Povestea TRANSPLANTULUI de organe | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Guenadiy Vatachki

Fără donare nu există transplant.

Sunt 4.000 de oameni care sunt pe listea de așteptare în România pentru organe. Este

de trei ori mai probabil să ajungi pe o listă de așteptare pentru așteptare unui organ salvator decât să ajungi donator de organe. Câți

oameni pot fi salvați cu un donator care sau a cărui rude acceptă donarea de organe? Până

la o vieție. Cred că-i poate cea mai sensibilă parte a întregului lanț, discuția cu familia. Sunt foarte greu să alegi pentru alții. Tu ai

vorbit cu rudele tale despre asta? Da, cu

soția de fapt. Mie mi-ar plăcea să știu că eu las ceva în urmă în felul acesta. Viața are un început și are un sfârșit și cumva trebuie să avem chestia asta în vedere. Chestia asta nu se poate cumpăra cu bani. însă poate ridica o societate la un nivel extrem de valoros, adică practic demonstrând altruism umanitar față de seminii tăi. Discuția sau orice discuție în acest sens este extrem de valoroasă și poate să avea vieță la propriu.

Omule, te salut! Dr. Mihaila aici la un nou episod Boabe de Cunoaștere. După cum ai văzut deja, vorbim despre donare de organe și transplant. O să poți în acest episod să plongezi în tainele transplantului de organe. O să vedem cum arată o zi din viața unui chirurg de transplant sau unui chirurg de prelevare de organe, o să înțelegem în ce constă această procedură, o să vorbim despre friciile oamenilor, despre miturile care se învârt în jurul acestei proceduri și o să vorbim deschis despre toate astea, despre ambulanța neagră de exemplu. O să avem și o întrebare despre această ambulanță neagră și Tot ce înseamnă transplant și mă bucur să l-am invitat astăzi pe Dr. Ghenadie Vataschi. Este medic specialist curugie generală, specializat în prelevare de organe și transplant în cadrul Institutului Clinic Fundeni și este director executiv al Agenției Naționale de Transplant și bun prieten de-al meu. Ghenadie, ceau! Salut! Stai, înainte de a te prezenta, trebuie să zic mulțumesc Unicredit Bank care sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative educative. Și acum din nou te salut, Ghenadie, salut!

Salut! Mulțumesc pentru invitație! Ce faci,

omule?

Bine, mă bucur să fiu cu tine la acest podcast și că putem vorbi despre aceste lucruri tendențioase.

Exact. Și mă bucur să te-am invitat aici la podcast. Noi am fost colegi în fundeni, eu te-am cunoscut din primul an rezidențial când am ajuns în fundeni, tu ești cu un an mai mare

decât mine. Cred că cu un an,

da. Și am tot hoinărit prin fundeni, am învățat chestii de la tine, am câte o fel de chestii despre care o să putem povesti și nu o să putem povesti. Dar pentru cei care nu te cunozim, trăi, cum ai ajuns de fapt în lumea asta transplantului? Așa, o foarte scurtă autobiografie până să ajungem la lucrurile palpitante.

O, păi e foarte simplu, din întâmplare. Aveam de gând să plec după ce terminasem studiile aici, în Germania, și pur și simplu până se rezolvau documentele, pentru că dura ceva timp până să până să se proceseze pentru Germania, nu știu dacă ești familiarizat cu procesul și am zis ca să nu pierd timp, totuși să merg undeva într-un spital. Și atunci am dat și rezidențiatul, am luat chirurgia generală și l-am dus la cel mai apropiat spital de casă, eu atunci locuind la doamna Ghica. Așa am ajuns la secția de chirurgie generală 1 și transplant hepatic am aflat ulterior. Cine

te-a mentorat pentru prima dată? Păi inițial

Dr. Radu Zanfir și de fapt de acolo mi s-a tras pentru că în a treia zi de rezidenția de stagiu acolo, a venit Radu la mine și m-a întrebat, Gherardi mergi la Oradea? Zic când, ce facem la Oradea? Păi e o prelevare acolo și plecăm în două ore cu avionul. A zic serios, asta sună interesant. Deci e ceva chirurgical, clar.

I-am auzit ambele că Nissan îți placă tuturora. De fapt, așa arată orice prelevare. O să povestim după aia cum arată prelevarea din perspectiva chirurgului care merge la prelevare. Ce a urmat?

A urmat o așteptare de două ore, după care am coborât jos la ambulanță care ne-a așteptat în spatele hospitalului, la coloane. Cu toate bagajele, am urcat bagajele, s-a urcat toată echipa, eram mai mulți și am părnit spre aeroport. Însă nu spre Otopeni, ci aeroportul Băneasa, cel mic. Pe vremea aceea mi se pare că avea și zboruri comerciale. Și am mers undeva prin spate, nu unde ai merge în mod normal la aeroport, unde de fapt era școala de aviație, erau două hangare foarte mari cu avioane foarte mici. Și unul dintre ele era BN2-ul care se mergea la prelevare pe atunci, un avion foarte bun pentru... Pentru, mă rog, antrenament, instruire. Am înțeles că era foarte tehnic. Bine. Și un avion comod, de altfel. Încă peau 10 oameni în el. Și ne-am urcat și cred că două ore, ceva de genul ăsta. Am ajuns la o oră 45 și am ajuns la... Deși cred că era Târgu Mureș. Nu mai știu dacă era Oradea. Sincer încerc să mă amintesc dacă era prima oară la Oradea sau la Târgu Mureș. Nu mai știu. Sigur. Ok. Am ajuns acolo într-un timp foarte alert, practic am alergat cu ambulanța de acolo, deci ne-a luat o ambulanță de la aeroport repede, ne-a dus la spital unde am urcat, nici n-am apucat să facem mare lucru decât să ne schimbăm în echipamente medicale. în echipamentul medical și am intrat în sală, s-a făcut operația foarte repede. Acolo, ca să înțelegem,

era un donator cadaveric, așa se cheamă.

Era un donator cadaveric. Și după o operație foarte complicată pe care eu nu am înțeles-o, s-a scos ficatul care s-a pus într-un recipient cu gheață și Mă rog, mai multe lucruri, dar nu are sens să intru în detalii. Unde s-a mai fost manipulat? Foarte tehnic. Ulterior am înțeles că de fapt asta era un procedeu care se cheamă pregătirea pe back-table și anume facilitarea sau ajustarea pedicului vascular pentru implantarea ulterior în primitiv.

Ok, organul e pregătit cumva. Este pregătit să-l poți implanta ulterior. După care ați plecat înapoi cu avionul.

După care l-am împachetat și l-am alegat înapoi. Era deja o ora 5 dimineața, deci eu nu realizasem cum a trecut timpul. Când ne apropiam spre București cu avionul, deja se făcea zi și am aterizat. făcându-se deja pe lumină în București, unde tot cu ambulanță am ajuns la spital și s-a trasplantat acelificat. Foarte, foarte interesant. Pentru că totul a fost atât de rapid, atât de bine calculat poate, cred, nici nu am simțit

cum a trecut. Au urmat după aceea alte prelevări, după care tu ai ajuns să fii coordonatorul echipei de prelevare și ai câte prelevări la curent?

Sigur, mulți ani de zile mai târziu, dar acum am și o echipă mea, să zic, cu care merg independent, care câțiva ani a fost și singura echipă, din fericire. Acum urmașii mei încep să preia această activitate, chiar doi, sunt doi la număr, cel puțin de o camdată. Am câteva sute, nu le-am numărat, sau se estimează undeva între 4 și 5 sute de astfel de intervenții. Și aici aș vrea să menționez că eu, tocmai pentru că e o chestie în care m-am specializat și am pus mare suflet în chestia asta, pentru că e o muncă foarte grea. Și nu numai că e foarte grea, nu e foarte căutată. Asta e culmea, pentru că pe de o parte trebuie să fii bun, pe de o parte trebuie să fii dispus să alergi noaptea, să zbori cu avioane, să fii grăbit, să pierzi nopțile, în loc să operezi la privat și să-ți vezi de viață sau nu neapărat la privat, să operezi în timpul zilei la tine în

spital. Corect, eu muncă grea, eu pot să confirm asta din cele câteva prelevări la care am fost, că majoritatea au fost cu tine. Că de fiecare dată este un telefon și e un telefon care se întâmplă în orice moment al zilei. E vineri, seara, ești cu familia la masă, e sâmbătă la prânz și ești pe calea Victoriei, vara și ești cu prietenii. o plecare pe care o ai programat, o primești în telefon în care îți spune, hei, ce faci? În 30 de minute ne vedem la Fundeni. Și de acolo pleacă ambulanța spre aeroport și ai decolat. E o chestie care, practic, îți drunci înăcomplet orice program și orice planificare pe care poți să ai. Adică, cumva, orice plan pe care ți-l faci, știi că nu e planul tău. Îți poate fi oricând luat. Și familia ta

trebuie să fie foarte înțelegătoare pentru toată chestia

asta. Apropo, Una din prelevări am documentat-o, am filmat-o și avem un material pe drmihail.ro, o să-l punem și în descrierea acestui material, unde fix am filmat plecarea de la Fundem, mersi cu helicopterul, am ajuns la Târgu Mureș parcă atunci, am făcut o prelevare, am documentat prelevarea, ne-am întors înapoi în București, unde era dr. Rașuvel în sală și care a făcut transplantatul.

