și o fac cultivându-ți, sugerându-ți că evenimentul ăsta traumatic trebuie să fi lăsat sechele pe care te voi ajuta să le atenuezi. Se vorbește chiar de vindecare a rănilor. Dacă cultiv ideea asta că evenimentul traumatic a lăsat sechele de care s-ar putea să fii conștient sau nu, e posibil să îți fac rău. Lucrurile sunt clare. Adică avem date care arată că genul ăsta de intervenție face rău la individi cu traume recente în ultima lună. Dacă sunt traume mai vechi, sunt date destul de clare care sugerează că faptul că amorsezi ideea că au existat efecte negative, că trauma a cauzat niște costuri de care s-ar putea să nu fii conștient, produce îngrijorare. Omul va începe să caute nod în papură. Se va raporta la faptul că Trauma a produs suferință, ceea ce nimeni nu neagă. Vorbim de evenimente stresante majore în care viața a fost în pericol. Indiscutabil că a fost suferință. Întrebarea e suferința aia a lăsat sechele în sănătatea mentală. Dacă ți se induce ideea că ai sechele și că trebuie să le găsești, o să te apuci să le cauți. Și asta înseamnă că vei încerca să-ți amintești ce s-a întâmplat în timpul evenimentului traumatic, vei încerca să cauți nod în papură în sănătatea ta psihică, vei începe asistat de omul care te-a încurajat să faci asta, să cauți semne de suferință și de disfuncție în viața de zi cu zi. Și dacă pui comportamentul tău, funcționarea ta sub lupă în felul ăsta, e o literatură mare care arată că ăsta este în sine un factor de risc pentru boli psihice. Indiferent că îl vezi ca pe worry, ca pe îngrijorare, ăsta e un mecanism cognitiv în psihologia clinică, indiferent că îl vezi ca ruminație, care înseamnă că te concentrezi după un eveniment stresant, pe evenimentul stresant, pe emoțiile pe care le-a produs, pe costurile pe care le-a avut evenimentul stresant. Fix asta faci, nu? Când se apucă cineva să spune adu-ți aminte, trebuie să fie o traumă în trecutul tău. și tu începi să povestești. 70% din oameni au un eveniment traumatic, 30-40% au mai mult de 3 evenimente traumatice, zic studiile pe populații multiple de pe glob. Nimeni nu contestă treaba asta. Dar faptul că se insistă și ești pus să cauți probleme în funcționarea ta actuală, deși tu nu ești diagnosticabil cu o boală psihică, asta te va face să fii mai vulnerabil Sănătatea ta mentală să fie mai vulnerabilă, să fie mai vulnerabilă la boli mentale ulterior. Deci, practic, e un efect nociv. Putem să vorbim în jargom psihiatric de, nu știu, inducerea unor factori de risc. Vulnerabilitate mentală iatrogenă, ar zice psihiatrii, nu?

Transform ceva ce nu este o cauza pentru boli mentale, o cauti, cauti nod in papura, pui sub semnul intrebarii sanatatea mentala acelui care este in fata ta, induci aceasta idee si prin asta poti sa-i induci un alt factor major care poate sa duca la cele boli mintare. Mi se pare, si cum ascultandu-te, am ras si imi cer scuze pentru cei care au fost intrigati de rasul meu, dar cumva incercam sa fac paralele cu ceea ce se intampla in medicina si in medicina lucrurile nu se mai intampla asa, decat ca la inceputul medicinii lucrurile asa se intamplau. Cand veneai la medic si ziceai, hei, am problema asta, medicii încercau tot felul de soluții pentru a te trata, existau de exemplu practici în care unui pacient care nu știu avea tot felul de tulburări se scutau toți dinții din gură pentru că se credea că ăla este locul de origine al unor germeni care te fac să suferi de o anumită bolă sau oamenii erau operați experimental să vedem ce se întâmplă acolo și Asta chiar se întâmpla și cumva oamenii încercau să caute tot felul de soluții fără să existe protocoale clare, fără să vedem că de fapt în anumite situații faci mai mult rău decât bine și cumva mă gândeam ascultându-te cum ar fi să te duci la un medic într-o asemenea situație și el să zică Ia-i să vedem, în copilărie te-ai lovit oare la gleznă vreodată? Și tu zici, da, parcă mi-o duc aminte, aha, și nu crezi că pe piciorul ăla șchiopă-ți un pic, nu crezi că... Ia să te observi cum mergi, nu? Mergi cumva mai ciudat pe piciorul ăla și tu să începi să te gândești neavând nicio problemă, să ajungi la concluzia că da, te-ai lovit la gleznă și parcă nu-ți dai seama, dar parcă nu mergi foarte bine pe piciorul drept și să-ți pună un ghips. E, și pentru a evita aceste situații, în medicină există Există.

