Cum educăm copiii, astăzi | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Adina Horga

Iubirea necondiționată nu se referă la creșterea copilului fără limite, fără cadru, fără reguli, fără predictibilitate. Pe el îl copleșește, nu îl ajută.

A, serios?

Aș spune că totul vine din familie. Familia modelează caracterul, așează valorile, etica, principiile de viață ale copilului.

Astea înseamnă și 5-7 ani de casă.

Punem prea multă presiune pe noi ca părinți să facem lucrurile ca la carte. De fapt, asta creează fracturi în relația copilului cu părintele.

E ceva ce putem să facem în sensul ăsta.

În ziua de astăzi, părintele, aș spune eu, lasă prea mult frâiele în mâinile copilului și asta este o greșeală. E important să avem mai mult curaj, să avem mai multă încredere în instinctele noastre parentale, că îi facem mai mult rău decât bine.

Ce vrei să zici? Cred că câteva cuvinte are însemnat să ne revenim ușor la cap, nu?

Cât ne complicăm viața mai mult ca părinți, cu atât avem resurse mai puține, poate pentru lucrurile care contează.

Efectiv, nu trebuie să faci nimic, doar să-l asculti.

Nu există părinte fără greșală, așa că cât mai puțin anxietate, cât ne așteaptă vremuri grele în viitor, zic eu.

Omule, te salut! Eu sunt dr. Mihail și bine ai venit la un nou episod Boabe de Cunoaștere. Și în episodul de astăzi vorbim despre ce înseamnă cu adevărat cei șapte ani de acasă, de care tot auzim. Șapte ani de acasă. Ai sau nu ai șapte ani de acasă? Dar ce înseamnă de fapt? Sau ce mai înseamnă pentru generațiile de astăzi educația timpurie? Pentru că în primii șapte ani se modelează felul în care un copil își va trăi întreaga viață. Adică cum va iubi, cum va coopera, cum va avea încredere în el și în ceea ce face și cum va face mai departe alegeri în viața pe care o va trăi. Și ce știm despre asta astăzi și cât de mult contează de fapt educația când copilul aproape că se naște cu telefonul În mână. O să vorbim despre nevoile reale ale copiilor în perioada asta, ce facem cu tantrumurile, cu agitația și suprastimularea, ce pierdem atunci când le dăm copiilor prea mult sau prea devreme și mai ales cum ne dedicăm pas cu pas în formarea unui copil autonom, empatic și curios. Și înainte de a-ți prezenta invitația mea de astăzi vreau să le mulțumesc celor de la Unicredit Bank care sprijină podcasturile Boabe de Cunoaștere și prin asta își manifestă această susținere pentru inițiative educative. Iar invitația mea de astăzi la Boabe de Cunoaștere este Adina Horga, este specialist în educație, mamă și fondatoarea grădințelor Bergman Nature Kindergarten, Un model de educație outdoor inspirat din țările nordice. Adina crede cu toată ființa că un copil are nevoie de libertate, joacă și conexiunea cu natura ca să crească sănătos și echilibrat. Adina, bine ai venit la Baba de Cunoaștere.

Bine te-am găsit, mulțumesc pentru invitație.

Am multe întrebări astăzi, dar prima întrebare este ce e de fapt diferit astăzi? Cum făceau față bunicii noștri să ne educe părinții fără niciun fel de filozofie de parenting, iar astăzi avem atât de multe cărți de parenting, atât de multe direcții. Este doar un hype sau lucrurile diferă și sunt mult mai complexe decât erau pe vremuri?

Aș spune că e un cumul de toate. Acum depinde la ce perioadă ne raportăm. Ai menționat bunicii. M-aș raporta așa să ne fie mai confortabili tuturor la o perioadă mai apropiată nouă, educația părinților noștri.

Exact, aia pe care am primit-o noi.

Cu siguranță ce putem să spunem este că condițiile de viață și tot ceea ce se întâmpla în cadrul social, cadrul familiei, era complet diferit față de ceea ce se întâmplă acum, așa cum ai spus. și în prezentarea ta în momentul de față copilul când se naște, se naște deja cu o nouă realitate, respectiv prezența tehnologiei în viața lui. Copilul se naște, părintele, tatăl îl pozează poate chiar în camera de naștere și ulterior fiecare moment al vieții lui este surprins de camera. Foto a telefonului, părintele ca model este în jurul lui, în casă, în mediul lui, securizant. cu acest aparat în mână, așa că ei se nasc cu o total altă percepție asupra mediului înconjurător și, bineînțeles, modul nostru de raportare la tot ce înseamnă educație are deja, pe lângă tehnologie, foarte multe, uneori aș putea spune, prea multe informații, poate?

E prea multă informație în ce înseamnă parenting-ul judez?

Cantitativ, informația poate fi extrem de utilă. Cred că una din problemele care au apărut în parenting-ul modern, de fapt, Este această nevoie de a mă îndepărta de felul în care a făcut educație părintele meu, poate într-o eră post-comunistă, și felul în care eu vreau să nu se mai întâmple așa, vreau să fie diferit și atunci alerg poate inconștient către multă, multă informație pe care vreau să o asimilez, dar deja structura mea este formată. Fiecare dintre noi ne purtăm părintele. Așa că anularea totală a felului în care m-a crescut părintele meu și îmbrățișarea unei modalități noi, din punctul meu de vedere, este greșită pentru că își pierde autenticitatea educației copiii noștri. Au nevoie ca noi să fim autentici, să fim noi, cu toate părțile pe care le-am asimilat de-a lungul vieții. Deci aici cred că avem nevoie ca societate parentală, mai ales în țara noastră în România, să mai lucrăm puțin.

Ce vrei să zici? Cred că câteva cuvinte ar însemna să ne revenim ușor la cap, nu? Pentru că eu văd, uite de exemplu nu vedeam asta când mergeam cu Anastasia în parc când era mică, Anastasia are acum 10 ani, deci când era să zic avea 2-3 ani mergeam cu ea la parc. Erau parintii elecopteri destul de mulți, la majoritatea erau cumva mai apropiaţi de percepţia mea, de normalitatea mea, faţă de ce văd astăzi. Sunt şi riluri pe internet o tonă care sunt parodiaţi genul ăla de părinţi care, nu ştiu, vine copilul, ţi-a jucăria copilului tău şi părinţii se aşaază şi zice Copilașule, am înțeles că ești furios, ți-aud furia, ți-aud emoțiile. Pare tumaci, nu? Adică și când mă uit eu din exterior pare tumaci. Și ce vrei să zici și tu de fapt, Jessica, trebuie să ne revenim un pic, să facem o combinație din ce știm că e bine și dintr-un basic instinctiv pe care l-avem deja în noi.

Exact. Instinctivul a cam murit pe drum, să zic așa. În sensul în care ne este străin naturalul, ne este străin conceptul de vulnerabilizare în fața părintelui. Și o să mă concentrez puțin pe exemplul pe care l-ai dat. Părintele, în momentul în care este în parc, copilul lui are un conflict. are o trăire emoțională inevitabilă. De obicei încearcă să o reprime și își aduce aminte de la pagina X din cartea Y că așa trebuie făcut. Dar e important să avem mai mult curaj, să avem mai multă încredere în instinctele noastre parentale și să mă vulnerabilizez destul de mult în fața copilului. Adică pot să îi spun Nu mi-a plăcut că ai făcut asta, consider că am putea data viitoare să discutăm și să facem altfel lucrurile. E puțin o înțelegere defectoasă a conceptului de iubire necondiționată. Iubirea necondiționată nu se referă la Creșterea copilului fără limite, fără cadru, fără reguli, fără predictibilitate. În ziua de astăzi, părintele, aș spune eu, lasă prea mult frâiele în mâinile copilului și asta este o greșeală pe care o facem, pentru că trebuie să ne aducem aminte de vârsta de dezvoltare pe care o are copilul nostru și în momentul în care noi lăsăm frâiele mult prea mult. Și vine responsabilitatea aceasta parentală pe umerii copilului, pe el îl copleșește, nu îl ajută. Iubirea necondiționată înseamnă să îmi asigur copilul că în orice moment, indiferent de greșelile pe care le face, eu sunt acolo. Dar asta nu mă face pe mine să nu am stări, să nu am emoții, să nu spun m-a deranjat, m-a speriat, să-i spun copilului meu reacția ta, Uite, poate data viitoare am putea să procedăm așa. Deci nu lăsăm frâiele cu totul în mâinile copilului, că îi facem mai mult rău decât bine.

Și poate și dacă, nu știu, ne mascăm atât de mult emoțiile, pentru că în mod cer, când faci și copilul ceva, o greșeală, îți vine să te enervezi, nu? Și mă gândesc că și el ar trebui să vadă cum arată un om care se enervează.

Exact.

Și cumva mi se pare un pic mai natural să mă enervez și dacă simt că am exagerat să-i zic după aia, hei, scucuze, am țipat-o la tine mai devreme.

Este vulnerabilizarea despre care îți spuneam mai devreme.

Ok, vulnerabilizare înseamnă că...

Vulnerabilizare înseamnă că mă duc și spun copilului, chiar dacă eu sunt în rolul de adult, eu sunt modelul tău, am greșit față de tine, pot să explic și motivul. Cred că toți adulții din ziua de astăzi, fiecare părinte are o groază de responsabilități în viața lui de zi cu zi și atunci poate resursele emoționale nu mai sunt acolo la finalul zilei. Când mă regăsesc cu copilul după un program de grădiniță, după școală, Și asta înseamnă vulnerabilizare. Să vin să spun, am procedat așa, nu consider că a fost corect față de tine, dar uite, în spatele comportamentului meu, care este firesc și normal, e posibil ca și tu să reacționezi la un moment dat în felul acesta, stau următoarele cauze. Chiar dacă copilul are 2-3 ani, sigur, copilul nu înțelege exact ce înseamnă 10 ședințe pe zi cu subiecte foarte grele pentru mentalul părintelui. Dar vulnerabilizarea înseamnă să merg să-i spun ce am simțit cu adevărat, poate chiar să-i spun ce-mi doresc a părinte să fac mai bine data viitoare, când el va reacționa așa. Dar întorcându-mă la iubirea necondiționată înseamnă să-i spun că eu sunt aici, indiferent de ceea ce se întâmplă. Asta nu înseamnă că pierd din vedere autenticitatea relației cu copilul. Și aici bănuiesc că ești familiarizat cu conceptul de conectare cu copilul. Avem quality time împreună. Noua generație percepe destul de mult acest quality time să dau un spațiu temporal copilului. Adică astăzi două ore merg cu copilul la înghețată. Și uite ce părinte grozav sunt eu, că e vară, îmi scot copilul la o înghețată, copilului meu îi place înghețata de căpșuni, ce bucurie îi fac. De fapt, în timpul ăla de două ore când tu mergi la înghețată, contează mai mult resursa pe care tu o pui la dispoziție în relația de comunicare și de conectare cu copilul tău. Nu contează atât de mult de unde cumperi înghețata, nu contează atât de mult, nu știu, cartierul prin care te plimbi, ci contează efectiv ce aduci tu pe masă în relația cu copilul tău. Și ce aș recomanda ar fi, dacă simt că nu o am, să nu pun presiune pe mine ca părinte să bifez acel quality time. Un quality time poate să însemne, sunt obosit după ziua de astăzi, aș vrea să ne întindem amândoi pe canapea.

