Cum treci peste frică, respingere și eșec | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Marius Manole

Dacă tata din două în două vine și spune, ai grijă, mă nebunește asta, ai grijă. La ce să am grijă, tata, că de murit oricum murim toți. La ce să am grijă?

Deci așa, de mic am simțit că sunt în viața greșită.

Da. Visam ceva mare, visam să cuceresc lumea, visam să inventez lucruri. Ori trăiam într-un apartament de 30 de metri pătrați sau cât era apartamentul ăla comunist. Era prea mic totul pentru un copil care visa atât de mult. Tu gândește că eu când am spus unor oameni la început că vreau să mă fac actor s-au zis poftim. Păi tu nu te uiți cu mare? Eu urât ce zic oameni buni. Dar nu se întâmplă în fiecare zi asta. Deci, nu există să nu poți. De fapt, eu nici nu mi-am pus problema eșecului. Niciodată.

Îmi dau seama că la tine nu este o lipsa fricii, e o asumare a fricii.

Exact unde mi-a fost frică, exact de ce mi-a fost frică, exact acolo m-am dus. Oricum, viața e o jocă. Oricum, totul e o jocă. Și dacă te măiengi serios, nu e bine. Merită să încerci oricum orice. Marele secret e să nu...

Omule, te salut! Dr. Mihăil aici și un nou episod Boabe de Cunoaștere, după cum ai văzut, cu actorul Marius Manole. Este unul dintre cei mai apreciați actori ai generației sale, este iubit de public, respectat de colegi, a jucat pe toate scenele importante din România, unor chiar 5 spectacole pe zi. O să vorbim și despre asta astăzi. Dar e și autor, autor al unei cărți în care Eu m-am regăsit și nu sunt critic literar, dar pot să recunosc o carte bună prin faptul că ea curge firesc și prin faptul că vocea autorului, la un moment dat, începe să fie confundată cu propria ta voce interioră. Asta am simțit când am citit cartea asta de la prima pagină până la ultimă pagină. Vorbim și despre asta, despre fericirea ei în următorul act, inclusiv în titlu, într-un fel mă regăsesc pentru că Și eu am impresia că fericirea mea o să vină mâine, după ce o să termin anumite lucruri, după ce termin proiectele, după ce cresc copii. Și cred că e un sentiment pe care îl avem cu toții și trebuie să învățăm totuși, să trăim cu el și să ne bucurăm de viața noastră astăzi. Așa că vorbim despre copilărie, despre adolescență, despre ceea ce Marius numește steaua ta norocoasă, cum o cauți, cum o simți, cum rămâi ancorat la ea. pentru a face performanță și cum arta poate deveni o formă de vindecare, inclusiv în teatru. Marius, bine ai venit la Boabă de Cunoaștere!

Bine v-am găsit la Boabă de Cunoaștere!

Te caut de un an, cred, de un an te-ai invit la Boabă de Cunoaștere și mi-ai tot... Mi-a plăcut foarte mult că, adică când ți-am văzut programul, că tot negoceam o dată în care să ne întâlnim și ziceai, păi marți sunt la Tulcea, după aia sunt la Constanța, după aia mă duc la Timișoara, ești la Iași. Foarte tare.

Da, chiar e foarte tare. Chiar e foarte tare și chiar e un noroc după gustul meu, un noroc pentru mine. să am șansa să trăiesc în felul ăsta. Sunt zile în care vin de la Deva Noaptea, plec la Iași cam spectacol seara, de la Iași iau mașina ca să ajung dimineața repetiții în București și tot așa. Dar mie mi se pare că asta e ceva viu, e ceva ce mi-am dorit din totdeauna. Așa mi-am proiectat eu când scriești și în carte, așa mi-am proiectat eu viitorul, așa mi l-am imaginat, așa mi l-am desenat în amănunte și el chiar așa s-a întâmplat. Acum, Că asta poate fi o rețetă pentru oricine, adică să-și imagineze și după aceea să-i se întâmple, nu-mi dau seama dacă funcționează la toată lumea. La mine a funcționat. Acum nu știu, fiecare alege pentru el. Dar eu tot ce mi-am dorit, dar chiar aproape, dar tot ce mi-am dorit mi s-a întâmplat. Adică mi-e și frică, mi-e și frică din punctul ăsta pentru că se întâmplă ceva. Am fost copil, nu oricat toți, toți am fost, nu? După care am fost și adolescent, după care am fost și așa și mi-am mai imaginat și mi-am dorit și uite am ajuns la 47 de ani. M-am oprit un pic pentru că de aici încolo eu n-am visat decât până la 47 de ani, cumva, 40, 50, maxim. Deși mi se părea oricum că o să mor înainte, tot timpul mi s-a părut că o să mor până la 43 de ani, nu știu de ce, așa era în capul meu. Nu s-a întâmplat, am așteptat, am stat. M-am mutat în stânga-îndreapta, n-aveai nicio mașină. Am trecut de 43. Acum ce mă fac? Că nu mai am planurile făcute până la... Deci trebuie să...

Te-am gândit o propunere.

Reconfigurare traseu.

Reconfigurare traseu este să scrii mai multe cărți.

Să scrii mai multe cărți.

Scrii foarte bine. Sincer, scrii foarte bine. Astăzi foarte mulți oameni scriu, foarte mulți oameni sunt autori. E destul de facil în ziua de astăzi să scrii.

E și penibil. Nu e un pic penibil?

În anumite circunstanțe poate să vină neapărat.

Adică nu penibil, dar...

Nu, hai să zic așa, eu cred că merită să încerci dacă ți se propune să scrii o carte. Merită să încerci, știi? Măi, dacă nu ai ieșit, e penibil să continui, ok?

Da, corect, da. Merită să încerci oricum orice.

Da, merită să încerci. Mi-a plăcut cartea foarte mult. M-am reconectat, deci eu în cartea pe care am citit-o, scrisă de tine. Ți-am citit copilăria și m-am reconectat la copilăria mea. Ți-am citit adolescența, m-am reconectat la adolescența mea și cumva...

E ciudat că ești cu 10 ani mai mic ca mine.

Da, am avut amândoi șapte ani la un an. În alte timpuri. Dar povestești, de exemplu, în carte despre cum... povestești în carte cum simțeai că, nu știu cum mă deschid la început, că simți că nu ți aparține viața asta, nu? Că nu ești, că nu faci parte...

Nu, era foarte ciudat pentru că trăiam într-o familie, mama și tata care sunt încă în viață, slavă Domnului. Aveam senzația că sunt împrumutat, că sunt adoptat, că sunt... Nu mi se părea că ar trebui să fie că-s părinții mei. Ceva nu era bine. Nu știu ce nu era bine.

De mic am simțit că sunt în viața greșită.

Da. Era o... Undeva în capul meu erau niște povești care n-aveau să întâmplau niște povești, să desfășurau niște povești, îmi imagineam eu niște lucruri care n-aveau legătură cu familia asta extrem de banală, de închisă, niște șabloane, muncă, spălatrufe, copilul. Era ceva foarte banal și foarte... Și eu visam ceva aventurii, nu știu dacă toți copiii doresc asta, dar eu visam ceva glamour, visam ceva mare, visam să cuceresc lumea, visam să inventez lucruri, visam să descopăr lucruri. Ori trăiam într-un apartament de 30 de metri pătrați sau cât era apartamentul ăla comunist, îți iau și o replică într-un spectacol, nu știu cum încăpeau în apartamentele a comuniste toate resturile de îmbrățișări, de iubiri, de despărțiri. Ca așa și acum, nici nu știu cum încăpeau toate certurile alea, toată copilăria mea cum a încăput în 35. Era prea mic totul pentru un copil care visat de mult. Nu știu de ce visam așa de mult, nu știu cine m-a făcut. Și acum vorbesc cu mama și tata, zic, nu știu unde m-ați făcut, cu cine m-ați făcut, nu cred că am fost al vostru, e ceva ciudat, pentru că voi sunteți foarte fricoși, pentru că voi n-ați visat mai mult decât aveți, pentru că nu v-ați dorit, n-ați luptat, nu știu cu cui aparțin. Deci eram foarte diferit și sunt foarte diferit de părinții mei. Eu și acum cu părinții mei nu am cum să vorbesc, adică vorbim, dar nu avem tata din două în două cu mine să spune, ai grijă. Ăsta e cuvântul care mă nebunește asta. Ai grijă. La ce să am grijă, tata? Că de murit oricum murim toți. La ce să am grijă? Vezi că te înșeală, vezi să nu te fure, vezi să nu... Mă, m-a săturat de să nu mă judec. Tata, stăteam în casă și el se ducea de 5 ori să verifice ușa dacă a închis-o. Dar ce putea să fure din casa aia, din apartamentul ăla care avea o mobilă, ca toți avem aceiași fel de mobilă în casă, toți avem aceleași cărți, aceleași mileuri, aceleași covoare persane, aceleași perdere de la pașcani. Nimeni nu avea nimic. Deci ai fi furat aceleași lucru. Deci nu te fura nimeni. Cum să-i spui pe tata? Tata, nu te fură nici dracu, te rog eu mult, Mama, suna cineva la usa, se uita pe vizor si spunea proprietarii nu s-acasa. Cum adica proprietarii nu s-acasa? Pentru mine, iti dai seama, era foarte stran eu sa treci cu niste parinti, zici ca erau de pe alta planeta, dar cred ca toti erau asa. Iesiai pe scara blocului, dintr-o data 5 oameni se uitau pe vizor. Cum se auzea un zgomot la lif, sa uitau sa vada ce se intampla, cine iese, cine intra. Stiai, el a facut varza, miroasa varza, el a facut nu stiu ce, miroasa parjoala, el a facut totul, se stia tot despre tot. Am murit cu lipsa asta de intimitate, nu aveai niciun pic de intimitate, totul era... Toti traiam la fel, citesc acum o carte a lui Radu Vancu. în care vorbește despre o lume apocaliptică, despre un paradis posibil în care va fi totul controlat de Elon Musk. Și așa e. Adică noi am trăit lumea asta. Noi am trăit lumea asta în care toată lumea era controlată. Aveți dația că ești văzut de peste tot, știi? Și eu urăsc observarea. Mie îmi place să fiu un om liber, îmi place să fac prostii pe care să nu le știe nimeni, îmi place să am intimitate, îmi place să Descopăr și să fac lucruri pe care, în mod normal, un om nu le face. De-aia am zis eu că eram într-o familie greșită. Și acum îi spun, mama, mama, nu știu cu cine m-ai făcut, nu știu dacă m-ai făcut tu, că nu pare să m-ai făcut tu, habar n-am, dar nu sunt al tău.

Povestești și în carte, cumva metaforic, că ți-ai și căutat actele de adopție când erai copil până ți-ai recunoscut nasul tatălui?

Am căutat, am căutat, am zis bă, nu se poate, trebuie să fie pe undeva, trebuie să fie pe undeva certificatul ăla, nu e așa. Până când întotdeauna m-am uitat în oglindă, eram deja mai mărișor și zic, a, semăn cu tata, că uite, semăn și cu mama. Jumătatea era mamă, jumătatea tată, zic că nu, ăsta-i lor. A, stai, mergem mai departe, vedem cum ne descurcăm, vedem că scapă cine poate.

Nu crezi că asta a fost și un catalizator al parcursului tău? Faptul că simțeai că nu aparții sau că nu ești confortabil în acel loc în care te-ai născut, în acea casă în care te-ai născut?

