Epilepsia la copii: semne, cauze, tratament | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Oana Tarța-Arsene

brusc scade, se pierde complet tonusul muscular și cade. Contracție foarte scurtă a corpului, ca un fior. Părinții se sperie și e normal. Îți vezi copilul, că se întâmplă ceva cu el, care nu știi de unde apare, ce s-a întâmplat.

Ce este de fapt epilepsia?

O criză epileptică nu înseamnă neapărat epilepsie. Nu e o cauză. E o listă de cauze. Foarte variante. Cel mai frecvent este febră analtă. La un copil mic până în vârsta de 5 ani se poate manifesta în felul ăsta la febră și acelea sunt convursii febrile. Nu este epilepsie.

Cum poate stimulul luminos să provoace o criză epileptică?

Asta e specific mai ales adolescenților. Lipsa de somn este unul dintre factorii provocatori pentru aceste crize. Copilul după o criză de acest tip, el va intra într-un somn adânc, va dormi adânc. Nu înseamnă că e încă în criză.

Pare probabil pentru părinte un șoc?

Nu trebuie trezit, nu trebuie stropit, nu trebuie stigmatizat, că nu e o boală contagioasă. Important să ajutăm copilul să se dezvolte normal, normal la maximul capacității lui cognitiv.

Mamule, te salut! Dr. Mihai Lăici, un nou podcast boabe de cunoaștere. Un podcast, atenție, despre epilepsie. Și vreau să te gândești la ce-ți vine în minte când auzi diagnosticul de epilepsie. Dacă cineva spune că are epilepsie sau că are un copil cu epilepsie. La ce te gândești? E posibil să te gândești la convulsii, la ambulanță, la panică, să simți o stare de milă și deja ai început să stigmatizezi pentru că, atenție, e foarte posibil să nu înțelegi despre ce vorbim atunci când vorbim despre epilepsie. Pentru că epilepsia este un termen umbrelă, e o denumire umbrelă care îmbracă foarte multe forme, foarte multe cauze, foarte multe tipuri diferite de tratament. Unele tratamente sunt curative, adică te poți vindeca complet de epilepsie și, atenție, Majoritatea oamenilor trăiesc absolut normal cu un diagnostic de epilepsia. Și singura problemă pe care acești oameni o au este stigmatizarea și rușinea, frica cu care vine acest diagnostic la pachet. Pentru că de multe ori nu înțelegem despre ce e vorba și în podcastul de astăzi vorbim fix despre asta. despre epilepsie la copii și discutăm despre cum recunoști primele semne, când vorbim despre urgență și când vorbim de fapt despre o simplă programare la un consult neurologic, cum se pune corect un diagnostic, ce înseamnă tratament modern și cum îți poți ajuta copilul să meargă la școală, la sport, în tabere și să trăiască fără frică, fără rușine, o viață absolut normală. Înainte de a prezenta invitatul, vreau să spun că podcastul de astăzi este sprijinit de Unicredit Bank, care sprijină podcastul Boabe de Cunoaștere și prin asta sprijină aceste inițiative educative, iar alături de mine este doamna doctor Oana Tarța Arsene. Tarța, pardon. Medic primar, neurologie pediatrică și epileptolog. Un om care vede zi de zi copii cu epilepsie, familiile lor, discută cu ei și mă bucur enorm că a venit astăzi la podcast. Oana Tarța, tocmai am vorbit despre asta că toată lumea zice Tarță, dar Oana bine ai venit. Am auzit de la cineva că ești cel mai bun epileptolog pediatric din țară. Așa mi-a zis cineva, mi-a zis mai mulți colegi astea.

Cred că e o exagerare. Sunt un neurolog pediatru cu specializare în epilepsie.

Și vezi copii cu epilepsie, le pui diagnostic, le dai tratament, îi urmărești. Unde lucrezi?

Acum sunt mândră de lucrul ăsta, sunt lucresc la spitalul Marie Curie, în spitalul nou făcut de Dăruiește Viață, în cadrul secției de neurochirurgie. Există un compartiment de neurologie pediatrică și eu sunt parte din acest compartiment.

Asta e spitalul ăsta nou, nu? Făcut de Răiște Viață.

Da.

E mișto?

Foarte!

Ce e așa mișto acolo?

Camerele sunt foarte prietenoase pentru copii, locuri de joacă pentru ei, cu spații mari, cu topogane la fiecare etaj, cu sală de cinematograf, cu ce să zic, frumos, foarte frumos.