Cred că e singurul material de acest gen în momentul de față în spațiul online, dacă rămân și el, cred. Probabil,

da. Deci vă puteți duce și puteți să vedeți cum arată o astfel de prelevare. A fost ăla primul moment în care ți-ai dat seama că vrei să faci asta sau cum ai ajuns în poziția în care ești acum? Nu,

totul s-a întâmplat absolut organic fără să îmi dau seama. Adică eu îmi dau seama acum uitându-mă înapoi de toate lucrurile astea. Ele s-au întâmplat pur și simplu de la sine. Deci asta de fapt, asta vreau să puctez mai devreme. Tocmai că pentru că am pus suflet și n-ai cum să nu pui suflet după atâtea astfel de intervenții. De aceea am și fost și mi-am luat și țidula europeană pentru chestia asta, adică am dat examenul european pentru prelevarea multiorganului. Există o două astfel de diplomi, foarte dificil examenul. La scopul

acestei prelevări, în spatele acestui efort, sau la finalul acestui efort există un român care așteaptă acel organ. Poți să ne zici un pic despre situația noastră din România? Pentru că, pe de o parte, suntem privilegiati și trebuie să înțelegem acest privilegiu. Trăim într-o țară, în care există program național de transplant și hepatic și renal. Există și transplant de cor, transplant de plămâni care sunt cumva și chiopătează, să-i zicem direct. Dar există program serios de transplant hepatic și renal și tot te ocupi de transplant hepatic. Pe de altă parte, suntem cam pe ultimul loc la nivel de donare și asta se traduce Pe de-o parte, în posibilitatea de a fi pe o listă de transplant, adică tu în România dacă ți se strică ficatul din vari motive și ele pot fi multiple, fie intoxicație alcoolică cronică, fie intoxicație cu ciuperci, fie intoxicație cu medicamente, fie virusuri hepatice și ficatul tău ajunge la final, ai nevoie de un alt ficat. Ai posibilitatea în România să fii pe listă, dar lista asta e cea mai lungă din Europa. Poți să-mi zici așa în mare care este situația astăzi în România De

ce suntem aici? Din păcate, foarte bine ai formulat, din păcate fără donare nu există transplant. Fie că vorbim de donator viu, fie că vorbim de donatori decedați. Sigur, donatorul viu sau transplantul de la donator viu nu poate satisface toată nevoia de patologie. Uite cum e, de exemplu, transplantul de cord. Acum nu poți lua decât de la cadavru. Și transplantul de cord, Nu aș vrea să zic că schiopotează, cred că merge bine în parametrii, este un program cu tradiție în România, s-a făcut încă din anul 2000 și e o școală foarte bună, mai ales cea de la Târgu Mureș și acolo se dezvoltă și centrul de la De la Florească, de la București. Încet, încet să-mi convins că va prinde și acelea aripi. Dar transplantul de cord este și foarte dependent de logistică și de, de, de, de fapt, de infrastructură. Adică vă dau un exemplu foarte concret. A fost o prelevare în urmă cu o lună, donator a fost la Iași, cordul trebuia să ajungă la Târgu Mureș, s-au prelevat și plămânii, că s-a făcut și transplantul pulmonar și îl bag în aceeași oala. Plămânul trebuia să ajungă la București, cordul la Tărgu Mureș, din Iași. Nu există zboruri directe Iași-Tărgu Mureș, însă dacă ai merge cu ambulanță pe roți, cum spunem noi, dacă ai duce organul pe roți până acolo, i-ai depăși cu mult timpul de ischemie. Deci și la cord avem timp de ischieme de 4 ore, 4 ore jumătate. Adică 4 ore

cât cordul poate să stea decuplat de cord până să pornească din

nou într-un acord. Exact. Adică nu patru ore de stat la gheață, să ne înțelegem. Deci patru ore din care el este exclus din circulația donatorului și până este inclus în circulația primitorului. Adică ai maxim

patru ore și de transport, dar și de scos și de implantat.

Exact. Deci practic de reconstrucție. Deci asta înseamnă că ai pe transport undeva maxim două ore și aici vorbim despre transport, adică zborul cu helicopterul, alergatul prin curte și și scările spitalului până intri în bloc operator și îl pui acolo, deci în sensul ăsta două ore. Și practic dacă nu ai o infrastructură logistică coerentă în acest sens, de fiecare dată chirurgul practic își ia un, își asumă un risc, un compromis care este de fapt pe cărca pacientului care primește. În sensul că nu este

mereu alegerea chirurgului dacă să primească un organ sau nu, ea depinde și de acea infrastructură și de riscul pe care chirurgul vrea să și-l asume și pacientul.

Practic pacientul, adică chirurgul și-l asumă din numele pacientului. Și el trebuie să știe de ce pentru el. Dau exemplu acela cu Iași, pentru că atunci erau programate două helicoptere să decoleze din Iași, unul către Mureș, unul către București. astfel încât să nu prejudicesc timpul de ischemie, însă cel mic, practică era unul mare, unul mic, un Black Hawk și unul mic de intervenție de la SMURD, acela mic nu a putut decola din cauza cetii. Și atunci a decolat doar Black Hawk-ul, a ajuns la Iași, a luat ambele organe și FICAST-ul de fapt, toate cele trei organe, s-a dus întâi pe la Mureș, A lăsat cordul, după care la București, unde l-a lăsat ficatul și plămânii. Și acolo au făcut ce au putut, practic, colegii noștri de la IGAB și de la Smurcilea. Adică s-au descurcat într-o situație limită. Însă astea pot fi compromise. În momentul acela, să zicem când se întârzie, am și stat foarte mult după... decolarea helicopterului. Deci colegii au stat în operația de prelevare să nu clampeze tocmai ca să primească ocheiul de la helicopter, că poate decola din cauza cetii. Aici lucrurile cum să spun Totuși merg mai bine, mai lini atunci când există avioane la dispoziție pentru chestia asta, care sunt poate mai puțin dependente de condițiile meteo, când vorbim despre corci și plămâni. Să zicem la FICAT și RINIC, lucrurile sunt mai tolerabile și acolo poți inclusiv și cu avionul de linie, dacă te sincronizezi cum trebuie și așa mai departe, nu chiar de fiecare dată, în marea majoritate a cazurilor, dar... dar în ceea ce privește aceste două organe celtoracece, lucrurile sunt foarte stricte din punct de vedere a ischemiei și atunci depins de logistică. Și problema aici,

pacienți depind de această logistică și vedem aici cum transplantul și donarea se ramifică în foarte multe aerii care pot fi îmbunătățite. Pe de-o parte avem acești chirurgi și personalul care lucrează pentru asta. Sunt coordonatorii de centre regionale care vorbesc cu, și o să povestim despre asta, cu familiile și le convinc să accepte donarea. Sunt echipele de anestezie și de chirurgie care lucrează în spitalele respective. De regulă se întâmplă noapte decât am văzut aceste prelevări. apoi toată infrastructura de transport, chirurgii de prelevare care sunt oricând disponibili și nu sunt atât de mulți pe cât poate ar fi nevoie. Știi

de ce facem noaptea, de obicei, chestia asta? Nu, nu. De ce? Asta cred că e cel mai neștiut lucru despre partea asta

de transplant. Toate prelevările se fac... adică, nu, majoritatea se

fac noaptea, da. Cred că 98%. Da. Da. Le facem intenționat noaptea. Adică fiecare țară își alege cum să facă chestia asta. De exemplu, UK-ul le face 99% pe zi. Ok, de ce? Au o școală foarte veche. Pentru că ei se stresează cumva ca toate, cumva că totul pleacă de la prelevare și atunci să fie totul în regulă, să încep cu prelevarea dins de dimineață, ca toate echipele să fie acolo și totul să meargă de obrici. Și atunci după masa îți faci tu transplantul, știi? Aha, ok. La noi e pe dos.

A, adică sacrifici prelevarea, echipa de prelevare?

Mă rog, o sacrifici.

Cumva...

Presupui că ei sunt poate mai obișnuiți cu chestia asta, pentru că la noi așa s-a pornit și atunci la partea de primitor, unde ai o aglomerare de personal mai mare, multidisciplinară poate, decât față de donator, poate acolo ai nevoie de o concentrare care ar fi mai fezabilă dimineața, la programată cumva. Adică la prima oră, în centru de transplant, se începe cu primitorul și atunci o faci prelevarea la noapte. Asta e unul dintre motivele, dar de fapt motivul, poate totuși la fel de important, este de a nu încurca programul operator al centrelor de prelevare. Adică unde se donează. Pentru că acele spitale la rândul lor au servicii de chirurgie, sunt spitale județiene de urgență și în marea majoritate, Și atunci când există un donator, când există o prelevare, ca imagine față de colegii de acolo care nu sunt implicați în

partea de donare... Sunt alți chirurgi care operează în același stel de operație unde s-ar preleva organul,

da? Da. De fiecare dată când există o prelevare, tu dacă intri peste programul lor și le încurci toată ziua

și se amână... Și devii antipatic cumva.

Și cumva nu e diplomatic. Și atunci chestia asta face parte din cultura donării pe care tu încerci să o construiești și la nivel de centru și la nivel național. De altă

parte asta ar putea încurca numărul de prelevări, pentru că la un moment dat ai avut o zi grea și trebuie să planifici o prelevare la tine în spital noaptea. Sau ai putea să nu

o planifici. Corect. Exact. Și atunci, cred că de aceea lucrurile au mers binișori sau bine până acum, pentru că cumva s-a avut în vedere și chestia asta de colegialitate în ceea ce privește prelevare în altă

centru. Vrei să povestim oamenilor care ascult acum să... Să arătăm așa imaginea în mare a unei prelevări și cum lucrează cele două echipe, pentru că pe de-o parte ai o echipă care pleacă la prelevare și aici e foarte interesant, pentru că așa e o echipă de, zici că sunt Spartani, soldați medicali, pentru că te gândești și când te preziți cuiva și zici, sunt chirurgi de prelevare de organe, te gândești la cineva care se stă într-un laborator cu niște lupe și lucrează sub microscop. Dar, de fapt, sunt niște oameni care își iau rucsacele pe spate, pleacă cu ambulanța noaptea pe ceață, decolează în condiții de furtună, pleacă cu niște avioane care înțeleg că nu mai sunt folosite, care au riscul să își cadă și, cum știm, acum câțiva ani a căzut un avion în Apuseni cu dr. Zanfirc. au fost câțiva supraviețuitori, au fost câțiva oameni decidați acolo și în aceleași condiții ajungi noaptea într-un spital unde nimeni nu te așteaptă cu covorul roșu, trebuie să te descurci, să mergi, să vorbești cu pasnicul, să-i explici că ești la prelevare, a urcați pe holul ăsta, intri într-o sală în care ai un donator cadaveric care O să discutăm și despre asta. Un donator, el se cheamă cadaveric, dar el este cadaveric din păturea al creierului, dar este un om care e un om a curui inimă bate. Tehnic și