Categoric.

Cum ar putea un tânăr care se uită la acest podcast totuși să profite, să nu curge acest sentiment cu ideea că este el greșit, ci că de fapt este o direcție pe care trebuie să o ia.

E mai profitabil așa cum am gândit eu. Adică problema nu e la el, sigur nu e la el, adică sigur nu e la adolescent pentru că e normal să fie cu un pas în fața părinților. Pentru că părinții sunt părinți, au tăiat niște timpuri și e normal ca el să aibă altfel de viziune asupra vieții, să aibă altfel de dorințe, s-a născut într-un context diferit, beneficiază de niște informații diferite și e normal să fie... Tot ce are de făcut un adolescent de tipul ăsta e să nu șurască părinții, în primul rând. Am avut tentația asta. Nu să-i urăsc, dar să-i neg, să-mi fie rușine cu ei. Și nu e o cale bună. Ei n-au nicio vină, părinții, că tu te-ai născut. Nu, n-au nicio vină, părinții. Totul e să încerci să înțelegi cu părinții. Pentru că, ce se întâmplă, după părerea mea, atunci când te încași cu ură, când urăști pe cineva, te încași tu cu ceva rău. Și asta îți dăunează ție, în primul rând, nu lor. le dăudează și lor. Și să lupte să iasă din contextul ăla. Adică oriunde ar fi. Să lupte să... Și nu există asta, băi, dar eu n-am nicio șansă. Că sunt la tecuci, că sunt la huși, într-un sat, unde să mă duc eu? Nu, eu cred că ieșire există, salvare există și dacă visezi destul de sus și dacă lupți pentru visul tău și dacă tu crezi că locul tău nu-i acolo și că vrei să-l depășești, De-aia eu nu cred în oamenii, deloc nu cred în oamenii și știu că e o remarcă dură. Eu cred că fiecare om are exact cât merită. Foarte rar sunt oamenii care n-au avut fizic o problemă, că s-a întâmplat ceva, dar foarte rar, sunt puțini. Restul sunt oameni care se complac și care își găsesc o scuză în nereușita lor în viață. Sună urât, sună arogant, sună dur, dar cred că așa e. Pentru că eu nu cred că am avut mai multe șanse. Sau colegul meu, Cristian Popa, un actor care s-a născut la Tecuci, într-un sat, care nu văzuse teatru niciodată, el a visat să fie actor și acum este un actor foarte bun, joacă în filme, îl vedem în filme, e angajat în teatre, joacă. Deci nu există să nu poți. Eu mor, eu când văd colegi care zic că, păi da, dar pe mine nu mă ia nimeni. Păi nu mai pune problema că nu te ia, că-i la ei, la tine-i problema. Nu te ia din cauza ta, nu te ia. Că tu nu faci ceva ce trebuie. Că dacă stai acasă pe canapea și butonezi televizorul, zapezi acolo și stai pe Facebook, nu o să rână nimeni să te ia. Nu o să vină și spună, bă, unde e Cornel? De ce nu-l văd? Să-l aduceți pe Cornel. Păi Cornel e la televizor. Aduceți-l pe canapea. Nu! Tu trebuie să vini în tâmpinarea vieții. Tu trebuie să deschizi tu posibilitățile, să provoci tu lucrurile. Păi dacă stai așa, sigur că stai. Măi, și eu cred foarte tare în energii. O să spui că sunt nebun. Dar eu cred că dacă energia în jurul tău e una vie, una care se antrenează, una care antrenează alte energii, una care atrage energii productive și energii vii, nu pot. Dacă tu ai o energie moartă, e sigur că ăsta e semnalul pe care îl alunce în univers. Și după aia spui, da, dar eu n-am avut șansă sau tu ai avut noroc. Când aud asta, tu ai avut noroc când vine să mori.

Nu crezi că ai avut totuși noroc pentru că ai avut două ingrediente pe care le decifrezi în carte și tu le spui? O dată e vorba profesoarei care te-a pus primul solist, nu? Da, da. Și care e foarte mișto o frază, am râs. Am și plâns, citind cartea, dar am și râs. Îți zic imediat unde am plâns. Dar am râs la fraza asta că te-au pus prim solist și tu spui că tu nu aveai voce și de cele mai multe ori oamenii te rugau să te prefaci că tu cânti, dar să nu cânti. S-a întâmplat multor oameni și suții mele, suția mea nu poate să cânte acum pentru că în liceu îi s-a spus doamne, Arăți bine prefete că tu cânti și totuși te-a pus doamna să cânti prim solist și la întrebarea aceleilalte doamne de ce l-ai pus că el nu știe să cânte ai zis lasă dragare carizmă, fură ochii. Un prim as în mânecă și un al doilea as, faptul că povestești de această stea norocoasă pe care ai simțit de mic o ai și îți dădea cumva o senzație de liniște că o să ajungi acolo unde trebuie.

Păi, carisma... eu nici până în ziua de azi n-am înțeles ce e carisma și mă chinui să înțeleg în continuare, dar cred că, totuși, carisma e ceva care pleacă de la autenticitate. De la a-ți da voie să fii liber și a face lucrurile pe care le simți, chiar dacă ele contravin, chiar dacă supără, chiar dacă deranjează, chiar dacă... Cred că e asta, dar nu pot să zic că ar fi asta, deci nu bag mâna foc, n-am o teorie. Doi, cred că am zis de steaua norocoasă, pentru că aveam nevoie să mă agăz de ceva mai important decât copia aia din fața blocului, de la blocul Z1, lumea aia care mi se părea în momentul ăla. Deși are o poezie aparte, ca lumea la țară, știi? Satul are o poezie. Da, el e cât e, dar are o poezie. Așa erau și copiii din fața, și lumea mea din fața blocului. Adică mi-am inteles cu dracu, duioșie de copilărie, dar simțeam că trebuie să fie ceva mai mult decât atât și trebuia să fie. Și atunci m-am agățat de această stea norocoasă. De fapt, eu nici nu mi-am pus problema ieșecului. Niciodată. Eu nu m-am gândit vreodată că, mamă, nu o să-mi reușească un lucru. Eu nici acum nu plec. Dar nu că nu vreau, sau că sunt arogan, sau că sunt încrezut. Nu există conceptul. Eu când mă apuc de un lucru, știu sigur că o să iasă. Că de asta am spus, da, mă, dar tu țiețezi toate. Da, dar nu e ca și cum îmi ies toate pentru că lup pentru ele și pentru că cred până la capăt că ele se vor face și chiar se fac. Dar ce vroiam să spun apropo de asta cu vocea. Am fost obiciuit că n-am voce. Colega mea, Florina Țilea, de la care e colegul din lateam, când mergeam la colindată, spunea, stai acolo în spate și dă numai din gură, zi numai domn, domn să înălțăm, dar zi așa încet domn, domn, că ne strici așa. În rest, fă așa și... Ok. Bine. Ar fi... adică orice. Mulți oameni, 80% din oameni, se sperie și zic, bă, n-am voce. Și eu chiar n-am voce. Adică fata avea dreptate. Bun, și care sunt opțiunile? Opțiunile sunt ca eu să nu mai cânt niciodată, să mă resemnez zi bă, n-am voce, asta e, sau să fii suficient de nebun încât să accepti un rol principal într-un musical la Teatrul Național cu orchestră live pe scenă. Ori, da, ți-e frică. Sigur că zi bă, dar n-am cântat. Dar tocmai pentru că mi-e frică vreau să fac lucrul ăla. Tocmai pentru că am problema asta, provoc. Când a venit și mi-a spus directorul așa, prima dată am zis bă, dar nu cânt, nu știu ce. Și după aia am zis dar știi ceva? Bă, da. Cu riscul de a ieși un spectacol prost. Dar mai bine încerc, lucrez, muncesc și văd dacă reușesc, decât să spun nu mă, nu fac că o să fie un eșec. N-a fost un eșec. Nu e o capodoperă. Nu vine lumea și spune, mamă, hai cum cântă Manuel. Nu! Și eu nu cânt, mai mult dizez. În premier am început cu La La La. Pentru că ce să vezi, de spaimă am uitat versurile. Și am făcut mulți urcă-n slavă, genii le alese. Pa, pa! Și am pus ala să aplaude. Ce să fac? Am uitat versul. Asta este. Aplaudau ăia. Nu știu de ce aplaudă. Nici eu nu știam pe unde sunt. Orchestra era disperată. Doamna de la cor nu știa ce face mai departe. Nici eu dădeam de numeri. Colegii în culii se râdeau. Eu ziceam, unde mă duc? Și prin absurd, că așa e, mi-a venit versul. Și l-am început și l-am spus. Și gata. Aia a fost. Am citit pe net, inainte să intru în spectacol, a zis o fată, este un grup, mergem la teatru, care e ceva bun și care este un exemplu de lucru bun și rău în același timp. Dar nu contează. Da, e uite așa, e un paradox. Și o fată a zis, joacă-mă, Nole, n-o prea trebuie, va cânta, mi-am luat bilet la margine ca să ies. Pe lângă că ești... Mă rog. Dracu, dai bani ca să ieși? Nu mai da bani! Măcar zi, bă Manoli, invită-mă la spectacol, fără bani, ca să ies, ca să nu mai dau bani. Sau fă, găsește, fii comic, fă ceva ca să... Dai bani, nicăcât de... ca să... Mi-am luat bilet ca să ies. Mamă, ce aroganță! Brăcu, din partea mea-i foarte bine, banii vin la teatru, să duc la... Dă bani și... na... Și știam că lumea aștepta această cădere, adică mi se scânea. Și colegii, dar și colegii îmi spuneau, dar tu cânti? Nu! Și cum ai acceptat? Uite de aia. Eu am o mare satisfacție când văd oameni care sunt nu înțeleg cum, mai curati. Cum faci tu când știi că nu e? Băi, uite că fac. Fac, da, fac. Scrie o carte? Da. Tu știi să scrii? Nu. Păi și crezi că o cumpără ceva? Nu știu. Nici nu mă interesează, zic. Am un producător foarte mare, investește mulți bani, nu a fost cazul. Da, ciudat. Oricum viata e o joaca, oricum tot e o joaca. Si daca te mai iei in serios, nu e bine. Asa ca eu m-am uzit foarte tare. Deci am facut un spectacol cu live, cu muzica live, pe schera Teatrul National, cu orchestra live, cu tot. S-au chinuit domnii aia cu mine ca cu hotii de cai, ca cu, nu-i corect, ca hotii de cai, dar a iesit un spectacol pe care va invit sa-l vedeti. Nu mi-e rusine, mie in general nu mi-e rusine de foarte multe lucruri, nu mi-e rusine de lucrurile pe care le fac, chiar daca sunt proaste.

Și întrăcându-ne la doamna învățătoare, am putea spune că ai carizma fără atochii.

Repet, nu știu ce înseamnă asta cu carizma. Adică tu îmi spui acum că e ceva de la Dumnezeu dat și că n-am niciun merit. Care așa e, bănuiesc. Da, unii oameni cred că se nasc, nu știu dacă carizma poate fi construită în timp. Deci, mamă, de mâine cred că lucrez la carizmă.

Nu-mi dau seama, biologia, cum am putea explica... Probabil ca foarte multa empatie cu care poti sa te conectezi la celalalt om si sa...

Fii de ochi! Ia uite, ba, baiatule!

Asta ma gandesc ca este.

