Cum devii cel mai bun în chirurgie cu Prof. dr. Vlad Brașoveanu

Când vine un bolnav la tine, se uită în ochii tăi, trebuie să-i dai o speranță. Poți să păcălești un chirurg, un coleg, dar un bolnav niciodată nu poți să-l păcăleşti. Pentru că te păcălesci pe tine însuți.

Aveți emoții când intrați în sală la un copil? Sau emoții mai mari?

Am emoții, am emoții. Copiii sunt copiii și am mai multe motive pentru care presiunea e mai mare la copiii. În special la copiii mici. E cumva... wow. Vezi niște copiii normali, care au trecut printr-o procedură de transplant foarte, foarte grea. Au fost vremuri complicate, dar frumoase și dacă m-aș întoarce un timp, cred că același lucru aș face la fel.

Omule, te salut!

Dr.

Mihail aici, un nou episod boabe de cunoastere. O să fac o introducere scurtă, probabil că cea mai scurtă, pentru că am emoții, e un episod foarte special pentru mine, pentru că în sfârșit îl am alături de mine la această masă pe mentorul meu. Este profesorul Vlad Brașoveanu, este directorul Centrului de Chirurgie Generală și Transplant Hepatic din cadrul Institutul Clinic Fundeni. este profesor de chirurgie generală la UMF Carol Davila și este omul alături de care mi-am început rezidențiatul, este omul care m-a învățat ce înseamnă viață, ce înseamna să împrunzi greutățile, e omul care mi-a sădit această idee că nu se poate, nu se poate și mă bucur să îl am alături de mine aici, domnule profesor, să trăiți!

Mulțumesc pentru invitație, Mihai!

Ce mai faceți?

Bine, puțin stresat sau datorită acestui podcast, urmează o intervenție deosebită astăzi, după acest podcast voi pleca urgent în sala de operație, la Spitalul Grigore Alexandreescu, unde e o fetiță de 17 ani, cred, care are o boală destul de și cred că va fi o premieră, cel puțin pentru spital, dar cred că și pentru mine va fi o rezecție hepatică major, o rezecție de lob stâng și cu rezecția de cavo și cu reimplantare de suprahepatică dreaptă. Deci practic va fi ca un autotransplant, pentru că situația o impune și trebuie salvată această fetiță.

Apropo de asta, pe parcurs o să povestesc și de experiența mea alături de dumneavoastră, dar la nivel personal ce vreau să povestesc este că ori de câte ori eram în sala de operație și era un caz care după toate criteriile, după toate manualele era imposibil, și pur și simplu simțeam că se scurge totul pe mine și nu înțelegeam ce se va întâmpla. La momentul în care dumneavoastră intrați în sala de operație, toată lumea știa că se va putea și într-un fel în final se putea și se rezolva totul și am văzut multe minuni de acest fel tehnic, chirurgicale alături de dumneavoastra. Dar podcastul ăsta cred că o să fie urmărit de mulți chirurgi. de mulți rezidenți la chirurgie, de mulți chirurgi începători care vor să facă performanță, de studenți care se gândesc ce să-și aleagă. Noi între noi știm cine sunteți, știm că sunteți probabil cel mai bun chirurg din țară și cel mai experimentați virtuosi și care face lucrurile imposibile să fie posibile. Mă pun alături de toți acești oameni care se uită la podcast, la masa de curioși, pentru că sunt foarte curios să aud povestea dumneavoastră cap-coadă. De unde ați plecat? Cum ați ajuns în fundenți, cum ați început să faceți transplant, cum ați făcut echipe și cum ați ajunns în punctul în care sunteți. Aș începe cu începuturile noastre chirurgicale. Cum arătau ele? Cum era doctorul Vlad Brașoveanu care era la facultate și care a luat rezidențiatul în chirurgie? Unde vă aflați? Cu cine lucrați? Cum era atunci?

E o poveste frumoasă. o poveste care va fi creionată într-o carte care încă nu am hotărât sau nu ne-am hotărât cum se va numi, probabil de la Bălănești la București și cu care lucrez cu un prieten de-al meu, un istoric, un scriitor, Stejărelu Laru, cred că-l și știi, care a și scris cărți de istorie, vestita carte, Nadea și Securitatea, o carte despre Sergiu Celebidache și multe alte cărți și lucrăm la această poveste Încerc să-i spun, să-i însuflu, să nu figurez eu. Eu sunt personajul principal, dar nu aș vrea să... Pentru că eu nu am talentul ăsta de a scrie. Tu știi foarte bine, în chirurgie există chirurgia vorbită, chirurgia scrisă, chirurgiea făcută și foarte puțini au toate aceste calități și dacă cineva întrunește toate aceste calități, este un geniu. Iar geniile, tu știi foarte bine, sunt rare sau se nasc foarte rar. Și vor fi toate momentele acestea din copilărie până la fundenii, chirurgie hepatică și transplant. Acum revenind la întrebarea care mi-ai pus-o de la Bălănești, aș începe cu, cred eu, cu anul 83, cred. Iată că au trecut atât de mult timp. Eu am terminat gimnaziu din Bălănești, deci nu era liceu, era gimnaziu, deci după clasa 8 era obligatoriu să mergi la un liceu și evident că prima oprire a fost în Nisporeni, unde era clasa 9-10, unde am început. Liceul pe vremea aceea, liceul dura 2 ani, ceea ce era Dar așa erau vremurile.

În clasa 10 ați terminat, nu?

În clasa 10. Și o să revin, m-au avantajat pentru că eu practic am terminat liceul la 16 ani și la 16 ani jumate am intrat la facultate. Deci a fost un mare avantaj. Evident că am scăpat de oribilă armată sovietică, nu întrăm în detalii cum. Sau putem spune în copilărie am avut un accident nefericit cu bicicleta și a trebuit să am ajuns pe masa de operații la ortopedie. Am avut o fractură de trochanter maior. Tu știi foarte bine despre ce vorbesc și sunt convins că mulți dintre ascultătorii noștri știu ce înseamnă că au făcut anatomie. Și am ajuns pe masa de operație și ăla a fost primul moment când cumva m-am gândit la medicină. Câți ani aveți? Păi câți ani aveam? Eram clasa șasea cred, aveam 13-14 ani. Mi-a marcat cumva viața acest episod pentru că eu când eram copil am făcut lupte libere. Eram și acum, mi-am mintesc, în categoria 38 de kilograme. Iată când clasa 6 aveam 38 de kilograme și am participat la un campionat unional și am fost înfrânt în semifinale de un Georgian. Mi-am mintesc că conduceam cu 4-2. Deci punctajul la vremea respectivă, bănuiesc că și acum se respectă acel punctaj și a reușit să în ultimile secunde am pierdut la acel georgian care de altfel l-a și câștigat categoria. Era o modă la noi în sat, era o școală de lupte liberă. Pentru că avem un campion mondial la lupte libere, Victor Graură, care, culmea, cumva suntem rude. Bunicul tatălui era verișor cu tatăl meu. Eram cumva rude. Era o școală și toți copiii erau pasionați de lupte libere. Nu numai de lupte libere, dar era sportul principal în sat și așa am ajuns să fac lupte libere. Și odată cu acest accident mi s-a schimbat soarta, deci n-am mai putut să practic acest sport și cumva m-am gândit că voi ajunge la medicină.

Dar ce chestie un accident care e un accident nefericit care vă scapă de armată și vă face mediul spitalicesc, cum să zic, vi-l pune în față și vă duce cu gândul că vreți să faceți medicină?