legal este cadavru. Ai spus corect cadaveric, pentru că conform legii 104 din 2003 a statului român, privind malipurării cadavrelor, acolo se caracterizează decesul sau ce reprezintă cadavru pe teritoriul României. Și practic articolul 1 asta scrie din această lege. Prin cadavre umane se înțelege. persoanele care nu mai prezintă activitate cerebrală sau cardiacă și

respiratorie. Deci persoana a care creierul nu mai funcționează e decedat, e considerată persoană decedată chiar dacă inima îi bate și el respiră pe aparat. Și pare viu, adică el când îl vizitezi

pare viu. Da, și terminul tehnic este de fapt menținere, adică tu menții practic din momentul acela din momentul în care declari moartea, pentru că este moarte, adică fie că e pe criterii neurologice sau cardiace, vorbim despre moarte și aici gândește-te că dacă se oprește cordul, rezultatul e tot moartea creierului. pentru că noi de fapt existăm prin creier. Pompa inimii este ceea ce sprijină creierul cu oxigen și practic sânge, nu? Care oxigenează celula și o ajute să se metabolizeze, dar existența, practic intelectul sau autonomia sau personalitatea pe care noi o avem, totul este de fapt în creier. Și aici aș vrea să punctez de fapt Pentru că mai există confuzii. Dom'le, dacă a murit creierul nu înseamnă că a murit, de fapt, încă mai există o șansă sau lucruri de genul ăsta. Nu este așa, de fapt. Și acum UMS, Organizația Mundială a Sănătății, vrea să facă o definiție unitară de fapte a decesului, tocmai ca să nu mai există astfel de confuzii. De fapt, rezultatul decesului sau cum să spun, că decesul survine prin încetarea irreversibile a activității creierului, punct. Fie că se întâmplă chestia asta printr-un hematom în cap, în urmă un accident vascular cerebral, fie că ți se oprește cordul, că faci stop cardiac și ți se încetează activitatea creierului, la fond, În jurul acestui lucru se învârte de fapt moartea sau decesul. În jurul încetării activității creierului. Deci asta cu inima este de fapt o modalitate de a ajunge la încetarea activității creierului. Și nou ni se pare poate un pic contraintuitiva moartea cerebrală pentru că se întâmplă fără să înceteze funcția acordului. Adică moare creierul Deși inima încă nu s-a oprit. Și aici e confuzia, pentru că noi de fapt nu punem punctul pe ei. Dacă unui om i s-a oprit, i s-a oprit inima, da? Să zicem, a făcut săracul un infarct, a căzut pe stradă. Problema nu este oprirea cordului, pentru că tu poți să îl resuscitezi și el să înceapă să bată din nou. Problema este că oprirea cordului a rezultat în oprirea creierului. și

de aia resuscitezi, de aia de exemplu când se oprește cordul pe stradă și omul a căzut, el încă nu este mort, chiar dacă inima nu-i bate, creierul încă are un pic de oxigen. Mulțumesc! Și tu începi să faci resuscitare și anume compresii cardiacee ca să faci săngele să se mișce să nu moară creierul. Exact, deci

noi ca să trăim de fapt am vrea să nu moară creierul. Da. Da, inima este doar un aparat care ajută la chestia asta, dar la fond scopul este viața creierului. Deci asta

e. Cum se întâmplă? Uite, am avut acum câteva săptămâni un material despre doctorul Trifan, chirurg de inimi și am fost în sală și am documentat un bypass ortocoronarian cu oprire a inimii. Și când s-a oprit inima și el a confirmat în sală că de fiecare dată când oprește o inimă, îi se face pielea de găină, te ia un fior. Într-adevăr, pentru că tu asociezi, și exact asta zice el, asociezi oprirea inimii cu moartea. Corect. Dar pacientul acela era viu, pe masă, cu o inimă artificială care mergea. Inima lui nu mai băta, el nu era considerat decedat, el era un pacient viu pe masa de operație chiar dacă inima s-a oprit. Ne trebuie totuși destul de mult timp să înțelegem asta pentru că într-adevăr asociem cumva cultural oprirea inimii cu decesul și atunci asociam și inversul, dacă inima n-a murit înseamnă bata, înseamnă că pacientul nu a murit. Totuși Pacientul e considerat decedat când creierul nu mai funcționează. Cum stabilește asta? Cât de precise sunt aceste criterii care stabilesc că creierul a decedat chiar dacă inima bate, deci putem să-l considerăm

donator. Păi sigur avem protocolul de declarare în legea pe care am menționat-o mai devreme, legea 104-2003, protocolul de declarare a morții cerebrale și el este făcut desigur pe ghidurile și protocolele internaționale. Versiunea noastră este ceva mai strictă decât toate celelalte, doar just in case, ca să zic așa, și practic constă în testarea reflexelor truchiului cerebral, care ar trebui să fie prezente chiar dacă persoana este în comă. Deci dacă tu nu ești hipotermic, sedat sau orice altă cauză care poate abolii aceste reflexe, deși trunchiul funcționează, dacă tu le testezi, ele, repet, și dacă ești inconștient, ar trebui să fie pozitive, ar trebui să le ai. Dăm un exemplu, ce înseamnă? Respirația, de exemplu, este un reflex a trunchiului cerebral. Deci chiar dacă tu ești inconștient, te-ai lovit la capă, ai căzut pe jos inconștient, tu continui să respiri. Și chiar și în comă? Deci singura modalitate prin care aceste reflexe sunt, de exemplu cel cornean sau cel caloric, adică cele de deglutitie, oculul motor, adică sunt mai multe. Ele de fapt sunt atât de primordiale încât sunt în trunchiul cerebral. Nu vă

întâlniți cu oameni care zic, ok, dar uite, am știut de un om care a stat în comă 10 ani și după aceea s-a trezit la viață. Oare nu se poate așa și cu ruda mea, a care inimă îi bate și vă spuneți că de fapt ar putea fi donator? Păi

da, și aici intervine încrederea medici. Pentru că dacă nu ești medic și nu ți-ai petrecut toată viața să studiezi mecanismele fiziopatologice, s-ar putea să fie greu să să mă înțelege astfel de nuanțe. Aici vorbim despre stare vegetativă persistentă și nu despre moarte cerebrală. Și ele pot fi diferențiate? Da, distincte, adică foarte clare de fapt. La stare vegetativă persistentă avem de a face cu o leziune a creierului destul de mare, destul de traumatică, destul de devastatoare, însă care nu a abolit complet creierul. Și noi de aceea, de fapt, testăm trunchiul cerebral, pentru că tu s-ar putea, de fapt, toată, toată partea de cortex să fie distrusă, de exemplu, și să ai doar trunchiul cerebral rămas. Și atunci? Tu în momentul acela nu mai exiști ca om. Da. Dar îți poți susține singuri activitățile vitale, adică respirația. Și atunci? Chiar dacă tu nu te vei trezi niciodată, cum e dacă nu mă înșel și-o mahă în momentul de față, dracu. Ok. Deci el era avut un brain, devastating brain injury. Dar care n-a reușit să-i distrugă în totalitate creierul, practic. Deci el se poate autosustine ca organism, adică are reflexul respirator. Și atunci, conform legii românești, tu existi. Nu ești decedat. Doar dacă se abolează și aceste reflexe și ulterior, în protocol așa scrie, trebuie să faci și două teste ancilare la șase ore în cazul electroencefalogramii. Ce sunt testele astea? Testele ancilare sunt, practic, teste obiective. Tu ai testat reflexele. a trunchiului cerebral, ai văzut că sunt abolite, deși nu există nicio altă cauză reversibilă care ar putea să cauzeze această abolire, da? Deci l-ai adus la temperatura care trebuie, ai oprit sedarea de 12 ore, deci practic nu mai este sedat pacientul, însă nu se trezește și are aceste reflexe abolite. Practic, tu după ce îți vine un pacient cu un hematom în cap, după un accident vascular cerebral, după ce a trecut partea inițială de de șoc a organismului din cauza acestei leziuni. Vezi, practic, că la nivelul organismului, pe analize, acela începe să se liniștească și tu încerci să, adică, practic, corpul a început să se vindece în momentul acut a trecut. Încerci să trezești pacientul, să-l scozi din coma indusă în care l-ai băgat, tocmai ca să eviți suferința. Deci nu are sens să fie tras săracul cu astfel de dore. În momentul în care tu încerci să-l trezești, constați de fapt că acel hematom în cap este atât de mare încât practic i-a compromis creierul și acele reflexe sunt abolite. Opa, îți pui o problemă. Și atunci pui, activezi practic acest protocol și de exemplu îi faci un angiocetes sau o angiografie a creierului să vezi cum stă din punct de vedere a fluxului de sânge către creier. În momentul în care tu constați o imagine de hollow brain, Adică practic constați că deși până în carotide tu ai contrast, contrastul se oprește la nivelul carotidelor și nu mai intră în cutia cranială.

Și asta înseamnă că acel pacient nu mai are creier, nu mai are creier viabil și nu mai poate fi reparat în niciun fel. Deci un pacient fără creier rămâne considerat Și dincolo de lege, știi că legea a fost făcută într-adevăr înspre întâmpinarea posibilității acestei donări, dar dincolo de lege, acel pacient e un pacient care nu mai există, este mort, îl poți declara în moarte cerebrală. Dar inima lui bate și tu constați că el ar putea să fie donator.

Moartea cerebrală este mai mult de a consemna modalitatea prin care a decedat pacientul, dar acel pacient este decedat. Și scrie foarte clar și în lege că în momentul în care completat acel protocol de moarte cerebrală, Acela este și ora și data decesului care se duc și pe certificatul deces. Deci în momentul ăla este declarat

decedat. Și ăla e momentul în care... să presupunem și aici putem să descriem toată activitatea întregii echipe care funcționează în mai multe centre. Dacă pacientul care a decidat este un spital unde ai un coordonator regional de transplant, așa

se cheamă? Păi, coordonatorii regionali teoretic sunt angajoși. Și sunt medici și anestezici de regulă, nu? Sunt medici anesteziști. Cei regionali sunt obicii la ANT? Sunt, răspunde mai mulți coordonatori, cred că te referi la coordonatorul intraspitalicesc în fiecare... Da,

da, da, cel care, prima persoană care activează tot protocolul de transformare, persoană care își dă seama că are de-a face cu un pacient decedat, a cărui inimă funcționează și care se pretează la a fi donator de organe.