Fără telefoane.

Fără telefoane. Nu am foarte multă energie să mă joc astăzi, nu am foarte multă energie să ies în parc, să alerg, dar putem să stăm uite aici, întinși pe canapea, să ne uităm pe o carte, poate să-mi povestești tu despre cum a fost astăzi la grădiniță, la școală, cu prietenii tăi și pot să spun și eu lucruri din ziua mea și din structura zilei mele. Punem prea multă presiune pe noi ca părinți să facem lucrurile ca la carte și nu este despre bifă. Ce este despre cum ajung eu în controlul emoțiilor mele și cum învăț eu de fapt să îmi împart timpul și să fiu sincer cu mine și dacă astăzi nu mai pot, e firesc și uman să nu mai pot.

Eu am o listă de lucruri pe care le bifez. Adică în mod real, ziua mea este pe o agendă, pe o foaie de hârtie, unde am bife de pus. Și de multe ori mi se întâmplă să bifez inclusiv timpul copiii și de multe ori timpul, acesta de exemplu cu cea mare, cu Anastasia, Știu că trebuie să merg două ore cu ea sau că vreau să merg două ore cu ea la înghețatea de care povesteai, dar am atât de multă treabă și stau la telefon 80% din timp pe care îl petrec și îmi dau seama că e null, timpul ăla este null. Este efectiv null. De fapt poate sa fie orice faci cu ea, dar sa fie fara telefon si e o chestie pe care am auzit, sunt doua chestii de fapt pe care vreau sa le zic, pe care le-am vazut pe Instagram, niste meme-uri care m-au influenat si m-au influenat modul in care ma comport cu copiii. Un meme era ca, uite, ca sa ai o relatie autentica cu copilul tau, efectiv nu trebuie sa faci nimic, doar sa il asculti. Adică efectiv să-l asculți. Și mi-am dat seama, am mai spus chestia asta și mi-am dat seama că dacă eu o las pe Anastasia, o ascult, începe cu niște lucruri de-astea cotidiene, după aceea continuă cu niște curiozități abstracte, după care ajunge la ce o doare. Dar trebuie să o lași acolo o oră să vorbească, nu trebuie să faci absolut nimic. Trebuie doar să o asculti. Și o altă chestie care mă impresiona, zilele astea am văzut-o, era tot așa o memă care zicea, și eram fix în vacanță, și eram în culme, eram în vacanță pe telefon și l-am aruncat după mimo asta, l-am aruncat și zicea așa, scade din 18 vârstea copilului tău, atâtea vacanțe ți-au mai rămas împreună cu copilul tău.

Da. Ce mi-aș dori este aceste mimuri să nu pun o altă presiune pe toate celelalte presiuni. Apropo și de vacanța de vară, există, tot în zona de societate parentală, există o romanticizare a rolului de părinte în ziua de astăzi. Adică, las totul în spate, numai, știi, mama venea acasă la ora 3 când eram eu mică. Și aia era eu ora 3 și începea cumva job-ul de acasă, mai mult de casnică decât de mamă. Mă apuc spăl hainele și bineînțeles gătesc. Nu aveam noi în copilăria noastră, nu știu, stilul acesta de viață, ieși mamă la un restaurant. Nu, era despre îți pregătesc cina acasă în bucătărie. Și uite așa, pentru că nu exista de fapt timp și resursă foarte multă acordată, Ajungeam să împetrec foarte mult timp în camera mea, jucându-mă, pentru că nu exista tehnologia care să vină să îmi dea și mie doza de dopamină, să zic așa. Și uite că ei nu puneau presiune pe ei și totuși dacă ne uităm înapoi, cred că marea majoritate dintre noi spunem că am fost copii iubiți și îngrijiți și susținuți cu resursele din perioada aceea. Dar nu ni s-a întâmplat nimic rău, nici că începeam un joc de rol în camera noastră sau întindeam, cum întindeam și eu, toate păpușile și toate pluşurile pe jos sau că ieșeam în spatele blocului cu gașca de copii, eu având 4 ani și cel mai mare având 16-17 ani și uite așa în gașcă ne petreceam toate după mesele împreună. Deci asta legat de depresiune și romanticizarea, totul trebuie să arate ca pe Instagram în viața de familie. Când de fapt știm cu toții.

Adică no pressure și aici.

No pressure. Foarte importantă treaba asta cu no pressure pentru că de fapt asta creează fracturi în relația copilului cu părintele. Părinte, copilul nu mai simte autentic. Copilul trebuie să mă simtă pe mine în control, indiferent de direcția pe care o au. Bineînțeles nu vorbim de extreme aici sau comportamente nepotrivite la adresa copilului, dar autenticitatea este cea mai importantă și să mă simtă pe mine în control, să mă simtă hotărât. Adică, ok, vreau să-mi petrec toată vara cu copilul. Fac asumat asta în momentul în care eu îmi petrec toată vara cu copilul, sub stres, că am lăsat alte responsabilități de ale mele în spate sau că mi-am lăsat rolul de poate soț-soție, mi-am lăsat rolul de iubit-iubită, de partener de viață, mi-am lăsat rolul de prietenă-prieten, nu știu, nu mai ies cu băieții la o bere, fetele, nu mai ies la o cină într-un loc frumos pentru că mi-am stabilit treaba asta că eu mă dedic copilului toată vara. Cu cât îndeplinim noi mai multe roluri și cu cât înțelegem noi mai bine despre noi, de ce avem nevoie ca să-mi creez cantitatea de resursă necesară să dau mai departe copilului meu, cu atâta relația merge mai bine și autentic.

Adică un copil cu alte cuvinte, pardon, un părinte care are foarte multe lucruri de făcut și îl lasă pe copil să crească lângă el, fără să fie stresat că are o chestie în plus de bifat, e o variantă de fapt mai bună decât un părinte foarte stresat care mai înghesuie o responsabilitate pe lista lui ca să meargă la acea înghețată și să-și facă treaba.

Foarte recomandat este să îi lăsăm puțin să se plictisească. Am auzit la un moment dat un părinte, cred că a fost prima oară în viața mea când am auzit cu atâta hotărâre spus, copiii trebuie întreținuți. Nu, copiii nu trebuie întreținuți. Putem să ajungem acasă și să spunem, vă fac cina, veniți și mă ajutați. Acolo se poate întâmpla în bucătărie un moment de conectare fantastică și pe lângă momentul ăla de conectare putem să mai vorbim un pic despre ce e sănătos să mâncăm, despre ce limite să ne punem, până la ce oră să facem puțin de educație și în zona asta. Dar să se întâmple natural, adică să nu mai fie treaba asta cu bifă, să trăim normal acasă, să ies cu copilul meu să întind hainele pe terasă, să pun piept de pui la prăjit seara în bucătărie. Este viață normală și în funcție de ce vor vedea ei, mai ales 0-7 ani, dar și pe mai departe, până pleacă din cuibul nostru, să zic așa, mimetismul acela care se întâmplă mai ales la 0-7 ani, așează comportamente pentru tot parcursul vieții. Adică să ne imaginăm că, așa, o analogie, construiesc o casă și fundația pe care o pun și nu doar fundația, aș spune și primele 2-3 straturi de cărămidă pe care o folosesc, asta se întâmplă la 0-7 ani. Asta așez eu comportamental, caracterial, valori, asta așez acolo.

Asta înseamnă 5-7 ani de casă.

Asta înseamnă cei șapte ani de acasă.

De unde șapte? Adică de ce nu șase ani de acasă și nu opti în legătura cu începerea școlii?

Păi avem copilăria-timpurie, avem o altă zonă de dezvoltare a creierului. Deja când intru la școală, eu trebuie să fiu echipat cu tot felul de unelte. Trebuie să înțeleg ce înseamnă un set de reguli, trebuie să înțeleg că am o autoritate în fața la care mă raportez. E important deja să fiu pregătiți din punct de vedere socio-emoțional, să creez relații cu colegii pe care îi am, să înțeleg o structură a unei zile. Asta înseamnă pregătirea pentru intrarea la școală. De aceea și în educația timpurie se vorbește tot mai mult și probabil toată lumea a observat trendul. concentrarea aceasta pe partea socio-emoțională. Pentru că deja studiile din ultimii ani ne tot spun asta și ne tot sublinează acest aspect, faptul că dezvoltarea cognitivă și dezvoltarea socio-emoțională, ele nu pot fi separate, ele sunt interdependente. Ce înseamnă interdependența dintre ele?

Ce înseamnă socio-emoțional și cognitiv? De ce țin cele două dezvoltări?

