Cum începe DEMENȚA cu Dr. Elena Marin (Solomon)

Nu mai este o patologia vârstnicului. Nu e normal să faci demență, chiar dacă îmbătrânești.

Dacă începi să dezvolți semnele demenței, e cel mai probabil să nu-ți dai seama de acest lucru.

Oamenii consideră că dacă ești dement, ești nebun și este fals acest lucru și, din păcate, societatea etichetează oamenii fără să cunoască sau să știe exact ce presupune acest diagnostic. Deci nu este o boală în sine, ci este un cumul de simptome care duc la o degradare neuronală și cognitivă a pacientului. Cu cât creierul este mai puțin oxigenat, cu atât împătrânirea neuronilor, moartea neuronală, este și accelerată.

Care sunt semnele care ar trebui să ne pună pe gânduri și care să ne ducă la medic?

De multe ori, depresia poate fi și este o formă precursoare demenței. Somnul puțin și de proastă calitate.

Deci ăsta e un semn la care ar trebui să fim atenți.

Indiferent de care formă de demență vorbim, cred că cel mai mare impact

Oamenii, te salut! Dr. Mihael aici, un nou podcast boabe de cunoaștere. Vorbim, după cum ai văzut, despre demență. Așa că dacă ai pe cineva în familie proaspă diagnosticat sau ai grijă de cineva care are demență sau pur și simplu ți-e frică de acest diagnostic sau vrei să ai grijă de creierul tău, ăsta e podcastul pe care trebuie să-l vezi și discutăm cu colega mea de la Institut Clinic Funden, Dr. Elena Marin, cunoscută înainte ca Elena Solomon. O să va trebui să mă obișnuiesc să-ți spun Marin. este medic, specialist neurolog și mulțumesc Unicredit Bank pentru faptul că sprijină acest demers educațional. Elena, bine ai venit la podcast!

Bine te-am găsit!

Ce faci?

Bine, pregătite de discuții.

Ești sigură?

Eu zic că nu.

Let's go atunci. Vorbim despre demență. Vezi des pacienți cu demență?

Da, din ce în ce mai des. Această patologie este des întâlnită și vin foarte mulți pacienți și nu cum ne așteptăm cu vârste în aitate.

Adică cum?

Nu mai este o patologia vârstnicului, așa cum se știe și se așteaptă toată lumea, că este o boală de îmbătrânire fiziologică a creierului. E mai mult decât îmbătrânire fiziologică a creierului, pentru că nu e normal să faci demență, chiar dacă îmbătrănești.

Nu e normal, nu? Adică, de multe ori oamenii zic, domnule, asta e, e bătrân, e normal să uite, să fie uituc, să...

Este normal să încetinească anumite reflexe, să te concentrezi poate puțin mai greu sau să nu mai fii la fel de ager în a-ți găsi unele cuvinte, însă nu înseamnă că ai demență sau că trebuie să faci demență. Cuvântul demență sună într-adevăr un pic, poate dur, ciudat și greu de acceptat pentru foarte mulți, însă este un cumul de semne și simptome și ca să pui acest diagnostic trebuie să investighezi mult mai atent pacientul. Adică nu e un cuvânt, un diagnost pe care să-l pui foarte ușor.

Cât și un diagnostic stigmatizant. Și acum, în timp ce te ascultam, mi-am dat seama că noi avem și înjurături, nu? Care folosesc același cuvânt. Adică poți să zici, ce ai, dom'le, ești dement? Adică, cumva, folosind acest termen pe post de înjurătură, noi, fără să ne dăm seama, noi stigmatizăm acest diagnostic.

Așa este.

Dacă e o înjurătură, să fii, ce ai, dom'le, ești dement? Când primește acest diagnostic, e ca și cum ți s-ar pune o ștampilă deodată, nu?

Da, așa este. Devine o etichetă greu de tolerat și de acceptat de, în special de familie, nu mai spunem de pacient, dar greu va deveni pentru familie și, din păcate, societatea etichetează oamenii fără să cunoască sau să știe exact ce presupune acest diagnostic. Și, de multe ori, oamenii de rând Și poate aici ar trebui să discutăm de unde provine această etichetare, poate de la barierele sociale, diferențele culturale, lipsa de informare. Ajung să pună etichetă și să izoleze acești oameni, ceea ce nu e normal și nu trebuie.

Ți-e greu să pui un astfel de diagnostic? Sau vezi că aparținătorul, când îi spui că tatăl sau mama dvs. cea mai probabil are demență, o iau ca pe o sentință? Ți-i greu să dai acest diagnostic?

Înainte să dăm acest diagnostic, trebuie să fim foarte siguri. Pentru că odată ce pui acest diagnostic, trebuie să știi cum să le spui oamenilor ce urmează să-i aștepte și la ce trebuie să se aștepte. Deci nu este ușor să le dai acest diagnostic. Și e foarte important cum le spui și să fii sigur în momentul în care ai investigat pacientul că da, ăsta este diagnosticul corect și mai departe e un întreg proces de investigație și de cum dai acest verdict.

Hai să-i dăm așa o definiție simplă pe înțelesul tuturor. Cum ai putea să definești în general demența?

Demența... Este un cumul de... nu este o boală în sine. Este un cumul de factori care afectează celulele creierului, care afectează memoria, recepția, tulburările de comportament, adică modifică comportamentul pacientului. Deci nu este o boală în sine, ci este un cumul de simptome care duc la o degradare neuronală și cognitivă a pacientului, Iar demența în sine poate fi reprezentată de mai multe forme. Adică nu spunem demență. Știi cum unii oameni consideră că dacă ești dement, ești nebun. Și este fals acest lucru. Este mult mai complex. Oamenii aceștia suferă niște modificări la nivelul structurii cerebrale care impiedică să mai fie ei însăși. Și de multe ori nu mai conștientizează că nu își mai pot face în mod normal treburile zilnice. Deci ei nu percep, sau percep la început, dar nu realizează către ce se îndreaptă.

Am mai citit asta și se spune că atunci când faci demență cumva nu-ți dai seama, nu? Că ai această demență. Așa este. Sau când dezvolți boala.

Da, da, da. Sau simți că ceva se schimbă la tine. Simți că poate te concentrezi mai greu, că uiți anumite lucruri, că nu-ți găsești cuvintele, că parcă nici, spre exemplu, la servici nu-ți mai faci treburile în același ritm pe care îl făceai în mod obișnuit. Însă, mai ales în societatea de astăzi, unde totul este într-o viteză, nu mai stai să te gândești că poate sunt doar obosit, poate nu am dormit suficient, poate sunt alte cauze și niciodată nu ne gândim că asta ar putea să fie o cauză de degradare a creierului. De aceea un rol foarte important în diagnosticare și primul pas ca pacientul să se prezintă la medic pentru investigații îl reprezintă aparținătorul, familia. Pentru că ei sunt cheia în a observa și a identifica anumite modificări care îi impactează ulterior și pe ei.

Pe la ce vârstă ar trebui oamenii să fie atenți la cei de lângă ei? Că până acum înțeleg așa că dacă începi să dezvolți semnele demenței, e cel mai probabil să nu-ți dai seama de acest lucru. Dar uite, aici vreau să fac o paranteză. Dacă ești expert în demență, crezi că ai putea să-ți dai seamă că începi să dezvolți semne ale demenței? Există oare cazuri documentate, poate cazuri anecdotice, de neurologi experti în demență care la o anumită vârstă să dezvolte demență și nici măcar ei să nu-și dea seama?

Nu aș putea spune ca exactitate, dar cu siguranță când ești medic, te gândești să-ți faci o serie de investigații, știind și care a fost stilul de viață, ritmul de muncă. Mi-e greu să cred că tu ca medic, mai ales ca neurolog, nu sesizezi lucruri sau nu-ți faci un screening. Asta chiar ar fi... Aș zice eu un lucru care cred că e posibil. Cu toții ne gândim. Te-am pus să faci un screening și să vezi exact, măcar un remene, să văd cum se prezintă creierul meu sau să-mi fac niște teste de memorie. Oare sunt prea obosit? Ce schimbări? Adică noi am știm ce schimbări ar trebui să facem și să vedem dacă putem îmbunătăți mai mult pentru că, clar, dacă nici noi nu știm prevenția atunci,

Nu, mă gândesc că dacă nu e o boală care, efectiv, prin natura ei se ascunde ea de ea însă. Cum e schizofrenia, de exemplu? Adică, în schizofrenie poți să fii și psihiatru, să dezvolți schizofrenie fără să-ți dai seama.