Aș mai lega cumva cariera mea de medic, cum am ajuns medic și cu un dramă în familie care s-a întâmplat la 15 ani când mama noastră a decedat de un infart. la 35 de ani de un infarct. Și eu aveam 15 ani, sora mea avea 10 ani, iar fratele meu, cel mai mic, știi foarte bine, avea 3 luni. Deci a fost o dramă și atunci cumva am luat decizia că trebuie neapărat să plec la medicină să fac cardiologie, să-mi dau răspuns la niște întrebări. De ce s-a întâmplat și cum? Evident, după liceu am mers la facultate, pe vremea aceea se numea Institutul de Medicină Nicolae Testimitianu. Unde să depun documentele, actele? Am văzut că sunt mai puțini înscriși la stomatologie și am vrut la stomatologie. Mi-era frică de altceva. Nu știam unde. Numai că comisia de admitere, comisia care studia actele, mi-a spus, s-a uitat în acte și a văzut că am avut o fractură și mi s-a spus foarte clar că nu aveți voie să depuneți actele la stomatologie pentru că e o meserie în care se stă mult în picioare și nu aveți voie. Și atunci am ieșit foarte bulversat și nu știam ce să fac. M-am uitat rapid peste următoarea specialitate. Și am văzut medicinii în general numai că erau foarte mulți înscriși, foarte mulți, erau mii, mii, mi. Și am zis hai să încerc norocul și așa mi-am depus actele pentru medicină generală. Au urmat examenele de admitere, au fost patru examene destul de dure. limba și literatura română, fizica, chimia și biologia. Limba și literatura română cumva o stăpâneam, nu foarte bine, dar o stăpâneam și în perioada ce era cu Prietenia Popoarelor și mă gândeam că era o compunere, cred că va fi ceva cu Prietenia Popoarelor și chiar eram destul de bine pregătit. A fost primul examen care era eliminatoriu. Am luat 4, 4 era o notă bună pe vremea aia, adică era un fel de 8 acum și cumva am fost admis la următorul examen care era fizica și care nu eram foarte sigur pe mine dar am stat lângă un prieten foarte bun din liceu care era olimpic și care m-a ajutat cu acea problemă de fizică și am reușit să iau nota 5, adică nota 10. A urmat chimia care la fel eram destul de bine pregătit dar am luat 4 deci practic eram obligat ca la ultimul examen biologie să iau nota 5 ca să fiu sigur că sunt admis și într-adevăr am luat nota 5 am luat 18 puncte ceea ce era un punctaj foarte bun eram sigur că am fost admis la facultate numai că m-am întors acasă evident Nu mai venea confirmarea că am intrat. Când am intrat și îmi amintesc cu lux de a mănânca, tatăl meu mi-a zis ca cine știe poate cineva acolo ți-a luat locul și eram foarte dezamăgit. Mi-amintesc că era o zi de duminică în sat. Poștărița era o colegă de școală de-a mea și duminică noi aveam mezi de fotbal. Am jucat un mezi de fotbal. Foarte greu cu o echipă bună, Zberoaia cred că se numea, am câștigat 1-0 și eram acasă, am făcut în timpul Mircilor o lombosciatică, am ajuns acasă și eram Pe vremea aia nu știam că trebuie să iau anti-inflamatoare. Eram cumva strâmb așa și am văzut că pe la ora 4 după a mea a venit, nu mai târziu, pe la ora 7 a venit poșterița și mi-a dat o scrisoare. Și era confirmare că am înțeles la facultate. De bucurie am sărit odată în sus și s-a accentuat și mai mult lombosciatica și nu mai puteam să merg în condițiile în care a doua zi trebuia să merg la facultate. Așa a fost cu facultatea la medicină. Am mers la facultate foarte stresat pentru că noi am terminat liceul în limba română. Sigur că pe vremea aia era cu grafie chirilică, dar în limba română. Am făcut școală în limba română. Era un sat 100% românesc, Bălănești. Știam foarte bine că facultatea la vremea respectivă era într-o limbă strână, limba rusă. Știam, făcusim în școală limba rusă, aveam de două sau trei ori pe săptămână limba rusă, la fel ca și limba română, dar nu știam foarte bine și eram foarte stresat pe chestia asta, ceea ce aș fi fost, aveam și motive pentru că când am ajuns la facultate mi-am dat seama că Cred că 80% din studenți erau foarte buni vorbitori de limba rusă. Unii erau din Chișinău, erau copii de profesori. cu mică parte copii ca mine din periferie, cu cunoștințe bazate, sigur, bune, dar nu eram atât de pregătiți din punct de vedere a limbiei ruse și atunci au fost trei ani de coșmar. De coșmar. De ce? Pentru că, vedeți, primele ani la medicină, tu știi foarte bine, încep la fel cu fizica, cu chimia și toate astea în limba rusă erau oribile. Chiar la momentul respectiv am vrut să renunț la medicină și mă gândeam ce să fac dacă renunț la medicină. Mi-am zis eu mă duc să mă fac șofer de troleibus sau de autobus nu știu să fiu șofer ceva mai ușor. Numai că aveam un unchi, de ce spun despre el, pentru că mi-a marcat cumva viața, mi-a zis rezistă, rezistă, nu trebuie să renunți și am rezistat. Primii ani au fost grei, note proaste, Cât de cât onorabile. Adică era foarte important ca să am bursă, pentru că eram sărați. Eram foarte sărați, foarte sărați. Și era important ca nota minimă să fie 4, respectiv 8. Adică dacă luai sub 4 nu mai aveai bursă. Și bursa pentru mine era importantă, că asta însemna hrana pe o lună și căminul. Era foarte importantă. Și am ajuns, iată, în anul 3, spre 4, unde am început obiectele clinice, știi, foarte bine. Și atunci s-au schimbat datele probleme pentru că era vorba despre latina, despre greacă și atunci vorbitorii de limbă rusă erau puțin în offside. Deci noi românii eram mai bine pregătiți la anatomie, la fiziologie, adică s-au schimbat datele problemei. Au trecut repede cei șase ani de facultate. Multă muncă, mă uitam comparativ cu alte facultăți care se distrau, mergeau în cluburi. Noi trebuia non-stop să învățăm, non-stop, non-stop și evident că asociam cu mult sport. Atunci l-am întâlnit pe doctorul Ivankov, Grig, care m-a luat cumva sub arepa lui, el era mai mare ca mine cu 4 ani, trecuse prin Liceul Sanitar din Tiraspol, si este un tip pasionat de sport, de culturism, si faceam foarte mult jogging, eu eram evident pasionat de fotbal, asta era pasiunea din copilarie, Și au trecut anii foarte repede, foarte, foarte repede. Ce îmi amintesc cu lux de amănunt că el vroia chirurgie, eu vroiam inițial cardiologie pentru că trebuia să-mi dau niște răspunsuri despre ce s-a întâmplat în familia noastră, despre acea dramă. Și îmi amintesc într-o vară că am participat la un experiment cu șobolani trebuia să-i induc o cardiomiopatie dilatativă injectând nu știu ce pesticid șobolanilor sub cutan. Numai că mi-era atât de frică de șobolani încât le dădeam să bea. Evident că șobolanii n-au băut niciodată acel pesticid, chiar dacă erau șobolani totuși înțelegeau că e. cumva patrona acest experiment profesor Gropa. Mi-am intrebat cu Lux de amănunt pentru că profesorul Gropa mi-a fost în timpul facultății profesor la neurologie și cumva m-a simpatizat, deși mie nu-mi plăcea neurologia, mă gândeam eu să fac neurologie, dar era un profesor foarte bun, un profesor foarte impunător și un bărbat frumos și eram cumva pasionaț de acest profesor și a fost foarte dezamăgit doamna profesor Gropa că n-a ieșit acel experiment și atunci mi-am dat seama că de fapt cardiologia nu este pentru mine și că temperamentul meu nu este pentru cardiologie. Evident cu următoarea Următorul gând a fost, eram dependent de adrenalină, știi foarte bine, sunt scorpion, sunt maimuță, am zis fac anestezist și terapie intensivă. M-am dus la Spitalul Republican, în practică le-am spus anestezistului că vreau să fac anestezist și terapie intensiva, m-a lăsat să intubez, prima dată am reușit, eram foarte fericit și m-a certat anestezistul respectiv pentru că după ce am intubat eram relaxat și mi-a zis de ce nu-l conectezi la aparat? Și mi-am dat seama că făcusem o mare gafă. Evident că a doua oară nu am nimerit în trahia, am nimerit în esofag. Și mi-am mintit la fel cu lux de amănunt că anestezistul respectiv mi-a zis din tine anestezist, că aia de mine popă și mi-am dat seama că nici anestezia nu este pentru mine. Bun. Prietenia mea cu Grig din sport m-a convins să vin cu el în gărci la chirurgie. Perdeam nopți în Spitalul Republican zi și noapte și erau competiții între noi. El mă domina și dacă vrei intelectual cumva și fizic, nu mai vorbesc, era culturist, era foarte bine făcut, avea un succes enorm. la studenți, atât la fete cât și la băieți, și eram într-o competiție. Nici eu nu vroiam să cedez. Și atunci am împărțit. Tu întreodată, eu întreodată și el a început să trișeze. Întra mai mult ca mine, mă lăsa cumva pe post de mâna a treia. Și m-a ambiționat acest lucru, dar am rămas, cred că, cel mai bun prieten al meu, în afară de cel mai bun prieten de copilărie care locuiește în Rusia, Mircea Adam, cu care nu m-am mai auzit de foarte mulți ani pentru că, mă rog, din motive știi foarte bine, internetul și cu acest oribil război dus de ruși și așa am ajuns chirurg. Dar punctajul meu la sfârșitul facultății nu era atât de mare. Nota mea medie era 4,29, ceea ce era sub media pentru chirurgie, pentru că erau foarte mulți de 10. Grig avea 10 peste tot, mai puțin la ateismul științific, unde ne-a stricat la TOS nota, era un profesor care ne-a stricat la toți nota și a fost singurul semestru în care nu am avut bursă și m-a afectat foarte mult pentru că, repet, eram dependenți de acea bursă de 50 de rubli care ne asigura hrana și căminul. Căminul era, cred că, 10 rubli pe lună și 40 de rubli ne ajungeau pentru o masă de prânz și puțin seara, deci era foarte important. Iar după anul 5 a fost o olimpiadă la facultate pe chirurgie și s-a făcut selecția pentru olimpiadă unională la chirurgie care urmase de sfășoare la Vitebsk în Belorusia, unde veneau din toată Uniunea Sovietică, era încă Uniunea Sovietică, și am participat la această olimpiadă. Am avut noroc când n-au participat foarte mulți Am câștigat unul dintre cele trei locuri pentru a participa la Olimpiada Unională. Am câștiga trei băieți. Am mers la Vitebsk împreună cu domnul profesor Făgurel. Am mers cu trenul o noapte din Chișineu până la Vitebsc și un om special și un om cu o cultură deosebită. Știa foarte multă istorie. Mi-am gândit că toată noaptea a discutat în tren cu niște oameni despre istorie, despre cultură și eram fascinat ce cultură avea. Era și un chirurg bun, foarte didact, dar nu făcea operații mari. Era un foarte bun pedagog. Și la această Olimpiadă au fost trei probe. Proba scrisă, Proba operatorie, prezentări de cazuri, patru prezentări de cazuri și probă operatorie. Culmea, la vremea respectivă, probă operatorie pe câni. Și acum mi-am imi amintesc că mi-a picat o plagă, au făcut o plagă pe intestinul subțirii și trebuia s-o cos. Și era obligatoriu să fie suturată transversal ca să nu o stenozăm. A ieșit totul perfect, numai că la sfârșit, fiind o intervenție, tu știi foarte bine, septică, în loc să arunc portacul și pensa cu care am pus-o plagă, le-am pus pe masă de operație și am fost depunctat. În sfârșit echipa națională a ocupat locul 7 din 16 echipe, pentru că Moscova și Leningrad aveau echipe separate.

Asta era o Olimpiadă pe toată Uniunea Sovietică.

Și am ocupat locul șapte. Teoretic era un loc bun, dar după aia am aflat când ne-am întors, când n-am fost primis chiar cu FAST, că cu un an înainte fusese trei fete și care ocupase locul 2 pe Uniunea Sovietic. Și atunci era un fiasco total, adică de la locul 2 la locul 7 nu era... Dar unde vreau să ajung, participarea la această olimpiadă de chirurgie m-a ajutat în repartiția să pot să-mi aleg chirurgia ca specialitate. La vremea respectivă totul era dosar și un interviu cu o echipă, cu o comisie de profesori care Tu ești anestezist, tu ești chirurg, tu ești cardiolog, îți alegeai cumva specialitatea. Și a contat foarte mult și mi-am mintit cu lux de a mă nunt că decanul era în acea comisie și care cumva mă simpatiza și mi-a susținut cauza că am participat la Olimpiada Unională de Chirurgie și că merită să-i acordăm șansa să fie chirurg. Cam așa s-au petrecut, așa am ales chirurgie dacă vrei.

Atunci ați intrat în rezidența tuturor chirurgii?