Socio-emoțional înseamnă, ceea ce am atins și noi mai devreme ca subiect, înseamnă ca copilul să primească iubirea necondiționată din partea părintelui. La nivel de relație cu educatorul să simtă că există un atașament securizant acolo, bineînțeles și cu părintele și cu educatorul. Atașamentul ăsta securizant înseamnă că eu ca Să simt că acolo cineva mă primește cu brațele deschise în momentul în care am provocări, pentru că 0-7 ani înseamnă foarte, foarte multe provocări din punct de vedere socio-emoțional, în sensul în care mai întâi trebuie să învăț ce înseamnă o emoție, ce înseamnă când mă simt trist, când mă simt furios. Și ulterior aș spune că începând de pe la 4 ani, în perioada 4-6 ani, educatorul dar și părintele să se concentreze foarte mult pe gestionarea emoțiilor. Deci cam până la 4 ani este important să îl ajutăm pe copil să le înțeleagă. Cum îl ajutăm pe copil să înțeleagă emoțiile? Copilul are nevoie de concret 0-4 ani. Dacă îi arăt un cartonaș cu o față tristă, bineînțeles în mod repetat, el va înțelege că aceea este o față tristă, îi pun o oglindă în față apoi și îl pun să mimeze ce înseamnă fața tristă, se vede și pe el, e mai conștient de cum arăt eu când sunt trist. Bineînțeles că... Nu se așează în conștient foarte mult sau nu vei vedea un copil la 0-4 ani discutând foarte liber despre emoții, dar poți să îl susțini întrebându-l tot timpul. Cum te simți? Care crezi că este emoția pe care o simți acum? Și după aceea la 4 ani să începi să lucrezi cu el pe bun. Am înțeles. Ai identificat-o. Ești trist, ești furios.

Îl ajută real să lucrezi în felul ăsta cu copilul? În sensul în care, din nou, ascultându-te, fac comparația cu ce am făcut noi la grădiniță. Și noi la grădiniță n-am făcut așa ceva. Doar că, fiind introduși în grădiniță cu copii diversi, unii mai furioși, unii mai blândi, Cumva am prins lucrurile astea din mers, nu? Această dezvoltare socială e emoțională.

Da, dar nu cred că o verbalizăm atât de mult. Cred că în ceea ce privește generația noastră cel puțin, cred că cu toții foarte târziu am început de fapt să verbalizăm și să spunem exact.

Și atunci e benefic să poți să granulezi aceste emoții, să le descrii, nu?

Exact. Și uite treaba asta cu oglinda, când îl pui pe copil să mimeze, prin expresii faciale, o emoție. Asta e foarte important pentru că el se vede pe el începând cu vârsta de 2 ani. La nivelul creierului se așează mult mai mult conceptul de individualitate. Eu pot să fac lucruri, eu sunt cineva, eu sunt un individ. Adică am putere, deja văd efectele puterii mele. Îi spun mamei, nu mi-au căciula în cap și se vede că mama are o reacție. Adică, știi, nu mai înțeleg că ceea ce fac eu, ce spun eu, are efect în lumea care mă înconjoară. Și să ne întoarcem puțin la ce înseamnă dezvoltarea asta socio-emoțională, mai ales în educația timpurie, treaba asta cu Cât de în centru este relația adult-copil? Pentru că s-a descoperit ideea asta de mimetism, de interacțiunea copilului cu persoanele de atașament, cu un mediu înconjurător și atunci relația adult-copil și stabilitatea ei este foarte importantă. Copilul are nevoie de siguranță și predictibilitate și atunci când eu, cum ziceam și mai devreme, îl simt pe adultul de lângă mine în control, simt că știe ce îmi cere mie, știe să reacționeze, eu mă simt în siguranță și atunci a dezvoltarea asta socio-emoțională deja pentru mine are alt început, alt start față de ce am trăit noi în grădiniță și cu familia. Și la grădiniță probabil deja a observat întreaga societate parentală, să zic așa, că există un accent puternic pe cursurile de dezvoltare personală.

Dezvoltare personală. Și de la ce cursuri se începe?

Putem să începem undeva de la 2 ani jumate, cum spuneam, să prezentăm prin imagini, să practic îi familiarizăm pe copii cu emoțiile primare și cele secundare. Și cam asta facem până la 4 ani. Îi ajutăm să verbalizeze, cât mai mult să se recunoască în situații emoționale diferite și, cum spuneam, 4-6 ani începem să lucrăm, să le dezvoltăm în eltele necesare, pentru că Emoțiile pe care le trăiesc ei, fiind atât de intense, au un rol important și în felul în care stabilesc ei relațiile, atât cu oamenii mari din jurul lor, cât și cu colegilor. Și este o piatră de temelie, felul în care învăț să-mi construiesc relațiile de la o vârstă fragedă. Nu vorbim înainte de patru ani copii, înainte de patru ani nu știu să fie prieteni, în general sunt influențați de familie. Sunt două familii, se înțeleg foarte bine, copiii noștri, ce buni prieteni sunt. Dar nu, ei dacă sunt pe la doi ani și jumătate, ei nu sunt conștienți de conceptul acela de relație, de prietenie. Dar până ajung să mi-o doresc, să o asimilez, să cooperez, să comunic, deja suntem pe la vârsta de patru ani și atunci este important pentru relațiile pe care mi le construiesc și autocontrolul pe care...

Au preferințe, nu? Că eu, de exemplu, pe Navan e de pe la 2 ani, are un băiețel de care s-a atașat ce mai mult, de exemplu, la locul de joacă în parcul de lângă noi și fix de el zice. Adică de el zice. Și la, de exemplu, la grădiniță, acum s-a atașat de un băiat și înainte zicea, de exemplu, îl întrebam O întrebam, cine e în inima ta? Și îmi zicea, tati. Și acum deodată, la cine e în inima ta? Zice, Eddie. Parcă îmi întoarce cuțitul în rană. Adică sunt uitat așa, ochii, și zice, Eddie.

Stelul în care își percep copiii, colegii, prietenii din parc, ține foarte mult și de structura lor. Îmi doresc să fiu mai aventurier, să mă cațăr, să trăiesc experiențe chiar dacă nu se întâmplă conștient treaba asta. Mă duc către copilul pe care îl văd un pic mai agitat, un pic mai dornic să experimenteze tot felul de lucruri. Deci structura creierului pe care o am și felul în care se comportă părinții mei cu mine acasă se reflectă și în relațiile pe care le stabilesc ulterior. Dacă acasă părinții mei îmi crează un mediu foarte liniștit, să spunem. Nu ascultăm niciodată muzică tare. inclusiv mișcările corpului părintelui sunt molcome, să zic așa, mă voi duce către o structură de copil liniștit. Pentru că aia îmi este familiar mie. Deci structura aia mie este familiară. În schimb, dacă am niște părinți extrovertiți, exuberanți, dansăm în fiecare zi acasă, alergăm prin casă, atunci mă voi duce către ceea ce îmi stimulează mie funcțiile creierilor, în așa fel încât eu din nou să ajung la acea familiaritate de acasă, pentru că asta mă face să mă simt cel mai în siguranță.

Deci are preferințe cumva ghidate de ce are acasă?

De dinamica mediului, da.

Și nu neapărat prietenii, prieteniile se formează.

De pe Prietenile acasă. se formează de pe la patru ani, atunci încep să dezvolt atașamente față de semenimei mici, să zic așa că atașament am deja față de oamenii mari, de familie, de educatori. Dar abia de pe la patru ani încep să-mi stabilesc preferințele în crearea prietenilor.

Revenim la cei șapte ani de casă. Cât de mult contează în această ecuație familia, frații, prietenii din jurul blocului și grădinița? Adică cât de mult contribuie fiecare la...

Avem practic trei componente. Avem familia, avem grădinița și avem, hai să-i spun, o micro comunitate. Am auzit cu toții treaba asta că e nevoie de un sat pentru creșterea unui copil. Oamenii aia din sat, așa cum ai spus și tu, pot fi, nu știu, frații, vecinii de la bloc, deși frații de obicei se încadrează la familie, dar ei n-au un impact atât de mare în educație, acolo merge din nou foarte mult pe mimetism. Mai ales dacă am un frate mai mare, e clar că o să-mi doresc să... E foarte important să existe o legătură strânsă și să existe un efort comun între grupul social pe care îl au părinții în jurul lor și care își petrec timpul cu copilul și au un impact în viața de zi cu zi, grădinița și bineînțeles familia. Dar cel mai important efort comun aș sublinea că este relația grădiniței cu părintele. La grădiniță nu poți să intervii foarte mult sau să ai un impact major în dezvoltarea armonioasă a copilului dacă nu ai o relație bună cu părintele. Bineînțeles că la grădiniță copiii vin și spun vrute și nevrute de acasă și afli multe despre mediul de acasă, dar nu te poți baza pe informațiile copilului care, bineînțeles, poate să manipuleze realitatea din jurul lui și să-ți de altfel de informații în funcție de interesele pe care le are, că vrea să creeze o reacție. Și atunci este important când noi ca educatori în grădiniță avem provocări, să zic așa, comportamentul copilului devine agresiv sau îl vedem mai mult într-o zonă de izolare pe copil, nu-și dorește atât de mult contactul cu grupul sau cu educatorii. Este foarte important să mergem către părinte și să punem întrebările necesare, să avem niște răspunsuri și să creăm niște direcții de lucru. Deci ne luăm de mână grădinița cu familia să facem lucrurile bine pentru copil. Aș spune că totul vine din familie, familia modelează caracterul, așează valorile, etica, principiile de viață ale copilului și este foarte important că atunci când aleg un mediu educațional pentru copilul meu să înțeleg mai exact care sunt principiile și valorile promovate acolo. Cu cât sunt mai aliniate principiile din mediul educațional cu cele pe care le avem acasă, cu atât e mai ușor atât pentru copil cât și pentru familie și pentru grădiniță. Deci e nevoie să existe o similaritate. Nu pot eu acasă să-i ofer copilului libertate necondiționată și să-l introduc într-un sistem extrem de structurat și de rigid. În momentul în care fac asta, discrepanța dintre cele două medii îl va confuza pe copil. Și practic el nu mai are repere, nu mai am stâlpul de care să mă țin. Și atunci inclusiv formarea caracterului meu, a personalității mele, nu mai are o structură solidă. Și de aici putem să continuăm și să spunem că în momentul în care nu am o structură solidă, 0-7 ani, adică sunt confuz, nu înțeleg exact care este sensul, care este drumul pe care m-au pus adulții din viața mea, în momentul ăla putem să ne așteptăm la preadolescență, adolescență, să începem să observăm o fragilitate emoțională. Și când spun asta, mă refer la apariția acestor tulburări de tip anxios, depresiv și așa mai departe.