Sau sunt forme rapid-progresive, o demență frontotemporală sau o demență corp-levii, care acestea sunt rapid-progresive și se manifestă brusc și atunci ea, prin surprindere, și pe medic, că suntem oameni și noi, dar diferă foarte mult de tipul pe care îl dezvolți.

Totuși, dacă ești pacient și începi să dezvolți sau creierul începe să se degradeze și creierul probabil că se degradează înainte de a da primele semne, cum se întâmplă cu orice organ, e puțin probabil ca tu să-ți dai seama că ceva e în regulă și atunci aparținătorii, rudele tale, cei apropiați, sunt cei care trebuie să fie atenți la tine și să ajungă la doctor. Cam de la ce vârstă ar trebui să fim atenți?

Nu știu dacă există neapărat un prag de vârstă. Ne raportăm la caz. Totul este personalizat. Pentru că putem avea, așa cum am menționat, sunt mai multe forme de demență. Putem vorbi de Alzheimer, da? Care, fiecare tip de demență are o specificitate anume și produce modificări diferite la anumite structuri cerebrale și atunci nu prea ne raportăm la o anumită vârstă. Spre exemplu, demența corpul Levi are debut între 45 și 60 de ani, adică debutează foarte, foarte rapid sau o demență frototemporală o poți întâlni și nu o faci dintre 50 de ani. Dar acum asta nu înseamnă că după 50 de ani ne pregătim cu toții să facem demență. Ne uităm și la ritmul nostru de viață, trebuie să urmărim o serie de factori sociali, alimentari, cum ne îngrijim noi de corpul nostru. Aici, iarăși, familia observă dacă într-adevăr e ceva semnificativ schimbat. Dar, așa cum spunem, pe fiecare tip de demență, dacă ar fi să le discutăm, întâlnim categorii diferite de vârstă.

Bun, deci vârsta nu e neapărat un criteriu. În sensul că poate să apară mult mai devreme decât ne așteptăm, că noi ne așteptăm să apară demența poate după 70 de ani, de-aia poate să apară și mai devreme.

Poate să apară, sigur că da, poate să apară și mai devreme, pentru că nu știm niciodată care a fost stilul de viață al pacientului și neuroplasticitatea acestea de-a lungul vieții și poate ritmul de moarte cerurară, de îmbătrânirea populației neuronale, poate a fost mult mai rapid. decât la alte persoane sau poate ei sunt asociate și cu alte boli cardiovasculare care și ele, la rândul lor, au un factor foarte important în accelerarea îmbătrânirii creierului.

Hai să vorbim despre tipurile de demență, pentru că există mai multe tipuri de demență și aș vrea să înțelegem fiecare tip în parte și ce se întâmplă specific în acel tip de demența.

O să încep cu cea mai des întâlnită formă de demență, este Alzheimer, care are o pântură destul de importantă, cam 60% din totalul demențelor diagnosticate și care nu mai are un standard de vârstă, poate fi întâlnit și la 60 și la 70 de ani. chiar era o discuție, nu toate formele de demență sunt Alzheimer, dar Alzheimer este o formă de demență. Pentru că toată lumea crede că dacă ai spus demență, ai Alzheimer, dar nu.

Deci nu. E cum a synonimă, nu? Devine synonimă.

Devine synonimă dar nu este adevărat. Adică Alzheimer este o formă unică, separată de demență. care se caracterizează printr-o acumulare, în special se formează plăci de beta-amiloid. Beta-amiloidul sunt niște peptide, care normal există în creierul nostru și ele trebuie să se elimine într-un mod fiziologic. Dar dacă există tulburări de metabolism la nivelul barierei hematoencefalice și a structurilor cerebrale, acest beta-amiloid ajunge să nu se mai elimine și el să se acumuleze, să formească niște plăși conglomerate care nu fac altceva decât să afecteze rețelele neuronale și să grăbească și să accelereze deficitul cognitiv.

Noi vedem la pacienții cu Alzheimer acest beta-amiloid care se blochează acolo și am citit o teorie care cumva vine din faptul că tratamentele actuale încearcă să oprească acumularea de beta-amiloidi, dar nu vezi rezultate neapărat în tratamente și există o supoziție că de fapt beta-amiloida asta nu este cauza principal a demenței, ci este un fel de mecanism de adaptare al creierului care suferă cumva, nu-mi dau seama, vascular, nu are suficient nutriență, oxigen și el se adaptează cu acel betamin lui, dar cauza cumva este undeva și mai intrinsică.

Este mult mai intrisec, practic această acumulare reprezintă efectul a unor modificări la nivelul sistemului nervos central, la nivel sistemic, pentru că până la urmă toate aceste modificări apar în timp și datorită unei predispoziții pe care omul o are, pacientul o are și este foarte greu să identificăm aceste mecanisme, însă cert este că noi ne Confrontăm cu această problemă. Acest beta-amiloid există la nivelul structurilor cerebrale pe care noi îl identificăm. Se fac punctii lombare și se dozează acest beta-amiloid. Există și teste genetice care se fac și din sânge. Însă încă se lucrează și medicina evoluează la tratamente care se meargă țintit, fie pe betamiloid, pe proteine tau, sunt mult mai multe, însă din păcate chiar și aceste tratamente nu fac altceva decât să încetinească.

Cât de mult încetinezi? Adică când zici, ok, nu stopezi, nu vindeci, dar cât de mult poți să încetinezi?

Depinde cât de repede te-ai diagnosticat. Pentru că și efectul acestor tratamente este cu atât mai mare, cu cât se începe mult mai devreme. Adică formele timpurii ale bolii, ele nu mai au un efect de încetinire a bolii undeva cu 12-18 luni. Adică crește cumva...

Instalarea bolii cu 12-18 luni.

O încetinește, dar...

Adică nu e un rezultat excelent, e bine.

E bine, dar pe termen lung nu facem decât să încetinim, dar noi nu putem să oprim.

De exemplu, în chirurgia oncologică există aceeași regulă. Cu cât prinzi mai repede un cancer, cu atât el poate fi vindecat mai rapid. Doar că există cazuri super fericite și din ce în ce mai multe. Dacă prinzi, de exemplu, un cancer de sân super incipient, tu poți doar să-i faci o rezecție și pacientul scapă complet de cancer. La fel la colon, la ficat. Poți să-mi descrii cazul cel mai fericit neurologic de demență tip Alzheimer în care pacientul se stopeze maxim acea demență? Să zicem că ai predispoziție, ai un început de marcări care încă nu se vede clinic, adică tu clinic ești funcțional normal dar noi știm că ai predispoziția, ai marcări. Ai ce să faci pentru a o împinge cât mai mult înspre manifestare?

Adică dacă te referi la un om care știe, care are gene în familie de demență, are marker dacă se caută, bănuiesc că a făcut un remened cerebral și a văzut că structural cerebral este normal. Singurul lucru pe care poate să-l facă este să-și crească neuroplasticitatea, să fie atent la ce mănâncă, la ce bea, cum doarme, la stilul de viață. Asta nu înseamnă că dacă ai genă și ai biomarcări prezenți, înseamnă că faci și boala, ca și în cancer. Tu poți să ai gena, dar nu înseamna că îl vei face cancerul. Este bine să știm, dar să nu facem o psihoză din treaba asta. Cel mai bun sfat pe care îl pot da este să fim atenți cu noi și să profităm de această informație și să avem grijă de corpul nostru și de creierul nostru.

Aici o să ajungem la un set de reguli pe care să le urmăm pentru a avea un creier sănătos. Dar ce spui tu este că dacă ai GENA, ai marcări circulanți, Dacă de azi începi să ai un stil de viață super sănătos și respecti tot despre ce o să vorbim mai târziu, ai putea să ai siguranța că poți să oprești boala din evoluție?

Nu, nu există, nu poate oferi nimeni nicio siguranță, pentru că noi nu știm niciodată și ce alți factori de risc avem, pentru că nu avem un bagaj genetic. Dar noi suntem unici, diferiți și poate noi avem și alte boli sau riscul de a dezvolta și alte boli care independent ne pot crește alte riscuri către alte forme de demență. Nu neapărat să faci Alzheimer. Poate ai factori de risc cardovasculari și îți afectează partea de circulație cerebrală și poate ai riscul să dezvolți o demență vasculară.

Asta e un alt tip de demență, până încă vorbim despre tipurile de demență. Ai spus că Alzheimer este cea mai des întâlnită. Ce este însă demența vasculară? E diferită de Alzheimer?

