Adevărul despre Manifestare cu prof.dr. Lavinia Bârlogeanu

Toţi vrem să fim împliniţi, să fim fericiţi, să iubim şi să fim iubiţi. Să fim mai degrabă bogaţi decât săraci.

Îți pare ceva așa la ordinea zilei, hai să manifestăm.

Această teorie a manifestării dezvoltă un limbaj universal al promisiunii. Stai așa, fii în flow, fii în flux, fii în curgere, nu mai trebuie să muncești. Gândul și intenția ta fac universul să se conformeze.

Uite unde eram acum 5 ani. Eram sărac, trăiam într-o garsonieră închiriată, n-aveam iubiți, n-aveam prieteni. Dar am manifestat.

Am apăsat pe buton, s-a aprins lumina. Cam asta-i teoria manifestării. Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea întâmpla.

E ispititor la început.

Adevărul este irrelevant. Ești sedat. Nu mai cauți adevărul. Ori ăsta e semnal psihozei, da? Un slab contact cu realitatea.

Și e foarte periculos.

Vă spun foarte serios că mi se pare un dezastru. Adevărul ne salvează. Adevărul este calea.

Omule te salut si bine ai venit la un nou podcast Boabe de Cunoastere. Dupa cum ai vazut deja in aceasta scurta prezentare, vorbim despre manifestare si eu cred ca si tu, la fel ca si mine, ai intrat pe internet si ai vazut o sumedenie de materiale in care cineva iti explica cum să îți construiești viața doar prin recrearea propriei tale realități, prin gândire, prin vibrații, prin vizualizare, prin alinierea la o vibrație corectă, iar universul o să simtă acea vibrație și o să vină și o să-ți ofere. Practic ești învățat să manifesti. Să manifesti bani, să manifesti abundență, un iubit, o iubită, să-ți manifesti inclusiv locul de parcare. Dacă tu intri într-o parcare dintr-un mold și nu găsești locul de parcare, nu te-ai gândit că e posibil să fii tu de vină? Tu ești de vină pentru nefericirea ta asta, ni se spune. Și dacă totuși ai manifestat și nu ți-a ieșit, nu s-a îndeplinit ceea ce ai manifestat, din nou ești doar tu de vină. N-ai manifestat suficient sau n-ai manifestat corect. Trebuie doar să mai cumperi încă un curs de 2.000 lei și să manifesti corect. De ce nu înveți să manifesti corect? Ideea este că la prima impresie este că această manifestare este o formă benignă de iluzie, dar ea poate să fie chiar și periculoasă și asta facem astăzi. Scopul nostru de astăzi nu este să criticăm sau să ridiculizăm pe cei care promovează acest fenomen al manifestării, ci să să-l înțelegem cu rigoare științifică. Ce este manifestarea? Unde poate fi sănătoasă? Unde există această ruptură? Această ruptură între realitate și iluzie și pentru cine poate fi în mod real periculoasă. Și cu cine puteam să vorbesc despre asta, dacă nu cu profesorul universitar Dr. Lavinia Burlogianu, psihoterapeut de orientare psihanalitică și profesor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din București, cu studii postdoctorale la Sorbona și Universitatea René Descartes din Paris și cu o vastă experiență în psihotraumatologie și analiza inconștientului. Este bineînțeles una dintre cele mai potrivite și lucide voci atunci când vorbim despre granița dintre știință, pseudosciință și iluzie. Și apropo de științe și educație, vreau să mulțumesc Unicredit Bank din nou pentru faptul că sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere. Așa că să începem și doamna profesor, bine ați venit la treirea podcastă.

Bine v-am regăsit, mă bucur să ne reîntâlnim iatea după o perioadă de timp.

Ce mai faceți?

Mulțumesc de întrebare. Aș spune că bine mai degrabă.

Ok. Aș putea să vă întreb ce ați mai visat în ultimii două ani de când nu ne-am văzut pentru că despre asta au fost ultimile două materiale pe care le-am avut.

Am putea ușor să cădem într-o capcană și să considerăm că analiza sau interpretarea visului are cumva legătură cu discuția noastră de astăzi cu teoria manifestării. Pentru că ambele au un discurs despre inconștient.

Ok, da.

Dar trebuie să facem o foarte serioasă distincție. Pentru că atunci când vorbim de analiză și interpretare de vis, ne bazăm deja pe niște date. Iar ele nu sunt doar ale psihanalizei începuturilor, pentru că și aici aș face o paranteză, foarte mulți dintre oameni, am văzut chiar și la dumneavoastră în emisiune, când se referă la psihanaliză îl pomenesc pe Freud. Psihanaliza n-a rămas acolo. Psihanaliza de la Freud a dezvoltat foarte multe direcții de gândire și un corpus de cunoaștere impresionant. Problema cu psihanaliza este că are un statut destul de ambivalent, în sensul că o parte din elementele la care se referă au la bază deja studii, iar altă parte țin de măiestria din cabinet, de arta. procesului terapeutic. De aceea e foarte greu să o încadrăm într-un domeniu. Iar pentru că ea vorbește despre inconștient, există riscul să o decredibilizăm și să o așezăm pe același plan cu discursurile despre manifestare. Adică dacă Freud, de exemplu, se referă la inconștient și cineva-l citează fără să-l fi citit, înțelegeți, există riscul să ne spună că Freud și Niculina Gheorghiță fac același lucru. Și n-aș vrea deloc să cădem în capcana asta.

De acord, de aceea mi se pare ca sunteți cea mai potrivită voce cu care putem vorbi despre asta, pentru că nu sunteți ancorată foarte strict doar în granițele foarte confortabile ale științei. Asta e demonstrat, asta putem crede. Asta nu s-a demonstrat, înseamnă că nu există. Și pentru că abordați cu foarte mare precauție și moestrie, ceea ce poate să depășească domeniul dovedicii științific, dar rămânem totuși ancorați de el. Adică ne asumăm curajul de a ieși dintr-o poieniță luminată, ne asumăm curajul de a merge În pădurea întunecată, dar rămânem cumva legați încă de păiniță să ne putem întoarce, nu luăm pe cărări.

Exact. Gândim, cu alte cuvinte. Gândim tot timpul. Pentru că ce scurt circuitează teoria manifestării este tocmai procesul de gândire.

Exact. Pare că acolo dispare și apare doar un simplu cresc.

Știu fără să gândesc.

Mi-a spus când am vorbit despre asta înainte să începem acest podcast că l-a sumit un derapaj crunt și o dictatură a fantazmei. Și dacă zici, omule, ce faci? Ai manifestat? Ți-ai manifestat, nu știu, job-ul sau banii sau iubita? Pare ceva așa la ordinea zilei, hai să manifestăm. Când vorbești despre același lucru ca fiind o dictatură fantazmei, îți dai seama că lucrurile sunt destul de periculoase.

Da, și mult mai complexe decât le putem vedea așa la o privire de la distanță. Ce aș vrea să vedem înainte de orice este că această, cum o numesc reprezentanții, teorie a manifestării dezvoltă un limbaj universal al promisiunii. Asta e coordonata ei. limbaj universal în sensul că se ancorează în anumite nevoi fundamentale ale fiecăruia dintre noi, pentru că toți vrem să fim împliniți, să fim fericiți, să iubim și să fim iubiți, să fim mai degrabă bogați decât săraci, da? Și mai mult decât atât, cred că dincolo de aspectele astea, De ce prinde discursul acesta universal al promisiunii? Este că atinge niște resorturi foarte profunde din noi toți, și anume, marile noastre angoase. Ori manifestarea îți promite un control inclusiv asupra haosului, asupra lucrurilor despre care nu putem spune nimic. Dar care ne înspăimântă? Moartea.

Pe care nu le putem controla.

Bineînțeles, pentru că este în spate această angoasă fundamentală care vizează moartea, prăbușirea, vidul, sunt singur, nu e nimeni, ce mă fac? Sunt părăsit în acest univers care, Dumnezeule, cum mă descurc aici? Am nevoie de niște repere pe care reprezentanții teoriei ți le oferă. le oferă cumva în jurul unei metafizici, pentru că avem aici așa o metafizică care aruncă în aer de fapt toată gândirea omanistă și toată filozofia lumii. Nu mai are niciun rost că avem noi o altă metafizică. Adică gândul și intenția ta fac universul să se conformeze.

Exact. Asta de fapt e o definiție a manifestării. Cartea The Secret ar putea sta la baza acestei teorii sau este un catalizator?

Da, categoric. Și sunt mai multe. O să discutăm și despre lucruri care au ajutat la creșterea acestui fenomen, dar și despre analize serioase care privesc acest fenomen. Că e bine să ne uităm din toate direcțiile.

Ce m-a mirat plăcut este că înainte să avem această discuție am făcut, să zic, o documentare personală pentru acest podcast și am găsit foarte multe articole științifice tratate de psihiatrie scrise pe această temă și se pare că ceea ce încearcă manifestarea să aducă ca teorie, să-i zicem, la suprafață, este descris în tratatele de psihiatrie. Adică sunt tratate de psihiatrie care descri această stare maniacală în care tu simți că totul ți se cuvine, te simți iluminat, ai o stare constantă de trezire, dar de fapt ea poate fi în unele circunstanțe patologice.

Poate fi, dar acum nici să nu intrăm în riscuri de a patologiza totul. Eu nu m-aș duce atât de departe, de exemplu, la psihiatrie, dar aș rămâne în disciplina cu care sunt mai familiarizată, psihanaliza, care vorbește de funcționările minții noastre într-un registru, de exemplu psihotic. Și asta ce înseamnă? că mintea este fragmentată. Deci, la bază, sunt fenomene disociative. Că obiectele fragmentate sunt potențate, încărcate, supraumanizate și repartizate pe categorii clare. Bun, rău, frumos, urât. Da? Deci, o minte simplă, care nu vede complexitatea obiectului, a omului, de exemplu. E ca și cum eu, în mintea mea, v-aș vedea pe dumneavoastră nu știu, ca pe o ființă supraumană, atât de bună, atât de corectă, atât, nu știu cum, n-are rău să mai dezvoltăm. Dar știu că de fapt suntem oameni cu toții, greșim cu toții. Avem cu toții exagerările noastre și atunci problema pentru mintea care funcționează psihotic este că nu poate accepta acest întreg. Ea are nevoie de ori așa, ori așaa.

În legătură cu sinea...