În medicină, există și în psihologie. Dacă intri pe Google și cauți Evidence Based Therapies, American Psychological Association și numele unei boli mintale, primul link o să fie către pagina APA, în care este lista cu tratamentele care sunt Sunt susținute de date empirice. Și asta e și în medicină. Acum știi și tu că există protocoale, dar și în medicină și în psihologie, întrebarea e dacă în instituția în care mergi, în cazul psihologiei, cabinetul psihologic la care te duci, se ține cont de acele protocoale.

Cumva un avantaj al medicinei alopate este faptul ca ea in mare parte si pentru diagnostice serioase se practica in spital. Si in spital ai cumva un constant peer review al colegilor, nu poti sa faci grozavii. Adica daca iti propui sa faci ceva o sa vina un coleg care iti zice ca nu e corect, hai sa facem altfel.

Dar vreau sa apar un pic psihologia pentru ca exista riscul asta sa avem impresia ca psihologia este un aflat in treaba, dat cu parerea. Multi au senzatiea asta. În tot timpul ăsta am făcut cercetare. Ce vreau să spun este că psihologia e o știință matură, inclusiv la nivel de intervenție, de tratament. Se face cercetare în continuare pe multe subiecte. Dar există niște direcții. Pe aceste direcții există date care susțin intervenții structurate, care știi că merg la fel cum merge un medicament, care trebuie dat într-o anumită doză pentru o anumită perioadă de timp. Întotdeauna protocolele de intervenție care sunt susținute, când ne uităm pe pagina American Psychological Association sau ne uităm pe pagina Cochrane Reviews, care sunt o inițiativă care Îi aduce pe experți, îi numește câțiva experți ca să treacă în revistă datele pe o anumită intervenție de obicei și experții respectivi vin cu un punct de vedere simplu și clar critic la capăt. Există date care susține asta sau nu există date care susține asta. Deci când ne uităm pe APA sau ne uităm pe Cochrane Reviews, o să vedem că există intervenții validate științific pentru majoritatea bolilor psihice și spre acele intervenții ar trebui să ne ducem.

În ce mod putem să... sau există vreun fel de conștientizare sănătoasă a traumei și în ce situație e ok să facem asta?

Păi, în anumite situații, adică cineva care vine cu un diagnostic, căruia ei se pune un diagnostic de boală psihică, tratamentul dovedit științific, terapia, va presupune, în unele cazuri, dacă simptomele sunt legate de evenimentul traumatic, Terapia va presupune reamintirea evenimentului traumatic, dar într-un fel foarte controlat. Ai un protocol care te asigură că nu faci rău dacă lucrezi în pasioea. în văzu altor oameni, nu se face la oameni sănătoși, cum am zis, asta e periculos și nu se face dintr-o dată. Iarăși despre asta pot vorbi colegii care fac psihoterapie validată științific. Se întâmplă lucrul ăsta în anumite forme de terapie, De exemplu, în PTSD se face asta într-o formă de terapie care presupune expunere, dar nu o să insist pe treaba asta. Ce trebuie să se înțeleagă clar e că nu se face oricum și nu se face la om sănătos. Și nu se face la om cu eveniment traumatic recent?

Nu recent. Și cum? Următoarea mea întrebare o citeam acum și îmi dau seama că e greșit formulată, dar e bine că am învățat ceva astăzi, pentru că întrebarea sună așa. În ce mod sunt poți să vindeci o traumă? Ori trauma, cum ai definit-o tu, este un eveniment traumatic care s-a întâmplat, deci nu poți să vindeci un eveniment. Întrebarea atunci ar trebui reformulată în cum ai putea să sau dacă se poate să vindeci emoția negativă pe care ai suferit-o în urma evenimentului traumatic.