Nu, atunci am intrat în internat. La vremea respectivă era internatură care dura un an. în acele vremuri și am fost repartizat la spitalul numărul doi orășenesc din Chișinău. Eram foarte dezamăgit pentru că bunul meu prieten doctorul Ivancov, Grigori Ivanci, a rămas la spitalul republican ca ordinator clinic. Ordinator clinic însemna doi ani și asta însemna obligatoriu să rămâi în clinică sau mă rog șanse mari să rămâie în clinică pentru că urmează să-ți faci teza de doctorat. Erau două teze. Teza de doctorat, teza de abilitare și aveai șanse să mergi pe linii universitare și să avansezi în carieră. Și eram foarte frustrat pentru când am reușit să rămân la Spital Republican, care era un fel de Spitalul Funden, echivalentul Spitalului Funden, cel mai mare spital, cel mai bun spital din Moldova. Am plecat la spital, numai că acolo am întâlnit niște oameni deosebiți, oameni care mi-au marcat cariera, dacă vrei, chirurgicală. Șeful secției de acolo era un bulgar, Iovcev, doctorul Iovcev care era chirurgul principal al Chișineului. Era un post de șeful chirurgiei din oraș. Și care era un chirurg excepțional. Dacă vrei, o paralelă era un fel de doctorul Mihnea Ionescu. Era un chirurg extrem de talentat, un chirurg autentic, un chirurg temperamental, un chirurg care tu știi despre ce vorbesc, lua decizia corectă la momentul potrivit. Și de ce spun că mi-a marcat cariera, m-a ajutat la primele intenzii. Deci acolo am învățat ABC-ul în chirurgie, noduri, nopți perdute. Fac o paranteză. Era o lege nescrisă în spital. Rezidentul cel mai mic trebuia să hrănească echipa de gardă. Evident că toată lumea punea banii acolo să mergi să cumperi mâncare pentru toată echipa. Mi-am mintez că toți banii care câștigam și care erau puțini de toți bani cumpăram mâncare și mi-era foarte jenă. Nu vroiam să iau bani de la echipa de gardă. Dar aveam un mare avantaj, te lăsau să operezi, să faci anumite appendicectomii. Și mi-am imi amintesc cu lux de amănunt că în acele șase luni din august până în februarie, când am venit în România, am făcut 22 de appendicectomii. Cinci herni, două hidrocenile Vinkelmann și o să explic de ce spun acest termen Vinkelmann și m-a ajutat doctorul Iovcev la o colecistectomie. Evident că am făcut-o mai mult el dar am marcat-o acolo că am făcut și eu un colecist. A apărut această oportunitate cu România.

Cum a apărut?

A fost acea deschidere în anii 90. Primii au plecat o serie de studenți basarabeni. A fost un schimb de studenți între România și Basarabia. Mulți studenți români care n-au intrat aici la facultate au fost repartizați în Moldova și mulți studenți basarabeni care n-au întrat la facultate în Basarabia au fost repartizați în România. De ce spun? Pentru că printre acești studenți era și sora mea, care nu a fost admisă la facultate de biologie, iată că i-a urmat cumva cariera mamii mele și a fost repartizată la Constanța. A urmat valul 2, un schimb de experiență între medici și în 92 a fost primul exodus, dacă vrei cu ghilimele de regoare, de medici basarabeni care au venit în România. Au repartit-se la Ministerul Sănătății, Șeful comisiei era domnul academician Ghidirim, tu știi despre ce vorbesc, și care ne-a fost profesor în anul 3 de facultate la Spitalul numărul 4 Orășenesc, și care ținea niște cursuri extraordinare. De fapt atunci a început cumva dragostea mea un pic de chirurgie, dar era mult prea devreme. Și mi-am inteles cu lux de amănunt când am ajuns să fiu repartizat în România, primesc girul cumva că plec în România. M-am întrebat dacă nu vreau să fac chirurgie cardiovasculară. Evident că am zis nu, pentru că nu știam cu ce se mănâncă, dar peste ani cumva Mi-a părut rău, dacă vrei să-ți spun așa, pentru că când am ajuns în București l-am întâlnit la Sfântului Republican pe Dr. Tinica, profesor, actual profesor Tinica, șefu centru de la Iaşi, știi foarte bine despre cine vorbesc, și care a realizat de curând primul transplant cardeac la Iași. Și cumva eram frustrat, pentru că îți dai seama ca un nătător. Îi dai drumul în larg, în mare și ești singur. Aveai nevoie de un mentor, de cineva mai mare care să te îndrume puțin. În sfârșit și am refuzat chirurgia cardiacă, am zis că chirurgie generală, am fost acceptat și am plecat în România. 92 februarie. Începutul lunii februarie.

Am pe masă poze cu toți oamenii aceștia de care ați povestit până acum. Nu vreau însă să fac salturi în viitor, o să ajungem la ele. Aș vrea să vă arăt poza asta. Ați vorbit despre GRIG, despre dr. Ivankov. Și la 20 de ani mai târziu, după ce acesta a fost mentor și v-a protejat și v-a ambiționat, dumneavoastră vă întoarceți în Chișinău, am fost cu dumneavoastra acolo și dumneavoastă îi arătați lui cum se face transplantul hepatic. Acolo e un transplant, cred că de la donator viu.

De la donator viu, așa este.

Sunteți dumneavoastră în poză, e și domnul

profesor Ion Popescu și între voi este... Între noi este doctorul Ivan Cov de care spuneam. Așa este, al doilea centru de transplant hepatic din spațiu românesc a fost în Moldova în 2013, dacă mi-amintez bine, și a fost posibil datorită prieteniei. Din cauza prieteniei, profesorul meu cu regretatul profesorul Cotineanu Așa s-a născut al doilea centru de transplant hepatic din spațiu românesc și într-adevăr am început cu un transplant hepatic de la donator viu pentru că nu exista la vremea respectivă nici legislație și nici donatori cadaverici. Ulterior au implementat și legislația pentru că profesorul Hotinianu era parlamentar, era șeful comisiei, a fost cred că și ministru de Sănătate, a fost șeful Comisiei de Sănătate din Parlament și atunci a reușit să introducă toate aceste legi ca să între în vigoare legal donarea de organe și de aceea am început cu transplant hepatic de la donator viu care e un transplant mult mai greu decât transplantul hepatic de la donator cadaveric pentru că presupune o finețe mai mare, o acuratețe mai mare o dexteritate chirurgicală mai mare și o Experiență foarte mare în chirurgie hepatică, în chirurgia rezecțională și nu numai. Evident că a fost nevoie până ajunge aici și de acele specializări. Tu știi foarte bine că ai fost și tu. în centrii consacrate și aici mă refer, vorbesc, aș vorbi despre centru, cel mai mare centru de transplant hepatic de la Donator, viu din lume la Seul, la vremea respectivă, sub îndrumarea profesorului Sung Giuli. Efectiv, acolo mi-am dat seama, am fost de două ori în 2009 și 2010, mi-am dat seama ce înseamnă cultul muncii, care noi nu-l avem, noi românii nu-l aveam. Deci acei chirurgi care aveau un bloc operator ca la noi la Funden cu 7 seli operau zi-lumină, zi-lumină, făceau două transplanturi hepațe de la donator viu pe zi. Deci practic patru seli erau îngrenate în transplant hepatic și a cincea sală se făcea transplant renal. Ia la donator viu sau de la donator cadaveric. În special la donator viu pentru că la ei nu era cultura cu donatorul cadaveric. S-a reactivat după, dacă ți-amintești tu sau poate ai citit, a fost un boxior corean care a întrat în moarte cerebrală și au fost donate organele și atunci cumva în cultura lor s-a implementat și transplantul HEPAT de la donator cadaveric. Asta spuneam ca am inceput cu transplantul hepatic de la donator viu si au reusit in 2013, au trecut 13 ani. Ani iată de la acest centru. E un centru consacrat. Acum fac toate tipurile de transplant de la donatori cadaveri, de la donatori viu, transplant pediatric au reușit și cu invidie vreau să spun că ne-au luat-o înainte. De curând au făcut și primul non-hard beating. Adică au făcut o recoltare de la un bolnav aflat cumva în stop cardiac și au reușit înaintea noastră, pentru că noi n-am reușit încă acest tip de recoltare de la donatori cadaverici.

Că e mai multă mândrie decât invidie.

E și puțină invidie, pentru că tu știi foarte bine, noi nu suntem obișnuiți să fim pe locul 2. Dar mă bucur pentru că a fost realizat într-un centru unde ne-am marcat și noi teritoriul.

Cum v-ați simțit când v-ați întors în Chișinău și a venit rândul dumneavoastră să vă învățați mentorul din facultate și din internație?

Vezi tu, nu am gândit-o la momentul respectiv așa. În mintea mea a fost în felul următor. De ce am plecat de acolo mie, locul ăla, am născut acolo, eram foarte tineri, cele mai frumoase momente din viață. și atunci peste ani cumva eram obligat să întorc ce am primit de acolo, să fac acest proiect, să întorc ce am învățat la Funden și în Occident, în Franța, în Seul, locul de unde am plecat era foarte important și de fapt este un proiect de-al meu care va fi, cred că în toamna asta, prezentat la Academia de Științe din Moldova. Așa se numește proiectul Transplantul Hepatic în spațiu românesc. Din păcate, Din cauza unor impostori, care sunt foarte mulți, inclusiv în medicină, nu s-a realizat încă acest proiect, dar se va realiza cu siguranță pentru că nu este vorba despre mine, este vorba despre acest proiect și tu știi foarte bine, fiecare din noi în viață avem un proiect. Proiectul meu a fost transplantul hepatic în spațiu românesc.

Mai am câteva poze pe care vreau să vi le arăt, care mi se par reprezentative pentru plecarea asta, dar și întoarcerea.

Da. Sunt cumva primul absolvent în care a fost discernată doctor honoris causa. La facultate 1 am terminat-o, deci la Nicolae Testimitianu și aici În această poză este acel moment unde am fost decernat cu această distincție foarte onorantă pentru mine, dr. Honorescauza, primul absolvent, domnul general Mircoviț, care era general de armată de la Timișoara și care a fost alături de mine împreună cu profesorul Pașcu de la Iași și care a ținut un discurs memorabil de general și de aceea... Domnul general Mircović. Da, este unul din poze. Aceasta este o poză în care eu veneam în România, eram la graniță și colegii mei, doctor Revenco, domnul profesor Liliana, atunci eu eram pe o parte a gardului și ei erau pe altă parte. O poză care, iată că va fi și în această carte de la Bănână și la București, ce eronia sorții oamenii care au rămas acolo și ne-am întâlnit și discutam, evident, despre chirurgie peste un gard de fier.

Și vreau să vă mai arăt și pozele astea până să... Cu pozele astea o să ne desprindem de Republica Moldova și o să plecăm spre...