Da, cred că e cea mai bună explicație pe care am auzit-o vreodată legat de carismă. Da, cred că asta e. Empatia cu care reușești să te conectezi la oameni, să te pui în papucii lor și atunci, da, cred că asta e carismă. Bun, și atunci de ce oamenii nu fac asta?

Da, e o chestie pe care probabil că o exersezi în timp. Cred că este folosirea corectă a instrumentelor pe care le primești din copilărie. și pe care le exploatezi până în viața adultă și nu uiți de ele, indiferent de unde te aduce viața adultă. Cred că totul a pornit, deci mi-ar plăcea să fac, adică nu că mi-ar plăcea, făceam un pic de psihanaliză în timp ce citeam cartea și de fapt tu dai ocazia să facă asta cititorul. Cu povestea cu mingea. Ai primit de la tatăl tău care a venit din străinătate, Chișinău. Așa și eu sunt din străinătate, că și eu m-am născut în Chișinău. Deoarece eu vin din străinătate.

Tu ești basarabian?

Eu sunt basarabian, da. Dar revenind...

Și vorbești rusă? Da, câneștă. Câneștă, da. Cac tu bea?

Mie am făcut-o normală.

Dar revenind la povestea cu Mincia... Indiferent, indiferent ce se întâmplă acum în lume. Mie îmi place limba rusă.

Da, și mie îmi place limba rusă. Muzica rusă, scriitorii rusi...

Exact.

Și pentru mine a fost un efort să separ cultura rusă de geopolitica actuala rusă. Dar odată ce reușești să faci asta, poți să ai un mare beneficiu.

Eu nu o să încetez niciodată să îl admir pe Ceho, pe Tolstoi, pe Dostoevski, nu o să încetez niciodată să mă duc să văd cântăreții de operă ruși sau baletul rus niciodată.

Și înțeleg că pe de altă parte... pe deapsa pe care lumea occidentală încearcă să o reducă spre ruși. A ricoșat și indirecția aia, dar a fost o mișcare greșită și asta se înțelege.

Și aici astea sunt discuții. Mai facem noi un podcast despre...

La următorul.

Da, chiar da. Chiar e o discuție asta pe care nimeni nu o face. Cât trebuie păstrat artistul și cât omul? Ce contează mai tare? Pentru că noi totuși l-avem pe Eminescu. care a fost antisemit, îl avem pe Cioran, pe Eliade, care au fost antisemiti, avem acești oameni care au fost, Goga, Radu Gir, care au fost antisemiti, care au murit oameni, care au făcut parte din instituția, care au murit oameni. Ce facem cu ei? Unde îi punem?

Cât la sute din opera ta?

Păunescu! Păunescu! Acum am fost într-un concert cu Andra. Iarăși, am fost într-un concert cu Andra, oameni buni. Dacă puteți să vedeți. Da? Live. Cu orchestră live. Sărac Andra a murit, dar n-a avea ce să facă. Da. Deci am fost într-un concert cu 20 de mii de oameni pe stadion. Adică trebuie să fii un pic nebun, trebuie să îți permiți un... Da? Și am cântat cum am cântat. Și am spus o poezie de Păunescu. Și sigur că a venit un coleg și mi-a spus, bă da, Păunescu. Spui Păunescu. Ce să fac dacă poezia e foarte bună? Ce fac cu Păunescu? Unde îl pun? Chiar și Nichita, chiar și... Adică ce fac oamenii ăștia cu script? Ia să îl discuție.

Da, eu nu mă percep la discuția asta. Vreau să închei ce ai spus tu și nu în niciun caz n-am vrut să insinuiesc că tu ne-ai omenit. Ideea este că tu, adică folosirea corectă a instrumentelor pe care le primești, inclusiv mingea aia. Tu ai primit în copiului o minge de la tatăl tău care s-a întors din străinătate, din Chișinău și te așteptai că...

Și m-ai dus o minge și o rodie.

Era ciudată, nu mâncasem în viața mea o rodie. Tu așteptai ca copiii să te cheme afară cu Mingea. Însă copiii veneau la ușă și îți cereau să le dai mingea. Și te uitai de la etajul 5 cum se joacă copiii cu mingea ta. Dar nu voiau să se joace cu tine. Ai exploatat aceste sentimente și vă dă o parere foarte mare în acest musical pe care îl joci. Copiii de astăzi, adulți deja, zic, cum tu? Și tu te duci și joci.

Toate astea, tu gândește că eu când am spus cu unor oameni la început că vreau să mă fac actor, s-au zis, poftim. Păi tu nu te uiți cum arăți? Păi zic, bă, da, dar ce are? Păi tu nu vezi Florin Piersic, ăștia, actori. Unde te duci tu? Și ar trebui să zic, ok, eu am încredere că o să fiu actor. N-a crezut nimeni, nimeni, nici părinți, nimeni. Aveam un metru patruzeci, eram super efeminat și foarte slab. Ce-s acum slab și urât? Eram și mai slab și mai urât. Și foarte efeminat. Ce treacu să faci tu actorie? Unde te duci tu la actorie? Du-te mă și învaț o meserie. Așa a început.

Ți se întâmplă? Ai povestit în carte că ți se întâmplă și acum, când primești roluri mari și ți se spune că rolul ăsta a fost jucat de...

Da, da, da.

Se întâmplă și acum?

Dar cum? Mai puțin în ultimul timp, că deja nu mai au curaj cumva, probabil pe la spatele meu se întâmplă și spun, dar în mult timp au zis, ce faci tu, faci livada de vișini? Păi da, a jucat George Constantin. Și acum ce să facem? Păi să scoatem livada de vișini, nu mai joace nimeni. Păi nu, dar tu? Dar să știți că oameni care sunt frustrați, care sunt respingi din dragoste, și oameni pitici au frustrările astea. Adică nu e vorba despre cum arată omul, ci de interiorul lui, ori interiorul lui Lopahin, care era un țăran care vrea să se-ndrăgostește de doamna aia de la Moșia și care voia să parvină. Poate să fie și un cen.

Dar care-i criteriu? Adică când colegii zic că...

La WBoc, de exemplu, nu zic nu, doar...

Dar când colegii zic, domnule, au jucat actori mari acolo. Care e criteriu?

Sunt în primul niște șabloane. Sunt niște lucruri care s-au împământenit așa în timp și am preluat niște. Că trebuie făcută persoana trebuie să fie jucată de un om în alt. Depinde cum l-a jucat și cine l-a jucat bine. De exemplu, dacă te gândești la Iancu Gianu sau cum se cheamă ăla, de la jucat Florin Piersic, îl vezi doar pe Florin Piersic. N-ai să-l vezi pe unul micuț, că mâinile s-au îmbătut. Acum, sau în cel mai rapidic, de exemplu, acolo e altceva. Nu știu, așa s-a preluat. Plus că e o chestie de... Nici nu știu de ce oamenii au chestia asta. Chiar nu știu să o explic. Nu știu de ce. N-aș numi o invidie că mi se pare... Știi, cred că au asta, dacă eu nu pot să fac, să nu pot să fac și tu.

Îți dă un confort, da. Îți dă un confort să știi că ceilalți pe care le vezi la fel cu tine, nu se duce mai sus.

Cred că de asta oamenii vor să se întoarcă în comunism. Dacă se mă întreb pe mine. Pentru că eram toți la fel. Nu era nimeni mai bogat, nu era nimeni mai altfel. Și atunci era foarte confortabil pentru mine. Bă, toată lumea e la fel. Și un profesor universitar era la fel ca un mama care muncea la fabrică. Deci nu avea... Avea aceiași casă, aceiași mobilă, v-am zis. Și era foarte confortabil să... Nu conta ce școală ai. Nu conta ce școală ai. Puteai să faci școala de meserii, puteai să faci universitatea, puteai să faci... Că tot atât aveai. Și oamenii vor să știe că toți suntem la fel. De fapt, ce supără cel mai tare, ce deranjează acum cel mai tare, că eu m-am trezit, eu mi-am cumpărat o mașină. Am strâns niște bani și mi-am luat o mașină. La cât am muncit la viața mea, cu ozer că...

Șmecheră o mașină?

Da. Dintr-o frustrare, eu fiind pitic, mi-am luat o mașină mare. Că așa se întâmplă. Când dai totul mic, Știți că e.

Un șablon, să știi și mie, eu nu sunt neapărat mic.

Depinde, poți să fii mic și la alte lucruri, nu numai la cort.

Am înțeles, am înțeles. Nu-l mai vedeți acolo în plateau, vă rog. Da, nici nu știu cum să zic. E foarte greu. Când faci glume cu mărimi, nici nu știu cum să o dai.

Treci peste ea. Teați-o la montaj.

Și mie îmi plac mașinile mari.

Da.

Nu am fost înapoi la mea deloc.

Frustrările poate să fie de alte fațe. Bun. Și mi-am luat o mașină. Și asta e o chestie. Mamă, dar ce mașină conduci? N-am furat din bugetul țării, niciodată, n-am avut... De unde? Mă rog, pe lângă prostia asta cu care te plătești, te zici Soros. Mă rog, dacă nu m-am săturat, eu niciodată nu știu cum arată Soros ăsta. Dar mă rog, trec peste asta. Și mergeam cu mașina și unul a deschis geamul și mi-a scuipat pe geam.

Nu creai, serios?

Îți jur. Și mi-a zis, ți-ai luat Mercedes. Bă, omul avea o ură.

De ce?

Pentru că el nu înțelege de ce nu are și el. Pentru că omul nu înțelege că e vorba și de școală. Când dumneata dormeai, eu eram pe trenuri, pe avioane, pe dracu să mă chinuiam să rămân treaz, pe îngări, pe la făurei, înghețam de frig. Când dumneata te trezeai, băteai berbunca în fața blocului, jucai fotbal cu băieții, eu învățam la școală.

Da, pot să înțeleg asta, cu toate că viața...

Eu am niște cunoscuți, mă rog, apropiați chiar, care i-au renunțat la școală și au zis, noi avem școală a vieții, nu ne trebuie școală. Și acum zic, bă, ce guvern, ce guvern, păi n-au grijă de noi. Păi ce să ai băgăștine, mă, băiatule, că tu ai făcut facultatea, ți-a dat școală să faci școală gratis. De ce n-ai făcut școală? Că era greu, hă? Și ai ales școala vieții. Ai ales să te duci să furi, ai ales să te duci să... școala vieții, nu? Acum nu se mai dă guvernul. Păi ce să-ți dea guvernul? Tu ce-ai dat țării astea ca să-ți dea dinapoi? Nimic!

Are valoare că sunt în România mulți oameni care au făcut școală, au trenat în facultate și tot nu au... sau nu au cât ar trebui să aibă. Și adică există, cred că, o inegalitate și o nedreptate pe alocuri.

Băi, nu e inegalitate. Asta înseamnă... Vezi, de asta vor oamenii comunism. Nu! Este o... șansele sunt egale. Ai trenat școala? Da. Bun, ai terminat într-o dată în factor de teatru, da? Bun, eu mă duc și muncesc. Mă duc și muncesc. Și ajung undeva. Tu ai terminat în aceeași factorie, dar n-ai fost dispus că ți-au mai plăcut cluburile, ți-a mai plăcut și cu aia, ți-a plăcut și cu ala, și atunci... N-ai o ordine a priorităților, nu ți-ai dorit la fel de tare, deci șanse sunt egale, dar nu poți și cu... Și cu sufletul în rai. Deci... să poate, nu? Da. Nu. Deci... Vă rug eu frumos potoriți-vă. Deci șansele sunt egale, dar nu poate să lupte nimeni în locul tău. Și e nedrept să spui. Păi da, dar și mai nou, mult timp n-ai văzut că s-a auzit ața, că ea avea pile. Are pile, ea e acolo cu pile. Când cineva nu putea sau nu reușească, ea e cu pile. Nu, a fost cu pile. Păi cine i-a avut? Păi nimeni, ai mă. Și mie era teatrul național medicină, dar...