Și cu alții. Și cu toată lumea. Nu tolerează complexitatea și ambiguitatea. Și ca să menține asta, se întâmplă un lucru foarte important pe care îl face. Dezvoltă o ură incredibilă față de tot ce iese din schema care o ajută să supraviețuiască. Dar e o ură teribilă. Această ură se duce nu doar împotriva oamenilor din exterior, ci și împotriva propriei minți. Această ură dusă împotrivia propriei minți menține disocierea. Această ură dusă împotiva propriei minţi atacă gândirea care ar putea odată, să-i furnizeze un adevăr despre sine și despre lume.

Puteți să dați un exemplu mai clar sau poate și foarte simplificat ca să înțelegem acest mecanism?

Da. De exemplu, vă dau din clinică pentru că e mai simplu. Dacă un pacient sau o pacientă își demonizează mama, ea va depune Prin proiecţie, în această mamă care nu mai e umană, e dracul gol, tot ce este rău pe lume, toate eşecurile pe care le-a trăit în viaţă sunt în responsabilitatea mamei. Tot ce s-a întâmplat rău, e mama de vină. Şi atunci, această mamă nu mai e o fiinţă umană, este o mamă rea arhetipală, ceva de care te temi. Iar pacienta care face asta se teme, adică apare și o angoasă paranoidă, că mama pe care a investit-o cu atâta rău o s-o distrugă până la capăt. Înțelegeți? Și atunci apare această ură. Dar ura e, să zic așa, trimisă în cabinet spre terapeutul care încearcă să aducă la suprafață și elemente care umanizează mama, bazate pe discursul pacientei. Și poți să spui, da, uite, în situația asta n-a fost chiar un monstru, chiar te-a ajutat. Da, uite, că în situație asta a reacționat bine. Deci evoci mai multe laturi ale acestui obiect în ideea că se poate realiza o legătură. Mintea să se elege. Pacientul nu suportă legătura pentru că asta îl obligă să se confrunte cu un adevăr și anume, am greșit. Trebuie să suport o pierdere. Eu am pierdut ceva când te-am demonizat. Ți-am făcut foarte mult rău. Mi-am pierdut eventual inocența, încrederea în oameni, da? Ori eu trebuie să fac fața acestor pierderi. Ceea ce un pacient în situația asta nu suportă, va continua să atace. Orice minte care gândește, asta este important să vedem, funcționarea psihotică atacă orice minte care gândește pentru că reprezintă un potențial pericol ca să-l conecteze pe acest individ, pacient, om, pe oricare dintre noi, la o sursă a suferinței lui. Și atunci nu vreau să sufăr. Punct. Atac.

Asta înseamnă că orice persoană care crede real în manifestare deja a oprit acest podcast și nu se mai uită. Adică e un drum cu sens unic sau te mai poți întoarce?

Te mai poți întoarce. În clinică vedem că se mai întorc oamenii, dar e o mare provocare. Acest teren este exploatat în teoria manifestării. Pentru că teoria manifestării, când îți spune rescrieți biografia, Reconfigurează-ți sinele. Mă rog, mai iau ei un cuvânt, dar nu mi l-aduc aminte acum. Adică poți să-ți remodelezi sinele, să-ți schimbi biografia. Astea sunt niște lucruri, după părerea mea, groaznice. De ce aș vrea eu să fiu altcineva? Ce favorizez cu asta? Acum trebuie să vedem că există o bază. care este exploatată în teoria manifestării când îi se cere cuiva, rescrie-ți biografia.

Da.

Sau fi tu altcineva, că așa cum ești, nu ești bun și n-ai fost niciodată. Hai să te facem noi bun, da? Există o dispoziție a noastră, e constitutivă speciei noastre și ea se numește mimetism. Eu învăț foarte multe lucruri prin mimesis. Cele mai multe lucruri pe lumea asta le învățăm prin mimesis, da? Adică ne uităm la altul cum face, imităm, vrem și noi, e extraordinar. La un anumit nivel chestia asta e chiar în regulă pentru că vedem aici modele ale evoluției noastre. Fără modele nu putem să evoluăm. Problema apare când imitația devine obsesională. Pentru că atunci apare la suprafață cele mai teribile aspecte. Invidia. Eu te invidiez. Vreau să am ce ai tu. Te imit până când voi avea ce ai tu și intru în posesia lucrurilor pe care le ai.

Asta se cheamă fake it till you make it.

Exact. Și fiți atent, că lucrurile nu se opresc aici. Apare și ura. Ah, am ce ai tu, Am luat ce aveam de luat de la tine. Nu mai am nevoie de tine. Tu poți să dispari acum. Eu sunt ok. Uite, am reușit. Deci, teoria manifestării vine în acest registru al psihicului. Vorbim de un registru inconștient. Vorbim de o minte care acționează în mod autonom. Nu suntem conștienți de mecanismele astea. Dar, spunându-ți pe baza asta mimetică, Uită-te la cutare. Are o istorie de viață reușită. Limită-l. Da? Și te apuți și limiți. Și lucrurile poate să meargă foarte departe. Aici e problema. Până la, ori la menținerea, ori la întrenarea unor procese disociative în interior. Pentru că dacă eu limit pe cutare care a reușit, nu o să îmi permit să mai trăiesc lucrurile complicate din viața mea. le las laoparte, da? Dar nimeni nu-și pune problema. Ce se întâmplă când apare această disociere? Că partea disociată nu stă liniștită. Ea revine. Te bântuie. Până când, când s-a spus, e firesc ea-și caută recunoașterea poziției care i-a fost refuzată, pentru că noi toți suntem cumva, să zic, Alcătuiți astfel încât să fim și să devenim întregi. Ăsta-i parcursul nostru în viață. Spre integrare. Nu conștient. Nu conștient. Iar unii se opun conștient procesului că a fi întreg înseamnă a fi întreg împreună cu suferința ta.

Asta înseamnă să fii întreg?

Da. Pentru că biografia mea, așa cum e, a implicat momente complicate, dureroase.

pe care eu trebuie să le integrez și să fiu ok cu ele.

Bineînțeles, eu trăiesc cu ele. Nu trăiesc în afara lor, dincolo de ele și pretinzând că ele nu s-au întâmplat.

Dar de ce să fac asta când pot să manifest că nu le-am trăit și să îmi rescriu biografia și să fiu altcineva?

Da, mie mi se pare extrem de periculos lucrul ăsta. Păi atacăm însăși esența vieții noastre. menirea noastră este să devenim indivizii unici care am fost meniți să fim.

Întrebarea mea a fost, să zic așa, un pic ironică, poate nepotrivită, dar pentru a face lucrurile mai ușor de înțeles. Pentru că văd totuși o limită. Nu e doar alb și negru. este o limită și mă întreb unde trebuie să se oprească fiecare sau care ar putea fi semnele pentru fiecare că și-a depășit acea limită și merge într-o zonă în care lezează. Pentru că, într-adevăr, ne bazăm pe mimetism, dar unde mă opresc eu în almima pe altul? Pentru că eu pot să am un mentor să zicem în chirurgie, care văd că se scoală la 5 jumate dimineața, citește un studiu, face sport, vine la port de gardă, intră în sală, este calm și e ok să încerc să mimez, să fac același lucru ca el, ca program pentru a reuși ce a făcut el?

Ok, poți să faci asta și te poate ajuta în anumite limite, dar nu înseamnă că cine face asta va fi ca mentorul pe care îl imita. Pentru că sunt date absolut personale care intră mereu în joc, uneori nici nu le cunoaștem, dar ele vor influența rezultatul. la care ajungem. Da? E ok. Da, uite, cineva face asta. E un model sănătos de viață. Pot să fiu și eu, să zic, mai disciplinat, mai ordonat, să gândesc mai bine programul. E foarte bine. Da? Dar trebuie să îmi respect și individualitatea. Ia să văd. Ritmul meu îmi permite să mă scol la aceeași oră? să-mi încep ziua în felul ăsta, că nu toți suntem la fel, nu pe toți ne ajută același lucruri. Deci trebuie să vedem că limitația spune propriul corp, propria minte și, până la urmă, propriul proiect de evoluție personală. Trebuie să ne uităm în direcția asta. Noi nu ne putem pune între paranteze pe noi pentru o dorință a noastră, care de multe ori nici nu știm dacă ne servește la ceva, dacă este spre binele nostru, de multe ori spunem, ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea întâmpla.

Da, sau s-ar putea schimba, n-ai grijă ce manifesti.

Exact, de asta am și spus, ai grijă că nu e despre asta. Viața nu e despre asta, de fapt. Să știi unde să te oprești, unde este limita.

Dar există o bază psihologică palpabilă în manifestare? Spre exemplu, Poate faptul că îmi pun un vis și îl vizualizez, poate ajuta să mă concentrez zidnic la ajunge la acel vis.

Bineînțeles.

Care este ruptura? Asta vreau să înțeleg, pentru că asta e de la sine înțeles. Vrei să atingi acest punct, fie în viața personală, fie în viața atletică, fie în viața profesională, Ți-ai pus acest obiectiv și atunci da, să-l manifesti poate să înseamne că te gândești zinic la el, că îți faci programul în funcție de acest vis pe care îl ai, astfel decât în fiecare zi să faci, să fii cu câte un pas mai aproape de acest vis. Și, din nou, mă gândesc că poate acest curent a prins atât de mult pentru că mulți oameni vin și confirmă. Dom'le, eu am manifestat asta și mi s-a deplinit. Și, de fapt, oamenii care promovează manifestarea pe social media, fix cu asta încep. Asta este cea mai mare altă a lor. Ei spun, de regulă, povestea este clasică, uite unde eram acum 5 ani. Eram sărac, trăiam într-o garsonieră închiriată, nu aveam iubit, nu aveam prieteni. Dar am manifestat. Și toate mi s-au îndeplinit. Și s-au îndeplinit. Are bani, are casă, are iubit, pare un om fericit în social media. Vină la workshop-ul meu să te învăț cum am făcut.

Da, dar poate că dacă lucrurile astea s-au întâmplat, este nu din cauza că am manifestat, ci datorită faptului că avea resurse suficiente pentru a atinge aceste obiective.

Da.

Problema mare cu teoria manifestării este că nu ea încalcul lucrul ăsta, nu există un discurs despre potențialul individual al celui care face lucruri, nu ne interesează de vreme ce ți se spune, poți orice. Universul răspunde. Te gândești că universul ăsta e unul mare și prost pe care tu îl manevrezi așa cum vrei tu. Deci exagerarea asta mi se pare cumva maladivă. Și atunci trebuie să ne uităm că aici e o limită. În resursele noastre, în puterea noastră, în datul individual al cătuirii noastre, că eu pot să manifest oricât că o să urc pe Everest și nu se va întâmpla asta. Pentru că sunt conștientă că la vârsta mea și la condiția mea fizică nu o să pot să ating marile înălțimi de pe fața pământului.