Asta poate fi dat doar de faptul că acasă ai un mediu foarte permisiv, grădinița e foarte strictă și copilul e borbeslat și nu știe în ce realitate trăiește.

Exact.

E ceva ce putem să facem în sensul ăsta? Pentru că, într-adevăr, vorbim și despre posibilitatea anumitor părinți de a alege o grădiniță privată și a duce copilul la o grădiniță sau altă grădiniță. Dar sunt foarte multe familii care sunt arundate la grădinița de lângă bloc și acolo duc copilul. E ceva ce un astfel de părinte ar putea să facă de la început? Adică știi că copilul urmează la trei ani să-l duci la grădiniță. E ceva ce poți să faci pentru a-l pregăti pe acel copil să înfrunte grădinița sau să-i acomodeze ușor la grădinița care e arundată și acolo merge?

Eu, deși în România sistemul de stat este văzut de multe ori ca ceva nepotrivit sau mai puțin potrivit, să-i spun așa, pentru noua generație. Eu i-aș încuraja pe toți părinții să meargă și către grădinițele de stat, să zic așa, fără îngrijorări prea mari. Felul în care mă poziționez în discuția cu educatorul, cu directorul grădiniței, mă ajută și pe mine să înțeleg în ce fel de mediu îmi duc copilul. După ce am cunoscut mediul respectiv, tot eu fiind în control, am luat niște informații, înțeleg ce urmează să se întâmple cu copilul meu, în ce mediu va intra, merg acasă și chiar dacă copilul meu are doi ani și jumătate, atunci încep să-i arăt poze. Uite, ăsta este mediul în care vei merge. Așa cum noi avem acasă regula că ne spălăm pe dințișori în fiecare seară, uite, acolo regulile sunt așa, așa, așa, așa. Deci, din nou, felul în care transmit informația copilului meu și foarte important să nu vin cu o încărcătură emoțională și cu o frustrare foarte mare, aoleu, trebuie să-mi duc copilul acolo și mie de fapt nu-mi place, dar ce să fac? Adică trebuie și eu să flexibilizez, nu știu, parte din principiile, poate valorile mele, nu într-o extremă și să-l ajut pe copil să înțeleagă că Deși poate nu sunt complet aliniate, eu am încredere în mediul pe care el îl va accesa în scurt timp. Deci încrederea pe care o am eu în locul respectiv îl ajută și pe copilul să meargă cu mai mare deschidere.

Ok, și putem practic face o acomodare înainte de a merge la grădiniță, cu discuție, cu poze, cu pregătirea copilului?

Cu discuție, cu poze. Din nou, pozele sunt foarte importante pentru că ei se raportează la concret. Nu pot să merg pe abstract, să-i spun, uite mama, ideologia care se implementează în grădinița respectivă este nu mai bine. Arăt sala de grădiniță și îi spun, uite, astea sunt paturile. La aceste mese tu vei desena, pentru că știu că merg în sistemul de stat la grădiniță, știu că fișa este Dumnezeu. Dimineață fișa decolorat și atunci îi spun copilului, dimineață îi povestesc puțin despre structură. E vorba despre predictibilitate, ceea ce din nou copilul lui îi dă o siguranță emoțională și îl va ajuta cu siguranță în procesul lui de adaptare. Dar concret, simplu, nu merg cu foarte multă informație, nu mă duc către abstract, dar îl ajută prezentându-i spațiu și arătându-i că eu emoțional mă simt în primul rând eu în siguranță că te las. Acolo, pe mâna acelor oameni, în acel spațiu. Dacă eu las emoțiile, anxietatea de separare a mea, a adultului să se manifeste foarte tare, creierul copilului își va pune întrebarea, dar de ce mă duci acolo? Uite, nici ei nu-i place, nici lui nu-i place.

Contează oare cine duce primul copilul la grădiniță? Adică ar trebui să-l ducă cel mai puțin anxios?

Cel mai puțin anxios, cel care se simte cel mai încrezător și în control în relația cu copilul. Și când spun în relația cu copilul, mai ales pentru momentul ăsta, e foarte important pentru copil. Mă desprinde acasă, poate până atunci mi-am petrecut timpul cu bunicii, cu o bonă, cu mama a fost poate mai mult lângă mine. Și acum dintr-o dată mă aruncați în viață. Deci foarte important părintele să fie încrezător și când merg cu copilul la grădiniță în procesul de acomodare, foarte important să-i arăt că și eu mă simt bine acolo. Adică am încredere în oamenii ăștia cu care o să te las și lucrurile merg mult mai bine pentru copil.

Din experiența ta, cum se face, să zic, cea mai corectă acomodare când duci copiilor pentru prima dată la grădiniță? Și care sunt provocările, să zic, cel mai des întâlnite? Adică toți copiii plâng, într-adevăr plâng cinci zile și după aia îl place să meargă? Există diferențe între reacția copiilor?

În primul rând, e foarte important pentru adult să înțeleagă că procesul de acomodare nu înseamnă că se încheie când copilul nu mai plânge la grădiniță. Un proces de acomodare ține între 6 și 12 luni.

Serios?

Da. Acomodarea nu înseamnă să nu mai plâng la grădiniță și să merg bucuros.

Eu așa am crezut. Am crezut că atunci când te-ai dus bucuros, gata, te-ai acomodat.

Nu. De fapt, acomodarea înseamnă eu în rolul de copil să integrez noul mediu social la care sunt expus. Să înțeleg că există reguli, să înțeleg că există un program fix, să înțeleg că jucăria e nevoie să o împart cu alți copii, să înțeleg că împart un adult cu mai mulți copii. Adultul acela nu e acolo doar pentru mine. Să ajung în toate etapele, din punctul meu de vedere, o acomodare sănătoasă nu include un program lung al copilului la grădiniță în prima lună, a doua lună. Înseamnă să las copilul dimineața la 8-9 și să iau copilul după masă la 5-6.

Asta e prea mult.

Asta e foarte mult din prima. Bineînțeles, discutăm și despre vârstă, dar în general noi discutăm despre acomodarea copilului la grădiniță între 2 și 3 ani. Cam acolo se întâmplă. Și atunci este foarte important să o facem gradual. E foarte important copilul să cunoască spațiul înainte, dacă grădinița dă posibilitate, este foarte important să aibă și o întâlnire în prezența părinților lui cu educatorul care se va ocupa de el. Și ceea ce recomand eu este această gradualitate în sensul în care vine copilul cu părintele, însoțit de părinte, își petrece timpul în mediul acela cu educatorul, pe care îl va avea la grupă, pentru un transfer de atașament și aș recomanda cel puțin o săptămână pentru asta. Sunt cu mama sau cu tata de mână, vine un adult care îmi oferă disponibilitate emoțională, e acolo pentru mine și atunci eu încep să fac ușor un transfer de atașament, adică să mă desprind ușor de persoana mea de siguranță, mama, tata și să trec la educator. Copilul observă în același timp și grupul de copii. Putem avea copii care sunt extrem de atrași de grup, simt că acolo e joacă, se întâmplă ceva, sunt foarte curios și îmi doresc să accesez grupul respectiv. Sau copilul poate să rămână mai mult lângă adult pentru că așa e tipul lui de atașament și se simte mai în siguranță acolo. Și după ce terminăm cu prezența părintelui în grădiniță după o săptămână-două, testăm ca familie împreună cu grădinița care este timpul pe care copilul poate să-l petreacă acolo fără să treacă printr-un stres emoțional foarte intens. E foarte important la grădiniță să înțelegem că dacă un educator sau un adult nu reușește să calmeze copilul după 10-20 de minute, Mai chemăm un pic părintele să mai vină ca suport. Dacă eu îl las să plângă de dimineață până după masă, este clar că începutul în mediul acesta social al copilului este unul care îl va impacta inevitabil și în sensul în care va duce mult stres emoțional cu el acasă și când va ajunge în mediul lui de siguranță putem să ne așteptăm să înceapă să își pedepsească părinții, să îi lovească, să aibă comportamente până la urmă de respingere a momentului din viața lui de integrare în mediul social.

E ceva ce părintele poate să facă înainte ca să evite acel plâns de mai mult de 10-15 minute? Sau e doar specific fiecărui copil?

E specific. Plânsul nu-l poți controla, să zic așa. Și din experiența mea, în 15 ani, copiii care nu au plâns deloc la 2 ani, 2 ani jumate înainte să Adică în momentul în care au venit la grădiniță, acolo avem o situație care trebuie urmărită vis-a-vis de atașamentul pe care îl are față de familia lui. Adică să așteptăm de la un copil să vină și să țope într-un picior prin grădiniță din prima nu este normal.

Dar e ceva ce spune un copil care plânge prea mult când ar aduci la treizeci?

Da, că are un atașament anxios față de părintele lui. Adică trece prin anxietate de separare și e o provocare foarte mare pentru el.

Și e cauzată ea de ceva? Adică putem să evităm acest...

Cred că depinde de dinamica fiecărei familii. Dacă... Uite, aici în București, când e mai ușor să ne raportăm la orașul acesta mare, există foarte multe familii care aduc pe lume un copil și care nu au niciun fel de suport din partea familiei sau poate nu au nici posibilități financiare să-și aducă un suport plătit sub formă a unei bone. Poate nu au nici prieteni foarte mulți care să-i ajute în anumite momente și atunci Mă aflu în această situație în care copilul își petrece timpul 24 din 24 cu noi. Acum atașamentul anxios mai vine și de la mesajele subliminale pe care ei le transmit ca părinte copilului, în sensul în care îmi este teamă în permanență pentru siguranța ta. Nu am încredere că poți să faci anumite lucruri. Eu sunt aici să te ajut. Eu sunt aici să vin ca suport. Deci când este vorba de un atașament anxios, atunci reacția copilului în acomodare este destul de intensă. Dar cu suportul consilierului din grădiniță se poate lucra în așa fel încât să diminuăm, să zic așa, și să mai lucrăm puțin la atașamentul ăsta anxios.

Cum putem să... Evităm acele situații în care copilul pare că s-a acomodat, l-a dus la grădiniță, e bucuros să-l întrebi, vrei la grădiniță? Da. Și când ajungi la vestial și-l schimbi, începe unul să-ți zică mama și se uită și începe tot să-ți zică un acord. Deci începe efectiv o sinfonie de mama, care mama, care tată, nu știu cum să fugi de acolo. Este molipsitor acest plâns, nu?