Da, coordonatorul poate supraveghea o secție de ATI în acest sens, dar de principiu noi mai avem un om acolo dedicat care se cheamă key donation person, care este fix anestezist și de principiu se ocupă sau este cel mai experimentat medic din acel spital în ceea ce privește declararea morții cerebrale sau declararea acelui protocol. Și atunci acela declară de fapt moartea cerebrală și ulterior vorbește cu colegul său, coordonatorul intraspitalicesc, care de fapt este însărcinat cu discuția cu familia în vederea prelevării de organe pentru că s-a declarat deja decesul și coordonarea echipelor de prelevare ulterior, dacă este cazul. El este și cel care contactează coordonatorul regional care este angajat a Agenției de Transplant, deci escalează practic problema la nivel național, astfel încât din spitalul lui unde s-a identificat un donator și s-a luat acord pentru asta, asta și asta, Agenția Națională de Transplant practica legătura cu Centrile de Transplant și astfel poate...

Bun, stai, întâi se ia acordul ruzelor, nu? Corect. înainte de a activa acest

anunțare a donatorului. Deci, practic, timeline-ul este așa. Identificarea unui pacient la care avem îmbunererea reflexelor, activarea protocolului de declarare a mulții cerebrale, efectuarea acestea, confirmarea decesului. Se

confirmă că e deces.

Corect. Și ulterior se intră pe, să zic, protocolul de menținere. Din momentul acela, pacientul fiind practic cadavru, conform legii, deci el este decedat, se începe un alt tip de terapie, practic de menținerea organelor, pentru că el este atât de instabil în acel moment, pentru că în momentul în care nu ai procesorul, care dictează la întregul calulator ce să facă, este un haos. Ok, deci când

nu mai ai procesorul, adică creierul care să dicteze ce face, Corpul poate să funcționeze, dar nu mai știe cum să funcționeze. Deci tu trebuie să-l menții pe aparate. Apropo, aici o paranteză. Care e diferența între acest donator și ce înseamnă de fapt ceea ce numim popular moarte clinică? Când pacient e moarte clinică și iese din moarte clinică.

Moartea clinică nu este moarte cerebrală. Din cel puțin din ce știu eu, nu este un termen medical. Nu știu exact de unde am. De unde a venit, dar nu este în momentul de față un termen pe care îl folosim pentru moartea cerebrală. Și cred că este ceva ce este reversibil oricum. Deci

nu le confundăm. E de fapt acel moment în care un pacient face stop cardiorespirator și este resuscitat și după aceea e resuscitat cu succes. Adică tu poți să faci un stop, să rămâi câteva minute fără resuscitare, creierul intră într-o hipoxie, apar toate acele elemente, toate acele trăiri pe care oamenii care trec prin această moarte clinică pe care le descriu. Că văd un tunel, ceva îi cheamă, au o trăire spirituală care se pare că este asociată foarte mult... Știi că acea trăire spirituală pe care oamenii o au de fapt este datorată unei eliberări de DMT în creier, adică în creier avem DMT propriu, endogen și avem receptor de DMT, este ceea ce putem să luăm exogen când facem ayahuasca. Este aceeași substanță, că noi avem recepturi pentru DMT, pentru că se pare că avem DMT endogen al nostru, care se secretă în creier, e eliberat ca ultimă forțare a creierului de a supraviețui. Nu se știe de ce.

Și el practic poate provoca halucinații, nu? Da, poate. Și atunci se

explică... Da, și oamenii au aceste trăiri. Acum, dacă alea sunt halucinații sau dacă e o conectare la un portal care ne duce în alte universuri sau așa, nu știm. O să aflăm. Da, o să aflăm. Fiecare pentru el. O glumă macabră. Nu este o glumă macabră. O să aflăm, corect. Dar asta se pare că până aici a ajuns știința să explice ce se întâmplă în acea moarte clinică în care un pacient e privat timp de 5 minute de oxigen de sânge circulant și după a început să fie resuscitat. Are noroc de o echipă care are un defibrilator, inima e repornită din nou și el spune că în vie el n-a fost niciodată mort, creierul lui a fost doar privat de oxigen pentru o perioadă lungă de timp și, mă rog, pentru o perioadă scurtă de timp și a avut o inimă în care a stat pe loc și după

a repornit. O stare reversibilă.

E important să le clarificăm ca oamenii care ascultă și care poate vreodată vor ajunge într-o situație în care vor trebui să decidă să înțeleagă și să facă diferența între toate lucrurile astea. E foarte important să le știi toate lucrurile astea înainte să fii în acea situație critică, pentru că aici aș vrea să ajung. Ai povestit de acel protocol, pacientul este catalogat ca, posibil, în moarte cerebrală, se fac toate acele, se trece prin toate acele protocoale riguroase de verificare, se decide clar că creierul lui nu mai este funcțional și nu mai poate fi readus la...

Dacă pot adăuga aici, de către doi medici primari care consemnează, adică semnează și parafează acel protocol, deci... Și care, din câte știu,

nu fac parte din programul de transplant, adică nu au niciun fel de implicare, nu poate să fie baiasați, cum ar veni, adică... Excluzi inclusiv posibilitatea ca medicul care declară că este moarte cerebrală să fie în orice fel și emoțional implicat în acea situație. Adică pe el nu-l interesează dacă faci transplantul sau nu faci, dacă prevezi. El vine și dintr-un punct complet obiectiv declară dacă este sau nu și sunt doi diferiți. Și urmează discuția cu oamenii. Cum te curge de fapt această discuție? De ce este o discuție foarte delicată și omul care discute cu ei trebuie să fie pregătit? Și care sunt dificultățile pe care le întâmpini într-o astfel de conversație cu rudele care în România, conform legii, rudele Aparținătorii sunt cei care vor da acordul pentru donare sau

dezacordul pentru donare? Corect. Cred că e poate cea mai sensibilă parte a întregului lanț, discuția cu familia. Și aici este poate și pivotul principal, motivul principal pentru care noi avem atât de puține transplanturi și listele de așadar atât de mari. Faptul că și nemții au făcut un studiu foarte mare în acest sen și au spus așa, două lucruri au concluzionat. Unul, dacă întrebai toată populația, ei având, apropo, niște cifre destul de scăzute, ei sunt cumva oaia neagră a Occidentului în ceea ce privește nemții, în ceea ce privește donarea de organe, deci dacă întrebai populația, majoritatea, deci 90% spuneau că sunt de acord cu donarea de organe, Însă dacă mutai un pic întrebarea și spuneai ați fi de acord să donați organele unei rude ai dumneavoastră, atunci de la 90% acord scădea la undeva la 50%. Și aici asta e foarte important să înțelegem de fapt ce înseamnă chestia asta. E foarte greu să alegi pentru altcineva. Practic, donare de organe este un legacy pe care tu îl lași post-mortem. Și e o chestie clar foarte intimă și personală, adică fiecare trebuie să decidă pentru el, sunt organele lui, ca să spun așa. Și asta e de fapt chintesența problemei cu donare de organe. Noi, practic, într-un fel sau altul trebuie să informăm populația ce înseamnă și să ajungem să-i întrebăm sau să stărnim discuția, să-i încurajăm să-și pună această problemă. Poți, din timpul

vieții, să faci această alegere? Poți, din timpul

vieții, să faci această alegere. Există Registrul Național al Donatorului, însă, întorcându-ne la discuția noastră de mai devreme despre deces și moarte, la noi nu prea se vorbește despre asta. Oamenii nu prea vor să vorbească despre așa ceva. Cred că moartea în general are o imagine destul de proastă în țară, ca să zic așa. Noi mistificăm chestia asta, o lăsăm mai mult în zona spiritualului. Nu vrem să mergem până la capăt cu gândul despre așa ceva. Și cred că aici cade foarte mult în cărca bisericii, de fapt, problema cu decesul și ce se întâmplă cu noi după. Deși, pe de o parte. Pe de altă parte, cine n-a auzit vreodată de la bunica sa sau de la bunică sa, băi, vezi că eu vreau să fiu acolo mie, locul de veci, în hainele astea, costiugul e plătit, da? Deci cumva, cred că pur și simplu e aceeași monedă, e o altă față a aceleași monede, nu știu, cred că pur și simplu nu vrem să recunoaștem, de fapt, această latura absolut naturală a vieții, faptul că viața are un început și are un sfârșit și cumva trebuie să avem chestia asta în vedere. Cred că în momentul în care vom ajunge ca societate să gândim așa, este și momentul în care vom

rezolva această problemă. această problemă de a ieși din timpul vieții ce urmează să faci cu organele în cazul în care se va întâmpla. Corect.

Până atunci, din păcate rudele de cele mai multe ori vor afla pentru prima oară despre așa ceva și își vor pune problema abia când se întâmplă, abia când se împușă în această situație și atunci cifrele scad de acord. Cel

puțin până să ajungem la reglementarea legală a acest lucru, am putea în momentul ăsta, când ascultăm acest reel sau acest podcast, să ne dăm seama că putem să alegem de acum și să vorbim cu rudele noastre și să le spunem, să le spunem, uite, dacă se întâmplă, doamne ferește, eu sunt de acord ca alte vieți să fie salvate cu ajutorul organelor pe care oricum nu o să le pot folosi. Sau

nu. Este dreptul fiecăruia. Nu vreau să se înțeleagă că vrem să favorizăm sau chestia asta. Din potrivă. Scopul este mult mai valoros că de fapt toată lumea să vorbească deschis și să nu se simtă constrăns în vreun fel. Adică să simtă libertatea și de a refuza. Că și asta e valoros. Adică asta înseamnă să discuți cu adevărat liber sau să nu fii constrâns. Poate mulți oameni, de fapt, tocmai de aceea aleg să nu vorbească despre asta, tocmai pentru că... Am impresia că

moral e obligatoriu să... E obligatoriu să...

Și atunci nu e bine nici așa. Dacă am discutat cu adevărat constructiv pe subiect, ar trebui să fim de acord cu ambele

verseni. Tu ai vorbit cu rudere tale

despre asta? Da. Cu soția, de fapt.