Asta este, tocmai ați exemplificat un mod de a gândi înainte de a manifesta. Ori manifestarea Și aici, de exemplu, este ușor de înțeles. Adică e ușor palpabil și e ușor să ne dăm seama că poți să gândești așa. Doar sunt foarte multe zone în care ți-e mai greu să îți dai seama de această imposibilitate, iar manifestarea fix nu ia în calcul condiția ta personală.

Păi, în mod voit nu ia în calcul. Pentru că dacă ar lua un calcul, nu s-ar mai susține. Despre asta vorbim. Ea scurt circuitează. această chestiune, a competențelor, a, știu și eu, risurselor personale, nivel de cultură, studii, mediul în care trăiești. Deci toate condițiile obiective sunt eludate. Pentru că așa poate să susțină fantasma.

Și ce-ar fi ca nici măcar, adică teoria manifestării nici măcar nu se ferește de de a merge în acest ridicol pentru că apar astfel de concepte cum ar fi persoana specifică. E suficient doar să te gândești la persoana respectivă până că ea telepatic o să înceapă să te iubească. Adică mi se pare inclusiv nedrept, nu? Adică mi se pare nedrept să stau dacă ar fi real asta.

Dacă ar fi real.

Să stau și să mă gândesc la o persoană care este o persoană cu liber arbitru, care își trăiește propria viață. E treaba ei dacă mă iubește sau nu mă iubește. E datoria mea să încerc să o fac să mă iubească, poate, prin mijloace convenționale. Dar eu deodată mă îndrăgostesc de ideea și încep să practic ideea că o pot face să mă iubească doar gândindu-mă telepatic la asta.

Bineînțeles. Ce vei atinge aici? Chestiunea etică. Este total lipsit de etică să intervii peste liberul arbitru al cuiva. Nu? Da. Dar...

Nu e frumos, Diu, chiar... Slavă Dumnezeu!

Dar așa face teoria manifestării. Așa face!

Da.

Ea manipulează. Manipulează și prin repetițiile, ritualurile de repetare pe care îți spune să le urmezi, îți și sedează conștiința. Deci nu există nici un pic de etică aici. Vă dau un exemplu apropo de ce spuneți, îl fac pe X să mă iubească. În funcționările psihice arhaice, cum e cea psihotică de care vorbeam, unul din mecanismele minții se numește identificare proiectivă, adică mintea disociată are obiceiul să proiecteze părți din ea, totul se întâmplă în mod absolut inconștient, asupra altei persoane, iar dacă partea proiectată vine cu o forță destul de mare, reușim să generăm o acțiune la persoana respectivă. Asta vedem în cabine zilnic.

Ca și traducere, am impresia că am influențat acțiunea ceilalte persoane.

Chiar am influențat-o. Nu doar că am impresia, chiar am influențat-o. Adică o stare de așteptare, ambalată, puternic, afectiv și proiectată în partenerul nostru de acasă, în cuplu, verifici cel mai bine chestia asta. Că doar te gândești la o chestie, a, acum face asta, acum să vezi, a, e ca taicăsul și îl vezi. chiar face la masă un gest sau nu știu ce și asta îți confirmă. Am avut dreptate că e așa. Dar de fapt mecanismul e între noi, e în relație și se numește identificare proiectivă. E o formă de funcționalitate a minții atunci când ea se situează în registrele astea primitive. Și e destul de extins. Pornind de aici, În psihanaliză, Jung, cu pacienții cu care lucrase deja foarte mulți ani și era convins că oamenii ăștia au ajuns la o instanță etică foarte serioasă, făcea o metodă care se numește imaginație activă. Adică pornind de la asocierea liberă a lui Freud, pacientul asocează liber și începe să-ți pună de mașină și la sfârșitul ședinței ajunge la pasăre, de la o idee la alta și vedem lanțul asociativ, ne ajută să vedem care e complexul și cum e organizat complexul psihic. Dar Jung spune, hai să nu mai lăsăm lanțul ăsta, să-l punem asociere, în jurul unui obiect, ca să vedem dacă Putem antrena o schimbare în funcționarea interioară și în realitate. Însă, el avea mereu grijă ca obiectul ăsta să nu fie o altă persoană. niciodată nu făcea metoda cu un pacient, dacă obiectul era partenerul sau cineva din viața pacientului cu care el avea, de exemplu, un conflict. Deci nu făceau lanțul asociativ în jurul acelei persoane, tocmai pentru a nu îngădui mecanismului primitiv care acționează instinctiv să se întâmple în realitate.

Cred că nu e etică.

Nu e etic. Și a spus atunci o chestie, nu voi face cunoscută această metodă, fiindcă nivelul etic al oamenilor este foarte jos și există riscul ca ei să folosească metoda pentru a-și atinge, știu și eu, interese personale, ambiții personale și să-i manipuleze pe alții, astfel încât ei să se conformeze așteptărilor celor care Spuneți că acest lucru,

la nivel primitiv, se poate? Adică el este posibil?

Da, se poate. Păi uitați-vă la bebeluș care așa... Asta e modul de comunicare al unui bebeluș, identificarea proiectivă. El are un disconfort și începe să urle și face urât, da? Când face asta, el îi transmite mamei, am ceva, trebuie să mă ajuți că eu sunt mic și depind cu totul de tine. Mama, în funcție de plânsul bebelușului, începe să facă o narațiune în minte. Oare e foame? Oare trebuie să-l schimb? Oare are colici? După plâns își dă seama. Dar plânsul ajunge la ea nu doar ca un stimul fizic, ajunge împreună cu afectul bebelușului pe care ea îl primește. Deci ceva din bebeluș s-a dus în mamă, a informat-o că lucrurile stau așa cum stau, iar ea are puterea să acționeze în realitate. Deci s-a întâmplat o identificare proiectivă. E forma primară de comunicare. Problema e că mulți dintre adulți funcționează încă așa.

Ne putem da seama dacă funcționăm așa și ne putem, adică cum am putea corecta asta? Bine, cum am putea să, măcar să ne dăm seama la început?

Păi, de exemplu, în cabinet, Ne dăm seama de funcționările astea, dar după multă vreme, da? Nici n-avem voie în stadiile de început ale analizei sau ale terapiei psihanalitice să discutăm despre lucrurile astea. Când pacientul e în identificare proiectivă, îi primești afectul.

Da.

Pur și simplu. Îl primești și vezi ce face cu el. Aici se fracturează de multe ori lucrurile, fiindcă e foarte greu și pentru analist sau pentru terapeut să primească afectul ăla, pentru că vă spun, uneori ai senzația că te prăbușești. Vă dau un exemplu. care mi s-a întâmplat personal, ca să vedeți ce înseamnă identificarea proiectivă. O pacientă vorbește întinsă pe canapea, n-avem contact vizual și spunem despre faptul că în copilărie i-a fost foarte greu în familia ei, că se ducea în casa bunicilor și nu se simțea bine deloc acolo, dar vorbește pe un ton. Deci vorbea despre lucruri rele, îngrozitoare, despre bătăi între bunicii ei, despre chestii care terifiază orice copil. Iar ea vorbea de calm, ca și cum îmi spunea, ce flori frumoase am văzut venind spre cabinetul dumneavoastră. Deci niciun afect. Tot afectul ăla, pentru că e disociat, se duce prin identificare proiectivă în terapeut. Literalmente am simțit că mă prăbușesc, că primesc un pumn în moalele capului și că îl leșim. Deci nu mi-a fost clar în clipa aia dacă la sfârșitul ședinței o să mă mai pot ridica de pe scaun. Și i-am spus în momentul ăla, ceea ce îmi spuneți ajunge la mine ca un pumn în moalele capului. I-am spus asta și în momentul respectiv ea și-a amintit cum bunicul i-a dat la propriu un pumn în cap bunicii care s-a prăbușit în pivniță pentru că era deschisă ușa, s-a prăbușit în pivniță și a mai fost un element. De ce s-a întâmplat asta? Pentru că bunicul era pe punctul să o agreseze sexual pe nepoată, pe pacientă. Imaginați-vă ce înseamnă identificarea proiectivă. Am putut să iau afectul, să-l duc, să, pe baza unei ideograme din mintea mea, să formulez un pumn în moalele capului, iar asta a scos la suprafață ceva disociat de foarte multă vreme. Și putem vorbi pentru că e o terapie încheiată. Momentul ăsta a fost foarte important. V-am dat un exemplu de identificare proiectivă ca să înțeleagă toată lumea cum se întâmplă. Dar se întâmplă tot timpul între noi, dar nu ne dăm seama Uneori în relația cu partenerul de cuplu, da? Avem o stare proastă pentru că el a venit ori nervos, ori îngrijorat, ori nu știu cum și lucrurile astea circulă de la unul la altul. Cum putem opri asta? Asta se întâmplă numai dacă ai o minte reflexivă foarte bună și foarte exersată. După mult timp de observație. Uneori și când observi, observi după ce ai făcut. Dar tot e foarte bine. Că știi.

Dar o poți opri doar tu, adică tu cel care proiectezi poți să faci asta.

Când reușim să oprim asta, problemele în cuplu se diminuează. Deci mecanismul ăsta este dracu gol, ca să zic așa, identificarea proiectivă. Ori asta este baza care este exploatata in aceasta teoria manifestarii. Pentru ca ti se spune, e ok sa faci asa. Ia uite, iti gasesti un obiect de proiectie care nu e nici mai mult nici mai putin decat intregul univers. Care devine la dispozitia ta si faci tu ce vrei acolo. Da? Ori asta e o chestiune groasnică. Chiar citeam niște citate, știți că au ei citate de astea de îți vine să ți le pui pe tricouri, că sună foarte bine. În care, nu cred că mi-amintesc exact, dar era ceva de genul ăsta. Nu mai trebuie să muncești și să faci efort, că ești din flow. Păi ce facem? Învățăm pe oameni. Da, ești din flow. Stai așa. Fii în flow, fii în flux, fii în curgere. Da? Nu mai trebuie să muncești. Sunt cuvinte care pot fi verificate pentru că există un site care a repertorizat toate bullshit-urile astea din operele celebrilor.