Da, este molipsitor și dincolo de asta, mai ales dimineața, când poate nu m-am trezit de mult timp, am nevoie de un moment, să zic așa cum noi adulți avem un moment de cafea sau un momentul nostru de dimineață. Copilului este mult mai confortabil întotdeauna acasă. Practic, ce-ți pune prin acel plâns, dincolo de faptul că este molipsitor, îți spune, nu mă lăsa aici, că aici trebuie să fac mai multe lucruri decât fac acasă.

Își aduce aminte, nu? Da, corect. Își aduce aminte că poate să plângă.

Adică confortul cel mai mare este acasă. În momentul în care mă duci la grădiniță sau la școală, eu acolo depun efort. Eu depun efort să mă controlez, să împart jucăria, depun efort poate aș sta în ziua aia în brațele unui adult toată ziua, dar știu că educatorul n-are cum să mă țină toată ziua în brațe. Și atunci poate nu am toate resursele necesare în ziua aceea să fiu, nu știu, provocat în permanență, cognitiv, emoțional, fizic. Educatorul ăia mă pun să fac lucru, să stau la rând, să mi-aștept rândul. Și de aici, sau se poate întâmpla, cred că ai menționat mai devreme, se poate întâmpla copilul să vină cu bucurie la grădiniță și undeva la o lună, două, dintr-o dată se târzește cu reacția, nu mai vreau să merg la grădiniță. Și bineînțeles că tu ca părinte începi să proiectezi, să te gândești. Ce ți s-a întâmplat mama acolo la grădiniță? Nu mai vrei să mergi?" Și atunci încep să investiguez. Când de fapt trebuie să te raportezi din nou natural la fenomen, el a intrat într-un mediu care l-a stimulat, i-a plăcut, dar acum rutina în care a intrat și când a văzut că nu se mai termina acest mers la grădiniță, adică mă duci 5 zile pe săptămână constant, începe să-mi fie greu. Încep să am tot mai multe provocări. Apropo.

De asta cum inviti riscul de a suprasolicita un copil si vorbim aici putem sa vorbim si de copii mici si poate si un pic trecuti de 7 ani pentru ca Există în jurul nostru copii care sunt duși peste tot, la toate cursurile de karate, de robotică, de pian și așa mai departe. Există până și un meme în care unul povestește că copilul meu la patru-minața se trezește, ascultă două podcasturi, face karate, face nu știu ce, face n-o, de la cinci la șase face karate, de la șase la șapte face n-o, de la șapte la opt face jujitsu. Și la nouă mă întreabă, tata, nu cumva fac prea puține lucruri? Cum facem să nu-i suprasolicităm? Putem.

Să vorbim de mai multe tipuri de suprasolicitare. Și aș vrea să menționez ceva înainte să intrăm mai profund în subiect. În primul rând, sunt o generație suprasolicitată. Dacă noi ieșim cu copiii noștri pe stradă, multe mașini, clacsoane, lumini, reclame. Adică simțurile oricum sunt supra-stimulate. Uite, hai să începem așa treptat, că ai menționat cursurile. Primul lucru pe care îl resimte copilul la această aglomerare de cursuri peste cursuri peste cursuri, primul lucru pe care îl simte este că el așa în forma lui naturală nu este suficient. Are nevoie de reparații, are nevoie de investiții. Trebuie să contribui ca el să ajungă la o formă în care să fie acceptat de familia lui. Ca în orice domeniu din viața noastră, echilibru este recomandat. Nu este recomandat nici să ne petrecem 0-7 ani, doar ne jucăm. Deci nu mergem în extrema aia. Dar echilibram. Mă informez puțin ca părinte vis-a-vis de vârsta lui de dezvoltare, ce poate să facă, discut cu grădinița și mediul lui educațional să înțeleg dacă există înclinații. Grădinița te poate ajuta foarte mult. În ziua de astăzi copiii sunt ceva mai agitați decât generațiile trecute și cea mai bună autoreglare se face prin sport. Asta nu înseamnă că duc la cinci sporturi. Aș merge în primul rând și aș recomanda tuturor părinților, aș merge către sporturile care le asigură lor supraviețuirea și notul este foarte important. Cred că suntem printre ultimele țări din Europa care nu are, România nu are introdus în curiculă cursul de not, în rest, în majoritatea țărilor europene, de la 3-4 ani el este introdus în curiculă, adică este obligatoriu. Ok. Deci mă consult cu grădinița, înțeleg ce fel de structură este copilul meu, de ce ar avea nevoie și încep să introduc treptat. Dar găsesc un echilibru, las două zile de joacă la 3-4 ani, A 3-4 ani aș recomanda o activitate pe săptămână. Cam atât. Și dacă e vorba de opționale, știi că în grădinițe vin grădinițele cu listele alea interminabile de opționale și mai sunt părinți, eu vreau să le înscriu la toate 16. Păi nu facem asta, nu îl înscriem la toate cele 16 opționale, că copilul de fapt nu o să mai înțeleagă ce se întâmplă în viața lui. Și atunci moderația, când vine vorba de activități extracuriculare, este foarte importantă. și recomand, cum spun, pentru noua generație preșcolară, sporturile sunt foarte, foarte importante. În convențiunea aici, dacă îmi duc copilul la un sport și după două luni din nou îmi spune că nu mai vrea să-l facă, este important ca înainte să înceapă sportul respectiv să stabilesc cu el o perioadă. Mergem trei luni de zile. Uite, trei luni de zile, chiar dacă după o lună ție nu-ți mai place, aș vrea să ne ținem de programul ăsta, da? Nu renunțăm imediat cu copilul la... Dar sportul este necesar și, bineînțeles, dacă simt că încape și o limbă străină și mi-o doresc eu foarte tare, deși aș vrea să înțeleagă și părinții că o limbă străină se învață atunci când o vorbesc în marea majoritate a timpului de peste zi. Nu pentru că face o oră de engleză undeva, o oră de germană undeva. Așa că putem să lăsăm limbile străine și pentru ciclul școlar. Adică.

Nu te ajută neapărat până la șapte ani să faci Germania nouă oră pe săptămână? Nu.

Deprins din zona de fonetică, să zic așa, deprins din niște lucruri de acolo, dar la nivel de conversație nu se va întâmpla. Și cred că aici, apropo de așteptări, că ai zis tu la începutul emisiunii de așteptări, părinții se așteaptă la asta. Îl duc la engleză de două ori pe săptămână. într-un an mie să vorbească în limba engleză. Nu, nu se va întâmpla asta, pentru că nu este încă el echipat cu tot ce are nevoie. Deci suprastimularea asta cu activitățile, moderată, pentru că creează statul de sunt insuficient la copil. Avem, bineînțeles, subiectul zilelor noastre, stimularea prin tehnologie, Înainte de 2 ani, 0 timp pe tehnologie, dar din nou nu mă limitez atât de tare, dacă îi mai scapă ochii când trimit eu un mail, nu e o problemă, indicați să nu existe stimulare externă prin intermediul tehnologiei. Între 2 și 6-7 ani, controlat, Aș zice numai mult de o oră pe zi, cam așa ne spun studiile și bineînțeles să fiu ca părinte în controlul conținutului pe care îl vizualizează copilul. Știm cu toții că algoritmul oricum îți dă același tip de conținut și îți dă tot mai mult și tot mai mult în zona aia acolo unde simte emoție. De aceea este important să intru cu un parental control pe device-urile pe care le pun la dispoziție copilului și în același timp poate chiar să controlez un pic algoritmul în sensul în care să-l duc într-o zonă educativă. Uite, fica mea a prins desenele cu planetele. Vai ce frumoase sunt planetele și după aceea i s-a dat numai planetă și numai sănătatea planetei și noi am zis Doamne ajută că Alceva ce puteam să zicem. Este important să înțelegem că se dezvoltă o zonă de autism virtual. Așa se numește el. În momentul în care copilul înlocuiește interacțiunea umană cu interacțiunea asta cu tehnologia, adică se intră în lumea virtuală, care bineînțeles că îi dă mult mai mult decât ceea ce îi dă realitatea sau ceea ce îi dă interacțiunea umană. Interacțiunea umană e mai plictisitoare. Acolo mă stimulează culorile, cât de repede se schimbă lucrurile și dopamina explodează în creierul meu. În momentul în care eu ca părinte mă retrag din interacțiunea cu copilul meu pentru că din nou am de rezolvat lucruri la muncă, am de făcut ceva în casă, și îl abandonez acolo pe o perioadă nelimitată de timp fără control asupra conținutului, el va ajunge să dezvolte această zonă de autism virtual în sensul în care asemenea trăsăturilor din spectru o să observi în timp, că nu se mai poate uita în ochi. Are tendință de izolare foarte mare, cam astea sunt primele semne. Nu mai privesc omul în ochi și am tendința asta să mă izolez pentru că acolo mă simt eu cel mai bine. Nu mi s-a dat. Nu-ți.

Dezvolți acele capacități sociale. Trebuie un efort să te uiți la cineva în ochi, să-i citești fața. Păi.

Se reduce comunicarea, nu mai simt nevoia atât de mult să comunic, pentru că eu ce îmi iau informație îmi iau din mediul online. Nu.

Trebuie să o ceri bine. Nu.

Mai trebuie să o ceri, nu mai trebuie să depun efort pentru ea, e mai ușor. Nu.

Te-Ai gândit la început. Că de fapt da, îți blochează, îți iau din timpul pe care altfel l-ai petrece căutând. Căutând în alții interacțiune, tu nu mai depui efort. Exact. E ca și cum în loc să mergi, să te antrenezi prin mergi, cineva te-ar deplasa în permanența. Da.

Da, da. Și creierul uman va alege confortul mereu. Cu.