Cât de tare! Dacă n-ar fi o ironie proastă, aș zice... aproape că aș zice, mă, m-aș interna acolo! Atât de bine l-ai prezentat! Dar, de fapt, un spital pentru copii, exact așa ar trebui să arate, exact așa ar trebui să fie și mă bucur foarte tare să aud asta, pentru că am auzit de acest spital, l-am văzut la știri, am auzit de donațiile care s-au făcut, am auzit de dorește viață, dar n-am auzit o mărturie a unui medic care să lucreze acolo și mă bucur că confirmi acest lucru.

Așa este, foarte frumos. Și salile de operație, deci pe lângă partea de copii și pentru doctor, lucrurile sunt făcute la un nivel în alt. E o sală de operație mare, frumoasă, la ultimul etaj te vezi Bucureștiul, că e jumate din... Da, e foarte frumos.

E important de menționat sală de operație pentru că o să vorbim inclusiv despre ce înseamnă tratament pentru epilepsie, tratament curativ care se poate face chirurgical în anumite cazuri. Dar ca să revenim totuși la subiect, Cum îi poți explica unui părinte, pentru că tu ești epileptolog, neurolog, epileptolog, pediatru, da, tu vezi copii, și podcast-ul ăsta e, știi, ca paranteză, mi-ar plăcea ca podcast-ul ăsta să-l vadă, într-adevăr, părinții care au nevoie de acest podcast, părinții care primesc acest diagnostic, care trec prin toată furtuna de griș, prin spaimă, până ajung la înțelegere. Dar ar putea să-l vadă și alți oameni care nu au neapărat de a face cu acest diagnostic pentru a înțelege această afecțiune și pentru a opri stigmatizarea și cred că podcastul ăsta în general publicului abonat la Babe de Cunoaștere o să-i facă bine pentru că o să înțelegem multe lucruri despre cum lucrează creierul nostru. Dar revenind la părinți, cum îi explici unui părinte speriat de acest diagnostic? Ce este de fapt epilepsia?

Deci până să ajungem la diagnosticul de epilepsie, trebuie să trecem în primul rând de partea de criză epileptică. Că nu o singură criză epileptică nu înseamnă neapărat epilepsie. O criză epileptică înseamnă o manifestare a creierului. Vorbesc de copii, deci a unui copil în dezvoltare și în funcție de zona implicată are semne diferite clinic. Acum este o activitate exagerată a celor neuroni, a celor celule cerebrale care în loc să funcționeze controlat, funcționează aberant și atunci provoacă tot felul, de exemplu dacă este în area motorie, în area care ține de mișcarea Copilului provoacă mișcări necontrolate. Durează puțin, se oprește și asta a fost. Deci asta este criza epileptică.

Este o criză convulsivă sau nu trebuie să fie neapărat convulsivă? Care e diferența între criză epileptică și criză convulsivă?

Deci folosim termenul de convulsiv atunci când apar modificări motorii, când face convulsie. Dar criza, așa cum am spus, dacă cuprinde anumite zone cerebrale care nu au implicat aria motorie, poate provoca alte simptome fără semne motorii, respectiv Poate doar să pierdă contactul cu părinții, să aibă privirea fixă, să nu reacționeze și atâta doar. Și aceea nu este o criză convulsivă, este o criză epileptică cu afectarea conștienței, de exemplu.

Ok, dar tot e o criză epileptică. Ce alte forme de, să zic, de crize epileptică? există? Adică cum ar putea părinții să recunoască o criză epileptică? Pentru că cea convulsivă e ușor de recunoscut, pentru că o vezi, e zgomotoasă, este, să zic, spectaculoasă ca și în fățișare. Dar ce ai spus de această criză epileptică cu pierderea conștienței atunci când copilul pierde contactul cu părinții ai zis și rămâne blocat? Cât timp rămâne blocat și cum îți dai seama că e blocat și nu doar se gândește la ceva?

Deci părinții de obicei realizează, simt că se întâmplă ceva cu copilul lor. Ce îi învățăm noi, ca și neurologi și pediatrii, este să filmeze cu telefonul. Orice li se pare mai particular, orice manifestare care pare că nu ține de comportamentul normal al copilului, să o filmeze și să vină la un control. În general, tot ce înseamnă stereotip, adică toate episoadele sunt similare în timp, și sunt, fără niciun fel de factor provocator, cumva ne pune în problema ca ar putea fi criza de natură epileptică. Se poate mai fi manifesta în orice fel, doar cu afectarea conștienței, cu semne vegetative, să se înroșească, sunt crize cu care au piloerecție, sunt niște semne...