Ce se cheamă?

New Age Generator Bullshit. Cred că ceva de felul ăsta.

Îl trecem descrierea.

Sunt multe luate de la Deepak Chopra sau de la Joe Dispenza, marii adepți ai acestei mișcări. Și vedem tot felul de chestii. Când tu ai o intenție, asta e tare de tot, Universul este obligat energetic să răspundă. E obligat energetic să răspundă. Vă dați seama ce omnipotență. Ce omnipotența se ridică. Asta e iarăși o chestie psihotică. Să-mi imaginez că pot să fac așa ceva, mie mi se pare că e o lovitură la adresa bunului simț. E o lovitură la adresa, bineînțeles, a științei, dar nu mai punem pe asta că se pare că nu mai impresionează pe nimeni, e o lovitură la adresa sacrului și a formelor sacrului instituționalizate, deci care au o lungă istorie. Prin genul ăsta de, să zic, noi ritualizări, atacăm nu doar știința, atacăm și religia, atacăm și terapia, Atacăm și bunul simț, deci nici nu știu ce mai rămâne neatacat. Nu mai e nevoie de nimic altceva pe lume decât de asta. O lume de nebuni. Și să știți că nu suntem foarte departe de chestia asta, pentru că lumea asta a permis acest gen de produs cultural, cum e teoria manifestării, pentru că el se încadrează foarte bine în mișcările sociale și politice ale timpului pe care îl trăim, da?

În ce sens?

Păi, chestia asta cu... eludarea importanței adevărului.

Da?

Deci nu contează adevărul tău când te pun să manifesti. Biografia ta e egală cu zero, ți-o rescrii. Trecutul tău îl aruncăm în aer, viața ta începe de acum, da? Adică ce atacăm? Adevărul unic al persoanei La care ne referim. Dar asta se întâmplă peste tot. Adevărul este atacat în jurnalism, în politică, cam peste tot.

În știință.

Devine irrelevant. Dacă aveți curiozitatea să verificați, se vorbea foarte mult despre epoca post-adevar. Dicționarul Oxford declară cuvântul post-adevar cuvântul anului 2016. Deci deja erau studii destule care ne arătau ce înseamnă acest post-adevar Adevărul nu mai este atât de important, faptele nu mai contează atât de mult, contează faptele alternative pe care eu ți le produc. Putem da și un exemplu ca să înțelegem mai clar. Un exemplu recent de post-adevăr întâmplat acum puțin timp și s-a vorbit foarte mult, cazul e foarte mediatizat, de aceea cred că îl cunoaște toată lumea. E vorba de crima asta oribilă care s-a întâmplat în Statele Unite, când agenți federali au împușcat o femeie, Nicole Good, Renée Nicole Good, așa se numea, au împușcat-o pe stradă, femeia fiind O poetă, o femeie care avea trei copii, era și o activistă pentru drepturile omului. Era implicată în astfel de activități. Era foarte pasionată de grupurile astea civice care căutau să instituie o tabelă de valori corectă pentru lumea noastră. Faptul real este că ea și-a dus copilul mic la școală. Faptul alternativ creat de politicieni este că femeia se afla la o demonstrație. Nu era nicio demonstrație atunci. Faptul real este că a fost împușcată fără să fie somată. Faptul alternativ creat este că femeia asta a vrut să îl calce pe agentul guvernamental. și că e grav spitalizat, este bolnav, nu știm care va fi situația lui. Iar filmul, cu faptul real, ți-l arată că el n-are nimic, el merge bine, mersi pe stradă, n-are nicio problemă, nici măcar nu l-a atins, da? Deci iată cum creăm fapte alternative care eludează realitatea. Și ele sunt repetate atât de mult încât pe unii îi fac să creadă, o, păi așa e, uite, a vrut să-l calce cu mașina, a împușcat-o, da? O altă chestie, a fost numită teroristă domestică. Iar ea e, repet, o femeie care scrie poezie. Când s-a vorbit despre asta, discursul cu faptul alternativ, dar n-avea niciun fel de talent, scria poezie numai pentru ea. Faptul real este că a fost și premiată pentru poezia ei. Deci, vedeți cum jonglăm cu obiectivul. Obiectivul devine un decor insignifiant.

Și e foarte periculos că sunt atât de mulți oameni care acceptă acest post adevăr și e atât de... deci nu este o... cum zic, nu este o controversă sau un argument și noi putem să alegem să credem o parte sau altă parte. Există un adevăr obiectiv, adică cazul ăsta concret pe care l-ați prezentat, sunt și filmări ale agentului care a împușcat-o, care o filmează și ea îi zâmbește și trage de volan și pleacă, încearcă să tragă de portier, ea se pleacă și îl evită pe agent, iar el îl împușcă. Ăsta este adevărul. Apoi de la cel mai inalt nivel ni se spune, ni se arata alte unghiuri si ni se insite in alt post adevar. Exista si o carte apropo post adevar, e scrisa de Lee McIntyre si vorbeste despre tot acest post adevar despre acest fenomen. Mie mi se face frica in momentul in care imi dau seama ca traiesc intr-o lume in care nu mai conteaza adevarul, poti sa-l prezinti si e prezentat la cel mai inalt nivel, de la prezidenta pana la institutii, pana in social media si asa ramane.

Asa ramane, da. Deci asta trebuie să vedem, că fenomenul manifestării vine pe acest teren. Există o populație deja pregătită în această idee. Adevărul este irrelevant.

Dar credeți că poate să fie o coincidență că apare acest manifest cultural care este fix manifestarea și post-adevăr și negăm tot ce este realitate și întămăm în această dictatură a fantazmei și faptul că și politicul se agață de asta? Sau poate că politicul reușește să se agațe de asta pentru că lumea permite?

Da, exact. Deci noi nu mai avem obișnuința de a cerceta faptele. Dacă ni se spune și asta intră în rezonanță cu noi, e credibil, o luăm imediat ca și cum ar fi adevărat. Dar chiar și cei pentru care funcționează dubiul și-și dau seama mă stai că nu este în regulă, la un moment dat, din cauza că acest Post-adevăr sau fapt alternativ e împrăștiat pe toate canalele, te asaltează din toate părțile. Cei care au exercițiu gândire zic, ăăă, asta-i doar o prostie de-a lui Trump, asta-i doar o măgărie de-a lui Dipak Chopra, asta-i doar un bulshit, nu mă interesează, nu îmi pierd vremea să mă gândesc. Așa, vedeți, post-adevărul generează această dictatură a fantasmei, pentru că vine în mod repetitiv, ritualizat, mintea este hipnotizată, da? Sedată, ești sedat, nu mai cauți adevărul. Deci vorbim de prezența unui fenomen care se vede în foarte multe instanțe sociale. Pentru că noi aici vorbim de un fenomen și vreau să fie clar pentru toată lumea. Nu vorbim de politică. Vorbim despre prezența acestui mecanism care diminuează importanța faptelor în toate domenile. În jurnalism, în politică, iată, în domeniul dezvoltării personale. Avem o industria dezvoltări personale pentru care adevărul nu contează.

Dacă mergem tot așa, o să ne așteptăm să apare un minister al adevărului, cum e descris în romanul 1984 de Orwell.

Da, extraordinar.

În roman e deschis unul dintre cele mai frumoase romane despre distopii și despre ce se poate întâmpla dacă ne permitem astfel de derapaje. În roman e descrisă această distopie în care un personaj smith care trăiește în această distopie, el lucrează în ministerul adevărului și treaba lui este să rescrie istoria, adică așa cum dictează guvernul și The Big Brother care este un conducător suprem, așa trebuie să rescrie el tot adevărul. E un pasaj marcan care efectiv este la Indigo, se întâmplă acum în Statele Unite în politica sănătății. În roman, ministerul anunță că toată populația primea o porție de ciocolată pe săptămână. Porția de ciocolată pe care o primeau toți era de 30 grame. Iar ministerul, în aplauzele tuturor, anunță pe toate canalele de comunicare că porția de ciocolată o să fie mărită și o să crească la 20 grame. Și toată lumea se bucură frenetic. uitând că porția era de 30 grame și ea urmează mâine să fie mărită de către minister la 20 grame. În Statele Unite s-a întâmplat fix același lucru acum câteva săptămâni, când ei au tăiat enorm fondurile pentru sănătate și au făcut foarte mici măriri la anumite secții și au făcut o conferință de presă în care au anunțat că fondurile pentru sănătate au fost mărite.

Uite faptul alternativ, ca să vedem cum funcționează. Da, chiar mă bucur că ați adus în discuție acest superb roman care pare o amintire din viitor, nu?

Exact. Cum am putea sa ne recapatam gandirea critica? Si am vorbit despre asta inclusiv in podcastul pe care l-am avut cu Octav, zid si podcastul de filozofie si am vorbit despre toata aceasta pseuodostinta si despre cum suntem pacaliti si o sa mai ajungem la cateva mituri si o sa le dezbatem. Dar totusi, Ce am putea să facem? Adică conștientizăm un mare pericol. Și problema acestui pericol e că el nu pare tocmai mare. Pare o prostie pe Instagram, dar care se rostogolește și ajungem la astfel de fapte, la post-adevăr și la o dictatură a fantazmei în care noi devenim disociați de realitate.

Da. Ori ăsta e semn al psihozei, da? Pentru că prin asta identificăm o funcționare psihotică. Un slab contact sau un inexistent contact cu realitatea.

sau o regresie, cum o descria inclusiv Freud, care povestea că copiii când sunt mici, au impresia și cine n-a avut impresia când era mic că gândurile tale poată provoace lucruri.

Exact!

Ai această trăiești într-o lume a poveștii, corect? Și citești povești, mintea încă este infantilă, nu este conturată, nu este mătură. Tu când crești te lovești de realitate și realitatea este că nu, mintea ta nu o să-i manipuleze pe alții, nu o să schimbe realitatea.

Exact!

Dar manifestarea te duce la credea asta din nou, ceea ce se cheamă regresie.