Toate că, într-adevăr, să zic, desenele și telefonul și tehnologia sunt mai interesante decât realitatea asta între patru pereți. Totuși natura cred că ar putea să concureze la egal cu ce vedem pe ecrane și asta îmi place că se întâmplă în grădinițele tale care au activități outdoor și voi practic luați copiii de la grădiniță și duceți de două ori pe săptămână, fie într-un parc, fie în pădure. Vreau să zic că Navani, când am dus-o prima dată la tinera gădiniță, chiar a prins, cred că printre primele zile a fost zi de pădure și era zi ploioasă și s-a dus Daniela, soția mea, și m-a sunat și zice, doamne, deci au plecat toți, au sărit în băltoacă, un copil a luat ghiozdanul, a aruncat în băltoacă, înămol, în nu știu ce. Cum îi ajută de fapt această joacă în această natură nefiltrată aproape? Adică frunze, ploaie, ei sunt în pădure. Ai.

Sublineat foarte bine că poate fi un înlocuitor pentru simplul fapt că arată diferit de fiecare dată. Iarna arată uneori ca în filmele de groază și am avut situații în care... Părerea că suntem într-un scenariu de film ceață, copaci, fără buze. Se schimbă în permanență, îi stimulează prin toate elementele pe care natura și pădurea le pune la dispoziție. observă cauza, efectul ăsta. E foarte interesant pentru creierul copilului în dezvoltare. Observ că frunza, nu știu, copacul la care tot m-am dus să mă cațăr, adică fiecare săptămână, eu am vrut să mă cațăr acolo și frunzele alea erau verzi. Și acum își schimbă culoarea. Și atunci încep să analizez, încep să observ și încep să pun întrebări, că de fapt asta e treaba cea mai importantă. Încep să pun întrebări. Dar de ce nu mai e verde? Natura în momentul de față este catalogat ca cel mai amplu, cel mai bogat mediul educațional. Din mai multe motive, de sigur. Jocul imaginar care este temelia, să zic așa, în sensul în care orice element din pădure el poate să devină ceva în jocul imaginar. Țin minte, la un moment dat, tăiaseră un copac care era destul de bătrân și a rămas o bucată din trunc destul de înaltă, dar și cu o gaură în interior. Efectiv, pe tot parcursul anului educațional, nu s-au săturat să se joace aia, a devenit o navă spațială și se luau bețe și se făceau manete ale navei spațiale. Libertatea asta pe care o am în pădure, dar atenție, aș vrea să sublinez libertatea în natură și în pădure cu copiii. Nu-i așa? Îi ducem și noi acolo și alergați copiii, că nu se întâmplă nimic. Există pentru fiecare grupă de vârstă înainte să intrăm în pădure un set de reguli. La 2-3 ani sunt maxim 2-3 reguli, pentru că nu sunt ei pregătiți să asimileze mai mult și ajungem până pleacă la școală să avem 10-15 reguli. Ceea ce a fost important pentru mine mereu a fost ca ei să înțeleagă în mod natural, pentru că dacă avem o structură și o rutină, deci săptămânal, mergem acolo și facem asta. Pentru mine a fost foarte important ca ei să înțeleagă, apropo de cei șapte ani de acasă, că nu doar la restaurant ne comportăm frumos. Și nu strigăm și avem un set de reguli. Că și natura este un spațiu, chiar dacă nu este controlat de om, în care e nevoie să respectăm un set de reguli. Și am implementat cu ei și treaba asta, ajungem la pădure, ne luăm de mânuțe, ne numărăm cu toții câți intrăm, atâția să-și ieșim să ne uităm. Repetăm regulile, după care intrăm în acest joc imaginar în care un copil bate la ușa pădurii și ascultăm și pădurea ne răspunde, ne lasă să intrăm. Dacă am respectat toate regulile, sigur că ne primește cu brațele deschise, luăm un element natural de pe jos copilul și deschide cheia pădurii. Este important să înțeleagă că pătrund într-un spațiu în care respect tot ceea ce mă înconjoară, că de aici și așa de bine se pliază modelul ăsta de educație în natură pe tot ceea ce înseamnă dezvoltarea empatiei, În momentul în care ajungi acolo în pădure și creezi o căsuță pentru o familie de gărgărițe, păi tu ajungi să ai grijă de ele mai ceva ca de familia ta acasă. Și înțelegi că ele sunt împreună și că au nevoie de un adăpost și că au nevoie de hrană. Avem câteva sesiuni pe an de hrănitoare pentru păsări. și le agățăm prin pădure. De fapt, așa învață copilul în mod natural că grija pentru tot ceea ce mă înconjoară și este viu este extrem de importantă și pe viitor, în felul în care mă voi comporta în societate, în care mă voi raporta la relațiile mele. Respectul și empatia. Și bineînțeles, în pădure, ceea ce îi stimulează foarte mult pe ei, deși pare că vârsta preșcolară nu este neapărat orientată către, sunt toate aceste fenomene fizice, biologice care se întâmplă acolo și ei sunt foarte, foarte curioși, cum îți spuneam și la schimbarea anotimpurilor, vin și pun o grămadă de întrebări și se combină foarte bine pe tot ce înseamnă cognitiv, emoțional și fizic. Pentru că în educația timpurie din zilele noastre este important să înțelegem că avem nevoie de o abordare holistică. Ele nu mai funcționează separat. Ele sunt interdependente și dacă mergem cu toate trei în paralel, rezultatele pe o dezvoltare armonioasă sunt foarte bune. Ce.

Mi se pare foarte tare că abordarea asta holistică e de fapt... lucrurile devin de fapt atât de simple. Tot ce trebuie să faci este să te întorci la bază. Că nu este... adică... Ai zis ce dezvoltare holistică trebuie să faci și nu știu ce construcție, dar de fapt îi duci în pădure și sunt niște reguli imaginare. Adică îți trebuie doar imaginație și pădure și natură, pur și simplu. Și sunt curios că beneficiile fizice sunt de la sine înțeles, beneficii pentru imaginație sunt de la sine înțeles. Sunt curios să aud de la tine care sunt beneficiile emoționale. Dacă vezi o schimbare sau o îmbunătățire în comportamentul sau în latura asta emoțională, Natura autoreglează. Se.

Vorbește în conceptele de educație de natură ca de al treilea educator. Pentru că într-un scenariu ideal, un grup de copii este însoțit întotdeauna de doi adulți și natura devine acest al treilea educator. Libertatea pe care o am să mă mișc, să iau decizii, dar totuși într-un cadru creat de adult, în sensul în care am un set de reguli, le ajută foarte mult pe copil să dea afară emoțiile. Adică e deja cunoscut că un copil care își petrece foarte mult timp în natură, versus un copil care își petrece timpul în fața ecranului, este un copil mult mai calm și asta pentru că natura are funcții autoreglatoare emoțională. Inclusiv în momentul în care, uite că ai spus, înțeleg fizic dar aș vrea emoțional și eu spuneam de interdependența asta, în momentul în care iau decizia la pădure să mă cațăr într-un copac. Eu am nevoie de niște unelte emoționale, am nevoie de siguranța de sine să știu că pot s-o fac sau să mă încurajeze un adult de lângă mine. Cognitivul meu începe să lucreze, să analizeze și educatorul ar fi bine să îmi pună întrebarea, te-ai gândit cum ajungi acolo sus? Și atunci eu încep să caut. Se lucrează foarte mult pe precauție și pe prevenție. Un educator care lucrează într-o grădiniță în natură nu are voie niciodată să spună nu e voie, stop, e periculos, asta niciodată, ci trebuie să obțină răspunsurile de la copil prin întrebările pe care le pune, să-l provoace pe el prin întrebările adresate, să găsească soluții și să se gândească, să lucreze un pic gândirea critică acolo. Adică.

Copilul să ajungă la concluzia că nu e voie, că e periculos și stop.

Nu să-i se spună. Periculos este ce avem la nivel de reguli. Periculos este să iau un băț și să lovesc pe colegul meu cu el în cap sau să îl bag în ochi. Asta este periculos și asta este integrat în setul de reguli. Dar când vreau să mă cațăr, când vreau să inițiez un joc, practic ei nu au chestiunea aceasta de interzis. Au doar un set de reguli în așa fel încât să nu le pună siguranța în pericol, siguranța fizică mă refer. Dar apropo de emoțional, eu dacă văd că reușesc, sătez, vreau să mă cațăr într-un copac să ajung la prima creangă. Și ajunge la prima creangă, bineînțeles cu suportul și sub atenta observare a educatorului, data viitoare o să am curaj să mă duc și la a doua creangă. Și atunci, deja în plan emoțional, eu sunt mult mai sigur pe mine, am înțeles de ce sunt capabil, pot să fac asta, știu să-mi iau măsurile de precauție, că întrebările pot fi Dar scoarța este umedă? A, da, scoarța este umedă, o să-mi alunece piciorul. Deci le ajutăm pe copil să ajungă singur la răspunsurile lui. Am.

Văzut că îi duceți și în toate anumite timpurile, adică și iarnă, și pe.

Vânt, și pe ploaie. Ai.

Părinți care îți zic, da, cum să-i duci și pe vânt, plouă afară. Și eu le spun, vom merge. În.