Da, este diferită. Mecanismul de producere a acestei forme de demența este cu totul și cu totul diferit. Spre exemplu, se întâlnește la o gamă foarte largă de pacienți. Deja nu mai prea avem limite de vârstă pentru că Populația tânără este hipertensivă. Avem cazuri din ce în ce mai multe de diabet, zahara tip 2 la pacienți tineri, de obezitate, de dislipidemie și de hipertensiune arterială severă.

Când zici tineri, te referi la ce? La 30, 40, 50 de ani?

Da. Întâlnim din ce în ce mai des că sunt factorii de stres care influențează, factorii genetici, un stil de viață alimentar nesănătos. Toate astea n-au făcut altceva decât să crească predispoziția și să apară la o vârstă din ce în ce mai înaintată. Și atunci ne trezim cu situații în care pacienți tineri dezvoltă patologii, nu neapărat trebuie să facă accident vascular, ca să ai o demență vasculară, dar dezvoltă modificări structurale ale țesutului cerebral indirect. Spre exemplu, ai hipertensiune arterială pe care o controlezi greu sau poate nu o controlezi, care îți afectează vasele cerebrale și vasele acelea mici care îți oxigenează creierul Și ele sunt afectate și aici se produce o ruptură între oxigenarea crelui. Cu cât crelui este mai puțin oxigenat, cu atât îmbătrânirea neuronilor, moartea neuronală este și accelerată. Și nu facem altceva decât să accelerăm îmbătrânire fiziologică a crerului. După care intervine diabetul, care și el produce modificări direct prin tulburările de mecanisme a glucoziei la nivelul structurii neuronale. Iarăși, dislipidemia, care afectează și ea depunerea pe vasele de sânge cerebrale a plăcilor de colesterol, acel LDL-colesterol, cum se mai spune popular, colesterolul rău, care și el se depune pe vasele de sănge, Fără să trăim cu falsa impresie, dar eu am un colesterol din sânge normal. Eu sunt bine. De ce să iau tratament? Pentru că noi ne uităm ce avem pe voastre de sânge, care este calitatea lor. Iar un remene cerebral, chiar și un CT cerebral, dar de cele mai mult pe remeneul cerebral, vedem modificări specifice vasculodegenerative.

Le poți vedea pe RMN?

Se văd pe RMN.

E RMN cu substanță de contrast sau simplu?

Nu, nativ. Ok. Da, fără. Și toate acestea în timp nu fac altceva decât să grăbească îmbătrânirea neuronală și să crească riscul de demență. Dacă se produce și un accident vascular, atunci cu atât mai mult există o zonă mult mai mare de creier privată de oxigen, fie că a fost ischemic, fie că a fost hemoragic, există o suferință mare dintr-o dată din creier care rămâne fără neuron, iar acești pacienți iarăși au o împătrânire mult mai rapidă a creierului și riscul de demență în câțiva ani este dovedit crescut. Asta dacă nu cumva și pacientul rămâne cu tulburări de vorbire, cu tulburări de memorie, sunt foarte delicate.

Deci, dementele vasculare sunt cauzate de faptul că analizele tale nu arată bine. Și cumva mi-ar plăcea ca asta nu neapărat să ne sperie, dar să vedem analizele noastre prin alți ochi.

Așa este.

Pentru că te uiți la analize și zici, e ok, am colesterolul mai mare, poate fac un infart la 70 de ani, lasă măcar acum trăiesc bine și ai 40 de ani. Dar și te bucuri de viață, mănânci în continuare ce ai mâncat până acum. Am un pic de risc de diabet, dar încă n-am ajuns la diabet. Am un pic de hipertensiune, ce contează că n-o simt. Toate astea afectează creierul în fiecare oră în care creierul trăiește cu analizele astea. Creierul este ruginit mai rapid decât dacă ai fi sănătos.

Așa este.

Și atunci, cumva un lucru care pe mine m-a convins să am grijă mai mare de analizele mele, să le fac și să încerc să le duc în zona optimă, a fost faptul că Adică nu e suficient să te gândești la asta, am colesterolul mare acum, într-un an o să-l scad. Anul ăla trăit cu colesterolul mare deja te-a afectat. Adică fiecare secundă trăită cu colesterolul mare este o secundă în care tu, e ca și cum n-ai avea ulei în motor și motorul se încinge.

Și noi nu știm niciodată de când avem necolesterolul mare, poate acum ne-a ieșit în sânge, dar noi nu știm de când el este și ce predispoziții avem ca el să adere pe vasele de sânge. Noi nu știm calitatea vaselor de sânge, noi nu știm multe despre noi.

Ai putea să consideri atunci că dacă te duci, de exemplu, la fast food și îți iei o porție de cartofi prăjiți, că cartofii a prăjiți îți afectează creierul direct?

Asta ar însemna să nu ne mai bucurăm deloc de viață. Dar este foarte important, ai făcut asta odată și ești conștient și ți-ai asumat lucrul ăsta, dar e o scăpare și nu e ritmul tău de zi cu zi și nu mănânci la fast food odată pe săptămână sau zi de zi. Suntem oameni și probabil că să te apuci să spui omului să mănânce doar salate și mâncare gătită e un mit. Știm foarte bine care este stilul de viață și ritmul, alert, în care trăim, însă a fi conștient de ceea ce ai făcut trebuie să devii și asumat. Și atunci dacă tu știi că ai făcut lucrul ăla și îți permiți, trebuie să știi și cum să contracarezi. și să ai grijă de tine. Uite, am făcut lucrul ăsta, e regulă. Dar eu știu că pot să mănânc și sănătos și să am grijă de mine.

Da, dar în ideea în care oamenii că mănâncă o porție de cartofi prăjiți se gândesc la să mă îngraș un pic, după aia slăbesc. Dar ai putea să te gândești inclusiv.

Dacă ai diabet și te știi hipertensiv și ai mâncat la fast food unde e plin de grăsimi nesaturate și de sare, este o problemă. Pentru că îți crește glicemia. Cred că aici devine o parte de inconștiență.

Astea vasculare, cum se manifestă? E vreun mod specific în care se manifestă?

Tot prin uitare, tot prin pierderea memoriei, prin dezorientare, prin încetinerea reflexelor, își căsesc mai greu cuvintele, au tendința să se izoleze, fac ca o formă de depresie, care de multe ori, cei din jur spun, pare depresiv, dar e în regulă, însă de multe or, depresia Poate fi și este o formă precursoare demenței.

Depresia poate fi o formă precursoare a demenței, adică o demență poate să înceapă cu o depresie.

Da, de cele mai multe ori.

Cât de des se întâmplă asta?

Acum că avem o depresie de nou, pacientul a trecut printr-un eveniment nefericit sau a avut o anxietate care s-a transformat în timp în depresie și partea asta de depresie nu face altceva decât să scadă neuroplasticitatea și să demotiveze pacientul și să fie cu tendință de izolare care treptat nu face altceva decât să ducă la un bătrâne mult mai rapid a creierului.

Deci și depresia de novo este un factor de risc pentru demență?

Sigur că da. Dar de cele mai multe ori în formele de demență, prima dată pacienții sunt mai apatici, nu mai vor să iasă, se izolează, își găsesc tot felul de scuze pentru că ei simt că nu mai au control. asupra a ceea ce fac, a ceea ce spun și au tendința de a se îi schiva. Și cel mai ușor le este unde? În mediul lor, unde îi controlează. Au niște repere foarte bine definite și nu le permite să se dezorienteze, să rătăcească, să devină confuzi și atunci izolarea devine cam printre semnele de... Oamenii încep să-și pună semnele de întrebare.

Deci ăsta e un semn la care ar trebui să fim atenți. Dacă avem pe cineva care începe să se izoleze, îi place mai mult să nu iasă, să stă acasă, e mai tăcut.

Să nu iasă din confort și să aibă foarte puțin activități, din ce în ce mai puțin activitați, devine un semn de întrebare. Asta aviză familiilor care au deja...

Doar că trebuie să fie de novo, că dacă e vorbind de o persoană foarte introvertă care niciodată nu vrea să iasă...

Atunci este mai delicat. Cu siguranță ești o persoană dificilă pe care să o scoți din mediul ei și să o duci, poate, la investigații.