Exact, exact. Și atenție, e o regresie la un stadiu de vârstă foarte mic. Pentru că acum avem copii cu toții, nu trebuie să fim specializați în troramura psihoterapiei sau în psihologie ca să Observăm copiii nostri că pe la vârsta de trei ani vin și-ntreabă. Dar de ce asta e așa? Dar de ce? De ce ată curiozitatea naturală a omului aflat în creștere și dezvoltare care vrea să știe ce e asta și de ce lucrurile sunt ceea ce sunt. Deci regresia, în teoria manifestării, ne duce la un stadiu de vârstă mult mai mic. Nu avem nevoie să știm de ce lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu contează faptele. Ne și spune. Nu contează faptele, da? E ca și cum te uiți la un copil care abia începe să meargă, vede întrerupătorul, apasă întrerupătorul, s-a făcut lumină. Da? Pentru el, bineînțeles că la vârsta aia nu contează cum se produce curentul electric, ce se întâmplă acolo, ce-i cu becul, cu firele electrice. El ce vede? Ups! A tot puternicia lui. Am apăsat pe buton, s-a aprins lumina. Cam asta-i teoria manifestării.

Cam asta este. Regresia este una importantă, într-adevăr. Adică tu nu regresezi la o vârstă de 8 ani. Ar fi bine dacă ar fi așa. Tu pe la 3 ani deja începi să întrebi de ce. De ce se întâmplă lucrurile și vrei să înțelegi. Începe gândirea critică.

Atenție! Regresăm la o vârstă preverbală. Pentru că atunci când apare limbajul și gândirea se dezvoltă în paralel, noi nu avem nevoie nici de asta, nici de asta. Regresăm la o vârstă preverbală. Și e extraordinar de dificil, pentru că la vârsta asta ești buricul pământului. Am la disposie un întrerupător, pot să aprind becul în cosmos. Da?

Da.

Ești atot puternic. Copilul aflat la această vârstă, când e înscris într-un Într-o traiectorie firească de dezvoltare, începe să se obișnuiască cu limitele, să testeze limitele. O, asta pot, asta nu pot, asta îmi face rău, dacă mai continui cu chestia asta o să mă lovesc din nou. Deci copilul se reglează cumva și mai sunt și părinții ca factor reglator. Dar aici nu mai există niciun reglaj. Nu mai există niciun reglaj și nici o pierdere. Pentru că e o pierdere când eu cresc și văd că nu mai pot orice, nu mai depind toate de mine. Eu mi-am pierdut omnipotența, eu am pierdut ceva dintr-un lucru care era foarte frumos. Da? Iar unii nu suporta asta. Îmi amintesc acum, nu știu cum mi-a venit în minte o experiență, despre care nu mi-am amintit nici n-am vorbit niciodată. Fetița mea, care avea un an, era la mine în brațe și eram afară într-o seară de vară. Era o seară superbă, un cer senin, cu multe stele. Și copilul meu, de un an se uita la stele, a văzut luna și întinde mâna spre luna. Eu am văzut ce face. Ea tot încerca, hai mai încolo, mai încolo că o prindem. Voia luna de pe cer. Iar eu m-am dus cu ea în brațe. Hai, uite, mamii vrea, ne apropiem, ne apropiem. Iar dezolarea ei creștea tot mai mult că oricât de mult am fi mers și am fi alergat și am și făcut-o, n-am putut lua luna de pe cer. Fetiţa mea când a realizat asta şi a pus capul aici pe omărul meu şi a început să plângă, dar nu isteric cum plâng copiii, a pierdere. Atunci a văzut că nici ea nu este atot puternică, nici mama în care credea nu e omnipotentă, nu-i poate da luna de pe cer, a putut să trăiască această pierdere. Cam despre asta este vorba.

Si acum avand exemplu acesta ne dam seama cat de apetisanta este manifestarea pentru ca ai ocazia să redevie acea fetiță mică care încă crede că poate să ia luna de pe cer și asta e promisiunea care ți se face. Adică devine foarte apetisant. Și toate îngoastele tale dispar și tu din noi ești o nipotită.

Tu nu mai trebuie să plângi că ți-e inaccesibil lucrul ăsta, că dacă luna de pe cerc se accesibilă, orice, orice e posibil, eventual tu nici nu o să mai mori, tu trăiești veșnic, pentru că și asta e un aspect. Moartea nu există. Avem și un discurs de felul ăsta. E clar că vine pe terenul ăsta de a potoli o angoasă teribilă pe care o avem cu toții, decât că se ajunge efectiv în ridicol. Știți? Bun, aș vrea să mai spun și un alt lucru, pentru că mă întrebați mai devreme. până la ce limită putem merge, până unde mergem, când ne oprim cu chestia asta, cu manifestarea. Și dacă tot suntem pe terenul exemplelor, v-aș da un exemplu personal din nou. Într-un moment al vieții în care am fost foarte dezamăgită, foarte trădat, muncise mult pentru un proiect și a intervenit cineva care a stopat brusc orice șansă de a realiza lucrul ăla. Știți, am simțit o durere, o devastare pur și simplu. Am fost foarte afectată și mi-am trăit această durere neîncercând să influențez lucrurile deloc. M-am obișnuit cu faptul că am pierdut. Ok, nu a fost drept, dar s-a întâmplat, că lumea așa este. Mai și pierdem în mod nedrept. A fost experiența în care eu am înțeles intern un cuvânt despre care se tot vorbește, dar nu prea știm ce înseamnă, și anume, acceptarea. Până n-am trăit experiența asta, cuvântul era pentru mine vag. Cam în sensul în care îl folosesc cei din teoria manifestării. Atunci, trăind pierderea, am realizat intern. Acceptarea asta, am simțit că îmi reconfigurează tot interiorul. Iar după ce s-a întâmplat asta, deci vreau să vă spun că în secunda doi, am primit un telefon și lucrurile s-au reglat în realitate. Ne putem gândi Mă, dar e o bază pentru teoria manifestării pentru a formaliza asta și a o transmite ca pe un savoar reproductibil? Și spun categoric, nu! Și știți de ce? Experiența a rămas pentru mine ca o nestemată a vieții mele. Eu am crescut în acea experiență. S-a întâmplat un lucru minunat, care a fondat și credința mea, dar și gândirea mea. Problema este că această experiență n-am putut să o reproduc nici măcar eu, dar să o facem publică, să o reproducă alții. Deci nu vreau să neg valoarea unor experiențe personale importante și fondatoare până la urmă. Ele există, aceste experiențe, și e important să le păstrăm pentru că sunt prețioase pentru noi, dar sunt pentru noi punct. Nu pot fi exportate în afară. După cum v-am spus și vă zic foarte onest, aș fi vrut în viață, după aia, să-mi mai iasă chestia asta. Nu mi-a mai ieșit. Doar nu o să vin aici și să vă spun minciuni. Da, se poate, uite, mi-a ieșit odată, cine sunt eu, pot tot timpul. Nu. Nici măcar mie nu mi-a mai ieșit. şi atunci te uiţi la astfel de experienţe cu recunoştinţă şi cu respect sacru. Un sens al sacrului se fondează în acel moment în interiorul tău, iar tu eşti un om mai întreg, mai complet. Şi ce-ţi poţi dori mai mult? Luna de pe cer?

Exact și e atât de frumos ați povestit acum și îmi place pentru că, uite dacă vreți, în momentul ăsta aproape că am atins această profunzime și complexitate a interpretării care după aceea se poate reduce la foarte multe alte exemple. Adică eu am, și noi vorbim despre asta și când vorbim doar despre, nu știu, suplimente sau intervenții în viețile noastre din punct de vedere medical, sunt atât de multe lucruri pe care eu pot să le fac, care pe mine mă fac să mă simt bine, dar pe altul nu o să-l facă să se simtă bine. Pentru că diferim cu toții din punct de vedere genetic, al fenotipului, al microbiomului, adică suntem atât de speciali și atât de diferiți, încât foarte multe din astfel de povești sau lucruri pe care noi le facem sunt adevărate, profund adevărate doar pentru noi. Și în momentul în care începi să le promovezi în aspre replica de alții și aleși, și vinde sau îți vinde secretul, aici apare ruptura care altora le poate face rău. Pentru că un supliment care mie îmi face bine, ție îți poate face real rău din întreg genetic. Și acum dacă ne întoarcem la ce ați povestit și la această experiență, Îmi place faptul că, practic, nu negăm aceste experiențe. Ele sunt profund adevărate la nivel personal, la nivel spiritual, dar devine obscen când începem să le tipizăm și să le vindem la pachet.

Da, aici vedem ceva care pe mine ma deranjeaza foarte mult. O absenta asmereniei care va marturisesc ca ma incremeneste. Da? Sa spui cu atata usurinta lucruri generale. Un gand nou inseamna, am auzit-o recent intr-o emisiune. Un gand nou inseamna, spus repede, ori ti-are o neuronala noua, un creier nou, un intestin nou. Cum e asta? Ce înseamnă un gând nou? Pentru că, atenție, un gând nou nu este cel pe care mi-l spune nu știu cine. Un gând nou înseamnă capacitatea mea de a gândi un gând nou. Deci, vedeți, vorbim despre gânduri, dar nu vorbim despre gândire. Cine e gânditorul care gândește gândurile?

E același care l-a gândit și pe alea vechi, nu?

Bineînțeles. Bineînțeles. Iar ca el să fie capabil să gândească ceva nou, asta înseamnă o reconfigurare psihică foarte importantă. Și vă spun că văd fenomenul. Este alnaibii de greu E o strădanie mare să poți gândi un gând nou, pentru că toate mecanismele defensive se opun acestei lucruri. Ori, când îmi zice cineva, ăsta-i gândul nou și eu îl iau fără să-l gândesc și mi-l repet, intru în stare hipnotică, mi-l repet. Acolo se produce disocierea de mine. Aici este punctul vulnerabil și zic și periculos, nu doar vulnerabil. Vulnerabil pentru că te îndepărtează de viața trăită. Viața trăita cu sens. Lumea e cum e. Nu-mi place că ninge, dar azi dimineață când am venit spre studio, ningea foarte tare. Ok. Ne descurcăm, trăim și în condițiile astea. Mie-mi place de fapt când ninge, dar nu-mi place să conduc pe zăpadă, da? Dar e o realitate. Iar eu trebuie să trăiesc și când se întâmplă lucruri care nu-mi plac. Da? Apropo de gând și gândire, că asta e iarăși o mare problemă. Uite să ne imaginăm cum funcționează mintea noastră. În permanență suntem asaltați de stimuli, în permanență, dar nu toți ajung să fie gândiți. Stimuli ăștia ating bariera de contact și ridică la suprafață din mine ceva care corespunde acestui stimul. În acel moment poate să înceapă gândirea sau se poate bloca. Poate să înceapă o gândire atunci când stimulul are o intensitate potrivită astfel încât să nu mă sperie, să nu ridice la suprafață angoasele mele.