Primul rând, la prima întâlnire, când vine părintele în grădiniță, îi se menționează foarte clar limitele de temperatură, Avem, nu știu, în România nu mai e cazul acum, dar cu cei mici mergem până la minus 6 grade 2-4 ani, 4-6 ani până la minus 8 grade. Bineînțeles că avem și noi momente în care nu mergem. De exemplu, dacă vântul bate cu mai mult de 25 de km la oră, nu poți să duci într-un spațiu necontrolat sau care nu este toaletat conform. că pot apărea anumite situații nedorite. Dar de la prima întâlnire îi explic părintelui că, indiferent de condițiile meteo, vom merge în pădure. Beneficiile ar fi, în primul rând, creșterea rezilienței copiilor acestora care sunt această nouă generație care pare mult mai fragilizată. Să facă față, adică să înțeleagă că acestea nu sunt lucruri care să ne oprească să ne petrecem timpul în mijlocul naturii și să înțeleagă de la o vârstă foarte fragedă că ceea ce contează este cum mă pregătesc pentru o ieșire în natură, când plouă, când e frig. Copiii din ziua de astăzi, pentru că avem conceptul de părinte elicopter, au tendința să nu mai înțeleagă consecințele naturale. Vorbim de consecință naturală la 0-7 ani, văd cauza-efect. Și noi am făcut un experiment foarte interesant la grădință, aveam la un moment dat un copil extrem de atașat de căciula lui foarte groasă. Și tot erau vreo 19-20 de grade afară și el, îmi doresc că îmi doresc căciula. Nimeni nu i-a interzis, adică oricât i-a explicat copilului, nu, că nu, știi, e cald, o să-ți fie cald. Le-am lăsat cu căciulă. Și când a început să simtă picurii de transpirație cum se scurg pe obraz și a dat seama că nu e bine, Și atunci ne-a spus, îmi este cald. Dar lucrul ăsta se întâmplă pentru că avem tendința să ne programăm copiii, le spunem noi dinainte. Mergem în parc, dacă ieși în tricou o să-ți fie foarte frig. Pun eu bluza pe copil și copilul nu mai are spațiul necesar să simtă că este frig. Lasă-l pe copil să-i fie frig, să simtă frigul, să aibă reacție, să înțeleagă că e o consecință naturală a faptului că el a ieșit nepotrivit echipat afară. Uite și pe ploaie, da? Nu vrei să-ți iei pelerina? Te vei uda până la chilot. Un prim experiment pe care poți să-l faci, că nu o să-i se întâmple nimic grav copilului tău, este să-l lași să se ude, dacă nu vrea pelerina. Și atunci poți să-i spui, uite, eu ți-am oferit pelerina ca ea să te protejeze, ca tu să poți să te simți bine pe o perioadă mai îndelungată, afară. Pentru că, uite, e distractiv să ne jucăm în ploaie, în bălți, da? Deci este important să învățăm să simtăm mai pe pielea lor, să zic așa, consecințele naturale. Și asta se întâmplă cu creșterea rezilienței. La vârstă foarte mică, de exemplu, când mergem cu cei de 2 ani iarna în pădure, ei nu mișcându-se atât de mult. Bineînțeles că încep să plângă la un moment dat la ei tot ce este senzorial în momentul în care încep să simtă frigul. Asta și pentru că pe unii îmbracă părinții de nu se mai mișcă, sunt ca omuleții Michelin și atunci le este greu să facă mișcare. Revenim mai repede la grădință dacă crește stresul emoțional, adică rezistența lor e destul de scăzută. E clar că nu au fost atât de des expuși, da, unor temperaturi scăzute, atunci ii reîntoarcem la grădință și ulterior creștem timpul cu 5-10 minute să le crească și lor rezistența. Ce.

Recomandări ai pentru părinții care nu au copii înscriși la o grădiniță care au aceste activități outdoor? Cât de des se ducă copiii? Unde se-i ducă? Și e o diferență între parc și pădure? Adică le-ai recomandat să meargăm mai des cu copiii la pădure? Nu.

Aș recomanda să se facă relaxat alegerea tot așa. Ce am în proximitatea casei, pentru că copilul îl iau după masă în general de la grădiniță, deci nu am timp să. Pot să apeles la zilele de weekend pentru a face ieșiri în natură, într-o pădure, la munte, pot să folosesc weekend-urile. Dar în timpul săptămânii, dacă am un copil care își petrece timpul într-o grădință în care există poate un singur moment, maxim două pe zi, în care copilul accesează spațiul de afară, Categoric recomand orice fel de parc. Orice fel de parc, orice fel de alcâmpie. Educația outdoor nu ține doar de pădure. Sigur, el este un principal denumit forest kindergarten, sistem forest. Dar eu am învățat de-a lungul timpului că educația outdoor înseamnă o plajă, un câmp, orice pot accesa. Cât de repede. Și categoric, și parcurile sunt o variantă, cel puțin raportându-mă aici la ceea ce se întâmplă în București. Există parcuri care seamănă și au similitudini cu ceea ce înseamnă un spațiu outdoor neatins de om, să zic așa. Și atunci ieșirile constante, din nou se arăt copilului, Că pot să ies afară chiar dacă afară e cald, chiar dacă e frig, chiar dacă plouă. Dar e important să știu ce măsuri îmi iau ca eu să am o experiență benefică pentru mine, respectiv să nu mă uit la picioare, să stau să nu mă ardă soarele. Dar ieșirile ar trebui să fie făcute zilnic. Pentru că ceea ce vedem în momentul de față, în jurul nostru și ai spus mai devreme, poate să trecem puțin și la o vârstă ceva mai mare, eu am un copil de 14 ani și pot să-ți spun că contactul prelungit cu natura și constant, hai să cred, e mai benefic să fie constant, aduce o zonă de calm și îi ține departe de anxietate și depresie, unde avem deja, pe statistici care bănuiesc că nici nu sunt 100% reale, avem deja procente îngrijorătoare. Și mai ales pe partea de atenție concentrată. Apropo și de pădure, ca beneficiu, merg la pădure și îmi dau timp să mă plec să văd cum se trăiește melcul pe jos. Mai văd un limax mai încolo, da? Mă fascinează, se mișcă, e în schimbare. Și atunci exersez mai mult zona de atenție concentrată, că acolo deja Putem să începem să ne îngrijurăm și să fie de atenția concentrată. Ce.

Altceva putem să facem afară? Trei exemple de jocuri pe care putem să le practicăm în pădure sau în parc? Cel.

Mai simplu, dacă am și telefonul în mână și sunt un părinte care are nevoie să aibă telefonul aproape, fac cu copilul pe telefon o listă cu o vântătoare de comori. O frunză mare, o frunză mică, un băț gros, un băț subțire, o piatră albă, o piatră neagră. Și cauz. Și cauz. Și le strânge într-un recipient sau pur și simplu le pui în bluză și ajungi ulterior pe bancă și hai să vedem că am găsit toate comorile și le... E.

Un fel de Pokémon Go, varianta pe vechi. Nu știi Pokémon Go? Nu, nu știu. E același lucru, e un joc în care îți instalezi aplicația, o deschizi, ea te geolocalizează. A.

Gata, mi-aduc aminte că a fost o treabă la un moment dat de picau oamenii prin lacuri și așa că mergeau după Pokémon. Așa.

Cum e, pot să găsesc copii. Găsesc copii de 10, 11, 12 ani. și pe lângă șosea caută prin... Da.

Dar vezi tu, dacă trebuie să cauți o piatră, poate pe aia trebuie să o cauți mai mult, adică... Ești.

Mai atent, da, ești mai atent de găsit și să cauți un Pokémon. Deci e un fel de Pokémon Go vintage. Ce.

Mai poți să faci dacă ai un copil destul de mult orientat către creație și artă și îi place să lipească și să picteze? Din nou poți să strângi niște materiale din parcul de lângă, fie ulterior să pictezi pietre cu el, fie dacă ai strâns frânze sau bețe, faci un colaj în natură. Și dacă plouă, găsești o porționă de pământ umed sau o zonă de nisip, tu ești adult, el este mic și faci urme în pământul umed. De-asta e mai mult cu piciorul să iasă urmele și creezi o poveste cu urmele respective. Poți să faci și un storytelling. Și bineînțeles, sărit în baltă este Dumnezeu. Corect.

Dar de ce le place sărit în baltă? Nu.

Înțeleg. De.

Ce le place a adăugat copiii sări? Cauză.

Efect. Aha.

Bine.

Din educația de acasă, pentru că sunt sigură că de foarte multe ori, nu sărică murdere și hainele. Și atunci ajung în mediul ăsta în care poți să sari timp de 10-20 de minute până te saturi, sari acolo, îl stropești pe colegul, colegul are o reacție, că ei sunt căutători de reacții în permanență. Apropo.

De mediul de acasă, uite, o altă chestie de care cred că se lovesc foarte mulți părinți și, exact, există mimurile alea. Știi, mimurile alea cu părinți care au copii, care râd de viitorii părinți, care zic, mamă, eu când o să am copil o să aibă o singură jucărie de lemn. Nu o să mai aibă nicio jucărie de plastic. Asta ni s-a întâmplat nou. Bine, nouă soție care zicea, Daniela, zicea de ce eu când o să am, când o să crească nevoie să aibă o singură jucărie de lemn. Poftim, nu avem o singură. Și.

Lasă-Mă să ghicesc, nu e așa. Da.

Exact. Nu zic continuare, că o știe toată lumea. Noi încercăm să le mai limităm, da? Sunt multe jucării în plastic. E o realitate în care trăiesc toți și... Fie îți dai seama că sunt prea multe și încerci să le limitezi, nu știu, e o presiune asta, e o presiune sănătoasă pe umerii părinților sau fie pur și simplu mulți părinți care își permit efectiv au o cameră întreagă cum e tot studioul ăsta transformat numai în poliție cu jucării de toate culorile. Ca.

Să ușurăm așa și sargina părinților să zic. Cred că mai mult trebuie să ne concentrăm să nu cumpărăm jucării gata făcute. Bucătăria să n-aibă toate oalele, toate lingurițele, pentru că mama din nou Duce într-o zonă romantică jocul ăsta de rol, în care stăm, bem o cafea, tu-mi faci ceva de mâncare. Putem să ne impunem noi niște reguli, cumpărăm. Pe mine ce m-a ajutat cel mai mult în rolul meu de părinte a fost cumpăr la zile de naștere, Crăciun, Paște, mă rog, de sărbători, dar in between Nu mă duc în zona de consum. Asta nu înseamnă, bănuiesc că se întâmplă în fiecare familie, asta nu înseamnă că copiii nu primesc de la mătușa, de la bunica, mai vine un prieten, mai vine nașul, mai vine finul și uite, iară s-au strâns, uite câte sunt aici. Să ponderăm consumul și putem să explicăm asta copilului, să reducem mai mult la zona de cadouri când sunt momente speciale în viața noastră și putem să reducem. Și cred că nu contează cât de multe, ci contează cum se joacă copilul cu ele și atunci elimin tot ce este gata făcut. Știi, bancurile alea de lucru pentru băieți, adică orientarea să fie mai mult către jucării. pe care copilul să le folosească în jocul imaginar și să le dea funcții diferite. Deci pot să am jucăridele, nu trebuie să am doar una, pot să am trei saci de cuburi și copilul meu să fie într-un joc de construcții all day long, să-și construiască case. Dar părintele are impresia că fără jucărie copilul nu este stimulat suficient, nu se bucură de viață și de copilărie și de joacă. Eu pot să vă spun că cel mai iubit joc de către copii este să-și facă corturi din pături sau cutii de carton. Deci dacă aveți o cutie de carton, vă cumpărați un dulap, un televizor, lăsați cutia aia în casă, că ea va primi multiple funcții. Și uite așa, jocul ăsta liber stimulează și imaginația, îl ține și pe copii la întrenat într-un joc creat de el. Deci nu pun presiune pe mine să fie un joc. Să fie acest minimalism, dacă se poate japonez sau nordic, adică nu mă complic. Cu cât ne complicăm viața mai mult ca părinți, în rolul de părinte, cu atât avem resurse mai puține poate pentru lucrurile care contează. Deci nu mă interesează să fie puține, mă interesează să nu fie gata făcute, să nu aibă un rol, știi că sunt deja fier de călcat, aspiratorul, toate sunt făcute sub formă de jucării, ca copilul să se joace așa. Uite.