Și a fost greu să discuzezi despre asta? Sau ținând cont de ocupația ta,

să zic? Da, am crezut că după ce i-am spus, cred că mă întorsesem acasă după lansarea celei de a doua campanie, Fearless Donors, că asta e, de fapt, scopul acestor două campanie pe care le-am lansat anul trecut, tocmai de a informa populații și de a stărni conversația în societate. Și am ajuns acasă și am spus că uite care e treaba, eu dacă ajung aș vrea să îmi donez organele. Nu am fost foarte inspirat, pentru că instant a buvnit obloțul, bineînțeles, dar după ce s-a liniștit a zis ok, cred că înțeleg de ce vrei să, de ce îmi spui chestia asta, înțeleg, adică am înțeles. Și așa a rămas. Mie mi-ar plăcea să știu că eu las ceva în urmă, în felul acesta. Sigur, sunt mai multe modalități de a avea un legacy de a lasa lucruri în urmă. Nu știu, construiești o casă, îți crești copii, habar n-am. Construiești un monument sau plantezi un copac. Dar asta este încă o altă modalitate de a face acest lucru. Și aici aș mai vrea să adaug ceva, pentru că să ai așa ceva funcțional la nivel de societate, nu ține decât de bogată-i țara. Și se înstudie în acest sens. Și de fapt pot să vă dau și exemple concrete, cum e Germania. care e cea mai bogată țară din Europa și merge cel mai prost din Occident. Pentru că au fost câteva scandaluri acolo și populația este sceptică. Deci chestia asta nu se poate cumpăra cu bani. Chestia asta însă poate ridica o societate la un nivel extrem de valoros, adică practic demonstrând o calitate superioară caracteristică acelei societăți, adică un altruism umanitar față de seminii tăi. Și repet, asta nu se poate compara cu bani, acest tip de civilizație. De aceea mi se pare valoros. Intră

de vorba lor și cumva există acel moment în chirurgia de transplant în care poți să cunoști donatorul de organe și atunci când e despre donatorul viu de organe, pentru că ficatul și linichiu se pretează la donarea de la donator viu și în funder există acest program de donare de ficat de la donator viu. Și îmi aduc aminte când intram, de fapt eu, o mare parte din practica mea de la Institut Clinic Fundeni, fiind în echipa profesorului Brașovianu, am petrecut în aceste donări de organe, dânsul făcând trasplatul de la donator viu. Și am avut multe cupluri de donator primitor pe care le-am investigat și cumva Când, bineînțeles, te comporți cu respect și cu grijă față de toți pacienții, dar donatorul de organe, când îl vezi, adică îmi era greu când intram în salon și mă cunoșteam cu donatorul sau urmeam să-i explic lucrurile, îmi venea greu să nu mă aplec în fața lui. și să-i zic, da, vă mulțumesc pentru ce faceți, e extraordinar, gen, what the fuck, cum e posibil, explică-mi cum faci treaba asta, că eu nu înțeleg, dar este ceva extraordinar, că te pui pe masa de operație și te lași complet operație să iai 70% din ficat, doar pentru ca sora ta să poată să aibă acel ficat și să trăiască, sau mama

ta, sau soția. Da, și mie mi se pare incredibil. Adică îți trebuie o tărie totuși să faci chestia asta, mai ales în timpul

vieții. Mai ales în timpul vieții, da. Și de aceea e atât de important să avem discuțiile astea, chiar dacă ele sunt grele, chiar dacă le evităm, că ne va fi mai bine ca și societate, și ca familie, și nouă, ca oameni, să acceptăm că acest moment există. Adică momentul morții este absolut normal, o parte firească a vieții și putem să vorbim despre asta. Pentru că atunci când Dacă, Doamne ferește, se întâmplă și alte câteva vieți depind de organele astea, sunt 4.000 de oameni care sunt pe lista de așteptare în România pentru organe și lista crește și cumva oferta nu e acolo unde trebuie, Ca nu rudele tale să fie cele care au decis pentru tine, ci ele să știe că tu așa ai vrut și să le fie mult mai

simplu să faci această alegere. Și ca să pun o mică statistică aici, care cred că vine în sprijinul la ceea ce spui tu, este faptul că mi se pare că englezii au făcut prima oară această statistică și am încercat să o transpun și în cifrele naționale. Este de trei ori mai probabil să ajungi pe o listă de așteptare pentru așteptare unui organ salvator decât să

ajungi donator de organe. Ca și traducere este de trei ori mai probabil să ai nevoie de organ decât să fii

donator.

Câți oameni pot fi salvați cu un donator care sau a cărui rude acceptă donarea de organe? Până la 8 vieți. Doar

din organe, pentru că se pot preleva și țesuturi care la rândul lor salvează alte vieți sau îmbunătățesc calitatea altor vieți. Și aici vorbim despre corne. Și aici sunt nenumărate exemple de pacienți săracii cu tot felul de accidente de muncă. Și aici vorbim de construcții de șantiere și nu numai accidente rutiere și așa mai departe. care au deteriorarea cornei post-traumatice și pierd vederea. Și poate fi transplantat,

partea asta din fața ochiului. Exact. Ventila. Dar când vorbim de organe, care sunt acele organe

care înselvează obiectii? Deci vorbim așa, despre cord, ambii plămâni.

Ok, deci stai un pic, la plămân poți să-l transplantezi la doi pacienți, plămânul.

Da, poți să-l împărțiți și la doi pacienți și poți să-l donezi și ca donator viu în loc pentru un pacient pediatric. Însă, deci aici vorbim așa, despre cord, cei doi plămâni, ficatul, patru, cei doi rinichi, pancreasul și intestinul.

Din șase, intestinul și pancreasul, șapte, opt și ficatul poți să-l împarți în doi, adică poți să îi faci split, adică îl împarți când îl recoltezi și poți să-l primească doi pacienți. Corect. Mie îmi pare rău că nu putem să facem un podcast, dar cine știe poate să-l facem la un moment dat, un extenso despre câte multe tipuri de transplant poți să faci. Da. Mă rog, nu o să intrăm în detalii. Dar e atât de mișto de ce există și asta vreau să menționez că mi se pare superb și la noi în clinică s-au făcut câteva de domino, nu? Da. Transplant domino înseamnă că ai Corectează-mă dacă greșesc, ai un...

Ai nervi de oțel. Pentru că ai trei pacienți.

Ai trei pacienți. Mă rog, doi

pacienți și un donator cadaveric. Ai un

donator cadaveric care donează ficat la un primitor care are o boală metabolică cauzată de un ficat care n-are o enzimă, care îl face incompatibil cu viața pe perioadă lungă. Și atunci tu iei un ficat sănătos, îl pui la acest pacient care are o boală metabolică, dar ficatul care are această boală metabolică s-ar potrivi unui pacient care are un cancer de ficat și care nu poate să primească ficatul curat. și atunci tu iei ficatul de la donator cadaveric, îl pui în pacientul care are boală metabolică, iei ficatul ăla de la pacientul care are boală metabolică și îl transplantezi la pacientul care are cancer dificat. Și, practic, într-un singur donator, Ai un transplant domino, în care ai două vieți salvate. Da,

exact. Și cu condiția că donatorul cadaveric trebuie să fie foarte tânăr și calitatea parenchimatoasă a eficatului trebuie să fie impecabilă, astfel încât să merite, pentru că acel pacient care are, nu știu, amiloidoză sau ce sindrom are, să zicem, metabolic, are un meld mic. Adică tu practic nu aștepți ca acel ficat să deterioreze complet, cum ai și menționat. Da. Ca să merite să-l pui celuilalt.

Și mai există? Cum se cheamă acest transplant în care ai doi donatori, a carorificați se compun într-unul? Dual. Dual graft. Dual graft. Foarte șmecher. Ai, de exemplu, un primitor, și ai, să zicem, e un frate care are două surori, sau în invers. Și ambele surori i-ar putea dona, dar nu-i ajunge nici un ficat de la fiecare și atunci ele se compun. O soră dorează ficat drept, alta dorează ficat stâng, ele cumva se unesc, se cioplesc înăuntru și ai un ficat întreg de la doi donatori vii. Da,

adică practic un lob vine ortotopic și celălalt vine heterotopic, îl întorci practic, îl dai peste cap. În fine, da. Dacă amândouă sunt elegibile, însă volumetric nu satisfac necesitatea primitorului, asta este o soluție. De asemenea, cu trei pacienți și nervioțele, ai văzut la funden ce înseamnă să ocupi trei sări cu transplant, mi se pare așa, cred că vârful chirurgiei aceste proceduri. Da, și a fost un

apogeu al lucrurilor medicale pe care eu le-am văzut, să fiu parte din tot acel ansamblu și să nu dorm nopțile. Da, fiind, revenind la asta, am înțeles că un donator poate salva cele 8 vieți. Mi-ar plăcea să reconstruim cumva mental dinamica asta a echipei și am înțeles. Avem un donator care a fost anunțat în Târgu Mureș să zicem. Avem discuția asta care este foarte grea cu Apropo, un alt mit pe care nu l-am menționat și o să mergem după aceea spre reconstrucția activității dinamică a echipei. Sunt oameni care zic că Dumnezeu n-ar fi acceptat asta sau că Dumnezeu n-ar fi vrut asta. Adică sunt situații în care familia care decide dacă se va dona sau nu se leagă de religie sau de Dumnezeu și ce spune de fapt. Biserica despre asta? Foarte

des se invoca motivul religios, însă aici este o chestie foarte interesantă. Biserica nu se opune, cel puțin oficial. Mai mult, în anul 2000, Preafericirul Teochtit s-a și pronunțat în favoarea Donelii de Organe. De atunci este și o lucrare, un punct de vedere de fapt a Bisericii Ortodoxe Române pe site-ul lor, pe patriahia.ro. Unde găsiți acest document scris cu foarte mare har, dacă îmi permiți să intru așa în hermeneutica religioasă textului religios și de fapt de ce e relevantă chestia asta. Vreau să menționez faptul că acolo scrie, am citit acel text chiar cu mare interes și am văzut o chestie foarte interesantă acolo unde scrie că în momentul în care Creierul moare, deși sufletul e în inima, pentru că biserica așa consideră, sufletul păresește corpul. Și atunci poți să faci prelevare de organe chiar dacă îi bate cordul. Și asta este explicația bisericii despre de ce poți preleva organele după moarte cerebrală. Deși îi bate cordul și inclusiv poți preleva și cordul. Asta e explicația, deci sufletul deși este în inimă, deși este în