Da, aici este o poză la Bălănești, un loc drag mie și unde ne întoarcem de fiecare dată cu drag. Cu nepoții mei, fratele meu are doi băiței mari deja. Repet, ne vedem odată pe an, la sfârșitul lunii mai, la ultimul clopoțel, pentru că am reușit după 40 de ani să redau gimnaziul lui din Bălănești, numele mamii mele, gimnaziu Elvira Brașoveanu și iată că pe 1 septembrie sper să reușim, nu depinde de mine, depinde de sculptor, să inaugurăm și monumentul Elvira Brașoveanu la în gimnaziu și va fi un moment foarte emoționant și emoțional. Un loc în care mă întorc cu drag, dau premii la copilași, cel mai bun loc, unul, locul doi, locul trei, evident, este premii simbolice, dar foarte important pentru ei, pentru că au niște modele, vorbeam de Victor Graul, campion mondial la lupte libere, un scritor, Grigore Adam și alte personalități, un sculptor. Iată că acest sculptor care realizează monumentul Mamii Mele este original tot din Bălănești și ei trebuie să aibă niște modele în viață și e o comunitate cu o energie bună și trebuie să aibe niște mode.

Și ajungem cumva la acea călătorie și la plecarea noastră din Moldova și prima zi din funderi. Vă amintiți cum a fost prima zi?

Da, a fost o călătorie foarte grea și vorbeam de unchiul meu. Sasha, care e fratele mamei mele și care m-a ajutat foarte mult în facultate și cumva financiar și psihologic. Îți spuneam că vroiam la un moment dat să renunț la facultate și el m-a încurajat să nu renunț, să rezist. Și am venit cu el și cu tatăl meu, cu acea vestită Lada 1200, cu două Butelii de gaz pe mașină. Când am ajuns în Vamă, era o coadă, cred că trebuia să stăm în Vamă Albița de două-trei zile ca să poți trece Vamă, pentru că se deschisese granița. Era perioada aia când tot românul din stânga și dreapta pruturile făcea comerți cu țigări, cu pastă de dinți și alte tâmpenii. Și trebuia să stăm la coadă și atunci i-a venit ideea unchiului meu să mergem cu actele, că aveam niște acte oficiale cu care veneam în România la Ministerul Sănătății, să mergem, să arătăm grenicelului ca să ne lase să nu stăm la coada atât. Am reușit, am trecut. cu destule peripeției vama și am luat-o spre Galați trecut cu Bacu pe drum spre Constanța pentru că vorbeam, sora mea era studentă deja la Constanța. Am vândut acele butelii de gaz, nu mi-am înțeles, cu lux de amănunt, unul cu 5.000 și unul cu 7.000 de lei. La vremea respectivă nu îmi dădeam eu seama cât de mulți bani sunt dar erau un salariu de rezident pentru că când am ajuns în București la minister mi s-a dat 11.000 de lei care era salariul unui rezident. Nu era mult dar nici puțin pentru noi era foarte mult pentru că veneam dintr-o zonă în care Basarabea, medicii câștigau foarte puțin, erau intelectuale cei mai săraci ei și profesori, dacă vrei așa. Și am ajuns la Constanța, am dormit o noapte la Constanță, la sora mea în Cămin, la facultatea Ovidius. A doua zi, duminică, am plecat spre București. Am ajuns, evident, la București, la Ministerul Sănătății, la ora 4, după amează. Nu mai era nimeni la Ministerul Sănătăției, îți dai seama? Ce facem? Și ne-am întors, îmi amintesc cu lux de amănână, ne-am întors în comuna Pantelemon și... Ne-a luat cineva acasă la ei, am dormit la ei, ne-au tratat extraordinar de bine și a doua zi am plecat la minister să fim repartizezi, să ne repartizeze într-un oraș, într-un spital. Mi s-a spus de secretarul de stat care era responsabil de medicii basarabeni că singurile soluții sunt Cluj sau Craiova. Habar n-aveam. Aveam habar unde-i Cluj, unde-i Craiova, dar nu stiam ce sa aleg. Craiova, Cluj. Si insistam pe Constanta, avand in vedere ca sora mea era studenta acolo. Nu se poate, nu se poate. Mi-am dat seama dupa aia de ce nu se poate la Constanta, pentru ca facultatea era noua infiintata si nu aveau rezidentiat. Sau ma rog, secundarea clinicului era pe atunci 3 ani. Și atunci am ieșit afară și mi s-a spus, vă gândiți și când veniți, ne spuneți, între Cluj și... Am ieșit afară și m-am întâlnit cu un coleg mai mare, care era gastroenterolog, de fapt era endoscopist, făcea endoscopie digestivă, superioară, inferioară, și mi-a zis că eu am cămin la Funden și că nu vreau să rămân acolo, o să plec la ea și dacă vreți, cedeți fii căminul. Și atunci era importantă cazarea. Repet, eram foarte sărac. Adică n-aveai de unde să plătești o cazare, să închiriezi ceva. Și atunci când am intrat am spus că vreau fundeni. și s-au uitat așa lung la mine și m-au întrebat de ce Funden? Zic că am cazare, am cămin acolo și așa am fost repărățat în Funden. Absolut întâmplător.

Pentru că știați pe cineva care v-a cedat o cameră în Cămin.

Exact. Nu știam unde-i Funden. Știam că-i în București, dar nu știam că-e cel mai mare spital, că e nava amerală a medicinii românești. Habar n-aveam, dai seama. Și așa am ajuns în Funden.

Până acum mi se pare incredibil pentru că un traseu care De acum pare că a fost clar stabilit. în permanență pavat de niște întâmplări random. Faptul că ați căzut de pe bicicletă, că v-a ajutat colegul la examenul de fizică. Adică omul ăla care v-a ajuta să rezolvați o problemă de fizică nu realizează câte vieți a salvat sau a participat.

Din păcate acel prieten, acel colez, Vitaly Tomuz, nici nu mai există printre noi, s-a necat într-un lac și nici măcar nu mai există. Dar uite că mi-a marcat cumva.

Poștărița care a venit, Grig care v-a luat sub aripa lui, colegul care... Olimpiada, da? Aceea de pe lumea sovietică. Colegul care v-a lăsat camera în fundeni și așa ți-a ajuns în fundeni.

Așa m-a ajunsc în fundeni. Prima zi în fundeni. Nu deschideam gura, nu stiam românește. Stiam românește, evident că știam româneşte, dar aveam un complex de inferioritate, că nu știam atât de bine limba română.

Cu cine v-ați întâlnit din colegii cu care încă colaborați?

Prima zi la raport, la vremea respectivă, era șeful clinicii, profesorul Stăncescu. O mare, puternic, bun om. Și mi-am mintez că stăteam într-un colt și m-a prezentat, aveam un nou coleg tânăr din Basarabia, m-am ridicat, m-am prezentat doctorul Brașovianu și m-a întrebat ce ai operat doctore acolo. Am zis, evident, ce am făcut acolo. 22 de apendicectomii, 5 hernici, două operații în Winkelmann. Toată lumea a început să râdă. Dacă era o gaură în podea, aș fi intrat pentru că toată lumeaua a crezut că mint. Îți dai seama, eram un copil de 23 de ani și eu operasem nu știu câte operații, intervenții chirurgicale. Mai târziu mi-am dat seama, era complet alt sistem, treceai pe mâna 4, mâna 3, mâna 2 și ajungeai medic operat de să faci anumite intervenții chirurgicale, abia la sfârșitul secundariatului clinic, care la vremea respectivă era de 3 ani. Dar eu nu aveam de unde să știu, eu nu mințisem și după aia m-am prins. Erau foarte mulți rezidenți care erau toți mai mari ca mine cu 10 ani. Eram foarte uimit de ce rezidențe române, secundarea clinică era pe vremea aceea. erau atât de mult mai mari ca mine, aveau 32-33 de ani. De fapt, în ultimele ani de comunism în România nu s-a dat rezidențiatul și toată lumea a mers la țară ca medici de țară, medici de familie și atunci era primul an când s-a organizat concurs de rezidențiați și toată lumea a venit la concurs și așa mi-am dat seama că acei colegi ai mei care erau cu 10 ani mai mari ca mine de fapt erau generația mea.

Asta a fost un avantaj, nu?

A fost un mare avantaj, iar cel mai mare avantaj era că eu venis cu ABC-ul în chirurgie, adică era concurs, cine face mai multe noduri, cine face în borcan mai multe noduri, cine coase mai multe saltele, știi, foarte bine.

Cu cine concurați atunci?

Păi, între noi toți, că dai seama, era să facem, care face sub o secundă nodul sau, mă rog, erau tot felul de tâmpenii, da? Care nu sunt tâmpenii. Așa, dacă te gândești retrospectiv, că era vorba chirurgiei, o mișteșugărie, o chirurgie de manualitate, nu numai chirurgia și ortopedia, toate tipurile de chirurgie. Și atunci, evident, dublat de multă carte și Alte calități, dar în primul rând era chestie de manualitate pentru că știi foarte bine, există chirurgi talentați, există chirurgi buni și există două mâini stânci. Știm foarte bine, știi?

Acum când vedeți un rezident, cât de repede vă dați seama că ăsta o să fie chirurg sau ăsta nu prea e?