De exemplu, câte jucărie are în Avani. Cea mai jucată jucărie este setul ăla de magneți, știi? Da.

Magna tiles, da. Da.

Magneții ăia portați și poți să... Mamă, dar la început faci niște chestii de-astea simple cu elea, dar după aceea când îți dai seama și tu ca părinte... Da.

Da, da. Și.

Când ai dat seama ce putem să facem, păi facem niște orașe întregi, facem.

Biserici, facem spitale. Da, și dacă îl mai pui la un moment dat și în fața geamului, dacă ai un geam până la podea, reflectă niște culori și niște nebunii care din nou le atrage foarte mult atenția și pot să înceapă să construiască cu obiectivul de a crea de fapt reflexia pe jos a ceea ce au construit. Da, sunt foarte bune. Apropo.

De asta, am tot vorbit despre ce îi putem învăța noi pe copii. Oare ce putem noi să învățăm de fapt de la copii? Ce ne învață ei la ce să fim noi atenți? Acum.

O să-ți spun ce mi-aș dori eu să păstrez din copilăria așa ca adult, dar este practic imposibil să ne punem mai mult simțurile la lucru, adică să învățăm mai mult senzorial și noi prin simțuri. Dar noi nu mai putem să facem asta inevitabil pentru că gândirea noastră raționale este complet formată, responsabilitățile sunt multe și lucrează acolo în creierul nostru permanent. Ce mi-aș dori eu să învățăm de la ei, cred că un lucru foarte important și ne ajută ca părinți este să-i vedem cât de ușor iartă, cât de ușor trec peste evenimente. Știi cum sunt ei, se ceartă de la o găletușă la nisip în parc, plâng și după 10 minute vreau să plec, dar nu numai, dar vreau să plec cu el acasă, dacă se poate să și dorm la el acasă, adică se trece dintr-o extremă între alta. Cu siguranță bucuria asta de care vorbeam mai devreme și entuziasmul ăsta, dacă am putea să ne păstrăm și noi, nu știu, măcar o oră pe zi să fim mai copii, să sărim într-o baltă, să ne bucurăm de lucrurile simple, cred că ne-ar fi mai ușor în rol de adulți și de părinți. Altceva nu prea poți păstra de acolo, pentru că dezvoltarea inevitabilă a omului aduce etape diferite. Așa că să ne dorim să fim din nou copii nu este o situație pe care o avem pe masă. Dar cred că din rolul de părinte, la ce e important să mă gândesc și să conștientizez mai profund este ce am eu de învățat de la copilul pe care l-am adus pe lume. Fiecare copil ne învață altceva. Eu din rolul de mamă simt că din relația cu băiatul meu, care acum are 14 ani, am învățat să îmi reglez doza de masculinitate, să o temperez. pentru a-i oferi lui spaţiu şi asta mi-a influenţat pe mai departe şi relaţia cu partenerul de viaţă sau cu alţi bărbaţi din zona profesională. Şi de la fetiţa mea am învăţat că poţi să fii puternică şi dacă îţi păstrezi doza ta de feminitate şi că puterea nu înseamnă lipsa sensibilităţii şi fragilităţii. ele pot să fie împreună în noi femeile. Așa că poate un exercițiu bun pentru fiecare părinte este să facă un pas în spate și să-și înțeleagă mai bine relația pe care o are cu copilul și ce-mi place mie la copilul meu, care este provocarea pe care mi-o aduce în fiecare zi în viața noastră, ca să înțeleg mai exact ce am eu de luat de acolo, că ei nu vin așa fără sens și fără rost în viața noastră. Deci la asta aș îndemna părintele la o reflectare asupra rolului copilului în viața noastră de adulți. Da.

Super frumos ce ai povestit astăzi și ce rețin eu este această normalizare a relației cu copilul și a ce facem cu copilul și a cum ne jucăm cu el și a acestor task-uri care cad pe umării noștri și parcă transformă parenting-ul într-un set de reguli. Parcă n-am avea deja o mie de reguli în tot ce sunt, măcar aici să nu mai existe atât de multe reguli. Aș vrea uite spre final, dacă ai putea să recomanzi un singur lucru oamenilor care au copii mici și dacă ai putea să implementezi un singur lucru în grădinițele de stat, care ar fi cele două? Deci sunt două lucruri. Un sfat pe care să-l dai oamenilor care ne ascultă și care au copii mici și un lucru pe care l-ai putea implementa tu de la tine puterea în toate grădinițele, inclusiv în grădinițele de stat, care ar fi acesta. Uite.

O să încep cu grădinițele și mi-aș dori ca întreg personalul care sunt sigură că e dedicat în fiecare instituție educațională și aici un sfat pentru părinți. Aveți încredere în oamenii de specialitate și în oamenii care își pun toate resursele acolo zi de zi să vă crească copiii. Aș vrea să-i sfătuiesc pe ei și să le spun că ieșitul afară și joaca liberă afară Nu e un baubau, adică nu e deloc ce proiectează mintea fiecărui educator și îngrijitor de copil vis-a-vis de mediul de afară. Se lovește, cade și așa mai departe. E stric la nivel de proiecție a creierului. Afară sunt mai puține pericole, afară libertatea e mai mare și afară copilăria e mai frumoasă pentru oricine și pe orice tip de vreme. Deci asta mi-aș dori nu neapărat ieșirile în pădure și în curtea grădiniței. Adică cât mai mult timp afară. Putem să învățăm oricând afară. Orice spațiu exterior poate deveni o zonă de clasă și un spațiu de învățare, fără niciun fel de problemă. Trebuie doar puțin să ne punem creativitatea și curajul la muncă. Părinții noștri sunt în noi. Fiecare dintre părinții noștri ne-au iubit și ne-au crescut cum au știut ei mai bine. Etichetele nu ne ajută niciodată, presiunea nu ne ajută niciodată, așa cum copiii sunt frumoși în forma lor fiecare, sunt sigură că și noi ca părinți suntem frumoși și minunați în felul nostru. Nu există părinte fără greșală, nu există. Poți să fii specialist în domeniu, poți să fii cel mai lucrat în terapie, pe partea de dezvoltare personală. Este important să înțelegem că Copiii noștri în mod real ne iubesc necondiționat. Indiferent de ce am face noi acum, rezultatul o să-l vedem mai târziu și mai vedem atunci cum oferim suport. Dar vinovățile și presiunea ne duc doar într-o zonă de anxietate pe care ulterior o livrăm către mentalul și emoționalul copilului nostru. Așa că cât mai puțină anxietate că ne așteaptă vremuri grele în viitor, zic eu. Cât.

Mai puțină reguli. Îmi place asta. Asta e un podcast despre parenting care nu aduce noi reguli în joc, ci le dezleagă pe alea multe pe care le avem. Foarte multe. Și.

Fără foarte multe titluri de cărți, să ne aducem aminte că trăim totuși într-o societate consumeristă și pot să le spun, fiind în domeniu, pot să le spun părinților care se uită la podcast-ul tău că tot ce ține de parenting și de copii, Este lucrat deja pentru creșterea consumului foarte mult, așa că mai bine cerem un sfat unui om, unui specialist, să zic așa, decât să alergăm către informație care curge, curge și poate nu suntem pregătiți cu toate filtrele necesare. Așa că mai bine îmi găsesc un grup de suport de mame, mai bine mă uit la un podcast, dar nu e nevoie să memorez ceva de acolo și să aplic în viața mea de zi cu zi. E posibil să nu mi se potrivească. E în mod real posibil să nu mi se potrivească. Și uite un alt sfat la început de drum al părintelui, primul lucru pe care ar putea și asta dar ar fi o investiție bună, să meargă către un specialist să-și identifice stilul parental. Pentru că dacă eu citesc despre iubirea necondiționată și educația fără limite și cu blândețe, Dar eu sunt pe o structură de părinte autoritar și încerc să aplic un model cu blândețe, nu-mi va ieși. Eu voi fi confus și frustrat, copilul va fi confus și frustrat. Adică sfatul meu ar fi să reflecteze cât mai mult asupra lor. Și.

Unde? Unde găsești specializit din asta? În.

General la psihologii care se ocupă de această primă etapă a vieții, 0-7 ani. Și.

E acolo un chestionar pe care îl faci cu el și el îți spune ce timp de părinte ești. O.

Să vezi și tu în toamnă. Da, se pot accesa, există și cursuri, dar există și persoane individuale, psihologi, către care poți să mergi. Există și o discuție, dar și un test standardizat în care poți să-ți identifici stilul parental. Și atunci o să-ți fie și ție mai clar cum să te poziționezi și să nu mai ai provocarea asta a reperelor care te confuzează uneori, care poate simți că nu ți se potrivesc, dar societatea îți spune, astea sunt alea potrivite. Asta.

E tare, de abia aștept. Bine, Adina, mulțumim mult din nou pentru tot ce ne-ai povestit. Mulțumesc.

Și eu. Sunt.

Multe întrebări pe care n-am mai apucat să le pun și poate asta lasă loc unui alt podcast pe care să-l facem în viitor. Da, cu mare plăcere. Mulțumesc mult de tot și ție, omule, îți mulțumesc că ai rămas până acum. Dacă ai întrebări pentru viitorul podcast pe care o să-l facem cu Adina, Scrie-le jos în comentarii și o să le includem în lista de întrebări data viitoare. Mulțumesc și Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative educative. Mulțumesc! Ceau! Pe curând!