cord... Chiar dacă stă în locul lui, odată ce creierul

moare, sufletul porosește. Și atunci ce poți face? Și acolo sunt mai multe răspunsuri în acest sens, însă fiecare preot are voie să predice ceea ce își dorește el la el în regiune, deci așa sunt regulile bisericii, cumva un fel de autonomie a fiecăruia. vis-a-vis de enoiașii lui și din păcate avem astfel de feedback din teritoriu în care pop a zis să nu donați că nu o să ajungeți în Rai dacă îi dați organele. Din păcate, citez, adică se întâmplă chestia asta și este dreptul fiecăruia. Noi trebuie să respectăm chestia asta, însă asta nu este poziția oficială a borului. E foarte important de menționat chestia asta. Ca și la străini, de exemplu, dacă s-a mai întâmplat să avem donatori de citețenie spaniolă sau croată sau italiană, În momentul în care sunt anunțați că pacientul este în moarte cerebrală, ei instant întreabă, aului, se pot dona organele? Un fel de vărog se pot dona organele? Deci cumva cultura în acele țări este măcar cumva ca o alinare a durerii. Ok, mi-ai zis că e decedat săracul, dar uite că măcar va salva niște oameni la plecarea din lumea asta. Exact,

așa descoperi mai multe valențe ale unei morți, pentru că, din colo la faptul că a ajuns niște vieți, cumva ai și un minim sens de care să te agăți acolo unde nu e sens, unde te întrebi de ce s-a întâmplat asta, mâncare știi că există o continuitate și un sens pentru altcineva măcar, care se poate alina pentru un moment suferință. Și ar fi logic ca biserica să predice sau ca preot să predici Refuzul de organe pentru că până la urmă tot un alt frate de-al tău o să beneficieze de acele organe, adică tu ajuți la supraviețuirea unei alte vieți cu ajutorul medicinei care probabil că tot cu ajutorul lui Dumnezeu a fost creată și împinsă până la progresul acesta sau până la tehnologia care permite transplant de organe. Da, deci e cumva ilogic. E cumva ilogic și de

fapt preafericiturile atunci a spus că e cel mai creștinesc gest pe care poți face pentru semnul tău. Aici aș vrea să mai adaug faptul că nu doar partea, factul religios duce la refuzuri și ca să aduc niște cifre am făcut statistica pentru anul trecut Din 193 de interviuri cu familii, cu pacienți decedați pe criterii neurologice, adică în moartea cerebrală, anul trecut, din 193, avem 100 de refuzuri. Deci peste 50%. Ca

și comparație cu alte state europene, cum

este? Media europeană e între 30% și 40%, de exemplu. Care-i Fuzz? Care-i Fuzz,

da. Care-s motivele invocate de oameni? Adică oamenii își dau un motiv pe care

îl poți consemna? Da, bineînțeles. Spania are undeva pe la 12% refuz. Spania sunt șmecherii. Sunt cei mai șmecheri pe chestia asta. Dar Franța, de exemplu, e undeva pe la 35-40% de refuz.

Care sunt motivele principale pentru ca oamenii

refuză? Cred că motivul principal este neîncrederea. Neîncrederea. Și această neîncredere ca concept, adică ea se poate transpune în orice. Neîncrederea în doctori, neîncrederea în sistemul sanitar românesc, neîncrederea în alocarea organelor, neîncrederea în faptul că se poate întâmpla ceva cu ruda lor care de fapt nu s-ar fi trebuit întâmpla, adică să fie vie și de fapt nu o să zicem că e moartă ca să-i luăm organele. neîncredere de foarte, foarte multe tipuri. Cam asta e, de

fapt, marea problema. Hai să ne abordăm punctual, de exemplu neîncrederea că organele sunt greșit alocate, că se duc la cine nu trebuie sau că sunt vândute sau că e această ambulanță neagră. Care e faza de fapt cu ambulanța asta neagră care e un mit din ăsta urban că vine ambulanța neagră și sfură copilul sau ruda și după aia îl lasă înapoi cu o tăietură pe spate sau așa? Sunt țări

în care se întâmplă chestia asta, din păcate încă și în ziua

de astăzi. Ok, adică are o componentă

reală. O componentă reală nu la noi în țară, la noi în țară nu există așa ceva, punct. Nu există. Deci, la ora actuală, nu știu dacă a existat vreodată, în momentul de față nu există în România așa ceva. Gândiți-vă că suntem în Uniunea Europeană, gândiți-vă că avem foarte multe premize ca acest lucru să nu se întâmple niciodată aici, nici măcar din greșeală. De acord. Există, în momentul de față, cred că undeva în India, am văzut niște raportări, niște documentare destul de triste, unde oamenii de bună voie, de fapt, se duc și își oferă organul pentru că au un trai foarte, foarte scăzut. și mai acel scandal foarte cunoscut cu prizonierii chinezii, care din câte am înțeles până la urmă, după multiple eforturi, s-a încetat cu chestia asta, dar nu pot să zic niciodată. Apropo de Ambulanța Neagră, am înțeles că originea acestui miț este de fapt un film rusesc, dinainte de 1989, unde copiii care nu erau cuminți, se opreau o volgă neagră în fața blocului, deci nu era dubiță, era o volgă. Ah,

ok. E un film. E un film,

da. Și copilul era luat cu volga aceea și nu îl mai vedea nimeni niciodată. Pentru că nu era copilul cu minte. Și cred că chestia asta de fapt a ieșit, acest film cumva, că probabil a fost folosit. John, ai văzut

filmul ăsta? Nu.

De acolo a evoluat spre ambulanță neagră și probabil un umor negru a transformat înățiașii organelor, pe lângă faptul

că te ia. Dar știi cum, tocmai ajungi să ai neîncrederea asta pentru că nu știi nimic din ce se întâmplă în spatele acestui program și de asta tot mi-ar plăcea să nu terminăm aici până nu descriem tot acest traseu și cumva ca să înțelegi traseul trebuie să vezi și ce trăiesc oamenii din spatele acestui traseu. Deci pe de-o parte ai un coordonator care pune un diagnostic de moarte cerebrală, vorbește cu familia, e o discuție complicată și, iată, avem o rată destul de mare de refuz, dar e cam 50-50. Adică șansa ca rudele să accepte este de 50-50, în mare parte din cauza încrederii nu se acceptă. Bun, dacă este depășit acest moment, Este anunțat cine? Cine e anunțat, cine e următorul care e anunțat acest donator care trebuie prelevat?

Deci coordonatorul antraspitalicesc anunța coordonatorul regional care mai departe vorbește cu coordonatorul național. Cine e coordonatorul național? Este unul dintre coordonatorii

regionale. Ok, bine. Ca să nu o complicăm. Adică hai să o explicăm simplu ca pentru să înțeleagă și clasa

a patru. Ok, practic țara este împărțită în 5 regiuni în funcție de intensitatea activității și este un om care e desemnat pentru toți coordonatorii intraspitalicești acolo să le ofere și suport tehnic în cazul în care au nevoie și această escarare, această cale de comunicare de fapt la nivel de centralizare pentru că tu ai centre în toată țara care ulterior trebuie să cheme alte centre din țară și să le adune acolo ca ulterior să le disperseze

la loc. Eu, ca partea acestui proces, aveam un grup de WhatsApp pe care eram noi membrii echipei de transplant și noi primeam mesaj. De exemplu, primeam mesaj de regulă seara, înainte să ne culcăm, pe la 11 sau noaptea. Chirurgul de regulă nu are telefonul niciodată oprit. Stai un lux pe care, adică când ți se ia, nu-ți dai seama că îl aveai. Să fii obligat să ții telefonul mereu lângă cap și să fii atent la orice notificare pe WhatsApp sau telefon la care trebuie

să răspunzi. Există oameni care își sting telefonul? Există așa ceva? Există oameni care

țin telefonul oprit noaptea. Exact. Adică până nu ți se ia acest lux, nu-ți dai seama că asta este efectiv un lux. Wow, asta este un

lux. Este un super lux. Da. Nici

nu m-aș fi gândit. Și oamenii sunt foarte deranjați de regulă dacă îi deranjezi după ora 8. Da, corect.

Oamenii normali de altfel, da, da, da, are sens. Cred că da. E

trecut de 8, de ce îmi scrii, puteai să aștept până mâine.

Cred că dacă nu era despre salvarea urgentă de vieți, cred că m-ar fi deranjat de fapt toate acele telefoane, acum am dat seama. Dar

cert e că da, și toată lumea, adică efectiv toată lumea de la cel mai mic până la cel mai mare, până la profesorul suprem, toată lumea are telefonul pornit noaptea și oricând este apelabil și oricând poți să ai acces la el. Eu ce făceam, eu aveam telefonul lângă pernă și îmi apărea notificare pe WhatsApp la două noaptea pe care eu o auzeam, mă uitam la ea și notificarea scria primitor pe masă la 7 dimineața. Asta înseamnă că la 7 dimineața primitorul este pe masă în sala de operație, urmează să fie pregătit de echipa de anestezie. Asta înseamnă că eu ca tânăr rezident trebuia să fiu la 7 jumate cel târziu, să fiu spălat, echipat, să încep să dau cu betadine. Până se primește acest mesaj, care

este traseul? Traseul este escalarea prin instituția care coordonează de fapt toată această activitate și asta e agenția de transplant. Deci coordonatorii intrahospitalicești sunt angajați ai spitarelor, unde se simte donatorul, ei comunică cu colegiilor regionali care sunt angajați ai agenției de transplant, deci astfel centralizează informația, iar agenția de transplant ia legătura cu centrele de transplant. În cazul de

față la Funden, el lua legătura probabil cu coordonatorul chirurgical și cu șeful centrului. Și

acela diseminează mai departe informațiile în centru respectiv. Pentru că gândește că la fiecare donator trebuie să anunți câțiva șefi de centru, adică unii ori și cinci, șase. Și atunci dacă te-a pus să anunți și anestezia și la fiecare centru în parte, ar fi 12 telefonelor de

șase. Ok, deci este o propagare a informației în serie, să zicem. Și, bun, asta înseamnă că acel coordonator, pe de o parte, trebuie să anunțe echipa de prelevare, și să se ocupe de avion, cu ce avion pleacă, cum ajung, când prelevă și dacă există puterea ta logistică sau în funcție de puterea ta logistică, adică dacă e avion de cursă, la ce oră pleacă

avionul? În momentul acela în care ai anunțat centrele de transplant, practic l-ai dat o temă ca ei să accepte organul pentru pacienți pe care i-au ei în evidență care sunt compatibili. Pentru că de pe lista națională de așteptare pe fiecare tip de organ, tu în fiecare centru ai o parte dintre acei pacienți care sunt monitorizați acolo. Și atunci, alocarea organului care este la centrul respectiv va trebui să fie alocată uneia dintre acei pacienți care este monitorizat de acel centru. Cum se face

alocarea, apropo? Adică cum se alocă?