Deci se scoală părul cumva.

Exact.

Deci există crize în care...

Sunt semne foarte subtile.

Dă-ne alt exemplu de seamănă. Ce altceva pot să vadă părinții?

Cu devierea capului într-o parte, globuli oculari într-o anumită parte, cu o contracție sau că nu își mișcă deloc o mânuță sau un picioruș. Toate astea pot fi tot semne de criză epileptică. Iar aceea mare, tonicoclonică, generalizată, sunt sigură că o să o recunoască, că n-au cum să treacă pe lângă așa.

Deci concret? Ca să înțeleg, creierul nostru are tot felul de neuroni care lucrează armonios unii cu alții și fac ca noi să putem face lucrurile pe care le facem sau să nu facem lucrurile pe care le facem. De exemplu, eu stau calm acum și nu mă mișc pentru că neuronii mei nu dau comandă de mișcare. Dacă eu vreau să ridic mâna asta, eu dau comandă, creierul dă comandă și ridică, acționează fix mușchii care ridic această mână. la fel sunt conștient pentru că neuronii mei primesc informații de aici și reacționează la lucrurile care se întâmplă în mediu. Crisea epileptică înseamnă că, din varii motive, și o să ajungem imediat la aceste motive, a anumită parte a creierului, neuronii, cum să zic, abandonează comanda creierului și încep să se comporte anarchic, nu?

Exact, exact.

Adică dacă este într-o zonă motorie, atunci neuronii aia pușcă acolo și prin pușcarea asta Toți mușchii mei se contractă caotic. Sau dacă e în zona de atenție, atunci eu pierd atenția aia, pentru că eu m-am decuplat. Și, practic, orice zonă poate fi afectată. De exemplu, poate fi afectată și zona vizuală și atunci oameni cu griză epileptică să aibă halucinații.

Exact, da. Toate lucrurile astea sunt foarte importante pentru noi ca și neurologi și pediatrii, pentru că noi știind cumva localizarea ariilor, încercăm, întrebăm copilașul dacă este suficient de mare să ne poată spune și încercăm să localizăm în creier unde anume este activitatea epileptogen.

Și cum îți dai seama? Pentru că aici vorbim de crize focale, crize generalizate. Care-i diferența între ele? Deci, ca să mergem să avem totuși un traseu al părintelui, ai observat aceste stereotipii. Orice ți se pare ciudat și se repetă, fie că e absență, fie că se înroșește, fie că sunt lucruri care ți se pare că se abad de la normal, le filmezi și te duci la consul. Poate medic de familie, poate la neurolog.

Bun.

Să zicem că a ajuns copilul la tine cu aceste semne. De ce te interesează dacă criza e focală sau e generalizată și care e diferența între ele?

Criză focală înseamnă că activitatea normală epileptogen apare doar într-un anumit loc în creier. Generalizat înseamnă că creierul este împrins complet. Acum, această generalizare se poate face după o criză focală, deci o criză focală să se generalizeze ulterior, să se propage această activitate aberantă și să cuprindă tot creierul sau să fie generalizată de la început. E important să știm ce tip de criză e, pentru că etiologia este diferită, cauza este diferită și tratamentul este diferit.

Iar să-mi dăm un pas în spate, de ce apare, adică ce este de fapt această epilepsie? De ce apare ea? Care e cauza ei? De ce unii oameni ajung să facă aceste, să zic, epilepsii?

Nu e o cauză, e o listă de cauze, foarte variate, de la o cauză genetică la o cauză structurală. O să fie metabolică și așa cum am zis inițial, o criză epileptică nu înseamnă neapărat epilepsie. Deci la copii există aceste crize ocazionale, așa le numim noi, care au par legate de niște stimuli externi, pentru că ei nu sunt dezvoltați bine din punct de vedere cerebral, se pot reacționa în felul ăsta la tot felul de anomalii. De exemplu, cel mai frecvent este febră înaltă. La un copil mic până în vârsta de 5 ani se poate manifesta în felul ăsta la febră și acelea sunt convursii febrile. Nu este epilepsie. Noi spunem că este epilepsie atunci când aceste crise apar fără niciun fel de stimul extern. Și cauzele sunt diferite în funcție de sindromul epileptic. Deci sunt anumite etape până ajungem să cumva să încadrăm această boală. Deci nu e doar o criză epileptică, înseamnă neapărat epilepsie, un medicament și asta e. Nu. E un proces, de-aia e nevoie de specialiști în acest domeniu și cred că e nevoie de specialiști pediatrii și adulți pentru că patologiile sunt diferite. E un proces, deci cumva ajungem la diagnosticul de epilepsie, asta inseamna ca sunt mai multe crize, nu o singura criza sau e o criza epileptica neprovocata, dar exista riscuri mari ca acel copil sa mai repete inca o criza.