Puteți să-mi dați un exemplu?

Păi, uite, ne gândim la... Am vorbit de nisoare, de zăpadă, de frica mea de a circula pe zăpadă. Deci sunt cu mașina, simt că mașina derapează, alunecă. Care sunt riscurile? Să calc pe frână și să produc un derapaj și poate chiar un accident sau o rotire pe loc. Dar dacă eu sunt speriată că asta se întâmplă, Este posibil chiar să trec la act și să provoc așa ceva. Dar dacă gândesc, în ciuda faptului că îmi este frică, și mi-amintesc data trecută când ai făcut așa, s-a întâmplat așa, îți este frică. Înțeleg, îți este frică, dar nu mai facem același lucru. Uite! Putem să facem așa și așa. Mă acordez la realitate în clipa aia, văd condițiile obiective, îmi dau seama că de mine depind lucruri și în momentul ăla eu gândesc, acționez, evit o situație complicată. Asta ca să vorbim de stimuri și cum e antrenată gândirea. Am luat un exemplu banal, dar cam așa se întâmplă în legătură cu orice aspect al nostru. Deci, mintea care gândește e important să intervină cu capacitatea ei de a analiza situația, contextul, realitatea, ce pot să fac acum, da? Dar, în teoria manifestării, mintea asta analitică este scurt circuitată.

Și mintea în contextul acesta o să spună, ok, du-te liniștit, nu ți-e frică, este doar ce ți-ai imaginat.

Manifești cale liberă.

Exact.

Da. Nu e nimeni în fața ta.

Iar asta nu o să te ferească de un derapaj și de o acțiune critică în momentul respectiv.

Așa e, așa e, nu o să te ferească. Știți cum?

Există și un subson în toată această gândire, pentru că noi vorbim despre manifestare ca lucruri pe care le dorim. Și atunci am înțeles deja că dacă tu îți dorești, indiferent de ce îți dorești de fapt, dacă te duci pe calea asta în care universul devine sclavul gândului tău, tu trebuie să manifesti corect, lucrurile se vor întâmpla, Cumva deja este clar ca tu deraiezi de la actiunea concreta pe care trebuie sa o faci. Care? Ia in calcul posibilitatea ta de a-ti indeplini acel vis. Eu pot sa-mi doresc sa am un studio de podcast mai mare, dar nu pot sa-mi doresc sa fiu sau sa manifest sa fiu presedintele Statelor Unite. Un exemplu absurd, dar ca sa intelegem de ce e important totusi sa ma

leg de conditiile reale.

condițiile mele reale și să-mi dau seama real până cam unde pot să ajung. Apoi există poate o zonă de vis în care poate n-am încredere că pot să ajung acolo, dar poate mi se va îndeplini. Am curaj să visez asta în secret și poate că astrele se vor alinia în așa fel, dincolo de puterea mea, încât să ajung acolo. Și îmi dau seama, critic, care este nivelul la care eu nu pot să ajung. Și atunci, în loc să mă duc în această planificare realistă, care ține cont de resursele mele, înspre a mea atinge obiectivele și pot să-l numesc, nu manifestare, ci vizualizare, planificare, disciplină. Dar în loc să mă duc acolo, eu mă culc pe ureche și manifest abundență și mulți bani. Și mă duc în derizoriu, pierd și trăiesc, în cel mai bun caz, într-o disociere în care eu sunt copilul care visează că va putea atinge luna. Asta este un risc. Dacă mergem însă în subsolul acestei clădiri, o să vedem oameni care li se spune că de fapt ei au manifestat nefericirea pe care o au în propria viață.

Ăsta e efectul pervers al manifestării.

E ca și cum dumneavoastră ați fi ieșit acum și ați venit cu mașina la podcast și v-ați simțit vinovată că ați manifestat această zăpadă și că v-ați îngreunat. drumul că v-ați sabotat, v-ați pus în pericol și ați venit aici probabil complet mohorâtă și n-ați mai putea gândi. Și asta aud oamenii care văd pe internet că de fapt salariul mic pe

care îl au este din vina lor,

pentru că au un blocaj energetic la nivelul banilor.

Îi învinovățim pe oameni, deci am văzut cu ochii mei, am auzit această situație susținută de o adeptă a modului de gândire despre care vorbim, apropo de învinovățire, care spunea la întrebare a doamnei care a invitat-o în podcast, păi de ce crezi că oamenii, uite, sunt nefericiți, fac așa, la care această doamnă așa de pe postie foarte arogantă zice, păi eu le-am zis de atâtea ori ce au de făcut, dacă nu mă ascultă. Deci chiar ăsta a fost discursul și ăsta a fost tonul. Le-am spus de atâtea ori. Păi ce Dumnezeu! Da? Și se ajunge la niște chestii ridicole. Să vă dau un simplu exemplu cu aceiași doamnă vorbind despre feminitate. Le spune ascultătoarelor, ascultătorilor că dacă purtați pantaloni, bineînțeles că energia feminină e atacată, e ruptă în două. Nu purta pantaloni, ca ți-e explicată feminitatea. Și apare următoarea treabă, ca să vedem până unde se duce ridicolul. Cineva întreabă în subsol, da ciorapi, avem voie să purtăm? Și îi răspunde, numai dacă n-au cusătură pe mijloc. Deci până acolo o să merge.

E o tehnică a manipulării dusă la perfecție. Adică a avut răspuns și pentru asta. Era o condiție.

Ce mai e terapeutic aici, pentru că vorbim de o doamnă care e terapeut. Când noi știm că în terapie nu oferim noi soluții, eu le-am zis și nu m-au ascultat, n-au decât să o tragă. N-au manifestat cum trebuie. N-au vibrația. N-au frecvență. Deci când am început să am oroare de cuvintele astea, vă spun, mi se par...

Dar există o, de exemplu, pentru că aceste lucruri cumva se leagă de anumite adevăruri afective pe care noi le simțim, există această scară a vibrațiilor, se cheamă Hawking's Scale, unde rușine are cea mai mică vibrație, musulat are 20 de Hz, iubirea este la 500 de Hz. Și există și mătăsuri care au anumite frecvențe pe care dacă le porți îți crești vibrațiile și frecvențele.

Uitați-vă!

Da, adică asta cu rușină, cu scara emoțiilor, scara vibrațiilor pentru fiecare emoție este efectiv o transpunere așa, cum ne simțim noi.

Exact, măsurăm ca să dăm impresia că suntem științifici. Dar de fapt e despre altceva. Vinovăția este și mai mare. Te simți și mai vinovat că simți rușine. Ori trebuie să vedem cum a apărut rușinea aia. Ce rol a avut ea în biografia unui om. Nu să scăpăm de ea. Pentru că ajungem în polul opus. Funcționăm schizoparanoid. Noi aici, astăzi, suntem în situația asta că oamenii nu mai au rușine.

Exact, mi se pare că fix aceste new age-isme te învață să ieși și să scadi complet de rușine și vinovăție. Exact asta se întâmplă. Deja pot să înțeleg ce se întâmplă doar din discuția asta pe care o avem. În acest new ageism, rușinea și vinovăția sunt catalogate ca cele mai nasoale sentimente de care trebuie să scapi. Trebuie să te desprinzi complet de ele. Ceea ce deja îmi dau seama că se întâmplă este că tu nu scapi de ele, tu doar le trimiți în... adică le lași libere.

Exact, le disociezi.

Le disociezi.

Le disociezi, da. Și atunci ce faci? Le trimiți în proiecție. Conținuturile disociate nu stau cu minți. Se duc în proiecție, da? Îi încarci pe alții cu fără de legile tale. Adică...

Și chiar și la mod figurativ și propriu direct, pentru că evolutiv, Rușinea și vinovăția ne-a ajutat să trăim în colectivitate, să nu facem rău altora, să putem să conviețuim și să ne știm locuri. Ori atunci când scap de ea, de rușine și vinovăție și am văzut oameni care au avut această tranziție, lucrurile se schimbă foarte violent pentru alți și foarte neplăcut.

Și cu impact social devastator. pentru că oamenii din jurul celor care disoțiază atât de puternic aceste afecte, și le duc prin identificare proiectivă în alții din afară, generează foarte multe conflicte în exterior.

Da.

Situații din astea dezastruase, adică cum e să trăiești să nu-ți mai pese de nimeni, dar vedeți ce se speculează aici? Durerile cele mai mari ale oamenilor, neputințele lor, tragediile care s-au întâmplat. Ele deodată nu mai există. Hocus pocus, gata. Am terminat-o cu ele. Îți rescribi biografia, manifeste altceva, te faci altcineva. Deci, vă spun foarte serios că mi se pare un dezastru. Ideea asta că realitatea poate fi măsluită sau că-ți poți pune mintea în fața realității, Asta e o chestie dezastroasă pentru noi. E și o anecdotă, că vorbeați de podcastul de filozofie. Un filozof britanic, Berkeley, subiectivist el așa, îi spunea femeiei care făcea curățenie în casă, știi, tu de fapt nu existi, este doar impresia mea că tu existi. În realitate tu nu existi. Și femeia asta simplă a luat mătura cu care făceau curățenia în casă, l-a lovit și i-a zis, pe tine nu te doare. E doar impresia mea cât de doare. Ca să facem și o mică glumă, că poate e nevoie să și dedramatizăm un pic discuția asta.

Apoi, uitați, mai există un fel de îndemn în social media. care se cheamă, e mitul detașării obligatorii, dacă îți dorești ceva prea mult nu vine. Se spune că trebuie să lași dorința și apoi să nu-ți mai pese dacă ești disperat, tu de fapt prin legea

atracției nu ieși în flow.

Are vreo bază psihologică? Există vreun mic adevăr psihologic care a extrapolat asta?

E o lege care se numește a optimului motivațional și care spune că atunci când apare o supramotivare, ai tendința să te suprasolici, să depășești pragul acela, plateauul care te ține ancorat în sarcină și nu mai iese. Deci e, să zic, o trimitere la această lege psihologică.

Vreau să vă spun că eu nu

îmi imaginez că oamenii ăștia își caută dovezi în psihologie sau în fizică. Prin după ureche în niște chestii și ți le livrează. N-au preocuparea dovezilor. Prin asta se și caracterizează manifestarea. Consideră că dovezi sunt Poveștile de viață ale lui Măriuca din satul Stânceni și ale lui Ionel din nu știu unde.

Au o valoare, da, pentru oamenii au o valoare mult mai mare aceste povești sau exemple personale decât orice vestu științific.