Dar există pile în teatrul?

Domnule, la nivel mic, pot să spun că un regizor să îndrăgosește de o actriță și o bagă într-un spectacol. Dar dacă aia nu are talent, mai mult de un spectacol nu o să facă. Adică nu e...

Asta mă gândesc, că totul e foarte vizibil, adică nu este ca la, nu știu, ca la un boss de la stat unde stai într-un birou și nu te vede nimeni, toată lumea te vede.

Dar poți să, ca teatru, de exemplu, teatru în teatru, poți să fii un director care să admire o actriță, să zic, sau un actor, nu neapărat o actriță, și să-l promoveze, adică să-l roage regizorii să-l ia mai multe O perioadă. Dar după aia cade. Când se schimbă directorul, actrița sau actorul nu o să mai fie. Dacă un actor e valabil și e bun, el rămâne tot timpul. De aia nu mi-e frică deschimbările de director sau deschimbările de asta. Pentru că n-au ce să facă. Știu, iarăși sună arogant, dar bă, uneori trebuie să fii stăpân pe ce mijloace ai, și pe ce ai, și pe ce știi. Trebuie să fii. Pentru că mult timp și eu am mers cu, da, eu sunt umil, eu nu sunt un om, eu sunt umil în ce sens? Că da, ar putea, acum să plec de aici, să dau o mașină peste mine, să rămân fără un picior. Și s-a terminat cu toată cariera. Adică nu sunt sigur pe ce urmează, nu sunt sigur că zic bă, hai bă, că o să fiu tot... Nu, nu sunt sigur, pentru că nu știu ce mă așteaptă în viitor, nu știu ce război vine, nu știu ce se întâmplă, nu știu, habar n-am. Dar pe ce știu eu să fac, știu. Și atunci nu poate să vină niciun director să zice, ce să mă dea afară? Mă dea afară dacă războiam. Așa, și...

Îmi place că ascultându-te și cumva ceea ce aud aici în completarea cărții, îmi dau seama că la tine nu este o lipsa fricii, e o asumare a fricii. Știi că o să-ți fie frică și te arunci acolo unde-i frică, unde-ți-e frică.

Dacă vreau să te duci de-aia. Exact unde mi-a fost frică, exact de ce mi-a fost frică, exact acolo m-am dus. Pentru că a fost singurul fel al meu de a scăpa de frică. Pentru că eu am fost un om care avea foarte multe frici. Și cred că nu numai eu, toți avem multe frici. Și asta e varianta cea mai aruncă-te-n groapa. Culei.

Știi apropo de asta și cu întrebările astea pe care le-am făcut, Varza? De fapt, prima întrebare care mi-a venit în minte și când mi-am dorit să te am la podcast și vorbeam cu Claudiu, cu Clod, ziceam, domnule, vreau să-l chem pe Marius și aș vrea să-mi explice. Pe cât poți să-mi explici? De fapt, asta îmi doresc să înțeleg. Cum face un actor să iasă din propria lui viață și să intre complet în viața unui personaj și să fie altcineva și pe cât de greu pare să facă asta poate două sau de trei ori într-o zi în roluri diferite, să joace trei roluri principale diferite într-o zi și în atâtea spectacole și să iasă dintr-o emoție în alta și să plângi, să te sfărâmi pe scenă și după aia să ieși și să continui cu un alt spectacol și tot așa fără să te strici, fiind un om, după cum vedem, un om perfect funcțional.

Pentru că lucrurile nu stau așa. Aici eu am două trasee pe care aș putea să merg. Unul pentru public ca să-l cuceresc și să fac din viața actorilor așa ceva incredibil sau traseul adevărat pe care prefer să merg mai degrabă decât Nu intri în nicio stare, nu ți se întâmplă nimic, nu intri în cioapirea personajului. Știu că e dezamăgitor, dar actoria e o meserie, ca oricare alta. Ca meseria de medic, că și eu te întreb cum poți să intri într-un om și să tai acolo la ficat și după aia omul ăla să meargă și să alergie în continuare, adică totuși e fascinant, nu? Un chirurg, păcreier sau, mă rog, fiecare meserie. E o meserie pe care trebuie să o cunoști foarte bine. E o meserie în care, primul rând, presupune tehnică. Tehnică actoricească, care s-a inventat și pe care noi o studiem și pe care tu o descoperi de-a lungul unei cariere și o mai îmbunătățești. Adică, dacă eu mă aș duce să am de umărât o colegă și mă duc și o omor, intr-un pira personajului și așa, am umărât-o, adică nu mai ies de acolo. Ori nu, totul e foarte controlat. Actoria e o meserie controlată. pe scenă, eu controlez, știu și când îmi pleacă fiecare degetuț pe care îl mișc în scenă. Eu sunt conștient de fiecare pas pe care-l fac, de fiecare respirație, de fiecare pauză, de fiecare privire, de fiecare obiect pe care-l pun mâna, de publicul pe care-l am în fața mea, de partenerii pe care-l am în fața mea. E o meserie care e foarte tehnică și care cere foarte multă atenție. Deci nu intri în niște stări. Stările aia pe care le vezi tu, alea stări controlate de mine, eu știu că voi ajunge acolo, eu știu ce impresie îți dau. De fapt, e urât spus. E o meserie de manipulare. manipulativă. Pentru că eu te manipulez să ajungi acolo unde vreau să te duc eu. Cu personajul, cu gândul, cu situația, cu tot. Deci nu e... Sunt două categorii de actori. Actorii care joacă pe stări, care îi vezi că sunt nebuni și așa și după aia le trebuie mult timp să iasă din pira personajului. Dar asta e o boală. Sau actorii care știu că sunt actori și dacă îl oprești și văd cum te cheamă. Marius Manole. Deci nu te cheamă Hamlet. Nu, tăticule, știu că joc Hamlet, dar nu mă cheamă Hamlet. Repet, eu, toți actorii și de la Hollywood și pe unde se vede, îți spun, mai ales actorii britanici, îți spun, este o meserie. Ca oricare cauceasornicar trebuie să știi toate rotițele, trebuie să fii conștient. Păi nu, în scenă trebuie să se întâmplă accidente. Tu trebuie să știi când să placezi o comedia, de exemplu. Comedia care e cel mai greu de făcut. Comedia e cel mai greu de făcut ca drama. Comedia este farmacie, este matematică. Orice actor de comedie bun o să-ți spună. Există un timing perfect ca să fie comedie. Perfectă să știi când ai, la secundă, când ai gluma, ai punchline, pac, pac, pac, pac, ritmul, pac, ai dat-o, aplaudat, a râs lumea, te-ntorci, tac, tac, tac, construiești, construiești, pac, ai dat-o, râde lumea. Adică trebuie să tot, noi știm la repetiții când se va râde în sală. Foarte rar ne ia prin surprinderea asta. Știm când se va plânge. Noi știm lucrurile astea. Le stabilim în repetiții, le stabilim cu regizorul. Uite, acolo trebuie să ajungă publicul să se emoționeze. Adică e o construcție. Deci nu e așa. Eu văd meseria asta ca pe meseria de sportiv. Eu foarte mult timp am învățat de la tenismen, de exemplu. Am urmărit tenis foarte mult. Sunt un mare pasionat și admirator. Și mă uitam la Simona Hale, pe care o iubesc și cu căt din cauza care era să mordă vreo două ori în viața mea. O dată am leșinat chiar în casă. De emot și stres, că era 5 dimineața și avea un final de match cu 30 la 30. Ceva de nu o să mai trena niciodată. Și am dat să cobor pe scări să mă uțimea oapă și am căzut în lipsă de aer. Da, sunt și pătimăș. Și acolo așa e. Adică știi cum e? Lucrurile nu funcționează. Noi suntem oameni. Când intri în scenă... Tu ai tehnica construită, ai totul. Dar sunt lucruri noi. Fiecare seară e nouă. Și eu intru și trebuie, în primul rând, în prima secundă când intru în sală, când intru în scenă, dar și la podcast și peste toți oamenii. Când intri într-o situație trebuie să vezi cum ești în ziua aia. Cum sunt? Cum e corpul? Că poate nu ți-e bine. Dar nu știi când intri cu tot cu emoții, cu toată energia, corpul cum funcționează. Cum vorbesc? Că vorbirea, merg azi cuvintele, merg ușor. Că vezi că te potignești de la primele replici. Sunt într-un flux, pot să intru într-un flux ca și la podcast. Bă, azi vorbesc bine? Da, mi-am dat seama de la primele întrebări. Ok, e o zi bună, mă duc pe ce simt, nu construiesc nimica, mă las în voia sorții pentru că e o zi bună, sunt inspirat. În viață, în orice situație se aplică asta, fluxul. Mă rog, deci intru în scenă și trebuie să... După aia contează ce am mâncat în ziua aia, ce mi s-a întâmplat. Deci trebuie toate, primul moment trebuie să știu, dom'le, fac o scanare, ca la doctor. Intru în aia și mă scanez. Asta durează 5 secunde.

O faci conștient sau e un automatiz?

E și un automatiz, dar și conștient când se întâmplă un accident mai mare, te pui sub semn întrebări mai mult. Dar deja la mine e un automatiz, că joc în fiecare seară, deci n-am cum. Cum am călcat? De fapt, nici nu știu. De când plec de la cabină și aud publicul în difuzoarele alea, eu știu ce fel de public am, știu ce fel de energie găsesc în sală. Îmi dau seama de cum să ridică cortina, ce energie e acolo. În funcție de aia, încep să lucrez eu cu mine ca să mă pun pe aceeași lungime de energetică cu publicul, ca să mă poată primi, să mă poată recepționa ca lumea. De acolo, după aia, în 5 secunde, îmi trec repede prin mine să văd ce funcționează, ce nu e bine, ce e bine, la ce trebuie să fiu atent în timpul spectacolului. După ce am stabilit asta, încep să joc și să fiu atent să construiesc ce am de construit, dar foarte conștient. Nu există să mă pierd în personaj, să am intrat în niște stări. Se întâmplă uneori când îți dai voie, adică tu construiești, intri într-o stare și zicea să văd până unde poți să mergi cu starea asta. Și te duci în niște zone în care și tu ești uimit de unde ai ajuns. Adică îți dai seama că acum dacă ți-ar pune cineva un cuțit în mână, Ai fi în stare, că nu mai contează, vrei să vezi până unde te duci, dar te oprești. Te oprești și zici colegilor, bă, ce tare mi s-a întâmplat asta. Și colegii văd asta, că se simte. Se simte când un actor depășește granița tehnică. Simți ca public, bă, azi a avut o stare, a fost foarte, știi? Se simte. Noi păstrăm starea tehnică pentru zile în care nu suntem bine. Când nu sunt bine, trebuie să mă bazez pe ceva, pe o plasă de siguranță. Când sunt bine, depășesc tehnicul ăsta.