Păi în medicină când zici că vindeci o boală? Când ai o explicație cauzală, știi cauza acelei boli și înlături cauza. În cazul bolilor psihice, evenimentele traumatice sunt un factor de risc. Încă nu e clar ce combinații de factori de risc ating pragul care va produce o boală psihică. Și atunci ce încerc să spun este că avem indicii destul de avansate despre factori de risc separați, Începem să avem date despre interacțiuni, dar asta presupune studii pe eșantioane mari cu metode de diferite feluri, gândiți-vă că trebuie să ne uităm la lucruri cum ar fi variații genetice, mecanisme cognitive pe care le-am investigat cu chestionari, interviu, poate o sarcină cognitivă, interviu clinic, deci ai nevoie și de o metodologie Suntem de abia acum in stadiul in care proiecte mari, cum e UK Biobank, ne permit sa studiem astfel de interactiuni. Long story short, nu stim inca cauzele bolilor psihice si nu avem tratamente cauzale. Uitați-vă în sintezele mari din revistele, din topul revistelor de psihologie clinică, de psihiatrie, unde scriu cercetători și clinicieni de formație științifică care fac cercetare. Toți recunosc că psihologia clinică, psihiatria e într-un stadiu foarte avansat, dar n-avem încă explicații cauzale pentru cele mai multe boli psihice. Chiar dacă sunt profilate direcțiile și atunci, ca să mă întorc la întrebarea ta, nu știi cauza, nu poți să vindeci boala, poți să o tratezi. Și tratamentul, după un protocol care a trecut printr-un studiu clinic, va avea o eficacitate previzibilă. 70% din oamenii care trec prin protocolul respectiv de tratament va prezenta o reducere a simptomelor. De obicei se vorbește de intervenție, de tratament, de terapie, mai rar de vindecare, deși ideea de vindecare are farmec.

Știi cum e ca în medicină alopată când vorbim despre infart, unde nu poți să vindeci un infart, rămân niște sechele, dar poți să dai un tratament, poți să pui un stand, poți să faci anumite lucruri care să prevină un alt infart.

Da, însă în cazul ăsta știi cauza infarctului, chiar dacă nu mai ai ce face în privința bucății de țesut care nu mai funcționează. M-aș duce la o boală care seamănă mai bine cu bolile psihice, la care știi factor de risc, dar nu știi combinația critică de factor de risc care produce acea boală. Eu sunt un exemplu mai apropiat de direcția în care dusesem răspunsul. Dacă nu știm cauza, nu știm, n-aș vorbi de vindecare.

OK, da, seamănă cu bolile autoimune. Într-adevăr avem niște factori de risc. Nu putem să zicem că toți oamenii care au acești factori de risc vor dezvolta o bolă imună.

Dacă luăm factorii de risc separat și nu știm combinația de factori de risc care aduce problemele la nivelul clinic, care pentru clinician înseamnă diagnosticul de boală autoimună.

Știi cum, aici se naște o altă întrebare, pentru că ai spus că avem un diagnostic de boală mentală sau boală psihică și atunci avem o indicație de terapie, de psihoterapie. În acest caz, o persoană care nu are un diagnostic, Dar vrea să facă psihoterapie? Poate să facă psihoterapie? E sănătos pentru el și în ce formă? Ce ar trebui să facă?

Iarăși îi aș lăsa pe colegii care fac practică să facă recomandări, dar o distincție de făcut e cea între psihoterapie și conciliere psihologică. Dacă e vorba de optimizare, a funcționării sociale sau a comportamentului la serviciu, vorbim de consiliere psihologică.

Deci e concilierea psihologică. Când ai un diagnostic și te duci la un psihoterapeut, faci conciliere.

Păi, Andrei, în acest caz, am o.

Ultimă întrebare și anume, cum vezi viitorul cercetării în domeniul traumei și al sănătății mentale? Ce crezi că prevede viitorul? Ce ar trebui făcut? Și sunt curios ce cercetării întreprinzi tu acum?