De ce? Pentru că emoționează.

Da, corect. Asta putem să înțelegem. Dar, dacă tu te duci la acești oameni și le spui, uite, uite, drag omule, dincolo de ce crezi tu despre știință sau despre studii, Dacă ceea ce ai spune tu că este adevărat, mi-ai și putea demonstra, adică ai putea să faci nu un studiu de caz, nu o poveste, ci 10 oameni care îți pun tehnica în aplicare și devin mult mai bogați în contul bancar decât aia 10 care nu îți pun tehnică de aplicare, dar au același job și au acelaș lucru. Adică asta înseamnă dovadă științifică. Ori la astfel de cerințe ți se spune că ești limitat. Și de-asta nu ai succes, pentru că ești un om limitat care trăiește în material, în dovadă și nu lași spiritul cuantic să se manifeste și să te ilumineze. E o autosabotare. E aceeași regresie și credință că poți lua luna care îți răspunde la toate întrebările. Nu există întrebări.

La toate. Avem un panaceu universal. Da? Oricare ar fi problema, O rezolvăm. Și de ce mai prinde? Viteza. Viteza în care noi suntem obligați să trăim astăzi îi face pe oameni să cadă în capcana asta foarte ușor. Toți vrem repede să ne facem bine. Sunt pacienți care vin în terapie și zic, dar cât durează? Da? Vor să știe ceva ce nu se poate ști. Niciodată. Depinde de caz. Și atunci promisiunile sunt că în șapte secunde, în patru zile, în șapte zile și spontan rezolvăm lucruri. Iar asta prinde foarte ușor. Și apoi limbajul ăsta... genul celui pe care l-am exemplificat, simplificator la maxim și universalizant. Merge pentru toată lumea.

Cumva sper ca după această discuție lucrurile să fie clare. Ce mă îngrijorează este că, sau adevărul pe care nu-l vedem, sper să nu fie așa, dar simt că o să fie așad, este că oamenii care simt că încă pot lua luna de pe cer. Când au văzut acest podcast au ieșit pentru că ne-au crezut niște oameni limitați care n-am înțeles încă adevărul sau n-am fost iluminați suficient și au crezut că nu merită să piardă timpul cu acest podcast. Probabil că au rămas până acum, până la final, oamenii care știau lucrurile astea sau le simțeau și acum le-au văzut dintr-o perspectivă poate ușor mai științifică cu punctele puse pe I-uri.

Nici măcar n-aș zice științifică, din perspectiva unor oameni care gândesc lucrurile.

Doamne, care gândesc critic și pentru care lucrurile nu s-au legat și văd din nou o altă perspectivă a gândirii cristice.

Și care nici nu atacă corola de minunea lumii. Adică noi nu avem nevoie să atacăm credința cuiva. Dar tocmai teoria manifestării atacă credința. Pentru că e o lovitură și la adresa credinței și a religiei. Ea se substituie nu doar științei, ci și religiei. Pentru că îți propune împlinirea totală. Ea îți dă o formă de mântuire prin ritualurile ei. Cei trei pași sau, mai știu eu, vizualizările. Nu te mai duci la biserică, faci asta. Deci are o Propunere de mântuire. Pe urmă, are, ca să zic așa, o teodiceie. Ea zice Ca și religia. Dumnezeu există, e bun, dacă ți se întâmplă lucruri rele e pentru că tu nu faci ce trebuie. Corespondentul în manifestare este dacă n-ai reușit cu manifestarea, n-ai vibrația, n-ai frecvența, n-ai făcut ce ți-am zis noi, vino încă o dată, da? Deci ea locul simultan. la acestor, să zic așa, produse culturale ale umanității care au o tradiție de milenii până la urmă. Deci e o lovitură pe toate planurile. Iar la adresa psihoterapiei spuneam deja cum e lovitura. Reprogramează-ți, că ăsta e cuvântul pe care nu mi-l aminteam, reprogramează-ți sinele. Repede facem. timpul este scos din calcul, ori timpul este mediul vindecării și al transformării psihice. Ei îl scot din discuție. Ești deja mort, da? Despre asta vorbim.

Și, într-adevăr, nu ne dorim să intrăm în visele inimălui și să spulberăm, nu știu, fantazmele inimăluii, ne dorim însă ca oamenii să fie bine și să aibă, totuși, instrumente alternative față de celele manifestării de care să se lege, să aibă un suport de fie de a ieși din această dictatură a fantazmei, cum am numit-o de la început, Fie poate, și aici este întrebarea mea, poate să-i ajute pe alții apropiați lor care se pierd în această dictatură a fantazmei. E vreun mod corect sau e ceva la care să fie atenți acești oameni? Exemplu concret, ai în familie pe cineva care manifestă și îți explică cum trebuie să manifesti și îți explică că viața ta e greșită că nu manifesti și îl vezi că o ia pe arătură, concret, da? E ceva ce poți să faci? E vreun fel în care poți să-l ajuți?

E destul de complicat. Eu vreau să spun că pe oameni nu îi putem feri de ei înșiși. Este până la urmă și o responsabilitate individuală implicată în tot acest proces. Pentru că acum ei știu deja că trebuie să fie atenți la niște lucruri. Când ceva e prea general și nu implică efort, şi te rupe de trecutul tău, de viaţa ta şi de suferinţa ta, acolo se aprinde ninonino. Nu e în regulă. Trebuie să ţi se aprindă beculeţul. Când cineva-ţi spune suferinŢa ta, uite aşa facem şi dispare. Am vrea că e greu. Dar dacă tu îți imaginezi că așa, ca prin magie, asta o să dispară, atunci ai o mare problemă. Ori atunci trebuie să te trezești să vezi că nu se poate chestia asta. Apoi, reflexul de a vedea. Măi, dar e adevărat lucrul ăsta? Ia să văd. Că acum numai de asta nu putem să ne plângem că nu avem acces la informație. e la un clic distanță, pot să aflu, pot să îmi găsesc o informație corectă și din alte surse, nu tot de la ei, că ei spun același lucru, dar mă uit la alte surse, mă uit spre cei care vorbesc despre ei și analizează fenomenul. Ia să văd, care-i opinia? Aici avem o literatură foarte serioasă, chiar am vrut să vă aduc o cărțulie mică cu o copertă roșie din piele foarte frumoasă, e un eseu a lui Harry Frankfort, On Bullshit. Da, foarte interesant, analizează fenomenul și mă rog, bâlșitul pseudoprofund, adică ăsta cu formule pompoase pe care îl auzim pe site-urile celor despre care vorbeam.

Adică totuși să te îndoiești de anumite lucruri pe care le crezi sau pe care le vezi, să auzai acest exercițiu de a pune la îndoială anumite lucruri de care ești sigur înspre propria ta siguranță, să cauci contraargumente pentru lucrurile care îți plac. E un exercițiu foarte incomod și e greu de făcut, dar e... adică deja necesită o gândire critică și o... Când ați zis mai devreme că pe oameni nu-i poți feri de ei înșiși, chiar dacă stăm într-o încăpere unde sunt probabil că 21-22 de grade, mi s-a făcut frig ca afară. Pentru că e un adevăr care te face să te simți pe deoparte, te face să te simți singur. Faptul că nu te poți feri de tine însuți, te face să te simți singur. Adică chiar dacă trăim în familie, ne simțim în siguranță, avem poate mentori, avem părinți care au grijă de noi, avem noi oameni de care avem impresia că avem grijă. În realitate, într-adevăr, la finalul zilei, nimeni nu te poate feri de tine însuți dacă tu vrei să iei pe arătură și te duci pe legea manifestării și manifesti orice vrei. nici iubitul, nici partenerul, nici partenera, nici parintii probabil ca nu o sa te poata feri de tine insuti. Pe de alta parte, cred ca eu cand aud asta ma face sa ma simt cumva si mai responsabil Da.

Și așa este. Zona asta de singurătate nu e ceva ce ar trebui să respingem. E foarte importantă pentru fiecare dintre noi. Este singura zonă de creștere psihică. Dar să ai această capacitate de a fi singur cu tine din când în când, e și asta o problemă de dezvoltare psihică. Iar dacă avem familie, uite, acum sunt cu partenerul meu, luăm masa împreună, dar nu sunt un copil mic care îl vrea pe el tot timpul acolo. Am momentul meu de singurătate, când mă pot retrage, reflectez, da, sunt eu cu mine. Ăla este momentul autentic al creșterii. E foarte important.

E important să avem aceste momente?

E foarte important. Nu trebuie să ne ferească nimeni de singurătate. Capacitatea de a fi singuri e o achiziție obligatorie pentru fiecare dintre noi.

Sunt foarte mulți oameni care le e greu să fie singuri, inclusiv la masă.

Tot regresia de care vorbeam. Ăia mici, mici, mic. Trebuie tot timpul să fie acolo mama sau persoana de îngrijire. Nu s-a făcut desprinderea firesc de persoana de îngrijire, de mama. Nu au decurs lucrurile bine în dezvoltarea psihică. Atunci când suntem în situația asta s-a produs o fractură, da? Care în timp trebuie reparată. Eu aș rămâne totuși cu această chestie care mi se pare foarte importantă. Să putem distinge faptul real de faptul alternativ creat de mintea noastră. Aici e cheia.

Și cum putem să distingem?

Tu vezi întâmplarea reală, da? Dacă ești un om reflexiv, îți dai seama și cum ai gândit asupra întâmplării reale, ce ai adus acolo în plus și cum rezultă imaginea pe care a construit-o mintea ta în urma contactului cu acest fapt obiectiv. Ai nevoie să creezi un alt fapt în locul lui, adică... Între noi se întâmplă ceva. Suntem amândoi martori aici și acum la o situație. Prescunem ca am fi parteneri de cuplu. Dar fiecare în mintea lui dezvoltă o imagine anume asupra acestei întâmplări. Fabrică niște lucruri alternative de regulă care le servesc pentru ceva.

Da, se întâmplă de fapt des în conflicte, nu?

Se întâmplă în conflicte. Dacă eu vreau să îmi păstrez puterea în cuplu, nu să fiu în relație cu tine, eu voi marșa pe faptul alternativ și îți justific și îți spun că de fapt tu ai făcut asta, deși n-ai făcut-o. Dar ți-l spun de atâtea ori până te și convinc că așa stau lucrurile. Dacă noi avem un raport cu noi înșine, Această minimă onestitate.

Da, diferenția lucrurilor reale de cele alternative pe care le-au fabricat.