Dar atunci trăiești personajul.

Exact, trăiesc personajul, dar tot controlat. Dar-l trăiesc mai mult decât l-aș trăi în mod normal.

Bun, dar nu poți să te gândești la altceva în timp ce trăiești personajul.

Nu, doamne, decât eu nu mi-am calculat datoriile. Știu, e o demitizare ce fac și n-am voie să spun asta, dar ăsta-i adevărul. Aveam un monolog, de exemplu, la un spectacol, ca să nu mai spun că venea o fată sau cineva care mă ora foarte tare și aveam o replică, ce liniște e, e cumplit de liniște. Și-și punea telefonul să sune în sală. Bă, odată, de două, de trei, de patru ori. Zic, măi, nu se poate. Și am rugat plasa toală, zic, vă rog frumos, stați în sală și vedeți cine are telefonul în mână.

A venit cineva special să facă asta?

Da! Da, dar nu știi câți oameni bolnavi sunt. Și?

Ați găsit-o?

Nu. Și știi ce făceam? Numai plasam replica aia, o mutam. Că ea știa unde, sau el, c-o fie ea, c-o fie el, știa când urmează. Și atunci atât dea. Și uneori începeam. Ce liniște e cumplit de liniște. Și nu mai apucam să dea drumul. Sau schimbam tot timpul. Dar monologul l-ați îminte că făceam niște pauze. de genul ăsta, pauze de un minut, un minut, un minut jumate, timp în care eu dădeam senzația că se întâmplă ceva. Dar eu mă gândeam ce datorie am, deci dacă îi iau 200 de acolo... Și după aia, când mă terminam de făcut datorii, începeam să zic textul. E urât ce zic oameni buni. Dar nu se întâmplă în fiecare zi de-asta. Și da, e un joc.

Dar totuși în carte tu spui că scena ți-a dat prilejul să trăiești iubirile neîmplinite, frustrarea, frica, să le exprimi acolo. Și cumva dai de înțeles că pe scenă uneori simți că trăiești și după aia în viața reală se așternă liniștea. Și aștept din nou scena să trăiești.

Asta zic atunci când depășește Nicola. Se întâmplă niște minuni. Că nu degeaba actoria e fascinantă. Nu degeaba, totuși, indiferent de cât vor fi rețelele astea care au stricat un pic relația între spectator și actor, au stricat această intimitate și acest mister care planea asupra noastră. Pe timpuri nu știam cum trăiește domnul Rebengeuc acasă sau doamna Maria Mihuț sau Valeria Seciu sau Rodica Mandache. Nu știam și imagineam. Zic, bă, cum o fi la oamenii ăștia acasă? Ce citesc? Ce mănâncă? Cum dorm? Habar n-am. Adică, îți imaginai tu? Cum? Acum îți arăt. Sunt acasă la mine, în pat, aici. Deci, sunt Marius Manole, sunt, ia uite, baia mea. Am făcut numai gol, cred că nu. Deși, cred că am și scăpat. Nu mai există misterul ăla să zici, mamă, oarecum? E totul foarte expus. Un pic vulgar, din punctul meu de vedere, deja a devenit povestea asta. Vulgarizată, situația. Dar uneori când depășești tehnicul ăsta, se întâmplă minuni, se întâmplă miracole. Nu se întâmplă în fiecare seară, dar se întâmplă. De-aia spun că am trăit momente foarte frumoase în teatru, mai ales la începuturi când nu știam atât de mult tehnică. Și mă bazam pe stările alea. Și atunci era cumva mai puternic tot ce mi se întâmpla în scenă. Dar dacă trăiam așa, aș fi trăit în continuare, aș fi murit de vreme.

Erai puizant?

Da. Nu e puizant. Era rău de tot e puizant. Te stoarcea de... Dacă... Și acum e, pe exemplu, încă noi totuși, oricât de tehnic ai fi trăiești, tu vii cu amintirile tale, cu rănile tale, cu frustrările tale, cu neîmplinirile tale, cu neiubirile tale și le pui acolo ca să te creadă omul. Că nu poți să joci ceva ce n-ai trăit sau așa. Și acum e. Dar vezi, e să bat cap în cap și cred că tu de asta ești și publicul s-ar putea să fie un pic... Pentru că eu nu știu să explic exact în cuvinte cum e meseria asta.

Ai povestit în carte cum te-a sunat Andrei Șerban și ți-a propus să joci pe Richard al treilea și ai povestit cum te... cum în pregătirile care au urmat în cele cinci săptămâni înaintea premierei te-a descompus, asta spui că te descompune în o mie de bucăți și după aia te lasă să te recuperezi la loc în ceva nou ca să intri în acel rol. Poți să ne descrii acest carusel, cum vine propunerea și entuziasmul propunerii și după aceea acest aceste pregătiri înainte de premiera. Până să citesc cartea ta nu mi-am dat seama că premiera pentru voi actorii e un moment atât de încordat, atât de important, atât de plin de emoții.

E ca la război. E ca la război când pleci. Așa imaginez eu. E ceva foarte... Aseara premierei e o stare foarte specială. E prima dată când ești la public. Prima dată când te întâlnești cu publicul, prima dată când tu îți expui munca pe care ai făcut-o de trei, de două luni, de trei luni, de două luni, o lună jumate, depinde cât ai muncit, e prima întâlnire cu colegii, totul e nou, totul e straniu, nu știi cum va fi, nu știi ce era, adică e foarte ciudat. Dar da, e o stare foarte, mai ales la spectacole foarte importante, mari, grele. Uite, cu Radu Afrim, de exemplu, o să povestești de Richard, dar Radu Afrim, de exemplu, are mai degrabă talentul de a mă descompune foarte tare, pentru că mă cunoaște foarte bine și s-a săturat de mine, s-a plictisit. El mă distribuie, nu că mă place, că el nu mă place ca actor, dar are nevoie de mine că eu îl fac să râdă la repetiții și dezamorsez, el e un redior foarte conflictual. Pentru că în continuu în căutări și în continuu e nemulțumit și în continuu el vede, e vizionar, e foarte vizionar și vede lucrurile cum ar trebui să fie. Noi nu le înțelegem și atunci e așa. Și mă ia pe mine că e o așa. Și de frică atât îmi spune Manole, nu mai vreau să-l... Făceți-i ceva lui Manole, schimbați-i capul, nu mai vreau să-l văd cu capul ăla, vă rog, are un cap mic, vai de mine. Și e și pitic, puneți-i ceva cu tocuri, nu mai pot să-l văd, vai de... Nu, eu mă amuz, altfel te-ai înerva. L-ai băga măsa. Dar eu mă amuz că știu că are nevoie de asta. Dar Radu, într-adevăr, te descompone pentru că își știe că tu ai niște șabloane, niște lucruri pe care deja ți-au intrat în manerisme.

Ce înseamnă că te descompone?

De exemplu, spune, tu te duci, faci replic și începi să râzi. Cum râzi tu în toate spectacole? Și zice, nu mai râi de aici, nu vreau să râz așa, vreau să-ți găsești alt râs. Cum mă-l trez? Nu știu, vreau... Și tu începi să cauți să-l ajuți. Da, nu vreau mersul ăsta, vreau alt mers. Vreau să merge altfel. Personajul vreau să meargă altfel. Nu mai ține, nu mai... Nu mai vreau să dai deloc de mâini, deloc. Personajul stă numai cu mâinile pe lângă corp. Și atunci tu dintr-o dată te trezești că nu mai ai mijloacele tale pe care le aveai. Râdeai ca tine, mergeai ca tine, dădeai din mâncare. Și începi să construiești ceva, adică să vezi cum e fără mâini. Cum să râd? Înainte râdeam. Acum ce râs? Nu, nu e bun. Și începi să cauți un râs, începi să compui niște lucruri, începi să te compui altfel decât erai tu. Și apare o altă versiune a ta în spectacol. De-aia la Radu sunt personajele fascinate și el imediat spune, nu, și aici ești cocoșat, personajul cocoșat. Și începi să devii cineva care nu mai ești tu. Știi? Și atunci te redescoperi, pentru că tu trebuie să cauți în tine starea de cocoșat. Ca a fi cocoșat nu e numai că fizic, e o stare. Înțelegi? Starea de a fi cocoșat pentru că oamenii care sunt cocoși au o stare, adică se văd într-un fel, au niște frustrări, le e frică de ceva, se ascund pe undeva, nu e comod că e așa, încearcă să fie ca niște lima care să nu-i vezi, mai mult să dispară decât să apară. Înțelegi? Ea vine la pachet dintr-un element exterior, care e cocoșa, să modifică interiorul tău, să modifică gândirea, tipul de gândire. Deci dintr-o dată tu te schimbi. Dintr-o dată nu mai ești Manole, care erai cu coloana vertebrală, care nu ți era rușine. Nu, vine un alt personaj. Și asta spuneu, te dă la o parte pe tine Marius și te înlocuiește cu un alt personaj, care are alte caracterizări tale.

Și premiera este, cum ai spus că e ca la război pentru că este prima dată când folosești acest șablon nou creat?

Da, da, da și prezinți publicului un alt EO care nici ție nu ți-e cunoscut. Adică l-ai refăcut în repetiții, dar încă nu e... Tot timpul premiera te găsește nepregătit.

Bănuiesc că premierele sunt destul de diferite de un spectacol după aceea care rulează de mult timp, nu?

Da, după aia gata.

Sunt mai bune sau mai riscă să nu fie mai bune?

Depinde. Ce e frumos la premiera e că totul e nou și tu ești foarte viu și atent. Deci, da. După aia intri pe un teren pe care-l cunoști deja, începi să devii mai tehnic, aplici exact știi formulele care funcționează. De-aia pariul mare e ca în fiecare seară tu să... Noi intrăm în scenă spunându-ne că joc asta pentru prima dată.

Știi, asta e o întrebare de mea, potrivit să fie o întrebare stupidă, dar mereu mă surprind gândindu-mă la cum reușesc oamenii aceștia să joace aceeași piesă, în anii de zile, fără să plinisească.

Da, îți spun imediat, pentru că noi nu suntem aceiași în fiecare zi. Pentru că eu nu sunt cum am fost ieri. Pentru că corpul meu nu mai e ca ieri. Pentru că între timp eu am citit dintr-o carte, între timp am avut o problemă cu cățelul, între timp am făcut podcast-ul cu tine, între timp s-au întâmplat lucruri și seara eu nu mai sunt cum am fost aseară. Și eu nu mai iau personajul, eu îmi dau șansa să redescoperi personajul cu mine azi, de acum. Nu mă duc cu mine ce am jucat ieri. Eu am bucuria asta și colegii mei știu asta și nu mă suportă în asta. Eu nu improvizez, inventez la fiecare spectacol alt traseu al personajului. Adică fac o pauză unde nu fac pauză de obicei, poate schimb un pic mișcarea, adică tot timpul mă surprind, îmi place să mă accidentez mie traseul, ca să nu fie cara de ieri. Deci tot timpul pentru mine seara e nouă. Eu descoper în fiecare seară lucruri. E diferit. Deci nu mă plictisesc. Niciodată poți să joci un personaj de 10 ori. Am jucat Richard III sâmbătă dimineață, Richard III sâmbătă seară, Richard III duminică dimineață, Richard III duminică seară. Și au fost 4 spectacole complet diferite. Să schimbă totul.