Îți dai seama, îți dai seama din prima, tu știi foarte bine. Sigur, nu în primul an, dar imediat îți dai seamă pentru că vezi tu, dacă aș face o paralelă între chirurgie, tenis sau fotbal, un antrenor de fotbal sau un antrenor de tenis imediat vede talentul într-un fotbalist sau un jucător de tenis. Și de ce spun și de tenis? Peste ani m-am întâlnit cu un coleg care are un băiat și care... Moldova nu era tradiției de tenis de câmp. Și tu, sunt împlător la tenis de câmp și l-a văzut antrenor și i-a spus că-i talentat. E, acel băiețel a ajuns la un colegiu în America și este în prima Nu știu, mie, din lume, ca tenismen, adică extraordinar. Dar trebuie cineva să te vadă și așa e și în chirurgie. Cineva trebuie să te remarce și aici am avut un mare noroc de, iarăși revin la profesorul Stăncescu, am rămas într-o vară cu dumnealui, eram câțiva rezidenți, eu, doctorul Proinov. Și doctorul Proinov, de ce spun numele, că tatălui era director ospital la vremea respectivă și cumva era dar un băiat extraordinar în generația mea, de vârsta mea și mi-a dat posibilitatea să fac și eu mâna a doua la profesorul Stăncescu. Ți imaginez, când m-am văzut pe poziția aia, deci era clar că se face detașarea. Și profesorul Stăncescu a remarcat că orice chirurg Întotdeauna un chirurg bun promovează un chirurg bun. Și când s-a întors dr. Mihnea Ionescu, era în concediu și când s-au întors dr. Mihnea, el mi-a spus că, i-a spus profesorul Sancescu că Moldoveanu ăsta este bun. E, Mihai în ziua aia venea să zbor, știți despre ce vorbesc, a fost wow, wow. Adică era cumva Știi cum e, copilul tău când îi spui ești cel mai bun, ești foarte bun, m-am simțit că s-a confirmat că n-ai de unde să-ți dai seama, ai valoare, nu ai valoare. Și doctorul Mihnea în vremea respectivă era, cumva dădea tonul în chirurgia românească, nu numai în chirurgia din funden. Profesorul nu era pe vremea aia, era în America la acea specializare și care ți-a povestit, cu lux de amănunt că a fost și el invitatul tău. Și doctorul Mihnea atunci mi-a marcat cumva, dar nu aveam acces să lucrez cu el. Era Dorin, era Victor, avea altă echipă. Eu eram repartizat la profesorul Popoiești. care era un chirurg bun, dar care era mult mai conservator decât dr. Mihnea și nu mi-a permis, n-am apucat să ajung ca să-l ajut foarte rar și am avut puțin ghinion cu alți colegi, nu mai contează. Dar mi-a marcat cumva, mă rog, cariera. Asta a fost. Trebuia să fac acei trei ani de secundaria clinic numai că se terminau, nu operasem nimic, eram pe post de mâna cel mult mâna a doua, nu operasim absolut nimic. De-aia au râs atunci la început colegii că abia am venit și făcusem nu știu câte intervenții chirurgicale. Și atunci un coleg, generația mea sau un pic mai mare, doctorul Mitulescu, mi-a dat ideea să fac o cerere la minister. Poate mi-aprobă, rezidențiatul deja era de șase ani, poate mi-aprobă ministerul să mai facă încă trei ani. Evident că am prins-o din zbor și am făcut cerere, m-aș ajuta și îi mulțumesc pe această cale, deși n-am avut cea mai bună relație cu dar mi-a marcat și el viața și îi mulțumesc pe această cale și mi-a apropiat ministerul să fac șase ani și iată că am făcut aceeași rezidența de șase ani, șase plus șase, deci 12 ani de școală, asta înseamnă medicina, asta însemnă Chirurgia, ne mai vorbim că sunt specialități care durează, rezidența durează șapte ani, de exemplu, chirurgia cardiovasculară sau neurochirurgia, dar chirurgia generală durează 6 ani.

Momentul ăsta de care mi-ați povestit, când profesorul v-a spus că da, că sunteți bun, a venit ca o primă validare după toți acești ani de muncă?

Da, da, da, da. Atunci mi-am dat seama că ceea ce am învățat în Moldova a fost wow. Adică eram cu un pas înaintea colegiilor români de aici, care erau mult mai mari ca mine. Ți-am spus din ce motiv. Și atunci am prins o siguranță și mi-am dat seama că merită.

A fost vreun moment dat în care v-ați dat seama că sunteți mai buni decât ceilalți care aveți, poate nu știu, dincolo de munca asta colosală pe care o vedem acum, că aveți poate un talent de a simți acea plagă operatorie?

Au fost momente... S-a întors profesorul din America, știi foarte bine, cred că în sfârșitul anului 96-97 și evident profesorul vrea să-și facă o echipă, dar nu aveam nicio șansă să intră în echipa profesorului. Dar am avut iarăși o întâmplare fericită, o asistentă personală cumva a profesorului nostru, a profesorului Nel Popescu, care fusese înainte asistenta șef pe vremea profesorului Sedlacec, deci mentorul profesorului nostru, profesorului Nel Popescu Doamna Nuca, o bucovineancă doamna Nuca și care mi-a șoptit că s-a întors doctorul Irinel Popescu, e un tip foarte deștept și ar fi bine să te lipești, deși avem senzația că nu mă place. care părea o femeie foarte dură și rigidă, nu era așa, mi-a dat acest pont cumva să te lipești de dr. Ilinel Popescu.

Cum ai făcut-o?

Și mi-am mintez că m-am întâlnit cu dr. Ilinel Popescu la vremea respectivă, cu domnul profesor, pe acel hall vestit, între bloc operator și secretariat, care îl știi foarte bine și tu, Și întâmplarea face că am dat nas în nas cu domnul doctor, cu domnul profesor. Și nu știam cum să intru în vorbă cu el, ce să-i spun. Și m-am apropiat și am zis, domnul doctor Brașovianu, am auzit că sunteți un medic foarte deștept și aș vrea să fiu în echipa dumneavoastră dacă dați o șansă. Am rămas foarte uimit, profesorul m-a pupat și mi-am dat seama că m-a acceptat și așa am ajuns în echipa doctorului Ionel Popescu la vremea respectivă. A urmat o perioadă grea pentru că profesorul a întors în America cu ambiții mari, îți dai seama ce a făcut acolo. Acel fellow de trei ani la cel mai mare centru de transplant de la Monsaina, unde a lucrat cu un alt mare, unde a fost profesorul Toma Starță, părintele transplantului mondial, dar unde s-a întâlnit cu un mare chirurg de origine română, Andrei Stiber și de ce spun asta? Că pe parcursul anilor profesorul ne-a povestit că când a ajuns în America și i-a spus că din România toți colegii americani, un japonez, chinez, americani, unii veniți la specializare, alții de acolo, i-a spus că ai mari noroc și el nu înțelege de ce are mari noroc. Ei, la vremea respectivă în acel centru era Unul dintre cei mai mari chirurgi de transplant hepatic era acest Andrei Stiber care facea transplantul hepatic in doi cu asistenta in doua ore. Pe mine m-a impresionat, m-a marcat și tu știi foarte bine că noi chirurgii și acum vrem să scoatem performanță, vrem să dobărâm recorduri. Evident nu în detrimentul bolnavului dar aici e toată concurența între noi chirurgii dacă vrei și aici se face de partajare clar. Și așa am ajuns în echipa profesorului Nel Popescu. La vremea respectivă, unul din rezidenți, de fapt era deja doctorant, cred, era un libanez, Ali Kassem, cu care țin și acum relații și ne comunicăm, care este chirurg în Tir, în Liban, și care are copii cumva cu origini românești. Soția lui a fost prima soție româncă din Slatina. și are trei copii, cred că e și bunică acum și e un om foarte blând. Era un chilurilean, dar un om foarte blând și cumva m-a protejat și m-a luat sub arepa lui împreună cu Dorin Petrărea, nu știi foarte bine, care era de fapt copilul de suflet a profesorului meu și care cumva El era preferatul, dar făceam echipă și a urmat o perioadă foarte grea. Începuturile au fost grele pentru că, repet, profesorul a implementat transplantul hepatic în România de la zero în 2000, primul transplant reușit și a fost o perioadă grea de pionerat cu multe... Curva de învățare știi foarte bine și plus că România la vremea respectivă nu era atât de dezvoltat, nu era atât de deschisă societate către o nouă procedură de transplant hepatic. Ce-i aia transplant hepatic în România când noi n-avem vată, n-avem fire de sutură etc. Voi aveți robot, noi n-aveam cu ce coase. Adică era o mentalitate învechită. Dar profesorul meu a fost un vizionar. și uite că a introdus transplantul hepatic, este părintele transplantului hepatic în România, a realizat primul transplant hepatic de la donator cadaveric, a realizat primul transplant hepatic de la donator viu, primul transplant pediatric, primul dual, este părintele transplantului hepatic și sunt onorat că sunt cumva elevul lui, am urmărit și eu podcast cu domnul profesor cumva Sunt onorat că a zis că sunt și cumva urmașul lui. E școala profesorului Siedlacek, dusă de profesorul nostru la un alt nivel, o dată cu introducerea transplantului hepatic și evident o mare responsabilitate și pe mine, pe umerii mei, pentru că sunt obligat să duc mai departe ce a creat profesorul meu la un nivel mai bun sau măcar la fel. Eu sper să Fie un salt calitativ, cred că și este, odată cu introducerea acestor metode de chirurgie minim-invazivă, de care, repet, eu nu sunt un chirurg cumva din altă generație, voi sunteți o generație mult mai tânără, predispuși să faceți această chirurgie minim invazivă, dar sunt deschis să dezvoltăm toate aceste procedeie care sunt o nouătate și care, de fapt, obiectivul principal este ca bolnavul să stea cât mai puțin internat, cu zile cât mai puțini de spitalizare și cu complicații cât mai mici și să fie reintegrață în câmpul muncii și să aducă plus valoare societății.

Într-adevăr, l-am avut în podcast acum doi ani, oamenii îl pot găsi pe site-ul drmihail.ro, dacă scrieți la căutarea Elenil Păpescu găsiți podcast-ul. Într-adevăr, în podcast îl întreb cine o să continui acest proiect și această școală de chirurgie hepatobilio-pancreatică și de transplant hepatic și domnul profesor spune că dumneavoastră, în mod cer, sunteți acela și mi se pare atât de interesant, adică pe mine personal, nu știu cum, dar pe mine mă unge pe suflet să pot să unesc aceste puncte și să văd, să mi-l imaginez pe Vlad Brașoveanu care își caută echipă și îl întâlnește pe acel hol, știu foarte bine acel hol, cu acele postere chirurgicale. Am și eu un poster acolo, sunt atât de mândru că am un poster acolo cu numele meu. Și la mijlocul hall-ului sunt două camere. În stânga e vechea cameră de rezidenți, care acum este cabinetul inclusiv al lui Ghenadi Vatashky, care a fost aici la podcast. Și pe partea cealaltă este cabinetul Duneastră, fostul cabinet al Duneastră, mă rog și actualul, o parte din el. Și cum v-ați întâlnit pe Hall și i-ați spus că vreți să fiți parte din echipa lui și 20 de ani mai târziu sunteți cel care conduce școala asta de transplant epatic. Vreau să vă întreb cum au fost acești 20 de ani, cum a fost mentoratul profului și cum o să-l amintiți?