Da, da, da. Aici e cheia tuturor.

Asta se cheamă gaslighting ce ați descris mai devreme. Da.

Exact. Dar revin. Aici e cheia care ne menține. Conectați la realitate, care ne ține pe direcția naturală din psihic. Psihicul nostru are o pulsiune de bază. El vrea adevărul. Noi nu vrem să fugim. El vrea. Dar când adevărul e prea greu de tolerat, apar mecanismele defensive. Da? Teoria manifestării face pact cu mecanismele defensive și-ți zice adevărul fix-fix. Las că! Îl creem noi. Știți?

Da.

E ca în bancul ăla, nu știu dacă știți, cu radio Erevan, când cineva întreabă, este adevărat că Ivan a câștigat o mașină Mercedes? Și se răspunde, da. Da, este adevărat. Cu trei amendamente. Nu era Mercedes, era o pobedă. Nu era mașină, ci era ceas. Și nu i s-a dat, că i s-a furat. Iată.

E adevărat.

Faptul alternativ. La extremă sună chiar ca în bancul ăsta. Și în realitate, vedem asta. Înțelegeți? Vedem asta. Suntem ca într-o istorie din asta.

Ce părere aveți sau cum se explică faptul că anumite persoane cred în aceste semne de la univers, numere de la îngeri și încep să interpreteze într-un mod obsesiv tot felul de lucruri pe care le văd? Nu știu, ceasul arată 11 și 11 și ei se uită la ceas doar la ora asta și este un semn de la univers că trebuie să facă o schimbare.

Da, dar vedeți că aici universul îi dă semne acestui om că el este special. El aude Universul, spre deosebire de încuiații care nu văd asta și nu primesc semne. Nici Universul nu iubește pe alții așa cum îi iubește pe cei care văd semne peste tot. Dar să știți că e un discurs care pe mine mă șochează. Îl aud pretutinte. A, e un semn că ne-am întâlnit astăzi. A, e un semn că am ajuns mai devreme. Uite, am ajuns ca să te ajut să nu știu ce. A, e semn că am văzut... Peste tot, da? Mintea automată, de care cred că am mai pomenit, ne face să vedem aceste semne peste tot. Da? Să interpretăm orice stimul ca și cum ar fi un semn. Da? Și atunci suntem speciali, suntem în comuniune cu Universul, totul este așa cum trebuie. Da? Și oamenii zic, vai, dar ce bine mă simt! Și te uiți la viața lor. Pare că nimic nu merge. Deci nimic nu merge, niciun plan al vieții nu e în regulă. Dar ei sunt speciali. Primesc semne, e în regulă.

Și au această realitate alternativă în care totul este bine și par calmi și foarte centrați, dar sunt desociați de realitatea fizică în care trăiesc.

Da. Investesc cu niște semnificații care, în mod normal, nu aparțin acelei situații, da? Dar ei investesc cu acele semnificații, de ce? Ca să aibă impresia că totul e special. Evident că vorbim și aici de o calmare a unei angoase.

E confortant, nu? Probabil să simți că ești special și că manifestarea e pe drum și urmează să ai succes.

Vorbim tot despre calmarea angoasei de moarte, în ultimă instanță. Deci dacă analizăm fenomenul, în spate tot asta se află. Pentru că, ce vedem? Nu ești singur niciodată. Universul îți spune tot timpul. Tu nu ești singur pe stradă.

Deci urmează ceva și după moarte. Corect, ok. Bun. Știți, acum spre final, pentru că cumva lucrurile au devenit foarte clare și pentru mine au devenit foarte clare și ne dau seama că poți cu un pic de gândire critică să-ți dai seama unde este faultul, unde e un drum fără, cum să zic, un drum care nu te duce nicăieri. Un drum înfundat. Totuși dacă la noi se uită acum cineva care este pe maginea manifestării, care poate acum a început să citească cartea de secret, poate acum a început să manifeste locul ăla de parcare dintr-un mol, înainte să intri în parcarea asta, spune cartea de secret că înainte să intri în parcarea unui mol trebuie să îți imaginezi cu ochii minții că vei găsi un loc de parcare liber și ăla o să fie acolo pentru că tu l-ai manifestat. Cineva care a început să cocheteze cu ideea asta, poate și-a cumpărat un curs sau și-a plătit biletul la o tabără de manifestare. Ce sfat iați?

Sfaturi nu prea putem da, că nu o să ne asculte nimeni. Dar îmi vine să spun niște lucruri. Dacă cineva îți spune, iată, eu ți-am dat cutia cu unelte astfel încât Miracolul să-ți devină accesibil, să te joci cu el, uite așa. Miracol nu este ceva extraordinar, este ceva la ordinea zilei. Ar trebui să fim oarecum prudenți, spun eu, da?

Da.

Da, ne-ar plăcea așa ceva. Ne putem aminti situații din copilărie în care eram un personaj de poveste și trăiam într-o poveste, da? Și ce frumos era. Dar... Proba realității rămâne indubitabilă. Ne ducem acolo și vedem. Mă, chiar e posibil? În al doilea rând, asta cred că e o întrebare și mai importantă, de ce aș vrea să fiu stăpânul miracolelor? Doamne, ferește, asta sună cumva...

E ispititor la început.

Nu știu pentru cine. De ce aș vrea să stăpânesc asta? De ce nu pot să îmi păstrez această smerenie și capacitate de mirare în fața lucrurilor extraordinare? Ele există. Ele sunt pentru ca eu să mă bucur, nu ca să le stăpânesc. De ce aș avea nevoie de această omnipotență? De ce vreau să fiu altceva decât un om? Pe mine mă întristează asta. Că oamenii vor să fie altceva decât un om. E, nu știu, un lucru extraordinar că poți deveni om. Ai toate condițiile pentru asta. De ce să vrei să fii zeu? Pentru ce? să-ți pierzi sensul acestei existențe. Pe cine ajută? Pe cine ajută această minciună? Da, te sedează, te adoarme, nu mai vezi distrugerea din jurul tău. Dar oare vrem să trăim așa? Eu n-aș vrea. Eu n-aș vrea să fiu fericită pe baza unei minciuni. N-aș vrea să am iluzia că lucrurile merg bine într-un domeniu al vieții mele când, în mod obiectiv, ele nu merg bine. Una peste alta, cred că o întoarcere la sacru ar fi binevenită pentru noi toți. Acolo întâlnim o idee care e foarte valoroasă pentru viața noastră. Adevărul ne salvează. Adevărul este calea. Viața trebuie trăită în acest adevăr. Gândește-te tot timpul, când ai făcut un pas lateral de la acest adevăr, da? De ce o faci? Să știi de ce o faci. Da, mințim, dar în doze confortabile și ca să putem supraviețui, dar când alegi să trăiești până la capăt în minciună, asta mie mi se pare o tragedie. Un pacient al unui mare psihanalist spunea, la un moment dat era în apropierea morții și spunea, acum mi-am dat seama de labirintul de înșelăciuni în care am trăit toată viața. Și ăsta e și el un moment de grație, care cred că e foarte important. Dar nu trebuie să ajungem până acolo. Viața asta nu e făcută ca să fie simplă și pe placul nostru. Ăsta e un adevăr pe care cred că trebuie să-l acceptăm cu toții. Și este atât de evident.

E atât de simplu, dar atât de la obiect și atât de complet descriptiv despre viață. Da, viața nu trebuie să fie nici simplă, nici pe placul nostru. Ar putea fi, ne-am putea dori asta, Dar ea nu este și nu trebuie

să fie simplă și pe placul nostru. Dacă este simplă și pe placul nostru, noi suntem blocați în dezvoltarea psihică.

Există chiar și o teorie conform căreia, e un gând filozofic care analizează viața ca fiind creată de noi și dacă ne imaginăm că ne-am face viața simplă și pe placul nostru, ne-am plictisit foarte repede de ea. Dacă ne-am face viața să fie extrem de grea, ne-ar fi foarte greu și ne-i interesant să o trăim. Și probabil că dacă noi am fi creatorii vieții noastre într-o simulare, e doar un gând, probabil că ne-am face viața exact așa cum este ea, care nu este nici simplă, nici pe placul nostru.

Da. Știi ce vreau să spun? Eu și viața mea mergem împreună. Cum să zic? Parcurgem timpul în această lungime de undă umană în același ritm. Și cam despre asta este. Să nu producem o fractură între noi și viața noastră.

Da, vă mulțumesc foarte mult pentru aceste revelații pe care le-ați adus și această gândire critică care cumva pune manifestarea la locul ei. în continuare, o mare parte, o mare bucată din ce vedem în teoria asta a manifestării, e din păcate de natură să ne afecteze negativ.

Da.

Da, mulțumesc din nou pentru podcast și sper din tot sufletul să nu fie ultimul să ne mai vedem cu o altă ocazie să vorbim despre un alt subiect pe care îl alegem.

Sigur că da, mulțumesci și eu pentru invitație.

Mulțumesc din suflet, îți mulțumesc și ție că ai rămas până acum. Eu o să Era să zic că o să manifest să rămână oamenii până la capăt la acest podcast, dar o să fiu realist și realitatea îmi spune că anumite persoane o să iasă. Pentru anumite persoane podcastul ăsta o să fie prea mult. Măcar mi-ar plăcea ca oamenii să rețină că el există și dacă la un moment dat ești în target. Adică nu doar ai ascultat podcastul ca pe o ca pe o gimnastică psihologică, ceea ce ar fi foarte plăcut și aș fi onorat să o faci, ci dacă acest podcast într-adevăr, acest episod de podcast, ți-ar putea servi și ți-ar putea ajuta, mi-ar plăcea din suflet măcar să reții că el există și să-l trimiți cuiva care are nevoie de el sau poate să revii la el atunci când poate, uite, o să ai nevoie de astfel de informații. Mersi mult că ai rămas până acum cu noi. Dacă ai lucruri să ne povestești, povestește-le jos în comentarii. Dacă Uite, dacă vrei să ne contrazici sau dacă ai o altă părere, manifest-o cu politețe în comentarii, ok? Manifest-o cu politete și eventual cu argumente sau eventual cu smerenie. La modul că, uite, eu asta cred. Și sunt bucuros să-ți citesc comentariul. Mulțumesc pentru atenție, mulțumesc Unicredit Bank pentru faptul că sprijină boabe de cunoaștere și sprijină și acest episod din care sper că ai învățat lucruri, eu am învățat. Mersi din nou și ceau pe curând!