Fix asta explic cam acum. Se face în funcție de regionalizare și se alocă către un centru, iar la acel centru trebuie să găsească

unul dintre... E un program în care ești înscris și care alocă după anumite criterii. Cum se

face alocarea? Sunt scoruri medicale pe care le aplici pe listă de așteptare și atunci vezi care dintre pacienți se potrivește cel mai bine la organul respectiv. Dacă la FICAT poți folosi MELD-ul, vârsta, grupul sang-vin, greutate și înălțime, pentru că el trebuie și volumetric să încapă, fiind vorba de transplant ortotopic, la RENIQ, de exemplu, acest lucru se întâmplă conform profilului HLA, care este un profil imonologic. Adică de compatibilitate. E mai complicat la compatibilitate

la RENIQ. De ce asta înseamnă că în același timp este sunată echipa de prelevare care se pregătește să-și facă un traseu

de dus-întors? Noi spunem centrurile transplant că este alocat organul către ei, ei încep să cheme pacienți care să fie compatibili, pe care să-i testeze în ultimul moment. Ok,

deci sunt chemați câțiva pacienți care vor putea primi acest

tratament. Ei confirmă acest lucru, că acceptă organul, în aceeași timp agenția de transplantare încearcă să programeze logistic transportul către centrul unde este donatorul, astfel încât echipile de prelevare să pot ajunge. Și atunci căutăm modalitate pentru fiecare tip de echipă pe organ. Pentru că ei nu trebuie să ajungă toți în același timp. Dacă să zicem primii trebuie să ajungă cordul, plămânul

și ficatul. Tu poți să programezi atunci prelevarea astfel încât cordul să aibă cea mai bună șansă de a ajunge. Exact. Deci e o chestie super complexă. Pe de-o parte ai Se anunță că ai un donator, se anunță potențialii primitori care sunt chemați în centrele unde se va face transplantarea, pentru că tu de acolo, de unde prelevi organ, poți să trimiți în mai multe orașe, da? Organe. Poți să trimiți zâchii într-o parte, ficatul într-o parte, plămânii în altă parte, inima în altă parte. Deci se duc peste tot în țară. Așa se întâmplă. Fix așa se întâmplă. Și atunci în centrele alea sunt chemați oamenii, potențialii primitori care vin să fie testați și se cheamă mai mulți, nu? Pentru că poate să vină unul dintre primitori, poate să fie răcit sau să nu fie compatibil atunci sau să nu se potrivească. Deci tu chemi mai mulți în fiecare centru. Echipele de prelevare pleacă spre recoltare pentru a se întoarce, iar în centrele finale sunt chemate echipele care vor implanta acele organe. și care și ele programează acei pacienți în funcție de ce. Adică să zicem că ai pacientul care v-a primificat în funden. Știi că s-a plecat la prelevare. Mai este un moment cheie. pe care îl anunță tot așa pe grupurile acelea de WhatsApp și informația vine de sus, când se anunță, e bun Ficat-ul sau nu e bun Ficat-ul? De ce e la un moment că e? Adică când îți dai seama că de fapt Ficat-ul e bun, că el

poate să nu fie bun? Păi aici e următoarea etapă de fapt. După ce s-a programat logistica și s-au chemat pacienții, s-au testat, toată lumea este pregătită. Practic echipele de prelevare și pleacă, ajung la donator, se inițiază procedura de prelevare și în momentul acela de fapt este momentul zero în care tu ai, cum să zic, poate cel mai bun feedback pe care poți avea vis-a-vis de ficat. Adică imagistica te poate eșela și analizile de asemenea. Tu poți vedea un ficat și el te-i compensat de fapt. Ce vrei să zici tu este că... Pe CT și pe analize și de fapt să descoperi chestia asta intra operator tu crezând de fapt că este

un ficat. Adică indiferent de ce analize avem, chiar dacă donatorul care este în moarte cerebrală este testat pe analize, îi se face imagistică, tot arată bine, momentul final și crucial și care de multe ori îți poate schimba complet imaginea, este momentul intervenției chirurgicale. Când intri în sală, faci incizia donatorului, îi încizezi, îi deschizi abdomenul și pui mâna pe ficat. Și când pui mâna pe ficat și te uiți pe ficat, tu poți. Aia de fapt e confirmarea pe care o așteaptă toți ceilalți. Fără confirmarea asta nu se intră în sală cu primitorul. Primitorul stă și așteaptă. Și atunci tu intri în sală, pui mâna și zici, ok, anunțați pe coordonatorul din centru de primire că e bunficatul

încep prelevarea, nu? Tehnic da, dar mai este un pas și anume decolarea sau certitudinea decolării către centrul de transplant. Adică s-ar putea să ai o întârziere, să zicem, a avionului. Deci doar când decolează avionul, Poți avea, de fapt, o confirmare pentru primitor, pentru a începe, de fapt, la centrul de transplant cu operația primitoră.

Și atenție, și aici e interesant, pentru că tu ai decolat cu avionul. Avionul este, să zicem, vine dinspre Târgu Mureș, înspre București, el este în aer. Asta înseamnă că tu poți să duci la funden pacientul în sală, poți să începi pregătirea, poți să începi chiar și intervenția până la punctul în care încă te poți întoarce, nu? Tehnic, cel

mai corect este în momentul în care

aterizezi. Dacă aterizat, poți să începi

operația.

Asta e interesant, pentru că avionul se poate întâmpla să nu aterizeze, cum s-a și întâmplat la un moment dat, dar atunci se pleca la recoltarea. Deci cât avionul e în aer, tu încă nu faci incizia, când avionul a aterizat, tu faci incizia, dar totuși nu scoți ficatul decât atunci când ai deja ficatul în sală. Corect. Ok, adică mi se pare foarte interesant, pentru că oamenii s-au gândit la tot, s-au gândit că poate ambulanța de la avion până la spital face accident și este distrus în urma accidentului cu ficatul și nu vrei să fii cu un pacient fără ficat în sală. Putem să fim un pic

mai, nu știu, puțin... adică lucruri mai puțin grave. De exemplu, la aterizare, tu poți avea local în București, să zicem, ai plecat de la Iași sau de la Târgu Mureș, să zicem, ai decolat cu organele și când ai să aterizezi în București, de fapt, acolo s-a adunat ceață. Să zicem, sau nori, sau gândină. Și nu poți ateriza. Exact. Și trebuie să faci niște ture. Și, de fapt, niște ture se transformă într-o oră de ture. Și abia atunci se disperesează. Și abia atunci aterizezi. Și atunci, cumva, prin întâmplarea chestiilor de genul ăsta, ambulanța, nu știu, poate intra într-un ambuteiaj, poate face, da, poate face o pană, lucru care mi s-a întâmplat. Și accident, adică... Povestește-ne

întotdeauna cea mai ciudată sau extremă prelevare pe care ai făcut-o, pe care ți-o

aduce aminte. Nu știu dacă a fost neapărat una. Țin minte, cred că era 2022, era februarie, era foarte frig și ninsese și cred că de la Oradea veneam, făcusem prelevare hepatică, deci eram cu ficatul după noi. Ambulanța mergea destul de tare pentru că trebuia să prindem un zbor de la Tarom și venisem via Cluj. Aterizasem la Cluj seara, luasem ambulanta care vreo 2-3 ore dureaza pana la Oradea. Sunt serpentine, mai ales daca e frig si zapada, trebuie sa mergi cu mai mare grija chiar daca te grabesti si esti cu sirena. Făcusem prelevarea și trebuia să repet aceeași lucru înapoi, acel avion decolând foarte devreme dimineața. Și ne grăbeam înapoi, practic de la Oradea, tot cu ambulanța până la Cluj, la intrare în Florești. Eu stăteam în față, la intrare în Florești, desigur un cetățean a considerat foarte util să ne taie calea și să pună și frâna, pentru că el de fapt voia să facă stânga. și mai în față la un moment dat era un semafor care era verde pentru înainte, dar pentru stânga era roșu și era și o coadă deja și el de aceea ne-a tăiat calea și ne-a pus și frâna în față. Omul, ambulanțierul săracu a frânat când s-a luat din plin. Și vă

erați cu fricatul în mașină. Și noi

eram cu fricatul în mașină și nașpa este că, mă rog, s-a crăpat tot parabilul. Noi n-am pățit nimic, nici oamenii din față că erau îngrămădiți vreo șase oameni în acel pasat nefericit. din 2002, doar că ambulanța era scoasă din funcție, deci a curs ulei pe jos și era clar că nu mai putem continua cu ea. Și nu mai aveam mult până în decol la avionul din Cluj. În momentul în care am sunat la 112 să anunț situația și să cer altă ambulanță, din fericire, poliția a ajuns. Prima oară că a ajuns cu mașinuțele oră mai micuțe, nu știu ce sunt, polo sau... Așa, imediat. Și am rugat poliția dacă ne poate duce. Și erau doi, un domn și o doamnă. Doamna a zis că ne duce ea. Ne-a dus până la aeroport, i-a mulțumit foarte mult, am mers și cu girofar, deci am ajuns la timp. Săraca, la întoarcere, ea grăbindu-se să ajungă înapoi la accident, A făcut și accident. A ieșit cineva pe la o intersecție, a făcut o praf daună totală. Și mă rog, nu știu dacă știi, dar la așa ceva aparenți se poate lua carnetul, chiar ca polițist. Pentru că era cu girofar. Asta a fost