Au trecut în primul rând foarte foarte repede, nici nu îmi dau seama când au trecut toți acești ani, dar îmi dau seamă că au trecut atât de repede pentru că aveam foarte multe treabă, foarte mulți bolnavi, foarte multe intervenții chirurgicale, multe dintre ele au fost în premieră. Deci practic zi și noapte eram în spital, profesorul ținea foarte mult la treaba aceasta și a fost o perioadă grea în primii ani, cel puțin, pentru că Repet, societatea la vremea respectivă nu era pregătită pentru genul acesta de intervenții, dar profesorul a avut o viziune și uite că a reușit, începând cu primul transplant vestitul Penea, al doilea transplant vestitul Badea, primul transplant pediatric vestit Atimea, care acum mai este și mai mic, și uite că au trecut 26 de ani în acel transplant, după care au urmat alții vestitul Gaură și după care a urmat și alte transplanturi, donatori viu, transplant pediatric, etc. A fost o perioadă grea, dar frumoasă, interesantă și evident că s-a ajuns la o performanță, o performanță mare, deci la ora actuală fundeniu este cumva blaganul, dacă vreți, transplantului hepatic în spațiu românesc. Și evident că a venit o perioadă în care a trebuit să răspândești școala mai departe și vorbeam de al doilea centru din Chișinău, al treilea centru din spațiu românesc și al doilea centru din România a fost la Iași în 2016. Deci anul acesta am sărbătorit 10 ani de transplant hepatic la Iași, al doilea centru de transplant. Ne-au realizat, cred că s-apropii de 100 de proceduri și vorbim de transplant hepatic de la donator cadavere, de transplant hepatic de la donator viu. Au fost și cumva câteva premiere pentru centru respectiv, primul transplant hepatic de la donator viu, prima recoltare minim invazivă la Iașii. Evident a urmat al treilea centru din România așa nume am fost cumva obligați de legislația europeană să deschidem un centru de transplant pediatric pentru că până atunci transplanturile pediatrice se făceau la funden numai că am fost obligați să deschidim acest centru la Hospitalul Grigore Alexandrescu unde voi merge imediat după podcast unde avem acea intervenție chirurgicală de amploare și acum transplant pediatric se face, îl fac împreună cu echipa de acolo, cu echipa doamnelor profesorul Bălănescu, transplantul pediatric începând de la un an până la 16 ani. Între 16 și 18 ani transplantul pediatric se poate face și într-un centru de adulți pentru că se consideră cumva că sunt adulți, dar până la 16 ani suntem obligați ca acel transplant să se facă într-un centrul pediatric. Și ultimul centru de transplant Hepatec din România a fost deschis la Cluj în urmă cu doi ani împreună cu profesorul Nadim Alhajar, de asemenea un chirurg excepțional cu o bună experiență în chirurgia hepatobilopancreată și iată când acești doi ne-au realizat 30 de proceduri dintre care de asemene câteva premiere pentru el, transplant hepatic de la donator viu, majoritatea evident transplant hepatic de la cadaveric era foarte important pentru că odată cu Clujul s-a închis acest triunghi în România și acest patrulater în spațiu românesc. Deci practic acoperim toate tipurile de transplant la nivel național. și meritau și ei un centru de transplant pentru că 80% din donatorii cadaverii, tu știi foarte bine, sunt din Transilvania. De ce? Nu mă întreba de ce. Probabil că hardelinele sunt mult mai serioși, mai consecvenți, comparativ cu noi sudiștii. Nu-mi dau seama. Și au câteva centre unde donarea de organe ajunge la 10-15 la milion de locuitori, în timp ce media este sub 5 la nivel național. Imaginează-ți că în Croația este 20 la milion de locuitori, în Spania este 40 la milion de locuitori. Iată că Sigur că la nivelul Europei de sud-iest suntem cumva acolo. Nu vorbim de Polonia care e ca populație dublă, nu vorbim de Turcia, care are o populație de 80 de milioane, dar ca complexitate suntem în primele țări din Europa Sud-Est. Din păcate rămânem urmă de Europa Occidentală, unde evident că această procedură se practică de mult timp și la un nivel foarte, foarte înalt. Iar începuturile au fost, într-adevăr, școala de la ESEN condusă de regretatul părintele transplantului pediatric, Cristofor Brolj, doctorul Malagu, a fost la primele intervenții, cel puțin pediatrice, și la living-uri și la noi la fundenie.

De dr. Mălagomi ați povestit că e unul dintre chirurgii pe care îl placeți cel mai mult.

Printre ei și el, începând cu dr. Iovcev, dr. Moscaliu de la Hospitalul Republican, dr. Chirea de la Hospitalul Republican, dr. Mihnea Ionescu, evident profesorul meu, mentorul meu, Profesorul Pașcu de la Iași, profesorul Nadim Alhajar de la Cluj. Românei au o școală de chirurgie bună.

Aici în poză sunteți cu doi, trei pacienți de-aia dumneavoastră.

În această poză, în spatele meu, este Ioniscu, este primul transplant hepat de la donator viu după epopeea Seul, Sung-Joo Lee, Asan Medical Center, este primul transplant de la donator viu, donatoarea a fost soția lui și iată că au trecut 16 ani, 17 ani, este într-o condiție biologică foarte bună, iar acești doi copilași Sunt transplant hepatic-pediatric, unul e cuficat întreg și unul este de la donator viu. Cel din dreapta este, mi-am inteles cu groază că a venit cu hepatoblastom, a făcut chimioterapie, a fost transplantat și De asemenea, are cred că mai mult de 10 ani și este într-o condiție biologică foarte bună. Îți dai seama cât a evoluat medicina dacă acești bolnavi au putut fi salvați. Practic, n-au avut nicio șansă.

Aveți emoții când intrați în sală la un copil sau emoții mai mari?

Am emoții, am emoții pentru că transplantul pediatric înseamnă cumva o responsabilitate mai mare, dacă putem spune așa, deși responsabilitatea este și la adulți. Dar vezi tu, copiii sunt copiii și am mai multe motive pentru care Presiunea e mai mare la copii, în special la copiii mici. De curând a fost o premieră, am transplantat un copil de 11 luni când a trezit de căibiliare de la Donator View și evident că presiunea e mult mai mare.

Cum vă simțiți când revedeți un astfel de copil, iată, la 18 ani, dacă vorbim de primele transplantări?

Sunt destul de emoționat pentru că știi foarte bine că am realizat acea gală 200 și cât nu te-ai antrena, cât nu ți-ai controla emoțiile în momentul când au urcat acei copii pe scenă, care a avut geniala idee, Dr. Vatashky. Efectiv nu am putut să mă uit. E cumva... wow. Iubesc niște copii normali care au trecut printr-o procedură de transplant foarte, foarte grea. Ei sunt emoții, sunt emoții puternice. Nu că la adulți n-ar fi, și la adulți sunt, dar adulții, vezi tu, e o chirurgie mult mai banală, pentru că toate elementele, toată anatomiea e mai mare, toate elemente biliovasculare sunt mai mari, dar la copiii, știi tu, foarte bine, pentru că Imaginez doar acea arteră care are un milimetru și prin care trebuie să circuli sânge, că altfel nu pravețuiește grefa. Și aici aș vrea să aduc aminte și sper să l-ai invitat. Sunt convins că o să l-ai invitat pe Dragul Zamfirescu. care realizează această anostomoză arterială la microscop și care cumva rezultatele în transplantul pediatric se datorează în mare măsură sau la fel ca și pentru că fără microchirurgie în transplant, hepate de la donator viu și pediatric, rezultatele sunt compromițătoare și înainte de era microchirurgii în transplant, hepate de la donator viu, rata de tromboză era foarte mare, era peste 10%, la ora actuală este sub 1%, ceea ce este extraordinar. Practic, numărul de transplanturilor după această complicație severă este mult mai mic.

Probabil că oamenii care se uită la noi acum se întreabă care pot fi cauzele pentru care un copil ar avea nevoie de un transplant. Care sunt cele mai des întâlnite cauze?

Da, sunt diferite. La adult știi foarte bine. Sunt toate hepatitele virale, A, B, D, C. Vorbesc de boala hepatică terminală și alte cauze, boala Wilson, ciroză alcoolică, cancerul hepatic. La copii sunt altele. Pe primul loc se situează atrezia de căibileare, care din păcate încă nu s-a reușit să se diagnosticheze intrauterin ca să eviție această boală, dar care este tratabilă și una din soluții este transplantul hepatic pediatric. Mai sunt și alte cauze, hepatoblastoamele, vorbeam de o formă de cancer hepatic la copii care are o evoluție cumva bună tratată la timp și aici aș vrea să spun puțin de un caz. Eram în Moldova când mergeam să-l conduc pe ultimul drum pe tatăl meu și Am primit un telefon de la directoarea unui spital privat din Chișinău, de la Med Park, un spital privat turcesc, care era disperată că fetița ei moare și să mă duc să o salvez. Și într-adevăr făcuse un hepatoblastom eclatat în cavitate abdominală, chemoperitone. Am operat-o, m-am întors, am operat-o. Prima zi a închiriat-o în avion și a plecat cu fetița, a putea să moară în avion la Hanovra, prietenul nostru, doctorul Tudor Ahăn, la vestitul centru de transplant cardiopulmonar Haveric, unde era profesorul Haveric și a fost salvată acea fetiță. Iată că au trecut de atunci 11 ani și acea fetiță e foarte bine și e într-o condiție biologică foarte bună.

Eu mă aduc aminte de toate aceste momente, pentru că și atunci, cred că am fost cu dumneavoastră la Chișinău și îmi aduc aminte de faptul că trebuia să mergeți la înmurământarea tatălui dumneavoastra, v-ați întors și v-ați dus la operație. Cumva eu știu asta și am văzut aceste lucruri și am văzut că un chirurg de performanță e un complet alt om față de un om obișnuit pe care ni-l imaginăm. Oamenii ca noi, care au program, care își pot opri telefonul pentru două ore, dumneavoastră nu vă-ți opri telefonul, nu v-am rugat să-l opriți, pentru că dumneavoastra nu vă opriți niciodată telefonul. Telefonul sună oricând, sună ziua, sună noaptea, sună absolut oricând. Și e o diferență aici, asta aș vrea să punctăm, E o diferență între un chirurg de transplant hepatic care se duce să lucreze în Occident, într-un sistem bine format și ocupa postul și știe că între ori acutare, acutare, face intervenția acutare și asta e, și un chirurg care participă la punerea bazelor unui program de transplant. Un chirurg care pleacă la prelevăr, pleacă în noaptea, în tot felul de condiții. Puteți să-mi povestiți, să ne povestiți. cea mai grea prelevare sau cea mai nebună experiență dintr-o prelevare, așa cum se întâmplă pe vremuri. Când plecați la prelevare, vă întorceați cu ficatul, făceați transplantul, urmărați, după aia iar primeați un telefon că mai e un ficat undeva.