O să răspund scurt. Cred că suntem într-un stadiu în care e nevoie de studii mari, care să se uite la ceea ce specialiștii numesc interacțiuni gene-mediu. Studii cum sunt cele făcute pe eșantionul din UK Biobank, de care pomeneam mai devreme, dar mai sunt câteva astfel de studii mari în lume. Deci când ai acces la date de diferite feluri, de la gene până la caracteristici cognitive și emoționale, istoric de viață, de la un eșantion de sute de mii de oameni, eșantion reprezentativ dintr-o populație, oameni care nu numai mulți sunt și din toate categoriile din populație. Când ai acces la astfel de date, deja miza e foarte, foarte mare. Și uite, eu predau și genetică comportamentală. În cursul ăsta, la capăt vorbesc de influențe genetice și interacțiuni gene-mediu în bolile psihice, studenților de la psihologie. La ora actuală avem posibilitatea să ne uităm la milioane de variații genetice. în care iei probe de celule din gură, de la un eșantion mare de oameni și te uiți la ADN la sute de mii de variații genetice care îți permit să ai informații despre milioane sau zeci de milioane de variații genetice și pe urmă te uiți la cum aceste variații genetice interacționează cu istoricul de viață, cu evenimente cum ar fi traumele. și cum asta explică, mai bine decât variațiile genetice separat și mai bine decât evenimentele traumatice separat, cum interacțiunea explică declanșarea unei boli psihice. Studiile astea au nevoie de eșantioane foarte mari. Uite, ultimul studiu pe PTSD, ultimul GIWAS pe PTSD, Este un studiu care s-a uitat la variații comune în ADN. și a identificat câteva zeci de astfel de variații, 90 și ceva de variații genetice asociate cu PTSD, care explică în jur de 10% din probabilitatea de PTSD. Mă rog, ca să nu mai lungesc povestea, viitorul e al studiilor mari, care sper să se întâmple și în România. Sunt semne că se vor întâmpla, dar depinde de câteva lucruri. Ca să trec la a doua parte a întrebării, unul din proiectele noastre relevante în discuția noastră este să încercăm să vedem cum activitatea cerebrală măsurată cu imagistică de rezonanță magnetică funcțională și cum activitatea cerebrală În timpul reglării emoțiilor, la indivizi care au trecut în ultima lună printr-un eveniment traumatic, prezice cursul simptomelor de PTSD în următorul an. Asta este un studiu pe care l-am început la Centrul de Imagistică Brain Q al UBB. E în curs și probabil că o să avem rezultate într-un an, un an și ceva.

Ai orice fel de date preliminare? Adică există... Există... Mă rog, cert, asta e speranța și asta căutați, dar există posibilitatea să poți să vezi pe RML funcțional, să prezici dacă în urma unui eveniment traumatic să ai acele simptome?

E o întrebare, e o ipoteză.

Dar date, să zic, preliminare există?

N-aș vorbi încă despre lucrurile astea. Studiul e prea la început, dar într-un an o să avem date preliminare. Și e unul din primele studii în colaborare cu un cercetător de la Universitatea Tehnică din Dresda. E finanțat printr-un grant PNRR. și este unul din primele studii care se uită la activitate cerebrală în timpul unui proces cognitiv. care știm că stă la bază a simptomelor de PTSD. Deci sunt foarte, foarte curios ce vom vedea. Și sigur, avem susținerea colegilor medici de la camere de urgență din Cluj. Fără ei ar fi greu să recrutăm participanți.

E foarte tare ce faci și sper să trezim în felul ăsta. Poate un pic mai multă curiozitate și dorință de a face știință. E atât de mișto să faci știință reală, să faci cercetare în laborator, să ai o ipoteză și să cauți în mod real să o demonstrezi sau să o infirmi. Mi se pare incredibil. Mi-e dor să fac și eu știință. Andrei, mulțumesc din suflet pentru tot ce ai prezentat astăzi, pentru corajul de a vorbi despre ceva ce pare că a prins atât de multă popularitate în social media și asta e o întrebare, de ce promovarea asta a traumei în orice situație și rebranduirea ei atât de greșită din puterea științifică a prins atât de bine și se fac atât de multe conferințe să scriu atât de multe cărți despre asta, dar sper să putem să aducem o mică corecție în asta. Și practic ce am înțeles astăzi este că trauma nu este un diagnostic. Am dat o definiție corectă a traumei și am înțeles că trauma este doar unul dintre mulți factori care pot să predispună la o boală psihică. Mulțumesc foarte mult din nou pentru prezența aici. Mulțumesc că ți-ai făcut timp.

Eu mulțumesc.

Și vouă vă mulțumesc că ați rămas până aici. Dacă vă doriți să aducem un clinician un specialist clinician și să vorbim pe tema asta, scrieți-ne asta jos în comentarii. Dacă aveți întrebări pentru Andrei, de ce nu scrieți-le astea jos în comentarii și poate răspundem la ele la un alt podcast pe care poate îl facem în curând. Mulțumesc din nou Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative educative care Podcastul de astăzi chiar a fost super educativ și științific, aș putea spune. Așa că, din nou, mulțumesc foarte mult, Andrei, și oamenii buni, mulțumesc pentru atenție. Pe curând!