Ai zis ca nu orice criza epileptica inseamna din start epilepsie?

Da.

Părinți care au un copil care face o primă criză convulsivă pe care au filmat-o. Cum decizi dacă doar trebuie să aștepte sau trebuie să meargă la consult și cum decizi tu dacă continui investigarea ca să faci diferența între o criză poate provocată, pentru că copilul e mic, și o criză neprovocată?

Păi, eu sfătuiesc părinții să meargă la neurolog-pediatru și eu ca și neurolog-pediatru o să încerc, și asta fac de fapt la fiecare consult, cer detaliile legate de aspectul crizei respective. Și o să caut niște factori precipitan sau provocatori. Dacă nu găsesc acești factori, adică, de exemplu, dacă copilul nu are febră și are o convulsie clară tonico-clunică fără niciun fel de cauză, copilul era perfect sănătos, atunci, chiar dacă a făcut o singură criză, trec la următoarea etapă de investigație pentru această criză epileptică.

Tonico-clonic, ce înseamnă?

Înseamnă că este o contracție tonică în care corpul este foarte contractat, urmat de niște contracții clonice repetitive. Și asta înseamnă.

Adică e întărit și se mișcă.

Da.

Ce alt tip de crize pot să fie acestea motorice?

Există criza tone. Asta înseamnă că brusc se pierde complet tonusul muscular și cade. Sunt niște crize păcătoase, așa cum le zicem noi, pentru că copilul se poate lovi, poate să aibă traumatism craniocerebral din cauza acestor cădeli. Mai sunt crizele mioclonice, o contracție foarte scurtă a corpului, ca un fior, cam așa le descriu. Și copilul rămâne conștient? Rămâne conștient, da.

Dar el se contractă așa?

Da.

Deci sunt tipuri diferite de crize? Până să ajungem la diagnostic, rămânând în criza asta epileptică, e ceva ce pacientul poate să simtă înainte? Sau câți dintre pacienți simt că vine o criză și câți sunt luați prin surprindere?

Adică depinde de tipul crizei. Deci dacă este o criză focală care nu implică pierderea conștienței, ei simt.

Focală înseamnă că e un singur punct în creier care începe să puște și atunci pacientul începe să simtă asta.

Da, și el ne poate descrie ce simte. Că i-a morțește o mână, că vede niște luminițe.

Asta înainte de generalizare, că ea după aia se poate generaliza.

Exact, exact. De-aia e foarte important interviul și cu copilul, nu doar cu părinții. Părinții se sperie și e normal să-ți vezi copilul, că se întâmplă ceva cu el, care nu știi de unde apare, ce s-a întâmplat și cum va evolua acea manifestare. Și ei povestesc obicei la consulturile cu noi ce au făcut ei, nu ce a făcut copilul. Dar e important să vorbim și cu copilul. Și copiii sunt cumva obiectivi, chiar descriu ce li s-a întâmplat.

Ok, deci poți să ai, dacă ai criza asta focală, poți să ai niște semne. Dacă e din stat generalizat, atunci începe cu pierderea conștienței.

Și nu avem date decât obiective, decât de la cei din jur, care au văzut.

Cum se pune diagnosticul? Ce faci tu cu un copil care este, să zic, traseul clasic până la ajungerea unui diagnostic?

Deci prima etapă este electroencefalograma. Electroencefalograma este o investigație care vede activitatea cerebrală. Se pun niște o cască sau electroz la nivelul scalpului și înregistrăm activitatea cerebrală.

Și înregistrezi practic cum vezi activitatea cerebrală?

Deci eu văd niște unde și acele unde trebuie să aibă o anumită morfologie, adică o anumită Să fie desenate într-un anumit fel, să aibă o anumită amplitudine, să fie suficient de ample, cumva. Totul se schimbă în funcție de vârsta copilului. D-aia e bine să fie specialiști pentru neurologie pediatrică. Și de starea copilului. Că dacă e somnolent, arată într-un fel, dacă e foame, arată într-un fel. Deci toate sunt importante.