Că noi avem iluzia că ne alegem o zi în care vedem aceeași piesă, dar facem o piesă diferită.

De-aia poți să vezi un spreacol de mai multe ori, pentru că nu seamănă niciodată.

Asta nu am făcut, dar ăsta e un exercițiu care merită făcut ca să vezi asta.

Și chiar dacă ție ți se pare că e la fel, Înăuntru meu nu e la fel și ai să vezi că nici la tine nu e la fel, pentru că tu, spectatorul de azi, n-ai să mai vezi, n-ai să mai simți spectacolul ca cum l-ai văzut prima dată. Pentru că prima dată a fost un impact, nu știai povestea, nu știai ce așteptări să ai, poate că erai mai odihnit. Azi poate vii mai obosit, poate ai ști deja povestea. Și majoritatea care când văd al doilea spectacol zic că nu a mai fost ca ăla de ieri, a fost... Da, e și normal, pentru că deja știi povestea, numai e tu. Spectatorul are spectacolul pe care și-l merită. Adică să știi că de multe ori spectatorii, cât investești tu în mine, atâta primești de la mine. Și dacă am o sală proastă, spectacolul e pe măsură. Dacă am o sală bună, atentă, care reacționează, care dă energie spectacolului, primește un spectacol bun.

Simți legătura asta cu publicul în sală, nu? O simți? Eu da.

Da, foarte tare.

Te uiți la oameni sau există? Da.

Da. Deși toată lumea a spus că atunci când un actor vede publicul, e un actor prost. Deci eu sunt un actor prost. Pentru că eu chiar văd publicul. Văd publicul, dar nu că văd publicul, eu simt. De exemplu, am făcut-o, a venit o dată o colegă, Florentina, în sală și am zis, la final, că ai fost în sală. De unde știi? Te-am simțit, erai în sală, undeva în partea aia. Da. Și într-o zi a zis ok. Și juca mime de câine. Și la un moment dat a intrat în sală. Eu eram cu domnul Rebenciuc așa și vorbeam, nu știu ce, acolo jucam. Și a intrat Florentina în sală și în secunda a doi m-am întors. Ea a văzut că eu am văzut-o și a făcut... Și eu mi-am continuat. Simt când cineva nu mă suportă în sală, de exemplu. Energetic simt și mă duc în partea aia, că pe ăla trebuie să-l conving.

Ți explici lucrurile astea?

Nu. Nu, nu. Singurul fel în care mi le explic e că, într-adevăr, când intru în scenă, eu nu sunt blocat, adică nu mi-e frică de nimic, mă simt ca acasă, mă simt foarte liber pe scenă și atunci simțurile sunt foarte deschise și simt tot ce se întâmplă în jurul meu energetic. Cum simt, de exemplu, dacă e un public care trebuie să fie îngenunchiat sau un public pe care trebuie să te supui sau dacă, știi, pentru că E un raport care te destabilit. Aia se vorbeam de când intru în scenă îmi dau seama ce fel de public am. Unul care vrea să fie supus sau unul care vrea să fie stăpân sau unul care vrea să fie... Și vorbim de teatrul nu de sex.

Da, am întăiat.

O prostie am spus. Mă rog, ceva care putea să lipsească. Să tăiați asta. Da, bine, o tăiem. Deci să nu o tăiem? Nu.

Nu o tăiem? Bine, deci nu o tăiem.

Așa, eu mi-asum tot ce zic. Mi-e-mi place să spun prostii, multe.

Am atât de multe întrebări, fac și avem atât de puțin timp. Poate să mai facem un alt podcast, să știi, da?

Hai să găsim ziua aia, hai să găsim ziua aia. Va mai dura un an. Dar vine o zi.

Dar fii atent, nici nu știu în ce direcție sunt noi. Pentru că, știi cum, exact, ce ai zis și de asta nu o să tăiem replica asta, pentru că se vede că îți asumi să te duci în tot felul de locuri și ai această... Această asumare și acest avânt fără frică de a greși pe care îl avem în adolescență și în carte povestești că nu ți l-ai pierdut nici acum. Și mi se pare un lucru foarte important asta pentru că într-adevăr odată ce te maturizezi devii mai precaut. Stai că am de făcut aia, am de făcut aia, hai să nu facem să avem grijă de vii precauti și spui foarte mult.

De ce mai tare mă sparge asta cu imaginea? Nu ți-e frică că strigi imaginea? Cine a stabilit că eu am o imagine? Odată, de ce trebuie să aibă un om o imagine? De ce funcționează în societate o imagine când ar trebui să funcționeze omul autentic așa cum e el? Cum să spui, dar trebuie să am grijă de imaginea mea? Cum adică trebuie să ai grijă? Înseamnă că ești o făcătură. Dacă tu ai o imagine pe care tu ai grijă să n-o strici, înseamnă că ești o făcătură. Înseamnă că tu nu ești ăla. Tu îmi prezinti mie o imagine. Și eu ar trebui să te resping. Să zic, nu, eu vreau să văd omul. Mă interesează omul. Viu, cu greșeli, cu bucurii, cu tristezi, cu lacrimi, cu tot. Omul, o imagine. Păi pun o poză și ești o imagine. Cum adică îmi stric imaginea? Nu pot să fac asta că îmi stric imaginea. Nu vreți să... nu, că n-apar acolo că îmi stric Asta pe lângă faptul că ești închipuit, că tu chiar crezi că ești o imagine și că cineva chiar e atent la tine, ești buricul, pământul dracu, nu-ți e atent la nimeni, mai și-mi prezizi ceva fals, adică pe bune? Nu ți se pare ciudat asta cu imaginea? Nu te-ai gândit?

Bă, da, m-am gândit, dar nu din perspectiva asta și într-adevăr, poate că dacă ești... Adică e admirabil să ai curaj și să poți să ești direct așa cum ești.

E obositor să fii o imagine. Pe când dacă ești autentic, bă, nu trebuie să mă fac, nu vin aici să am grijă despre cum stau, să mă fi îmbrăcat. Mai am pus și o malețică pe mine, ce am gândit, de v-o trezi oricum un lucru îmbrăcat la fel, nici nu contează. Dar e bună calitate. Nu, serios, e foarte bună calitate.

Dar și asta e admirabil, să știi că și eu păr hainele de două sau trei zile.

Dar nu e că mi-e lene să mă dădeau și eu ce prind pe acolo, m-am trezit.

Eu și mie, dar eu mă scuz că nu vreau să spăl atât de mult și să polez. Asta e scuza.

Mă, eu n-am nicio scuză, eu puțin sunt nesimțit. Nu, dar sunt și zile săptămâni în care îmi place să mă îmbrac diferit. Acum mi-e și linie. E foarte frumoasă, e maro, e frumos. Nici nu se vede când se murdurește. E material bun. Deci trebuia să vin să am grijă cum vorbesc, ce vorbesc, să vorbesc despre carte, să zic. Mi-a zis cineva, nu mai zi despre carte, că tu n-ai talent la scris și că cartea... De ce să nu zic dacă eu asta cred? Eu real cred asta. Adică nici nu încerc un exercițiu de modestie. Nu, real eu cred asta. Cred că cărțile astea, exemplu, a mea, a lui Bendeac, am văzut că a scris și Orhei o carte. Deci numai cine nu vrea nu scrie. Zici, bă, eu nu vreau să scriu. Dar dacă vrei să scrii o carte, o scrii. Și e normal să fie așa, economie de piață. Bă, dar nu poți să mă pui la celălalt să-l aflu cu Pata Pievici. Sau cu Ana Blandiana.

Nu, dar e un alt tip de lectură. Sau cu doi naruși. Dar nici pe mine nu mă obligă nimeni și n-aș face asta. Nu ți-aș zice că e bună cartă dacă nu era bună. Ca tip de lectură și ca fel de scriere chiar mi-ar plăcea să o citească lumea. Nu știu dacă mi-ar plăcea să zicem că nu mă interesează ce citește lumea, Mi-ar plăcea să o citesc pe a doua. Știi când se termină cartea și ți se pare rău?

Da.

Mi-ar plăcea să urmeze a doua. Adică mi-ar plăcea să văd perspective, emoții descrise sau nu știu în ce zone poți să te duci, dar mi-ar văd...

Nu plăcea te să-ți mai faci mâna peste cinci ani.

Da.

Vrei mai repede?

Da.

Păi hai că mă apuc în seara asta.

Mâncar să o gândești. Mâncar să o gândești.

Bine, da.

Chiar merită. Chiar merită să scrii o carte. E... da.

Ok.

Fiind... Din nou, intrăcându-mă la Richard III, povestești despre cele cinci săptămâni de repetiții și povestești de un moment de cădere în care nu-ți mai simțeai corpul încomira, lucrurile nu mai mergeau.

Da, în timpul spectacului, noi mai facem blocaje. Adică sunt din nimic, nu știi din ce vin. Adică e foarte ciudat, pentru că odată mintea și corpul nu se mai regăsesc împreună. Știi, noi ca să funcționăm bine, oamenii, avem nevoie ca mintea și corpul nostru să aibă același Dumnezeu. Când apare o discrepanță între minte și corp, suflet, minte, corp, acolo se întâmplă ceva ciudat. De aia se întâmplă depresia, de aia se întâmplă... că nu se mai înțeleg astea trei componente. Că de fapt nu e asta, e mintea, rațiunea, sufletul și corpul. Așa cred eu. Și în timpul repetiției la Richard 3 s-a întâmplat această discrepare. Nu știu de unde a venit. Știi că de unde a venit? La faptul că într-o zi am lăsat armura jos și am permis să îmi fie frică. Nu știu cum.

Atunci la Richard 3?

Adică eu mi-am propus, știam că e un rol foarte mare, știam că toți ochiii vor fi pe mine, știam că e Andrei Șerban, știam că e Teatru Bulandra, deci presiunea era foarte mare oricum. Eu nu mă mai gândesc la asta cu presiunea, eu îmi scot gândirea de că, mamă, faci recert, da, și ce dacă fac? Adică încerc să tratez lucrurile ca pe oricare alt lucru și când am un monolog, de exemplu, că sunt pe timpul, spuneam, mamă, vine monologul ăla. Nu mă mai interesează, pur și simplu e o replică mai lungă. Încerc să mă ușurez munca. Încerc să nu mai pun presiune pe mine, pentru că ani de zile am pus presiune pe mine. Adică ani de zile dacă veneam acum la tine la podcast, acum vreo 20 de zile, mă gândesc, mă duc, trebuie să văd să fiu inteligent. Nu mai am presiunea asta, nu mai pun. Adică efectiv nu mai pun presiunea asta pe mine. Și atunci am zis 5 săptămâni cât repet, nu vreau să-mi fie frică deloc, nu vreau să am nici o... Știi că noi ne mai enervăm în timpul repetițiilor, facem căderi, plecăm la cabină, supărați. Plângem, ne-ntoarcem, ne certăm, ne supărăm. Ok, nu vreau să am niciun fel de criză de asta, vreau să merg matematic, înainte, până la premieră. Doar că într-o zi, stând așa la repetiții și într-o zi la colegii mei, de undeva a venit gândul Frate, peste 4 săptămâni eu sunt pe scenă, cu un spectacol dedus de 3 ore jumate, Richard III, la bulandra cu Andrei Șerban, Richard III care a mai fost făcut de Marcel Iureș, de... Bun, l-am scos, gândul.

Ok.

Doar că... El deja era.

Si crezi ca acel gand a declansat aceasta realtie?