Bun, asta a fost demența vasculară. Ce alte tipuri de demență mai întâlnim?

sunt mai rar întâlnite. Demența cu corp levy, care, așa cum am spus la început, apare la vârste foarte... cam la tineri, și brusc se instalează, care ele diferențează față de celelalte forme și prin tulburări comportamentale, cu psihose. Este, din păcat, o formă rapid evolutivă, adică acești gen de pacienți nu trăiesc foarte mult. Este tot o acumulare la nivelul structurilor cerebrale care nu fac altceva decât să producă modificări structurale importante, ducând la o degradare rapidă a cogniției și cu halucinații, sunt rare. Dar sunt impresionante și dramatice din punctul meu de vedere și foarte cu mult impact asupra familiei. Pentru că indiferent de care formă de demență vorbim, cred că cel mai mare impact există asupra familiei.

Mă este denumită persoana care îngrijește un pacient cu demență, e denumită pacient invizibil pentru că și ea se transformă în...

Da, devine un pacient la rândul ei. Pentru că acest aparținător, fie că vorbim de o familie întreagă, de obicei cineva ajunge să preia Dacă este vorba de un tată, copilul se inversează rolurile. Copilul devine părinte. Se schimbă foarte mult dinamica în familie, se schimbă rolurile, persoanele care îngrijesc pacienții cu demență nu mai au timp pentru ei, se focusează doar pe îngrijirea lor, monitorizarea lor, pentru că pe măsură ce evoluează boala ei devin din ce în ce mai dificil de monitorizat și de îngrijit. Cred că ei ar fi primii aparținătorii care ar trebui să aibă nevoie de valoare psihologică și de consiliere și de suport. Și, din păcate, societatea nu prea le oferă. Nu avem aceste grupuri de suport și nici timp și nici suport psihoemoțional, însă greul este pe ei și atunci ei devin la rândul lor anxioși, furioși, depresivi. Pentru că se ocupă de viața lor, de familia lor și de un părinte care nu mai știe să mănânce, dacă pleacă nu știe unde să se întoarcă, odată cu evoluția bolii te trezești că ei poate se duc, dau drumul la răgaz și uită să-l închidă, devin foarte greu de gestionat. Ca să nu mai spun chiar în formele foarte, foarte avansate, ei devin poate imobilizați la pat și au nevoie de un nursing mult mai specializat.

Cum ai putea transmite oamenilor care au în grijă un pacient cu demență? Cum ar putea ei să aibă grijă de ei în primul rând și cum să realizeze asta? Că și de ei cineva trebuie să aibă grijă și unde să o caute.

Cred că este foarte greu să... le spui oamenilor cu adevărat ceva care să-i ajute, în afară de a le transmite cu empatie, începând de la diagnostic, de la sfaturi, de a le spune că nu sunt singurii și că sunt atât de multe cazuri și că există, pe lângă stigmatul din societate, există posibilitatea să-și găsească, poate. alte persoane din familie care să-i ajute, să le dea răgaz să-și vadă și de viața lor, să aibă o oră să respire, să aibă în vedere faptul că atunci când nu mai pot să îi îngrijească, ei devin responsabili. și e bine să știe că nu mai pot. Și fie că nu mai pot, că nu le mai permite timpul, nu le mai permite sănătatea, nu mai au resurse să sunt epuizați. Este în regulă să ceară ajutor, să se adreseze poate unor instituții medicale să preia pacientul. Din păcate, instituțiile de stat nu oferă nursing și monitorizare pentru pacienții cu demență.

Nu oferă, nu?

E foarte greu să ajungi în spitale de stat. Noi, spre exemplu, când avem pacienți, revine tot obligația aparsinătorului să găsească centre specializate de îngrijire, care de cele mai multe ori știm și noi foarte bine că sunt în mediul privat. Sau, dacă ai nevoie de ajutor, plătești o persoană care să o îngrijească.

E altfel în alte state? Cunoști o situație în alte state? Adică cum ar trebui să fie de fapt? Pentru că cumva simpla decizie de a-l duce într-un centru probabil că este foarte grea, nu?

Pentru apărținător.

Da, da.

Pe lângă mentalitatea, pentru că vorbim, dacă vorbim despre o categorie avansată de vârstă, 70-80 de ani, pe care cu greu îi scoți din casa lor și au acea mentalitate, eu pe perna mea trebuie să stau, Și copiii, să spunem că au 50-60 de ani, nu concep ideea ca mamă sau tata să fie duși într-un cetrum de îngrijire și să nu am eu grijă de ei, făcând abstracție de faptul că ei nu vor mai avea grijă de familia lor. Și atunci nu vor face altceva decât și ei să devină pacienți mult mai repede decât părinții lor și să-și neglizeze chiar propria familie. Este foarte delicat pentru că aici, de-asta zic, e personalizat. Depinde... de la om la om, cum vede, cum acceptă diagnosticul, cum acceptă soluția, cât de repede au diagnosticat și cât de repede au vrut să-și soluționeze, să discute real cu familia ce facem, cum procedăm, când nu mai putem, cât de sincer sunt unii cu ceilalți sau pur și simplu trăiesc într-o negare până în momentul în care văd că nu se mai poate, dar nici nu își permit mai departe să fac altceva.

Cum explici unui om că să transferi o persoană apropiată cu demență într-un centru de îngrijire nu este abandon și este tot o altă formă de îngrijire și e cumva un pas firesc care te ajută să-ți continui viața ta fără să te transformi tu în pacient și să îți îngrijezi familia?

De obicei avem, discuția se încheie de la început când vrei să spui, știți, există posibilitatea pentru binele pacientului ca acesta să fie monitorizat într-un centru de specialitate. Se încheie aici discuția. Nu concepem și s-a terminat. Atunci e clar că familia își asumă și vor duce greul ăsta în felul lor. Nu prea mai avem feedback. Mi s-a întâmplat să întâlnesc o pacientă care a venit aparținătoare. Era mai bolnavă, soțul încă trăia, dar ea era mai bolnavă decât el. Pentru că ei așa cum sunt și uită de ei și nu mai știu unde sunt. Ei sunt îngrijiți și pot trăi. Pot trăi mult dacă sunt bine îngrijiți și li se respectă o calitate a vieții și identitatea. Ei trăiesc. Mi se pare ca aparținătorii nu fac altceva decât să se îmbolnăvească mult mai repede și stresul nu face altceva decât să le scadă lor. calitatea vieții și trebuie să înțeleagă că dacă ei nu se îngrijesc pe ei, atunci nu vor mai putea să îi îngrijească pe pacienții cu demență și atunci ai cui rămân. Cam așa ar trebui văzut. Și ce faci? Te lași de servici ca să ai grijă de pacient acasă? E un impact și socioeconomic. Adică mi se pare că impactează în foarte multe direcții aceste decizii care aparent vin din iubire și din dăruire, dar e o formă de egoism chiar de propria lor persoană.

Corect, adică problema ar trebui să nu mai vedem doar din punct de vedere moral și să zicem, da, eu nu-mi duc părintele în niciun centru, stau cu el până la capăt, trebuie să o vedem în ansamblu, nu? Dacă îi dai un zoom-out, îți dai seama că faci mai rău ție și propriului părinte dacă nu faci asta.

Și propriei familiei pe care ajungi să neglijezi și trebuie să fii plecat. Dacă nu are cine să-l supraveghezi, el cade, se poate lovi. Adică riscuri și complicații există pe termen lung și care îi pot afecta calitatea vieții mai mult decât până atunci. Tot ajunge într-o unitate de spital și te trezești că el chiar nu mai poate fi îngrijit acasă.

Cum comunice asta pacientului? Adică dacă ești în situația asta, e greu să iei decizia. Cultural nouă ne e greu să facem asta. Noi asociăm externalizarea îngrijirii bolnavului cu un abandon. Nu este abandon. Dar dacă tu ai procesat și înțelege asta, cum duci discuția mai departe către un părinte care știi că și el poate s-o perceapă la început ca pe un abandon?

De regulă nu încercăm să ne depășim limitele. Adică dăm diagnosticul, vedem cum reacționează și este foarte important cum le spunem, vedem cum percep și vedem dacă există deschidere și dacă îi pun întrebări. Atunci da, ne permitem să le spunem. Și tu, dacă e corect să vin să-i spun de la început, uite, o să ajungă în căruț, nu o să mai știe de el, poate să-ți dea foc la casă și tu trebuie să-l duci într-un centru. Discuția asta nu trebuie a avut loc decât în momentul în care pacientul nu mai poate fi îngrijit acasă, poate deveni un risc pentru el acest lucru, familia poate chiar nu mai are resurse și atunci dacă ni se adresează sau cer păreri, noi le putem da exemple, însă nu putem face lucrul ăsta fără să fim întrebați și să vină și de la ei.