Nu e mare diferență între chirurgii de transplant din România și cei din Occident. Sunt la fel de pasionați și acei chirurgi de transplant și în Occident. Îți vorbeam de Corea, unde am văzut ce înseamnă cu adevărat cultul muncii. Și nu câștigau foarte mult, adică erau comparativ cu noi ca salarii, dar am văzut ce înseamnă cultul muncii. Cea mai grea, cea mai interesant, cea mai palpitantă recoltare a fost la Craiova în urmă cu 15-17 ani, cred. la un copil de 3-4 ani, la care sigur că aveam experiență destulă și la vremea respectivă, dar presiunea era atât de mare încât am secționat artera hepatică și tu știi despre ce vorbesc. Norocul meu a fost că am secționat artera hepatică și am fost foarte stresat pentru că îți dai seama, comprimiteam un ficățel la un copil, dar întâmplarea face că am secționat-o Înainte de art era gastrododenală și atunci am reușit să fac acea rondelă și să-l păcălesc cumva între ghilimele pe profesor că acela era trunchiu celeac. Bine, sunt date tehnice, nu cred că interesează pe cineva, dar a fost un mare stres atunci și am reușit să ies cu brio din acea recoltare care era contra cronometru, mers la Craiova cu salvarea. Imaginează-ți, mergeam, recoltam, veneam la Fundeni, știam când începe intervența chilor, nu știam cân se termină. Au fost vremuri complicate, dar frumoase și dacă m-aș întoarce în timp, cred că același lucru aș face la fel.

Cred că mi-e foarte greu să obțin de la dumneavoastră o poveste palpitantă, așa cum nouă ni s-ar părea palpitantă. Pentru că un exemplu, și o să mergem mai departe, este un exemplu banal de recoltoare pe care o făceam de exemplu. Când eram prezidentul dumneavoastra, mă sunați și îmi ziceați, Mihaiță, hai până la Chisinau, eu vă întrebam când. Acum, eu fiind în pat la ora 10, în pijamale, zic, păi stați un pic, hai deodată, sunt jos. Coboram, plecam la Chișinău. Știu că am fost atunci la un split, adică ați făcut un split la un donator cadaveric, ați împărțit ficatul, au urmat două intervenții. A doua noapte, deja când se termina ficatul și eram zombi, ieșeam din sală și ne-am străzit și aia la trei noapte a lui Grig, Grig, facem un ping-pong. care era efectiv un ping-pong. Mergeați la o sală de sport care se deschidea noaptea la trei, că grig de a da un telefon și jucați o oră de ping-pong...

Vezi tu, Mihai, una din condițiile foarte importante în viața unui chirurg este condiția fizică. Foarte important pentru că E o meserie solicitantă, stai mult în picioare, e o meserie și fizic și intelectual grea. Și atunci este foarte important să fii într-o condiție biologică foarte bună, foarte important sportul și și în sport dependența de adrenalină e la fel ca și în chirurgie.

Ce sport faceți acum?

Acum am rămas doar pe tenis și uite peste o săptămână mergem la Balcaniada Medicilor la tenis de câmp care se va desfășura la Istambul anul acesta. Mergem cu o presiune enormă pentru că suntem campioni antitră și trebuie să ne apărăm titlu. Personal sunt campion la 55 plus la simplu și la 50 plus la dublu și tu știi foarte bine că e greu să ajungi în vârf dar e și mai greu să rămâi acolo și ca și în chirurgie și în sport e la fel de greu și vezi tu am urmărit cu suflete la gură ieri acea curs probă de 100 de metri al lui David Popovici M-am bucurat enorm când i-a rupt victoria pe final, pe ultimei 10-15 m celui de pe locul 2. Efectiv, m-am bucurât ca un copil văzând această performanță incredibilă a lui David Popoviciu.

Aici am o poză cu dumneavoastră și câțiva rezidenți și profesorul Ion Popescu. Nu mă știu la ce meci vă uitați în Camera Rezidenților.

Da, era în Camera Rezidenților, așa este. Da, da, cred că e poza de urmă cu 5, 6, 7 ani.

Întorcându-ne la mentor, ce v-ați propus dumneavoastră să faceți diferit față de mentorul dumneavoastra Inel Popescu sau de alți mentori pe care i-ați făcut?

E greu să faci altceva sau e greu să îl depășești pe mentorul tău, pe profesor Inel Popescu pentru că este părintele transplantului, dar să duci mai departe școala care a creat-o, să îmbunătățește anumite ramuri din chirurgia hipatobiliopancreatică și aici, iarăși repet, chirurgia minim invazivă, am introdus-o de acum încolo, operația standard la donatorul viu este minim invaziv, respectiv laporoscopic, urmează după cum spuneam și robotic, să stabilim foarte clar indicațiile, să rezolvăm la timp complicațiile și unul din obiective este ca anumite intervenții chirurgicale să fie făcute de cei mai buni. Vezi, chirurgia generală e foarte vastă și atunci unul face chirurgie pancreatic, unul face chirurgie hepatică, unul face chirurgie deschisă, unul face chirurgie minim invasivă. E foarte important ca bolnavul să beneficieze de cea mai bună mână și cea mai bună metodă. Și de aici evident rezultatele și vreau să spun cumva cu mândrie și aici e meritul profesorului că chiar și transplantul hepatic a ajuns cumva la operație banală, cel puțin de la donatori cadaveri, pentru că rata complicațiilor a scăzut foarte mult, mortalitatea a scăzut foarte mult, evident, e chirurgie mare, dar s-a ajuns la un nivel foarte bun și aici meritul profesorului nostru, care știi foarte bine că a optat pentru, a dezvoltat această școală și evident în paralel cu chirurgia este necesară și cercetarea. Tu ești implicat și tu în acest proiect de cercetare și sunt convins că o să-l faci cu succes. publicații, sigur că aici trebuie să selectați oamenii și fiecare trebuie să facă ce se pricepe. Sigur că toți își doresc să devină chirurgi mari, dar vezi, ca și în sport, chirurgia de performanță lui este pentru toată lumea și Foarte important să nu vinzi iluzii deșerte și să... că de fapt nu păcălești pe nimeni. Și important, important. Școala fundenistă merge mai departe. Există o generație tânără care cumva va duce la rândul lor, vor duce mai departe școala profesorului Sedlacek, dusă de profesorul meu la alt nivel, odată cu transplantul hepatic. Vezi, generații se schimbă cam din 10-15 ani și asta e și diferența între mine și profesorul de 15 ani, următoarea generație vor duce mai departe, chirurgia minim-invazivă, transplantul hepatic cu rezultate mai bune.

Sperăm că În poza asta e generația de chirurgi în care am intrat eu. E făcută, cred că, acum 34 ani.

Da, da, da. Mihnea Manis, Ionuţ Duduş, Ionuþ Barbu. Au trecut anii. Chiar aseară m-am conversat pe WhatsApp cu Manis Motor, care are o poveste incredibilă. Tu știi foarte bine că era un copilaș sărac, sărman din Mauritius, a fost găsit pe o plajă de un elvețean care nu avea copii și cumva l-a înfiat, l-a trimis la studii. Deci a ajuns în România pentru că era cumva târziu pentru Europa Occidentală. Și iată că a ajuns o închirurgă, i-a pus condiția să se întoarcă în Mauritius după facultate numai că în Mauritius nu era Facultatea din Arad, Oradea cred că terminase în Maniș, nu era recunoscută în Mauritius și atunci a scăpat cumva de aceea povară, dacă se poate spune așa, să se întoarcă în Mauritius și a ajuns chirurg în Germania. Este un chirurg în Germania, un bun colect, o știe foarte bine, un bun fotbalist, un tip foarte elegant și căsătoric o român că are o fetiță E un baiat minunat și sper cât de curând să ne revedem, poate chiar în toamna aceasta la Rom Transplan la Cluj.

Aș fi tare, cu Maniș am vrut și eu acum o săptămână și mi-am aduc aminte că eu când am venit...

Maniș Motor.

Maniș Motor, primul rezident pe care l-am întâlnit când am venit la Funden, i-am întârziat la raportul de gardă, am intrat în camera rezidenților și era Maniș acolo, mânca ceva, era cu un an mai mare ca mine. și mânca ceva și eu am intrat cu un stetoscop de gât, m-am îmbrăcat frumos, era prima zi de rezențiat, mi-am pus costumul medical și un stetostop la gât și nu a nici mâncat semințe sau ceva, a mâncat ceva și zice, are un accent așa indian și zice, ce faci frumosule? Și zic că, păi, am venit la chirurgie. Zice, vezi că cardiologia e mai sus, aici chirurgie, nu stetoscop, aruncă-l, o să

râde ăștia de tine.

Și l-am aruncat. Cu ce diferă generația de astăzi cu cum eram noi? Și poate cu generația de chirurgi în care ați intrat dumneavoastră la funde?

Mihai, în orice generație există copii foarte buni. Trebuie educați, școliți și motivați. Nu cred că e diferență. Toată lumea spune că generațiile următoare nu au mai zis. Nu e adevărat. În fiecare generație există oameni buni și dacă există o școală, se poate. Aș vrea să fac o paralelă cu campionatul mondial de fotbal. De ce a câștigat Spania? Ai un răspuns? că a jucat în finală cu Argentina.

Și au dorit victoria, așa se zice.

Și-au dorit mai mult victoria. Asta înseamnă școala de fotbal spaniolă. Și argentinenii sunt la fel de tehnici. L-au avut pe Messi, care putea să știi foarte bine.

E altă generație, nu?

E altă generatie. E școala de fotbal spaniol. Așa și în chirurgie. Contează foarte mult școala și, din păcate, uite, aș face o paralelă și cu gimnastica românească. Vezi, numai generația aia al Nadei Comaneci nu mai există. Înseamnă că ceva s-a produs în școala românească de gimnas și nu numai în școala de fotbal, de tenis. Uite, Simona Halep, sunt modele foarte, David Popoviciu. Numai că trebuie să fiu foarte atent la cuvinte. În această societatea noastră, E foarte multă impostură și vezi tu în sport nu avem rezultate dar iată apare un David Popoviciu, în chirurgie impostura duce la complicații majore, duce la decese și nu are ce căuta impostura. Din păcate, Există multă impostură și eu sunt indignat că se promovează încă impostura, inclusiv în medicină, ceea ce este regretabil.

Mai am două poze pe care vreau să vi le arăt. Am mai multe poze. Aici e o poză care mi se pare definitorie pentru că în poza asta am simțit că profesorul nostru Ion Popescu vă dă și tacheta mai departe. Este poza de la examenul prin care ați luat titlul de profesor și Da,

este la spitalul Carol Davila, într-un anfiteatru superb, unde cumva mi-am susținut examenul de profesorat și unde pentru prima dată profesorul într-adevăr mi-a predat cumva ștafeta și Pentru mine este foarte onorant și mulțumesc, mulțumesc cumva sorții că l-am întâlnit pe acest om, căroia îi datorez enorm și care ne-a mărcat tuturor viața, ne-a mărcat tuturori viața și multor bolnavii.

Asta e o poză. Mie îmi place atât de mult această poză. De fapt, sunt două poze pe care eu le-am făcut. Aceasta e o poză în care profesorul Ion Popescu operează doar să o ajuta zi mână a doua.