Da. Am permis pentru o secunda sa imi fie frica. Am lasat pentru o secunda garda jos si ca si in viata. Și mi s-a făcut frică. Și atunci, o săptămână aproape, nu ascăpam de sentimentul ăsta, blocajul ăsta. Blocajul ăsta e foarte rău când se întâmplă. Nu mai știți să faci cu mâinile. Parcă nu ești tu. Regizorul te spune să faci niște lucruri. Mintea ta zboară în altă parte. Te gândești în continuu, mă mă, cât de prost sunt. Vai, dar nu e bine deloc, ce fac? În același timp te prefaci pentru rizor că ești bine, că ăla nu are voie să vadă că nu ești bine. La un moment dat Andrei și eu l-am întrebat, m-a zis, tu ai o problemă, ești obosit? Nu, nu, nu, îmi revin, mă rog, am încercat să... Pentru că dacă aveam seansa că dacă o să spun, chiar mi-aș fi conștientizat lucrul ăsta și nu voiam. Și atunci, o săptămână așa stă... Și după o săptămână, nu știu cum, că nu știu cum, am ieșit din blocajul. Într-o zi a intrat pe scenă și a zis, gata, nu mai am.

Ai făcut ceva anume?

Mi-a ieșit un moment Mi-a ieșit un moment bine și Andrei a zis foarte bun momentul ăsta, îl păstrăm și din secunda aia oamenii ca să înflorească trebuie să fie iubiți. fie la potențialul lor maxim, trebuie să simtă iubiți și apreciați. De-aia eu nu înțeleg liderii de firme, de echipe, de orice vrei tu, care nu-și încurajează echipa, fie și atunci când greșesc. Adică nu înțeleg cum nu le e atât de clar să vadă că în secunda în care tu ești arogant cu echipa ta, în secunda în care te simti oamenii că ești fals, asta nu înseamnă că trebuie să ai autoritate, dar una e autoritatea, alta e să umilești oamenii, să îi disprețuiești, Dacă ai reușit să împatizezi cu ei, eu cred că orice lider de echipă ar face o echipă minunată.

Se întâmplă des în teatru ca liderii să omilească?

Da, se întâmplă atâtea timpuri. Acum mai puțin. Ori nu mi se mai întâmplă mâine, probabil că de la o vârstă nu-și mai permit să fac asta. De la un statut, de la un nume. Dar am pățit de multe ori. Am pățit și eu umilințe de astea. Doar că eu nu m-am simțit niciodată umilit, nu știu cum. Adică, apropo de steaua...

Dar momentul acela de pe scenă în care te-ai simțit iubit, acela a fost momentul în care te-a scos din acea stare.

Da, da, ăla a fost momentul. Apreciat nu iubit, apreciat. În secunda în care mi-a zis Andrei, uite, ăsta-i un moment bun și am văzut și-n ochii colegilor că așa, în secunda aia am zis, ok, stai puțin, că mi-am revenit, gata. Și de momentul ăla mi-am revenit până la premieră.

Îți ajunge aprecierea și iubirea pe care o iei de la public?

Da, categoric. Ideea e că am niște prieteni care în continuu fac niște lucruri, care nu sunt de meseria mea, care fac niște lucruri... Și eu tot întreb, zic, dar de ce tot apăreți așa sau nu știu cum, nu știu ce. Zice, bă, tu ai validarea de la public. Tu ți-ai validarea de la public. Noi ceilalți oameni, restul, noi avem nevoie de validarea soției, a societății, a prietenilor, în continuu sunt într-o căutare de validare. Pe când norocul meu e că eu o am în fiecare seară și nu o am unu-doi. Înțelegi? De-aia poate și pot să fiu atât de relaxat. De-aia poate și permit să mi-accep greșelile și să nu vreau să fiu o imagine. Pentru că eu am validarea asta. Nu trebuie să construiesc o imagine ca să mă valideze cineva. Deci există și varianta asta.

Te simți împlinit acum în momentul în care te afli?

Da. Nu îmi lipsește nimic.

Dar mai ai sentimentul acela că viața nu ți-aparține sau simți că ți-ai găsit-o?

Nu. Mi-am luat-o mâini. Viața mea e mâinile mele. Chiar e. S-au întâlnit. M-am întâlnit foarte bine cu viața, nu mai am nicio problemă. Mă întreb ce urmează, sunt curios să văd ce urmează, ce să-mi doresc, ce să-mi plângesc mai departe. Aici mă zbat acum.

Dar mai e fericirea în actul următor? Nu mai e.

Nu. E acum, uite acum când vorbim noi doi.

Ce sfat ai putea să dai unui tânăr actor sau unui tânăr care aspiră să facă ceva? Simte că are steaua lui norocoasă? Simte că fericirea e în actul următor? Simte că viața nu e a lui sau că e într-o viață greșită? Ce încurajare i-ai da astfel încât să totuși să nu-l descurajezi, să nu-l relaxezi complet, că lasă că o să vină? Ce i-ai spune acum din poziția omului care și-a recapătat viața și fericirea e în actul actual?

Tentația mare e să-i spui să nu-ți fie frică, să continui, că la un moment dat vei reuși și așa. Asta-i tentația mare. Pe de altă parte, eu am primit o întrebare foarte frumoasă din partea cuiva care cite cartea. Am primit foarte multe mesaje. Multe. Și cel mai multe și care m-au bucurat cel mai tare sunt de la adolescențe. M-am bucurat enorm pentru că, de fapt, carta asta pentru ei e, nu e pentru...

Asta și afirme în primul capitol.

Și pentru că mi-aș fi dorit să citesc așa o carte când aveam vârsta de... Poate m-ar fi ajut, poate mi-ar fi fost mai ușor. Dar cineva mi-a pus o întrebare foarte deșteaptă și foarte interesant. Mi-a zis, domnul Manole, credeți că Marius Manole ar mai fi fost la fel dacă nu ar fi trecut prin fricile alea, prin tot ce ați povestit în carte? Și n-am știu să răspund. Adică, și sincer cred că nu ar fi fost la fel. De-aia cred că tinerii trebuie să-și trăiască fricile, să-și trăiască luptele. Că faptul că, au, mi-a zis manule, că la un moment dat va veni, să nu-mi fie frică că vine, e cu dus și întors. Adică fricile extracolo, fiecare om trebuie să-și găsească modalitatea lui de a se lupta cu frica lui. Modalitatea lui de a-și învinge frica. Armele lui cu care nu poți să folosești armele mele să-ți învingi frica ta. Deci de unde tragem noi concluzia ca cel mai bine sa te cunosti, sa incerci sa te cunosti pe tine, sa incerci sa te cunosti. Care sunt calitatile, care sunt defectele, sa transformi defectele in calitati, sa stii ce putere ai, ce supraputere ai, unde ti-e comod, unde ti-e incomod. Deci de fapt ce sfatuiesc eu un tanar la inceput de drum este sa-si dedice timpul ca sa se observe, sa se cunoasca, sa fie atent la el. Pentru ca in secunda in care va descoperi lucruri despre el, va stii si cum sa lupte impotriva Or dacă tu nu te cunoști, nu știi cine ești, nu știi ce se întâmplă în tine, nu ai cum să lupți cu fricile, nu ai cum. De-aia zic, nu luptați cu armele mele. Luați de acolo doar bucuria cunoașterii, autocunoașterii și bucuria luptei, de a duce lupta, să nu abandonezi lupta niciodată. Chiar când totul ți-e potrivnic, chiar când nimeni nu crede în tine, chiar când tu uneori nu mai crezi neapărat în tine, tu să continui să lupți. E ca la sală. Important e nu că cât ridici azi sau cât ridici mâine sau cât ridici poi mâine. Important e cum se cheamă, să te duci în fiecare zi. Așa e și asta. Important e să lupți în fiecare zi. Când ți-e greu să lupți. Că cei mai mulți oameni abandonează. Și când ai abandonat, ai abandonat. Dar marele secret e să nu abandonezi. Să încerci să te cunoști pe tine ca să știi cum să lupți. Asta i-ar spune unui tânăr. Pentru că n-are cum să nu-i fie frică la vârsta lui. Degeaba-i spun eu să nu-ți fie frică.

Chiar trebuie să-i fie frică.

Trebuie să-i fie frică. Dar trebuie să găsească modalitatea de a anihila frica. Modalitatea lui de a anihila frica. Pentru că dacă va găsi atunci modalitatea lui de a anihila frica, o va avea pe parcursul vieții. Arma aia o va păstra tot timpul. Și va ști cum să o folosească. Apropo de armele din dotare. Știi? Va descoperi. Totul trebuie de fapt... Noi ce facem? Noi suntem un program care pe parcursul vieții căpătăm bunătățiri. Mai e o aplicație, s-a mai dezvoltat aplicația. Aplicația de a lupta cu frica. Aplicația de a ignora bârfele. Noi ne agradăm pe măsură ce ne maturizăm. Depinde de ce aplicații. Punem aplicația proastă, porno, care ne consumă timp și ne uităm așa, sau punem aplicația bună, lectură. Știi? Doamne, vorbesc ca un om mare.

Așa e, da.

Dar chiar să spun o mare că sunt bătrân de acum, am 50 de ani. Dacă ești la 50 de ani nu știi lucruri.

Cum faci totuși acum? Pentru că probabil că există acum tentația de a deveni comod, nu? Există tentația de a deveni confortabil și comod. Da. Te lupti cu ea.

Da. Da. Da, mă lupt cu ea și da, și multă lume îmi spune, de ce nu te mai oprești?

Da.

Că gata, ce mai... Aia nu e vorba despre aia. Mă uit la Ludica Mandachie, pe care vă rog să o invitați la podcast. O să vă facă mare plăcere și o să aflați o mie de lucruri de la ea.

Notat.

Credeți-mă pe cuvânt. Nici nu e pe targetul vostru. O să șocați publicul. În primul rând o să șocați...

Rădică-mă Dacia. Notat.

Așa, vă zurz singur, singur vă zic. Pentru că eu mă uit la ea cum are 83 de ani și este mai curioasă ca mine, mai în formă ca mine, Tot timpul e la un spectacol, tot timpul e la sala de operă, tot timpul merge, tot timpul repeta, tot timpul face, tot timpul citește, tot timpul vede filme, tot timpul... Deci de unde am tras concluzia că bătrânețea se instalează atunci când nu mai ești curios și când nu mai vrei să faci lucruri. Bătrânețea se instalează cu voia noastră, iar fără voia noastră nu se poate instala. Noi îi dăm voie când ceva am bătrânit. Ei, în secundă am crezut că am îmbătrânit, chiar nu am îmbătrânit. Nu. Bătrânețea e o stare. Nu-i dai voie, nu va fi. E simplu, eu am 47 de ani, eu ma simt ca la 22. Daca asa ma tine Dumnezeu sanatos, daca ma tine si eu sanatos, adica sa am grija sa nu fac niste excese, eu nu cred ca batranetea nu e ca au eu varsta, deloc. Si da, ma lupt cu comoditatea, imi pun in cont ca nu are multe spectacole, imi pun deplasari, repet doua spectacole in paralel, ma chinui sa citesc 30 de pagini pe zi, in fiecare zi.

Da?

Serios? Da.

30?

Cel putin 30. Cel puțin 30.

De ce 30?