Da, dar ei cum o comunică pacientului sau pacientul în acea etapă cumva nici nu mă interesează că e sedus, adică pacientul, pacientul care are demență, cum îi comunici tu ca aparținător, deci fiul cum îi comunică tatălui cu demență că urmează să-l ducă într-un centru?

De regulă ei când ajung în stadiul ăsta nu prea mai înțeleg că sunt schimbați dintr-un loc într-altul. Deși ei înțeleg pe moment, ei au sentimente. Chiar dacă uită ce-au vorbit acum jumătate de oră, ei totuși au sentimente și ei simt schimbările. De aceea când li se schimbă locul, Există o regresie, se închid, sunt poate mai agitați, mai dezorientați, mă culmă aceleași repere, dar e important să nu se simtă abandonat și să aibă prezența familiei cât mai des acolo. Dar când se iau aceste decizii, da, ei nu prea mai percep diferența dintre locuri, locației.

Am vorbit de demența vasculară și ai vorbit despre demența frontotemporală.

Ce este asta? Este o formă de demență și ea începe să se întâlnească destul de frecvent cu modificări la nivelul structurilor frontotemporale, a cortexului frontal. care poate să apară diferit la fiecare persoană, nu trebuie să apară simetric, dar ce observăm la ei, pentru că partea frontală se ocupă de partea asta de emoție, observăm că devin dezinhibați. vorbesc lucruri care în mod normal nu le-ar fi vorbit, apun mai puține filtre în ceea ce gândesc, se dezorientează mai ușor, își pierd cuvintele, nu-și găsesc cuvintele. Le schimbă foarte mult partea comportamentală. Prin asta se diferențiază față de celelalte forme.

Asta e forma pe care o are și Bruce Willis?

Dar la

Bruce Willis a fost tot așa, a fost o degradare destul de rapidă.

Dar a fost mai mult pe partea de vorbire. Deci la el a fost mai mult pe partea de exprimare. Se pare că el totuși înțelege și faptul că a avut toată familia în jurul lui l-a ajutat încă este în viață. Încă este alături.

Bun. Și există și alte demențe? Am vorbit despre Alzheimer, vasculară, frontotemporală, am vorbit despre demențe cu corp Levi.

Acestea sunt cel mai des întâlnite.

De ce ne interesează ce formă de demență e? Există management diferit pentru fiecare tip?

Există. Și a fost important să spunem pe scurt și să le enumerăm, pentru ca și oamenii să fie atenți la cei din jurul lor, pentru a-i îndruma către medic. Pentru că primul pas e să-l duci poate la un medic de familie, deși noi știm că partea de prevenție e destul de limitată în populația noastră. Noi dacă mergem mai mult pe prevenție, probabil că am fi mai puțin consumator de de medicamente și poate am preîntâmpină mai rapid anumite patologii însă primul pas să știe când observă anumite modificări să se prezintă la medicul de familie care mai departe să îi îndrume. Ăsta este primul pas. Medicul de familie care dă recomandări către psihiatrie neurologie și psiholog care să facă teste de memorie. Există așa o echipă, în general psihologul cu psihiatrul care analizează bateria asta de memorie și neurologul și se conlucrăm, ca să zic așa.

Hai să vorbim despre semnele astea întâi și după aia vorbim despre ce putem să investigăm pentru a depista niște marcări inițiale. Care sunt semnele care ar trebui să ne pună pe gânduri și care să ne ducă la medic?

De ce trebuie să ne prezentăm la medic? Pentru că, de multe ori, noi putem avea unele carențe care să mimeze o formă de demență. De exemplu, vitamina B12, problemele tiroidei, care, dacă sunt rezolvate, e posibil ca pacientul să... Adică sunt forme reversibile, dar care dau modificări la nivelul structurii cerebrale și pacientul se concentrează mai greu, vorbește mai greu. Deci aia noi trebuie să facem un set de analiză prima dată. Și începem cu analizele standard, uzuale, de sânge, cu colesterol, cu hemoleocogramă și le recomandăm să facă dozarea de vitamina B12, marcării tiroidieni și, de ce nu și chiar tumorali, să facem un screening complet. Iar dacă se exclud anumiți marcări, se exclude tiroida, se exclud deficiențele de vitamina B 12, atunci se trece la următoarea etapă. Se îndrumă către psihiatru, psiholog sau neurolog care și ei la rândul lor vor da țintit imagistică. De multe ori pacienții vin cu un CT cerebral.

Deci te ajută în demență să ai un CT, nu?

Ajută, ne ajută mai mult să excludem dacă a fost un accident vascular. anumite modificări de structură cerebrală, atrofiile cerebrale se văd pe CT, pe computerul tomograf. Dacă există semne indirecte de modificări vasculodegenerative, adică pacientul este cu hipertensiune arterială veche și se pot vedea și pe CT, însă de elecție este remeneul cerebral.

Remeneul cerebral.

Da, este.

Da, el de exemplu, ok, vii la medic, În România, da? Ai semne de demență? Vrei RMN cerebral? E decontat de stat?

Dacă este cu bilet de trimitere dat de către un medicul specialist, da, este decontat, doar că totul se face în baza unui program.

Nu e urgent să-l bineînțelesi și probabil că durează mult să-l faci, dar poți să-l...

Depinde, da. Acum există mult mai multe clinici care oferă o accesibilitate relativ mai rapidă la investigații. Nu mai așteptăm 2, 3, 4 luni cum s-a așteptat odinioară. Dar se discută cât de urgent este și se decide cu familia dacă e nevoie făcut mâine, să face mâine, sub orice formă sau dacă se poate temporiza și atunci urmează cursul clasic și firesc al investigațiilor.

Există analize pe care le poți face pentru demență?

După ce am exclus și vedem, punem așa în balanță, hipertensiune, colesterol, diabet, vedem marcările aceștia tumorale, tiroidieni, dacă excludem și avem și evaluare psihiatrică și ne gândim către o formă anume, deja că am exclus partea asta metabolică și nu ne gândim la o demență mixtă, vasculară, și ne îndrumăm, ne gândim către un Alzheimer, atunci, da, se face punctia lombară, din care se recoltează, din lichidul cefarălor, ahidian, luăm anumite proteine, da, luăm...

Asta-i ca un ac care intri în spate aici, nu?

Da, da.

E dureros?

Este suportabil. Adică, trecută prin două cezăriene, am experimentat. Mi-a venit și mie rândul să înțeleg ce simt pacienții mei.

A, ok, pentru că ți-a făcut o epidurală, nu?

Mi-a făcut epidurală, da. Și cum a fost?

Adică e același lucru, nu?

Este același lucru, depinde foarte mult de coloana fiecăruia, dar de regulă este o manevră care este suportabilă și care nu este dureroasă decât în momentul în țeapărimi.

Dar analize de sânge există? E ceva ce poți căuta?

Există, că pot fi testele genetice de care spuneam și la început, dar pentru demență doar pe excludere se merge. Excluderea altor factori care ar putea să dea indirect... Modificări.

E mișto că în cercetare totuși se caută tot felul de markeri noi pe care îi poți găsi inclusiv în sângele circulante și care îți adaugă într-adevăr un risc, îți indică un factor de risc care te aduce la același lucru, la prevenția pe care la trebuie să faci.

Cum e la cancer să încearcă țintit pe moleculă, dacă e ceva genetic sau să meargă țintiti. Se lucrează, da. Sunt mai multe tipuri de terapii, dar Din păcate, toate în momentul de față nu fac altceva decât să, dacă sunt în faza acută a bolii, în faza incipientă, să întârzie evoluția bolii, dar nu s-a descoperit încă nimic care să încetinească semnificativ.