Da, așa este. La începutul nu înțelegeam de ce profesorul operează cu lupe. Eram chiar, nu înțelegeam de ce, dar cu trecerea timpului am început să folosesc și eu lupele și mi-am dat seama că de fapt nici nu se poate fără lupe, cel puțin în chirurgia de performanță. Și evident că în chirurgia hepato-biliopancreatic și în chirurgia transplantul hepatic, fără lupin, nu poți să operezi. Uau, aici eram la începuturi, cu profesorul meu operator.

Și mai au poze toate astea, destul de începuturi. Aceeași poză în care dumneavoastră operați și dr. Ionuț Barbu vă ajută.

Da, odată cu trecerea anilor, Se schimbă generațiile, am ajuns și eu în postura profesorului ca să zic așa, Ionuș Barbu, colegul tău și cumva omul care a fost prezent, vorbeam de să fii prezent la orice oră din zi și din noapte și iată că el a rezistat și este unul din chirurgii din generația tânără excepțional. Vorbeam de Chirurgia făcută, chirurgia vorbită, chirurgie scrisă, vezi? Dumnezeu îți dă un talent, dar nu poți să îl ai pe toate și dacă ai toate aceste talente, înseamnă că ești un geniu, iar geniile, repet, se nasc foarte, foarte rar.

Și probabil că nici nu trebuie să contăm pe genii, pentru că multe de față în fundenii în chirurgie cumva au pornit aceste trei ramuri mari despre care și vorbeam acum câteva zile și vorbim de chirurgie robotică sau pe chirurgie minimă invazivă, pe ce înseamnă FICAT, unde Dr. Iulian Moșteanu este cel pe care îl promovați și îi dați să opereze și îi dați interese.

Nu îl promovezi, e cel mai bun. Sunt câțiva din generația voastră care s-au desprins și aici e această... treadă, dacă vrei, Ionuţ Barbu, Iulia Moşteanu şi Mihai Eftimie. Sigur că există şi alţi chirurgi, nu vreau să minimalizez munca nimănui, dar din generaţia următoare ei s-au desprins şi s-au desprins pe munca lor şi pe talentul lor. Nu e vorba de a promova, promoveţi pe cineva care e bun. Nu există. Imaginează-ți că eu sunt din Basarabea, Iulia Moșteanu-i din Vâlcea, Mihai Eftimei de Câmpul lui Mușcel, Ionuț Barbu-i din Târgu-Jiu, adică este wow, e din tot spectru, spațiu românesc.

Mihai Eftimie am filmat cu el vlog-ul din Funden, în care am făcut organoizii la CEMT și atunci am filmat, aia a fost prima operație pe pancreasc robotul. Deja cred că a făcut 5, nu?

5 dodeno-pancreatectomii robotice. Sunt, cred că, 33-35 de duodinopancreatectomii laporoscopice și cât de curând vom publica o paralelă între chirurgia minim-invazivă laparoscopică vs. robotică, cel puțin în revista chirurgie, care e revistă ISI, dar vom ieși și internațional cu toate aceste intervenții chirurgicale pentru că asta menține chirurgia din funden la nivel internațional. La nivel național fundenul este pole position, din păcate nu vreau să... există multe clinici și clinica profesorului Brezian la Cantoacuzinou, care este cumva o filiala noastră, clinica profesorului Pașcu la Iași, unde se face cel de-al doilea centru de transplant din România. Cluj, care are o tradiție cu prima colistectomie laparoscopică de profesorul Duca, condusă actualmente de profesorul Nadim Alhajar. O iată că a dezvoltat programul de transplant din Ardeal cu mult succes. De asemenea, transplantul pediatric, chirurgia pediatrică, repet, de aici plec la Spitalul Grigore Alexandrescu, unei intervenții chirurgicale deosebite și cumva o premieră. Sper să fie și cu succes, pentru că Vezi, numai așa duci școala mai departe și este foarte important pentru că, din păcate, există patologii la orice vârstă și ele trebuie să beneficieze de cei mai buni specialiști în țară. Sigur că copiii sub un an cel puțin de transplant pediatric nu se fac și în Europa sunt puține centre și îmi face deosebită plăcere să spun că copiii sub un an cu atrizii de căibilare sunt transplantați la Palermo, Șeful clinice până de curând a fost The Deal, un mare chirurg de transplant pediatric, un belgean care s-a stabilit în Sudul Italie și unde a transplantat foarte mulți copiii români. și unde în Palerm există o biserică românească cu câteva spații de cazare unde sunt cazați aceste familii cu acești copilași și nu mă amintesc cum îl cheamă pe părintele din acea biserică dar care tot timpul a ajutat pentru că aceste familii sunt oameni cu puțini posibilități Acest devil, căruia i s-a decernat de curând Dr. Honuscauza la Iași, la facultatea din Iași. Este un mum prieten al României și a salvat foarte mulți copilași sub bunan.

Sunt foarte complicați tehnic, nu?

Nu, nu, nu, nu e complicat tehnic, e vorba de anestezici terapii intensivi. Acești copilași imaginează-se că au câteva kilograme și necesită o îngrijire specială în anestezici terapii intensive. Lăsăm la o parte și dificultate tehnică, dar de-aia spun că nici în Europa, în Belgia mai sunt centri, câteva centri, sunt puține centri pentru că sunt concentrate acolo unde se fac multe proceduri. Altfel, Orice complicație la copii nu e permis complicație sau nu mai vorbim de decese.

În toată această poveste pe care ați descris-o astăzi ne-a spus că v-a fost foarte greu atunci la facultate, când ați intrat la facultate și se preda în limba rusă și voiați să renunțați și unchiul v-a sfătuit să nu renunțați. Ați mai avut momente în care vă gândiți să renunțați la ceea ce faceți?

Nu, am mai avut momente. Vezi tu, e ca ascensiunea unui vârf. Există foarte multă suferință, există foarte multe obstacole ca să ajungi acolo în vârf. Prețul succesului este foarte dur. Și, repet, când ai ajuns acolo sus, e și mai greu să te menții. Există în toată această poveste o mare suferință și fără asta nu se poate. Deci evoluția umană fără suferință nu se poate și satisfacția când obții ceva wow este pe măsură când Cine crede că s-are etapele acestea nu ajunge. Și nu vorbesc de chirurgie de performanță, vorbesc și despre sport. Fără suferință nu se poate. Ieri m-a sunat cineva să-mi spună de o bolnavă și are fetiță care face tenis de performanță și mi-a relatat cu durere în suflet că i s-a descoperit un diabet insipit. Am încurajat-o, i-am spus că, uite, și zverevul este diabetic, cu diabet insulină dependent. Dar vezi, succesul depinde și de foarte multe suferințe. Ajunge acolo, dar... Nimeni nu știe ce e în spatele acestui succes. E foarte, foarte, foarte complicat și, repet, suferința duce la... Poate nu explic eu foarte bine, dar e o chestie filozofică, e mai mult decât...

Dacă aș fi să transmiteam acum spre final un mesaj către studenții la medicină care se gândesc la chirurgie, ce ai sfătui? Ce le-ați transmite?

Anul acesta, după cum știi, după mulți ani, concurența a fost foarte acerbă la medicină. Deci iată că tânara generație se îndreaptă și spre medicină. Îndemn tinerii să dea admitere la medicină pentru că societatea românească și nu numai la medicină are nevoie de performanță, are nevoie de valoare, are nevoie de plus valoare. Totul trebuie să fie dublat de multă muncă. și e foarte important ca societatea să se schimbe și să fie în fiecare domniu, inclusiv în medicină, oameni valoroși care să dea plus valoare societății. E foarte important și eu sunt convins că și sunt direct interesat pentru că am patru copii, dintre care Daria a terminat anul 5 și sunt convins că cel puțin unul, doi, trei dintre ei sau poate toți vor ajunge și ei medici și vor ajunge medici buni.

Spre fine, vreau să vă pun o întrebare. E simplă și complicată în același timp. Dacă ar fi pentru tot ce vi s-a întâmplat în viața profesională să spuneți un singur mulțumesc cuiva, pe cine ați alege să-i spuneți mulțumesc?

Complicat. Sunt mai mulți. Dar, da, bunului Dumnezeu, profesorului, mamei mele, tatălui meu, Vă mulțumesc

că ați venit și că v-ați deschis și nu știi

dacă e chiar atât de bine dar Vezi tu, de-a lungul timpului foarte mulți bolnavi mă urmăresc, mă urmăresc activitatea, mă urmeresc viața profesională și neprofesională și oamenii se documentează, oamenii sunt atenți și e foarte important să transmiți Pentru că când vine un bolnav la tine și se uită în ochii tăi, trebuie să-i dai o speranță. Nu poți să-l păcălești. Întotdeauna, am aici și spus, poți să păcăleşti un chirurg, un coleg, dar un bolnav niciodată nu poți să-i păcălești. Pentru că te păcălesc pe tine însuți.

Pentru mine, tot ce ați povestit, pentru mine personal, leagă atât de multe puncte pentru că am fost cu dumneavoastră de atâtea ori la Chisinau, m-am întâlnit cu acești oameni fără să știu ce au fost în viața dumneavoastra și v-am văzut dintr-o parte, dar niciodată nu am știut toate aceste detalii și din nou vreau să Să vă mulțumesc că le-ați împărtășit și ați legat toate aceste puncte și pentru mine e încă o explicație în plus. Acum de abia, în sfârșit, acum de abia înțeleg cum toată viața asta și toate aceste etape și toate Toate barierele imposibile de trecut care au fost trecute au ca rezultat acest fapt că nu există, nu se poate. Adică niciodată. Așa am învățat în rezidență iar cu dumneavoastră și așa vedem și acum. În momentul în care dumneavoastă spuneți ok, e un ficat la la Craiova și nu avem elicopter și nu avem echipă și nu știu ce. Când ne-a străspus se face, toată lumea știe că se face. Și se face. N-a fost niciodată în care să ziceți ok, se face, dar stați că nu s-a putut. Atunci se face. Vă mulțumesc că ne-ați dat această lecție și sper să fie de folos oamenilor care se uită și care poate învața așa că nu există, nu se poate.

Și eu mulțumesc, felicitări pentru tot ce faci și la tine o poveste de succes și felicitări, sunt mândru chiar de tine.

Mulțumesc, mulțumesc mult de tot! Mulțumesc că ai rămas până acum să te uiți la acest material. Am secat din nou toate cuvintele. Nu o să fac niciun fel de încheiere. Mulțumesc Unicredit Bank care sprijină podcastul Boabe de cunoaștere. Mulțumescu din nou, domn profesor. O mare onoare să vă pot avea aici. Pe curând! La revedere! Ciao!