Păi nu știu, pentru că 20 îmi s-a părut prea puțin. Iar 40 îmi se părea că abandonesc. Așa 30 e undeva confortabil. Adică 10, primele 10 nu-ți dai seama, la 20 ai ajuns, până la 30 te chinui.

Dacă ai citit azi 20, mâine faci 40?

Nu cred.

Nu?

Nu. Nu, dar în ultimul timp depășesc 30 de pagini frecvent, adică nu m-am întâlnit cu situația asta.

Asta e interesant, că dacă îți pui 30 de pagini, depășești deplăcerea alea 30 de pagini, dacă e cartea bună și dacă te prinde.

Da, da, da. Și chiar dacă nu mă prinde, tot mă chinui să citesc cartea până la capăt. Că cineva mi-a zis, dar de ce nu o lași? Pentru că aș lua-o ca pe un frângere.

Știi cum? Podcastul ăsta o să se termine exact ca acea carte super bună de care îți pare rău că s-a terminat. De ce n-a mai scris? Urmează probabil și partea a doua, urmează să zic, volumul 2 al podcastului Boabe recunoaște cu Marius Mănore. Dar mai am o ultimă întrebare. Ce-ai face sau ce-ai fi dacă ți-aș lua complet teatru? Dacă teatrul de mâine ar dispărea? Nu mai există. S-au închis toate teatrele, nu mai există profesia de actor, nimeni nu mai caută asta. În fine, oricare ar fi scenariu, ar dispăru teatrul. Ce-ai face?

Sigur că măi o să mă străduiesc. Și ce-ai fi?

Cine-i Marius Fără Teatră?

E un om care se descurc comunicativ, pot să comunic foarte bine, deci aș fi un chelner extraordinar, aș fi un de ăsta de hotel, cum se cheamă, recepționer de hotel. Mamă, mi-ar plăcea mult recepționer de hotel. Îmi și imaginez povești cu clienții, da. Aș fi, pot ce, barista, aș învăța, mi-ar plăcea să învăț lucruri noi, să fac lucruri noi. Asta cred că mă animă cel mai tare, să învăț să fac lucruri noi, pentru că eu deja cumva asta cu actoria, dar de asta încep să fac mai multe lucruri pe lângă, uite o să-mi desed o școală de teatru, de exemplu. E prima dată când spun asta.

Pentru tineri.

Pentru tineri în principiu, pentru tineri, pentru că eu chiar cred că educația, merg prin școle acum, de exemplu, stau de vorbă cu elevii prin școli, mă cheamă și datorită acestei cărți, dar și înainte mă duc prin școli pentru că copiii au nevoie să stea de vorbă. cu oameni pe care încă nu sunt destul de tineri, foarte tineri, dar nu sunt nici suficient de bătrâni, sunt undeva în care ei poa' să recunoască și să creadă în vorbele, știi? Adică să vad un om care a reușit, ce și-a propus, să nu fie pedagog, să nu fie din învățământ ca să nu aibă, așa, să nu fie nici bătrân, cât să mai știe să le spună și o glumă și o jurătură ca să vadă, amă, și ăsta s-a drogat, și ăsta s-a nu știu ce, ca să se recunoască, știi? Pentru că altfel nu ajungi la ei. Și fac asta, merg prin I.C.E, mă-ncheiam în profesor, îmi scriu pe Facebook. Și o.

Să faci o școală de teatru. Da, și.

Fac o școală de teatru. Deci dacă se ia actoria, fac școală de teatru. Dacă se ia și școală de teatru, beach boy, de pe plajă, care aleargă și duce la șezlong. Faci și sport, ieși la mare tot timpul. Mamă, eu răs pe-aia. Deci sunt invidios maxim pe-aia. Lonzați tot timpul, arată bine, aleargă, pac, să duc, fac seara, stau la petrecere, a doua zi o dau la capăt, pun șezlongul. Sunt multe.

De făcut.

Nu? Mie mi-ar plăcea mult să zic Duty Free, avem Duty Free, să mă duc pe Duty Free, să vând la Duty Free, ce mi-ar plăcea. Cred că.

Mi-Aș cumpăra numai eu multe de acolo. Mă așteptam la răspunsul ăsta pentru că se simte că e important să nu te agăzi neapărat de profesia ta sau de ceea ce faci. Oricât de pasionat ar fi și eu, oricât de mult l-ai iubit asta. Te-ai întoarce la aparatul foto pe care l-ai primit.

De la tatăl tău cadou? M-aș întoarce. M-aș întoarce, dar de ce nu? M-aș întoarce, chiar sunt pasionat. Uite, aș fi fost un om extraordinar. Cred că aș fi fost un om. Aș fi fost. Mi-ar plăcea mult să fac comunicare, să fiu PR. Că eu îmi fac PR-ul pentru mine. Adică sunt unii actorii care își face singur PR-ul. Adică își face singur. Mi-l fac bine și am selele pline. Deci mi-ar plăcea să fac asta, comunicare, PR, să inventez campanii. Da, uite, mi-ar plăcea mult, multe lucruri mi-ar plăcea să fac. Bucătar! Cum? Gătesc extraordinar. Cred că.

E interesant să fii bucătar, să-ți faci meniu pe ziua respectivă. Mi-ar plăcea.

Cel mai tare. Visul meu este să am în Grecia o căsuță cu trei mese. Și eu o să le gătesc. Borșul meu de pui, cu tăieței de casă, borș de perișoare. Am auzit.

Asta, te cunoști cu oameni care au făcut asta. Au plecat în Grecia și au deschis o tavernă.

Și își fac acolo. Da, tavernă e mult spus. La noi români ce tavernă? Un restaurant ca la Lehliu, cum se cheamă. Mie mi-ar plăcea o bombă, nu un tavern. O bodegă de aia. Mănânci, vii, mănânci, ți-aruncă ciorba, ai mâncat, ai plecat. Mie mi-ar.

Plăcea să am un pădure, un han, care să păposească călăreții. Mă rog.

Aici e ciudat asta, să păposească călăreții. Nu contează, orice om are voie să aibă. Suntem diferiți și trebuie să avem incluziune, să le deacceptăm păr. Foarte frumos plop. Da, bun. Să vină călăreți, auzi. Nu măi.

Nevumedio. O să scoateți asta parcă văd, dacă nu o.

Scoate asta mă supăr. Nu că m-ai prins un target, nu fii frate. Spiaru' de mine, imediat. Fii atent.

Ce vreau să mai zic, ce vreau să specific, pentru că am stat tot podcastul cu cartea asta pe masă, vreau să specific, trebuie să specific asta de la început. Asta nu este un podcast de promovare al cărții. Cartea este pur și simplu un... Te-am invitat de multe ori la podcast acum, în ianuarie, am și pus mâna pe cartea, am intrat într-un cărtorei și te-am văzut cartea, am zis ok, vreau să o citez. Și m-am zis, ce măi pe asta scrie? Nu, glumesc, n-am zis așa. Dar poți.

Să zici că-i normal. Păi da'.

Normal, ce m-aș gândi? Dar cine se crede măi ăsta? E actor, el nu e... Eu glumesc, glumesc cu oameni buni. Chiar m-am fost curios să o citesc, am citit-o și... Repet, e o carte care, repet, nu trebuie să zic că asta nu este un motiv. Zic că ești plătit, că te-am plătit. Soroș, da.

N-ai văzut.

Că ai spus de sponsor. Despre? Sponsor.

Da.

Stai, m-am uitat să zic că la acest podcast, la fel cum toate podcast-urile bau de recunoaștere, sunt sprijinite de uniCreditBank, care sprijină aceste inițiative educative și pentru asta le mulțumim. Inițiativă educativă cum a fost și acest podcast. Și fiind, aș vrea să închei. Permite-mi, te rog, e un pasaj scurt, sa citesc pasajul care pe mine m-a emotionat foarte tare. Ca oamenii sa inteleaga, sa simta vibe-ul din carte. Pot? Nu stiu sa citesc bine. Uite, unul din cosmoarele mele era sa fiu scos la tabla sa citesc. De aici. Zice asa, chiar la inceput. Fascinante sunt garile. Mai stai uneori așa în gara pur și simplu să simți viața? Asta tu te întrebi tu pe tine, pe copil. Viața găriei care e atât de colorată dacă ai timp să o privești, dacă îți dai timp să o asculți. Când călătorii sunt rugați să urce în vagoane, rugați să uite de unde au plecat și condamnați să meargă mai departe, să lase în urmă ceva, orice. Te-ai despărțit de multe ori în gară. Odată te-ai despărțit chiar de copilărie acolo. Ai lăsat o gară la ea, știi? În ziua aceea n-ai știut. Simțeai că se întâmplă ceva important, dar nu știai ce. Mai târziu aveai să aflii că a fost poate cea mai importantă zi din viața ta, ziua în care ți-ai părăsit copilăria, Întotdeauna după amiază, când deja soarele începea să coboare, iar aerul fierbinte era vizibil, nu știu cum am amăsit, îl vedeai tremurând pe șinele fierbințe ale trenului ca o pânză care vă ține pe loc. Să nu plecați, să nu mă despărțiți, iar copilăria ta, ce naivă, nu știa, credea, poate că vine cu tine, că te însoțește o viață, așa cum o fac eu, dar nu, dragă de ea, te-a condus mândră până la gara și te privea pe furiș. Da. Și m-am regăsit în momentul ăsta și m-am întrebat când mi-am părăsit copilăria.

Că e complicat. E complicat.

Trebuie să mai caut și nu-mi dau seama unde. Dar m-am regăsit în momentul ăsta. Adică undeva există un moment în care mi-am lăsat și eu copilăria, cum fiecare din oameni, probabil că are un moment în care... Și nu știi că... Adică simți că e ceva important. Dar nu.

Știi ce sunt. Simți că.

Urmează ceva important pentru tine și tu ți-ai luat avânt în viață și de-abia după aia te întorci și îți dai seama că acolo ți-ai lăsat copilăria fără să-i zici, pa copilărie. Mi-a părut bine, a fost copil. Da. Și cam...

E ca când pleacă cineva din viața ta și nu a pus să-ți iei la revedere. Deci bă, puteam să spun ieri, să sun, să spun te iubesc sau mi-e dor. Și ai.

O dualitate în carte pentru că ai regretul ăsta pentru copilărie, dar dragostea pentru tot ce urmează și e cumva asta esența vieții. În fine, e o carte care merită citită și mi-a plăcut. Cât m-am zis oameni să o citească? adolescenți, tineri pentru care poate să fie o lecție sau oameni și oameni în vârstă pentru care poate să fie o retrospecție și poate o unire cu propria copilărie și asta mi se pare foarte interesant că ești atât de unit cu tot ce s-a întâmplat din copilărie până acum. Uite, eu.

Puteam să mă fac și psihologie, mi-aș plăcut foarte tare să fac psihologie. Mi-a plăcut mult de tot. Deci dacă.

Dispare actoria... Deci bucătar, beach ball și psiholog. Am foarte.

Multe, multe. Cred. Bun.

Marius, să-ți mulțumesc din nou pentru prezența aici. Mi-a plăcut enorm. Mulțumesc din suflet, sper că ți-a plăcut și ție. Dacă ai întrebări de pus, scrie-le jos în comentarii. Dacă vrei să-mi povestești sau să ne povestești, cum te-ai despărțit tu de propria copilărie, chiar aș fi curios să citesc aceste povești. Mersi din nou Unicredit Bank pentru faptul că ne sprijină. Ceau! Pe curând!