Uite, specific pentru femeile care sunt în perioada de perimenopauză sau premenopauză, oricum ea îmi spune, și încurcă simptomele, să zic, cognitive din această perioadă cu demență, ce ar trebui să facă? Există vreun mod în care le-ai putea diferenția? E ceva ce ar trebui să facă pentru a exclude o demență la început?

o femeie care a fost funcțională până în urmă cu șase luni. Dăm un exemplu de cei simptomele apar treptat de perimenopauză, cam cu un an, șase luni înainte încep să devină importante, care au funcționat perfect normal, care se concentrau și făceau treaba la serviciu în același riu și au observat că se produc schimbări de ceață mentală, oboseală, fatigabilitate marcată, că nu-și mai găsesc cuvintele, tulburări de somn pentru că apar insomniile. Ele se prezintă la neurolog și nu de multe ori mi-au zis, nu, e clar, eu am demență, eu nu știu ce-i cu mine, merg la volan și eu conduc, sunt la volan și nu știu, păi sunt plutesc sau nu, nu mai știu ce am vrut să fac. Da. Și până ajung la noi, oricum vin cu un site de investigații. Sunt foarte, foarte prompte. De multe ori ne trezim cu pacienții care vin deja cu remene cerebral. Dar e foarte important când facem consultul și vedem vârsta pacientei. După 45 de ani le întrebăm. Există? turburări menstruale, vă gândiți la o instalare a menopauzei, aveți evaluare ginecologică recentă, facem testele neurologice, facem orice investigație, pentru că este foarte important ca pacientul să fie liniștit. Pentru că până nu-i scoți din cap că nu a făcut AVC sau nu are demență, ele nu se vor liniști. Și atunci e foarte important să formăm o echipă, să existe credibilitate din ambele părți, că da, sunt înțeleasă, totul decurge conform planului, dar se existe o echipă cu ginecologul și cu un psihiatru. Există tratamente din plante, tot felul de evaluări ginecologice, dar și un psihiatru care să le regleze partea psiho-emoțională. Se produc foarte multe schimbări și unele femei chiar tolerează foarte delicat și diferit aceste manifestări hormonale.

Bun, deci dacă totuși ai semnele astea e bine să E bine, nu? Să te vadă un neurolog.

E normal, pentru că dacă tu nu te mai simți același om, e normal să te preziți la medic. Decât să iei ceva de capul tău și să cauți, când era IU-lui, toată lumea caută și își pune diagnostic și intri în anxietate și în depresie garantat dacă îți bagi toate simptomele acolo, e mai bine să știi ce manifesti și să te preziți la un medic care să îți prescrie țintit ce ai de făcut.

Ce crezi despre aceste iei care îți zice destul de accurate diagnosticele posibile? Adică crezi că e un instrument bun în mâna oamenilor sau e un instrument periculos? La modul general, fără să intrăm în detalii.

Dacă știi cum să folosești răspunsul pe care îl primești, poate fi un plus. Pentru că poate te prezinți mai repede la medic și știi ce ai de făcut. Dar dacă tu primești un diagnoz și zici, ce rost are să mă mai duc să mă mai investeghez când eu știu că am demență și oricum mor, sau am cancer și aia e, nu mai are rost. E foarte important să vorbești cu un medic, pentru că aici face diferența IUL cu... Vorbești cu un om care te simte, te înțelege, te vede și poate să observe lucruri pe care tu poate nu le sesizezi și care pot face diferența în diagnostic.

Bun, da, cât se poate de clar, da, e atât de important să te vadă un om cu care să vorbești și care să trieze toate acele diagnostice posibile pe care le dă și care o să fie medicul perfect, probabil medicul care va fi înzestrat și acceptat din punct de vedere cultural de oameni, dar și cu un protocol corect făcut pentru medicină, un medic înzestrat cu EI, nu? Un medic care vorbește cu tine dar are și un AI care ascultă, care a luat toate analizele, care poate să vadă toate micile modificări, știi, că noi ne uităm pe analize și vedem că sunt bune sau vedem anumiți marker care unul e crescut, unul e scăzut, poți să iei în ansamblu 3, 4, 5 marker care să-ți dea un un pattern, dar în momentul în care poți să ai un AI care îți analizează evoluția a 10 ani de analize și vede ce a crescut, când a crescut și poate să-ți dea niște sugestii, ăla o să fie the shit, ca să zic așa. Păi nu? Asta e viitorul, trebuie să-l acceptăm. Adică dacă ție-ți vine un pacient în...

Că poate-ți capă ceva de finețe?

Dacă îți intră un pacient în cabinet și tu scrii pe calculator, sau vorbești cu el și îi întrebi AI-ul, o să zici că pe ce domnule ăla îmi caută diagnosticul pe Google? Păi ăla ce a făcut data în școală?

Dacă raportăm ne la România, unde încă scriem cu pixul și hârtia, Ceea ce

e bine pentru creier, nu?

Este bine pentru creier. Noi încă facem neuroplasticitate în mod clasic.

Ai pomenit de insomnii. Ce impact are insomnia asupra creierului și a dezvoltării demenței și, din nou, cum le diferențiem insomnia care poate duca la demență sau insomnia cauzată de un început de demență?

Iarăși este de finețe, pentru că depinde și când a început această insomnie și nu știm la ce moment se prezintă pacientul cu turburările cognitive, însă pentru un om care nu doarme de ani de zile, și e cunoscut cu o insomnie cronică, netratată, neinvestigată, atunci da, te gândești că nu a făcut altceva decât să ducă la o îmbătrânire mult mai rapidă a neuronilor. Pentru că creierul, în timpul somnului, regenerează, curăță, se-i liberează de tot ce a fost în timpul zilei, se creează noi conexiuni, e nevoie de liniște, e nevoie de repaus, trebuie să-i dăm creierul, e un soft și calculatorul mai scos din priză, trebuie și el să respire.

Oameni care dorm puțin ajung mai repede la demență?

Studiile așa arată, ca somnul Puțin și de proastă calitate, că poți să dormi șase ore și să fii odihnit. Suntem diferiți structural. Poți să dormi 6 ore și să fiu odihnit sau poți să dorm 8 ore dacă ai trezit de 10 ori sau ai avut pauze pe timpul nopții. Nu înseamnă un somn de calitate. Însă noi când vorbim de insomnii, sunt oameni care se culcă târziu, adorm greu sau poate își induc somnul și adorm, dar după patru ore se trezesc și se uită pe pereți și nu mai pot rea dormi. Aici este o problemă. Și dacă lucrul acesta trenează de ani de zile, nu face altceva decât să contribuie. Deci îi reprezintă un factor de risc pentru a ne îndrepta către curvurile cognitive.

Care ar fi cei mai importanti factori de risc și care țin de stil de viață, hai să zicem factor de risc modificabil pentru demențe? Care ar fi un top? Doar să-i denumim. Somnul e unul dintre ei.

Somnul. Dacă e să începem, începem cu factorii de risc alimentari. Este foarte importantă alimentația care ulterior duce la tulburările metabolice. Diabet, hipertensiune, colesterol. Dacă există alte modificări enzimatice, dacă sunt tulburări la nivelul tiroidei sau de asimilare a unor vitamine, care și ele contribuie, la o turburare a cocniției, important este să facem multă mișcare și să dezvoltăm neuroplasticitate.

Deci ai zis așa, somnul, turboarea metabolică cauzată de alimentație, stil de viață, mișcare,

sedentarismul nu face altceva decât să accentueze. Toate acestea nu fac altceva decât să crească riscul de îmbătrânire mai rapidă a creierului.

E mișto că dacă studiezi și mișcarea e din ce în ce mai studiată în profunzime pentru a înțelege care este de fapt impactul real al mișcării asupra creierului și se pare că se secretă tot felul de substanțe trofice pentru creierul doar când te miști. Adică e interesant că dacă faci, de exemplu, squats, faci și exerciții pentru picioare, mușchii ăștia secretă o tonă de substanței care fac creierul să crească.

Descarcă serotonina, descărcăm hormoni de fericire, de mulțumire, suntem satisfăcuți, creierul face mișcare, îl hrănim, aducem, îl oxigenăm.

Da, exact, deci creierul efectiv crește, sau mă rog, apare această neuroplasticitate doar din mișcare.

Pe când în partea asta de sedentarism, scade stima de sine, când te știi bolnav, nu ai chef de nimic, intri într-o ansietate, nu crești, nu faci altceva decât să crească cortizolul. care e un hormon de stres, care...

Dar zi-mi de stres, adică e un factor de risc pentru...

Cu siguranță.

Dar tu ești stresată în viața de zi cu zi?

Noi, ca medici, avem un nivel mare de stres.

Lasă ca medici, și ca medici, și ca părinți, adică ca orice, tot e stresat.

Normal, dar cine nu are un nivel de stres?

Păi și zi-mi tu, ce faci pentru stresul ăsta?

Nu știu dacă sunt cel mai bun exemplu. Cum e vorba populară, trebuie să faci ce zice popa, nu ce face popa.

Păi da, dar nu-ți facem statuie aici. Adică nu îți ridicăm o statuie anti-stres, dar vreau să știu, tu care știi că lucrezi cu creierul, vezi oameni cu demență, știi că stresul nu e bun, mici trucuri pentru a scădea nivelul ăsta de stres.