Și ce vezi, adică ce poți să vezi concret pe o encefalogramă? Și mă interesează acest aspect în privința câte multe informații poți tu să iei, practic, din activitatea electrică a creierului care, atenție, e măsurată prin scalp, adică Noi avem fie cască, fie electrozi care sunt lipiți de scalp, dar acești electrozi trebuie să simtă activitatea electrică prin craniul, prin scalp, prin toate aceste tăsuturi care sunt mari. Adică până nu vezi o operație pe un creier, nu-ți dai seama că de la piele până la creier e atâta spațiu. Adică e un spațiu gros. prin care trec undele astea electrice ale creierului si acesti electrozi le capteaza si iti dau o foaie care arata ca un EKG. Toata lumea a facut un EKG si pe EKG vezi acel traseu cardiac. Aici vezi un traseu dar sunt foarte multe, sunt foarte multe, nu stiu, linii din acestea sau zone pe care le vezi, adica sunt cate.

Sistemul clasic este 10-20, adică sunt 20 de electrozi care se pun contacte, care se pun la nivelul scalpului. La copilul mic, pentru că e mic, mic, mai ales la prematul, se pun și mai puțin, pentru că nu e spațiu să pui atâția electrozi.

Și într-adevăr...

Într-adevăr, ai dreptate, pentru că noi registrăm o activitate care este departe de debutul activității cerebrale. Adică noi vedem la suprafață, dar totul se poate întâmpla foarte profund. Vedem o reactivitate, știm că la occipital, respectiv posterior, avem o anumită activitate, că trebuie să reacționeze într-un fel la închiderea, deschiderea ochilor. Și noi facem niște, EG-ul standard înseamnă un EG de veghie, în care avem activitatea cerebrală în tipul stării de veghie, adică în care copilul este treaz. Și la copilul mare care este cooperant, că e important și asta, că sunt copii care uneori se supără și nu avem cum să îi facem să coopereze cu noi, dar încercăm prin toate posibilitățile, prin jocuri respectiv. Să vedem cum reacționează, la închiderea, la deschiderea ochilor, la, sunt niște stimuli luminoși, că e important, că uneori acei stimuli luminoși pot provoca modificări epileptiforme pe care le vedem pe EG, sau la hiperventilație, așa numim noi, atunci când copilul respira adânc. Și ăsta este EG-ul standard. Și după, în funcție de ce se găsește pe EG-ul standard și ce s-a întâmplat cu copilul respectiv, putem să tragem o concluzie, să zicem că este normal, că nu mai ai nevoie de niciun fel de altă investigație sau cerem un EG mai prelungit și respectiv EG-ul de somn. Unde vedem cumva ritmurile mai sunt deosebite, ca e somn, nu? Care modifica, arata alta activitate cerebrala.

Cumva in somn se face liniste in creier si poti sa vezi mai bine niste fineturi, nu?

Exact, exact. Si mai putine artefacte musculare, mai putine lucruri legate de starea de veche, treasa, cum spunem noi.

Ok, și primul LEG de celălalt standard se face în starea de veche, când copilul e treaz, cât durează acel LEG?

20 de minute.

Minimum. Îi aplici semnale luminoase, stimuli luminoși, și ce se întâmplă este că tu Se aprinde lumina, ochiul vede lumina si creierul reactioneaza prin niste unde. Si tu asta vezi. Si tu compari practic reactia cu alte reactii normale, pentru ca stii cum ar trebui sa reactioneze si vezi daca lumina poate sa provoace altceva. Sunt aceste... Atenționări când mergi la film, când te uiți la tot felul de producții video în care apar semnale luminoase sau concerte, că trebuie să fim atenți dacă avem epilepsie să evităm zona respectivă. E valabil pentru orice diagnostic de epilepsie sau pentru cine e valabil acest atestiment?

E valabil pentru copiii care au epilepsii fotosensibile. Adică la acei stimuli luminoși pe EG apar modificări epileptiforme. Asta ne arată că cumva pot reacționa în felul ăsta la stimuli luminoși, adică să aibă o criză de natură epileptică.

De ce se întâmplă? Adică poți să-mi descrii cumva foarte, nu știu, plastic, mecanic și totuși pe înțelesul nostru, ce se întâmplă când, adică cum poate stimulul luminos să provoace o criză epileptică?