destul de parpitan. Mi-am plăcea că oamenii să rămână cu imaginea asta în care Cumva, ce se întâmplă în România este că foarte multe lipsuri pe care le avem, și na, asta este, le avem, sunt compensate de efort uman. De oameni care lucrează noaptea, oameni care merg cu ambulanța pe ceață și pe zăpadă și se expuși la accidente și merg cu avioane și helicoptere. Noi am fost la acea prelevare, adică prelevarea pe care am documentat-o era cu helicopterul ăla vechi, se mai folosesc acele

helicoptere? Nu, au fost casate cred că după aceea a început războiul din Ucraina, deci în 2022. Da, din păcate e foarte corect ce spui. Am fost în state la centrul din Yale de transplant și am fost la o prelevare cu ei. Se întâmplă cu tot altfel. Vine o mașină, un fel de Un SUV de-asta foarte mare cu un sofer angajat, adica un sofer la propriu, nu ambulanta. Si ei se ingarca toate acolo. și se pleacă stând și la semafor și la așa, pentru că ei au calculat că este fix 4 ore din Smilow Cancer Clinic până la Boston Central Hospital. Și înapoi la fel, 4 ore. Adică 4 ore plus minus 5-10 minute care sunt relevante în cazul fricatului, tu ai 4 ore de drum de ischemie, practic. Sau hai să zicem cu back-table cu tot, ai 5 ore de ischemie și... Practic au calculat și nu au nevoie să facă astfel de lucruri. Având și un interstate, adică având o autostradă, practic legând aceste două orașe. Corect. Și când nu

le ai trebuie să compensezi cu efortul mal și el e... E foarte greu să îl surprinzi. El nu se vede. Rămâne acolo în ambulanțele alea, în noaptea și în zborurile cu aparate care sunt gata de eficazate. Ți-a plăcut acel elicopter?

Știi că erau rusești, sunt făcute în anii 70. Și încă se mai folosesc prin lume, dar dacă nu mai mult în America de Sud, Africa.

Ce pot să spun e că la un moment dat curgea ceva din helicopter și domnii care îl conduceau se contraziceau dacă e motorină care curge sau nu și, în fine, s-au uitat la rezervor, au zis ne ajunge, ne ajunge, hai, băi. Și am decolat.

Deci își

păreau că știu ce fac. A fost

distracția. Cred că și eu am vrut să facă un pic așa haz de necaz cu noi. Poate a fost o poantă. Piloții sunt pontoși. E posibil să fie și poantă, e posibil să fie și realitate. Ce-ți iese că am ajuns înapoi cu bide și totul e în regulă, iar acelea aicopteri acum sunt casate. Acum în locul lor sunt, cred că opt black hawk-uri, care sunt de fapt echipate pentru medivac cu care mai zburăm. Acum chiar ultima misiune de care la care ne referăm. Păi, ele sunt multidotate pentru misiuni de salvare, medicale. Adică, bun la toate cum ar veni. Mă rog, sunt mai spațioase, sunt mai capabile teoretic, da. Și poți zbura și noaptea? Acelei cu trei nu puteau zbura

noaptea. Apropo de campania ați lăsat, anul trecut campania asta, Fearless Donors. Poți să-mi zici, te rog, despre ce e vorba și cum v-a venit ideea, apropo că și tu ești motociclist. Da,

sunt foarte mândru de acea campanie, este campania mea de suflet, pentru că eu știu, pe de-o parte că se spune de să-i motociclisti, că sunt donatori, dar ca șef al Agenției Naționale de Transplant știu că de Nu e adevărat, nu? Nu, nu e adevărat. Adică se întâmplă foarte rar să avem pe cineva care este motociclist.

Doar că e o donare vizibilă să zicem, pentru că nu mori de accident vascular cerebral în casă, mori zgomotos într-un accident. De accidente,

rutiere, cu mașini auto, se întâmplă des, pietoni, dar în majoritate sunt accidente vasculare cerebrale, de fapt. Deci motocicliști, cred că foarte rar și, pe de o parte, îmi părea rău pentru acest mit, care nici nu-i adevărat, sau mă rog, nu este... precis, ca să spun așa, se mai întâmplă, dar... fiind motociclist și eu, știu cât de fain sunt de fapt oamenii din comunitatea asta de moto și de fapt cât sunt ei de curajos și eu am discutat de multe ori chestiile astea cu ei și... Dându-mi seama, de fapt, de calitățile lor, am realizat că ei, de fapt, ar fi niște ambasadori foarte buni pentru un astfel de mesaj incomod, curajos și atât de necesar la nivelul societății noastre. Și atunci am ridicat problema. Inițial s-au speriat toți. Toți au zis, bă, dar...

Mă gândesc, da. Crezi că o să

meargă chestia asta? Păi zic, depinde, depinde cum o formulăm. Hai să ieșim noi în față, să luăm noi inițiativa, știi? Și să zicem, băi, uite, noi suntem motocicliști și noi vă spunem că, uite, noi suntem pro donarea de organe. Și știi de ce? Nu pentru că e adevărat mitul, ci pentru că asta e un subiect foarte, foarte important, frate. Cât de tare. Da. Și ne-a ieșit, a ieșit destul de bine, a fost foarte bine primit. Am fost la un festival rock anul trecut și acolo am promovat și am urcat pe scenă, am dat un mesaj Apropo,

știi ceva ce nu am zis? Ce nu am zis este că tu ești chirurg de chirurgie generală și Cumva tu nu faci doar prelevare de organe, corect? Da. Și fiind chirurg de prelevare, ești foarte intuit, eficat și tot ce înseamnă anatomie și în chirurgie. Adică e o chirurgie foarte complexă, un chirurg, hepatobilopancreatic, care face prelevare de organe, ceea ce presupune, adică vreau să, foarte pescurs, să explic complexitatea procedurii, tu nu. iei un ficat, îl decupezi, tu iei un organ care are un pedicul vascular foarte fin, care are multe variante anatomice pe care tu trebuie să le reconstruiești, adică este o chirurgie foarte fină, e o chirurgie mare și o chirurgie foarte fină care presupune și multă anatomie și multă cunoaștere, navigare chirurgicală în plagă, ceea ce presupune și talent și foarte multă experiență, tu pe lângă asta și operezi, adică tu ești chirurg de chirurgie generală și

operezi. Ce operezi tu? Întâi în timpul liber, da. Da, exact. Mie îmi place toată chirurgia generală pentru că asta am învățat și n-aș vrea să nu fac vreodată dintre operații sau să renunț la la vreunul dintre procederi sau la vreunul dintre patologii, adică și hernia inghinală, în contioare, îmi place să o fac. Chiar de curând am împărat un săn, un sector cu evidare ganglionară, dar dragostea mea adevărată este, de fapt, chirurgia hepatică și, hai să-i zic, hepatobiliopancreatică și, de fapt, în mare parte cu asta mă ocup pentru că De principiu, pacienții care vin la mine vin tocmai pentru că sunt pe această specialitate. Mai rar mi se întâmplă să mai vină cineva cu hernie ghidată sau cu

un curecist. Bun, deci operezi practic orice cancer care ține de sfera gastrointestinală și ficat. și oamenii te pot găsi la InstructLink Fundain, pot suna eventual la numărul de la centrală și pot întreba de tine în cazul în care au nevoie de ajutor sau îndrumare sau de consultare sau de second opinion, dacă li se spune că nu se poate, pot face asta. Și aș vrea să știu acum spre final, care ar fi un ultim mesaj pe care ai vrea să-l transmiți oamenilor care ne urmăresc în legătură cu donarea de organe și în legătură

cu viața? Cred că aș recomanda tuturor oamenilor să se gândească măcar o dată la chestia asta, pentru că ne afectează pe toți. Adică listele de așteptare sunt tot cu concetățeni care așteaptă un organ salvator. era o decizie de genul acesta le poate salva viața și atunci discuția sau orice discuție în acest sens este extrem de valoroasă și poate salva viața la propriu. Și e foarte important cumva măcar să discutăm despre asta și să ne decidem fiecare pentru el într-un cadru familial unde aparține de fapt cu adevărat această discuție.

Da, mersi pentru prezența asta la noi și pentru toate aceste mesaje. Eu sincer, cred că am avut deja discuția asta cu Barb, dar o să am din nou și o să îi spun din nou asta astăzi pentru ca lucrurile să fie clare. Cepuții, dacă, Doamne ferește, se întâmplă ceva, să nu lași pe seama lor această decizie. Să fie o decizie a ta și ei să știe că asta ai decis. Și, da, din nou, aș vrea ca noi toți să fim... cumva să fim conștienți de privilegiu pe care-l avem, de a trăi într-o țară în care există acest program de transplant. Program de transplant care a fost, din nou, specific României, n-a fost inițiat de către guvern, a fost inițiat de către un om, numele lui este Prinel Popescu, mentorul nostru și este, mă rog, să zic, e părintele transplantului și programul care după aceea a fost continuat și acum este continuat de profesorul Vlad Brașovianu, care din nou este mentorul nostru și e totuși program născut, împins, inclusiv din direcție politică și din direcție tehnică și profesională și creată de oameni pentru oameni și noi beneficiem de el. Dar că trebuie să participăm și noi un pic. Cu un pic de discuție, cu un pic de presiune la nivelul autorităților, cu astfel de întâlniri iată care aduc lumină în ce înseamnă de fapt organizarea unei echipe de transplant și când cunoști și când vezi cât de complex este totul și ce oameni lucrează în spate, probabil că asta aduce după aceea și un pic de încredere. Și dacă ești, din nou, Doamne ferește, pus într-o asemenea situație, deja știi pentru ce decizi, deja știi pentru ce răspunzi. Și

așa e cel mai corect. Bun, mulțumim

din nou pentru prezență la acest episod. Mulțumim și ție că ai urmărit acest episod până la final. Dacă ai întrebări, lasă-le jos în comentarii. Dacă ai o poveste de împărtășit cu noi, suntem curioși să o auzim, citim toate comentariile, toate poveștile și ne bucurăm de ele. Mulțumesc Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcast-ul Boabe de Cunoaștere și iată ajută la astfel de inițiative educative și care diseminează mesaje importante la nivel național. Ghenadie, mulțumesc din nou încă o dată. Mulțumesc și eu.