Cred că este foarte important atunci când pleci de la servici, unde n-ai cum să gestionezi nivelul de stres, niciodată nu știi ce se întâmplă în spital, nu știi. O urgență. Tot timpul acolo suntem cu adrenalină. Asta este job-ul. Dar atunci când pleci, e important ce faci când ajungi acasă, cum te deconectezi, cum poți să te deconectezi de spital, să te conectezi cu familia, să ieși afară cu copiii, să te bucuri de ceea ce ai. Făcând abstracții de faptul că și viața de familie și viața de zi cu zi îți aduce surprize mai mult sau mai puțin plăcute, însă în funcție de nivelul la care ieși cu stresul, cu oboseala, reacționezi diferit. Și atunci ne dăm seama când nivelul de stres este mare și încercăm să ne detașăm în general tot în sânul familiei, să ne deconectăm.

Da, cred că se poate întâmpla să fie, adică ești stresat la birou, dar niciodată și acasă e stres. Dar cumva, da, înțeleg, trebuie să-ți construiești mediul de acasă, în așa fel încât el să te vinde ce mai mult, chiar asumându-ți și anumite momente de stres pe care le poți avea.

Suntem oameni și trăim într-o societate care nu pare să ne ferească de acest stres și totul este pe viteză, totul este repede. Și atunci, nu știu, depinde de fiecare cum își construiește bula lui de liniște. Poate unii vor să facă sport, poate alții vor să stea însă nu-n familie, poate alții vor să citească o carte, alții vor să doarmă mai mult, după posibilitate și după caz.

Dar ai descris familia care înseamnă de faptul ce ai descris înseamnă socializare, opusul singurătății și singurătatea e descrisă ca factor de risc pentru demență.

Da, așa este. Fie că este o singurătate, pacientul nu are pe nimeni, Sunt foarte mulți pacienți care sunt singuri pe lume, poate nu au fost căsătoriți sau poate nu mai au părinți. Este foarte greu pentru ei, pentru că automat ei nu fac altceva decât să se izoleze. Și atunci sunt genuri de pacienți care ajung la noi deja în forme foarte grave. Dar și autoizolare, adică tu ca persoană îți place să trăiești într-un mediu cât mai izolat, fie din contextul unei depresii, anxietăți, și autoizolarea nu face altceva decât să crească nivelul de stres și scăderea stimei de sine. Fiecare avem un rol. Societatea, integrarea în societate, integrarea la servicii, toate au un rol. Ne scoate din această stare de nu contează, sunt singur și trebuie să facem tot timpul ceva.

Știi, ținând cont de aceste lucruri, deci sunt factori de risc, da, care te predispun la această boală. Odată instalată boala sunt oameni care zic, dom'le, dacă oricum nu există tratament, ce mai contează? Adică, deci, mă mai duc la medic, de ce, dacă nu există tratament? Da. Ce le spui acolo?

De obicei nu prea vin, sunt genul de oameni care cred lucrurile astea, nu vin. Și este foarte greu când un om primește acest diagnostic și este singur. Sau, chiar dacă vine cu un aparținător cu care nu are o comunicare optimă, Există posibilitatea ca el să se simtă discreditat, discriminat și atunci singur să refuze ajutorul celorlalți, iar noi nu putem să-i obligăm, nu putem să îi forțăm. Trebuie să le dăm timp și să-i facem să creadă, niciodată nu intrăm în conflict cu ei. Foarte important să-i lăsăm să... asimileze informația, să ajungă să poate să citească, să mai ceară o opinie medicală, să nu-i forțăm. Ai forța să-i ia un tratament, să fac anumite lucruri pe care nu le-a făcut în toți anii lui de viață, nu fac altceva decât să-i producă o schimbare bruscă care îl debusolează și nu înțelege de ce. și care este scopul. Totul se face cu empatie, cu răbdare și aici, iarăși, încercăm foarte mult cu aparținătorii, cu psihoterapie și cu mai multă iubire față de ei să le dea timp, dar să nu-i abandoneze, oricât de dificili sunt sau pot fi unii pacienți.

Ai cazuri în care aparținătorul vine în cabinet și te roagă să nu-i spui diagnosticul pacientului?

Da. dar nu este corect să facem lucrul ăsta și nu le face nici lor bine, pacienților. Pentru că noi nu știm niciodată cum evoluează boala, cât de rapidă este și nu impactează pe toți la fel. Poate unii chiar ajung să înțelagă unele lucruri și să le perceapă în familie și să trezesc după ani de zile că stai, de fapt eu am demență și mi-ai dat un tratament și n-am știut despre ce e vorba și uite, acum mi-o trebuie să fac Nu știu ce și de ce trebuie să fac lucrurile astea. Nu este corect și nu este nici etic și moral. Sinceritatea...

Și ce faci în situațiile astea?

Le discutăm întâi cu aparținatorul și încercăm pe cât posibil să explicăm într-o manieră blândă cu pacientul necesitatea unor etape. Trebuie să veniți mai des, trebuie să facem lucrurile astea, trebuie să facem asta. El o să poate părea reticent la început sau poate va fi neîncrezător, dar uite, haideți să ne vedem peste șase luni, că poate sunteți bine și nu mai e nevoie să ne vedem un an de zile. Treptat, treptat încercăm să-i aducem la medic.

Din păcate în România, dacă se întâmplă asta, aparținătorii de multe ori încearcă să ferească pacientul de diagnostic.

Nici nu poți să-i spui, ai demență. Tata, ai demență. Ți-a terminat discuția. Pace nu-l mai vedem și familia cu siguranță vor avea un conflict și un șoc. Dar putem să le spunem și depinde și de nivelul social al pacientului, cât de mult înțelege și cât de mult îl poate impacta, că poate aici intervin probleme legale, da? Uite, vrei să ne gândim din timp ce vrei să faci? Votăm familie, să discutăm, să lăsăm oștenitor, să lăsm pe cine vrei să delegi, pe cine vrei să...

Corect, cât de repede ar trebui să avem sau cât de important este să avem această decizie?

Dacă pacientul înțelege și e conștient, uite, ceva nu este în regulă cu mine și da, există posibilitatea ca eu în câțiva ani să... Nu vreau să vă încurc, am avut familie care au fost cu o decență nemai întâlnită și care pacientul a vrut foarte mult să-și menageze familia și să lase totul în ordine. Este foarte important. Însă de multe ori, de cele mai multe ori când apare acest șoc apare demență și tu îi pui diagnosticul, se poate întâmpla ca acest diagnostic pus de-a noi să impacteze foarte mult juridic, legal și atunci familia trebuie să se pregătească. Dar e o discuție destul de delicată pentru că societatea încă se îi schivează, mulți încă trăiesc într-o negare, nici familia nu e într-o acceptare, toată lumea vrea să nu afle ce zice lumea și atunci cred că contează foarte mult de conștiința și conștiențizarea fiecăruia a ceea ce urmează să li se întâmple.

Cât de des se refugiază oamenii în terapii miraculoase, care se promovează ca fi miraculoase și care e riscul acelor terapii. Pentru că, de multe ori, în fața unui diagnostic care nu are tratament, oamenii încep să caută peste tot.

E dreptul lor să facă lucrurile astea. E doruptul lor să spere și speranța că nu avem voie să le-o luăm. Ei se pot răni cu asta și ei pot fi fericiți cu ideea că am încercat tot, vreau să fac și asta, eu știu că am încercat și lucrul ăsta. Cine suntem noi să le spunem să nu facă lucrul ăsta? Și de multe ori, aceste terapii, indiferent că sunt suplimente sau orice se gândesc ei, Dacă nu le face mai mult rău decât bine, au tot dreptul să le facă.

Ginkgo biloba ajută cu ceva creierul sau nu?

Studiile arată că este un supliment alimentar care ajută la circulația creierului. este bun pentru circulația creierului. Pentru pacienți care poate sunt hipertensivi și au deja probleme de circulație la nivelul creierului, a micii circulații, însă nu s-a demonstrat că poate să prevină sau ajută semnificativ în stoparea sau încetinirea, că nu putem trada, încetinirea unei forme de demență.

Dar ar putea să fie un posibil placebo, nu? Adică studiile de regulă se fac...

Nu știm. Nu știm cum acționează fiecare medicament la fiecare pacient. Că noi nu știm fiecare ce are în cap. La propriu. ce structuri are în plus, în minus sau pe lângă o anumită formă de demență, poate mai dezvoltă și alte patologie asociate. Și atunci, dacă ei au avut acest tratament cu ginkgo biloba și ei se simt foarte bine, nu le schimbi de regulă, pentru că ei se vor simți rău de multe ori. O fi placebo, nu-o fi placebo. Ele au unele studii și spun foarte clar pentru ce se folosesc. Și noi știm lucrul ăsta. Important este ca, indiferent ce supliment alimenta, ce pastire doresc să ia, să le ia la recomandarea unui medic. Asta este singura mea recomandare.

Păi și tu recomandzi Jikobi Lobo?

Recomandăm în general, în funcție de patologia și momentul de demență la care se prezintă, medicamente strict pentru și suplimente pentru formele respective de boală.

Ok. Dar uite, dacă te-aș întreba, te-aș zice, uite Elena, dăm ceva de memorie. Ai ceva ce să-mi dai de memorie? Vreau, uite, am devenit uituc, mai am stres, uit ce mi-a zis soția acasă, ea îmi zice, fă ai, eu zic, da, da, și după aia mă întreabă, ai făcut? Zic, păi nu mi-ai zis. Și ea zice, păi da, ți-am zis. Și efectiv nu mai țin minte, pentru că eram cu gândul complet în altă parte, dar aș vrea să țin mintea asta. Poți să-mi dai ceva de memorie?

Cred că aș discuta separat cu tine și aș intra un pic în problemă, că dacă a fost strict discuție cu soția, s-au mai fost și alte situații și cu alte persoane, și cât de des s-au întâmplat aceste evenimente, și ce te impactează în ultima perioadă? Ești mai stresat, ești mai obosit, dori mai puțin? Adică aș face o anamneză mai clară.

Păi uite, am mai fost la o anamneză, că la un moment dat nu auzeam ce zice. Soția? Da, și am fost la un examen de urechi și mi-a zis că sunt perfect cu auzoare, că se pare că doar pe ea nu auz.

Asta am vrut să știu, că dacă nu auzi doar ce spune soția, discutăm altfel.

Cum?

E o problemă genetică la bărbați să nu-și audă soțiile.

Cred că am de la tata problema asta transmisă, da.

De pe cromozon probabil.

Ok, da, ca idee, ai ce să-mi dai de memorie? Dacă zice cineva, uite, am un examen, dăm ceva de memorie, vreau să am notă mai bună. Există ceva de memorie?

Aș spune, dar nu aș discuta, n-aș face marketing acum și aș personaliza în funcție de vârstă, în funcție de nivelul de stres, dacă are și alte probleme de sens.

Adică chiar poți să-mi dai ceva de memoriere.

Da.

Păi trebuie să te caut să-mi dai ceva de memorie.

Sigur.

Știi, acum la final aș vrea să te întreb sau să te rog să le transmiți ce simți tu și ce vrei să le transmiți familiilor care sunt la început de drum, care poate s-au uitat la acest podcast pentru că au primit un diagnostic în familie, au acea spaimă, nu știu la ce să se aștepte. Ce ai putea să le transmiți și de ce se țină cont la acest început de drum?

În primul rând, la spune că este normal să le fie frică, este normal să se simtă speriați la gândul că cineva din familia lor are demență sau orice formă de demență și că nu sunt singuri și că e normal să își dea timp să asimileze această informație și să Nu uite cât de importanți devin ei ca aparținători pentru calitatea vieții și evoluția boliei pacientului, însă a nu se uita pe ei. și a se pune și ei pe primul loc pentru a putea avea cât mai mult timp grijă de pacienții. Consiliere psihologică, întotdeauna au recomandat familie să facă consiliere psihologică să nu rămână singuri, să-și împartă atribuțiile acolo unde se poate, acolo unde există posibilitatea asta și Să nu uită că trăim într-o societate unde încă sistemul medical se adaptează la nevoile reale ale pacientului și că, deși este greu să se acomodeze cu tot ceea ce va urma, impactul socioeconomic, socio-profesional, financiar, care greu îl vine asupra familiei, este normal și firesc să caute soluții și să accepte soluțiile cele mai bune de îngrijire ale pacientului fără să îi să le afecteze lor în cea mai mare parte calitate a vieții, să nu se uită pe ei, să nu-și uită familia și să vadă dincolo de ceea ce poate părea un egoism sau stigmatizare din partea societății, că este tot o formă de iubire de a-i susține pe pacienți în toate formele posibile.

Da, pe pacienți și să țină cont de faptul că și ei vor avea nevoie de de îngrijire, de suport, de cineva cu care să vorbească. Uite, în timp ce te ascultam, mi-am adus aminte de o reclamă care era în cadrul unei campanii de conștientizare de undeva de afară, de diagnostic și tratament și îngrijire în demență. Și reclama surprinde unul dintre cele mai grele momente pe care un aparținător al unui pacient cu demență le poate trăi. Și reclama, pe cât mi-o aduc aminte posibil să greșesc pe alocuri, știi, mintea de regulă umple golurile de memorie cu tot felul de imaginație, dar reclama e cumva deschisă foarte pe scurt, arată așa, un domn Pe la 40 de ani ajunge într-o stație de autobuz și acolo se întâlnește cu un alt domn mai în vârstă, un senior. Și începe să discute cu el. Ce mai faceți? Ce să fac? Uite, mă duc la muncă, zici că munciți la vârsta asta și el zice, acum mă rog, îmi imaginez, dacă am așa discuția, este una foarte light. Și el zice, păi da, ce să fac? Și fiul meu mi-a zis că trebuie să muncesc ca să-mi țin creierul. așa, a, păi și fiu ce lucrează, păi fiu inginer și nu știu ce și îl descrie. Și când zicea, bine, până la urmă, mi-a părut foarte bine de cunoștință cu dumneavoastră, se apropie autobuzul, se deschid ușile de la autobuz și el se uită, domnul tânăr se uită la senior și zice, hai tata, trebuie să mergem la consult. Și cumva te izbește, mi se pace fie la degăină și când povestesc asta, te izbește situația pentru că omul acela Seniorul, tatăl fiului vorbește cu el ca cu un străin, nu-l recunoaște.

Nu-l mai recunoaștă, așa este. Și ăsta este iarăși un lucru pe care aș vrea să le spun oamenilor cât de important este să vedem omul, omul din pacient. și să-l acceptăm și să-l lăsăm să-și continue activitățile, să-l implicăm, să-l implice cât mai des, chiar dacă devin stângaci, chiar dacă fac mai greu anumite lucruri, să nu-i scoată din uzul casnic, să le dea tot timpul ceva de făcut, să se simtă util, îi ajută și pe ei, le crește o formă de neuroplasticitate, se simt văzuți, iubiți, nu trebuie scloați ca și cum ei chiar nu mai știu să facă nimic. Noi nu trebuie să gândim noi pentru ei și să îi spunem, hai acum să faci asta, uite, ai vrea să facem asta sau asta. Să se simtă, nu doar văzut, să simtă că are și el în continuare dreptul de a se exprima. Să nu uite că ei chiar dacă Uite, ce au discutat acum 10 minute, ei au sentimente. Acestea nu dispar. Ei suferă în felul lor. Chiar dacă ei devin niște străini sau cei din jurul lor devin niște străini pentru ei, ei în general își păstrează caracterele primare pe care le-au avut bunătatea, empatia. Ei sunt niște oameni care, chiar dacă se transformă încă niște copii, nu trebuie să ne comportăm cu ei la fel, să le oferim acea decență, acea stimă de sine, să nu le luăm voința asta de a avea și ei ceva de spus.

Un final cât se poate de empatic de episod. Mulțumesc ce ai explicat acum, pentru că în felul ăsta ajungi să vezi acel pacient, chiar dacă el uită, chiar dacă nu te mai recunoaște, este doar E ca un calculator al cărui o parte de memorie a fost ștearsă de același calculator, cu aceleași emoții, cu aceeași putere. Este același om acolo care nu mai ține minte.

Chiar dacă s-au blocat programele și rulează într-un trecut și nu mai poate fi în prezent. Dar e același om care poate ți-a dat naștere, care t-a crescut, care ți-a fost alături și oricât de dureros devine pentru familie să-l vezi că nu mai știe unde este, ce face, dar el tot e acolo.

Super! Mulțumesc mult Elena pentru aceste explicații. Mulțumesc ție ca ai rămas până acum în acest episod. Dacă ai o poveste pe care vrei să o descrii, să o împărtășești cu noi, lasă-o jos în comentarii. Mulțumescu Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și iată, sprijină aceste inițiative educative în care vorbim despre subiecte care Sper că ajută cu adevărat oamenii care parcurg aceste episoade de podcast. Mulțumesc! Mulțumesc din nou, Elena! Mulțumesci, Sie! Ceau! Pe curând!