Sunt anumite forme care, deci de epilepsie, sindroame epileptice, deci asta e un alt, deci noi încercăm crizele epileptice și ulterior epilepsia să le clasificăm în anumite categorii și sunt anumite sindroame epileptice care pot reacționa în felul ăsta la stimuli luminoși. Ăsta e specific mai ales adolescenților. Urmea e că ei atunci simt nevoia să meargă mai mult, să facă, meargă la discotecă, să stea mult pe telefon, la dispozitivele de ziua de astăzi care toate implică stimuli luminoși și e important să știm, e important să se facă EG-ul cu aceaste Stimulare luminasă intermitent, așa se numesc. Pentru că noi învățăm să se ferească de acei stimuri. Ce înseamnă? Că e greu să nu te uiți deloc la televizor, la telefon, la calculator, adică cumva oamenii depinde aceste dispozitive. Și să aprindă lumina în cameră când se uite la telefon, adică să nu stea în pat noaptea cu lumina stinsă și cu telefonul de-a drumul. Să încerce să evite pe cât posibil filmul 3D într-adevăr și alte... Stimul de acest gen, discotecile sau să poarte ochelari de soare când merg afară pentru că se întâmplă inclusiv când mergi cu mașina și mergi cu mașina pe însorită.

Și treci pe sub un pot sau așa, îți iai în stibul luminos.

Da, da. Și îți face exact stimularea aia intermitentă și atunci să porți ochelar. Sau cum povestea doamna profesor Craiul, că a avut un pacient care era fotosensibil și avea cumva petrecerea lui, era la discotecă. cum putea să lipsească de la petrecerea lui și atunci l-a învățat să facă un bal mascat și să poarte un, să acopere un ochi, pentru că atunci se scade stimularea luminoasă, creierul. Dacă acoperi un ochi? Dacă acoperi un ochi.

Un anume ochi în funcție de diagnostic?

Nu, nu, același ochi. Adică oricare dintre ei.

Da. Ce tare!

Da. Sunt anumite metode și noi știm care cumva pot să ajute copilul să aibă o viață normală.

Asta e interesant, deci dacă ai o epilepsie fotosensibilă, dacă acoperi un ochi ca la un bal mascat, riscul nu mai e atât de mare.

Da. Cumva creierul nu mai percepe la fel de mult acei stimuli luminoși și nu pot provoca așa ceva.

Bun, ai făcute G. Ce alte investigații se mai fac?

Dacă bănuim că este epilepsie focală, adică cumva este doar o anumită zonă anormală, cerem remene cerebral. Remene înseamnă o investigație imagistică, deci este o poză a creierului în care vedem structura cerebrală. EEG-ul vede funcția, remene-ul vede structura și amândouă ne aduc informații legate de această boală.

ce poți să vezi pe remene și cât de des poți să vezi cauza epilepsiei pe un remene.

Păi depinde de tipul de sindrom epileptic. Pentru epilepsii focale, noi căutăm cauza, adică o căutăm cu remene de bună calitate, că nu orice remene poate să vadă leziuni epileptogene, care sunt obicei niște malformații mici, mici, mici, cu care copilul s-a născut și care nu dă niciun fel de semne clinice. doar la un anumit moment pot provoca aceste crize epileptice. Și ca să se vadă, trebuie făcut un remene de bună calitate cu un protocol de epilepsie. Asta înseamnă că acele imagini să fie foarte apropiate, deci nu să fie distanțate, că remene înseamnă de fapt niște poze ale creierului în diferite unghiuri. Și acele poze pot fi făcute unul la jumate de centimetru, la un centimetru sau pot fi făcute la un milimetru. Ca distanță între slide-uri. Și dacă e o leziune foarte mică și distanța între slide-uri e mare, cumva...

O ratezi.

Exact.

Ok, deci e un remene care face poze din aproape în aproape în încercarea de a găsi o leziune. Asta deja ne deschide un pic imaginea asupra epilepsiei și înțelegem că Pot fi cauze care nu se vad structural, adică ele sunt ascunse în activitatea neuronală, fie din cauza genetică, fie metabolică, dar pot să fie modificări structurale pe care le vezi, adică niște mici formațiuni care împiedică

Uneori sunt și formațiuni, dar de cele mai multe ori, și asta e ceea ce căutăm noi, se numesc displazii. Sunt niște zone în care neuronii, în loc să fie aranjați așa frumos pe straturi, sunt dezorganizate. E o zonă mică, foarte mică, nu știu, de jumătate de centimetru și are un anumit aspect pe remene.

De ce te interesează să vezi zona respectivă? Adică cu ce îți schimbă, să zic, tratamentul dacă vezi sau nu această displazie pe un remene?

Deci tratamentul epilepsiei este în funcție de tipul de sindrom epileptic. Deci atunci când ajungem la diagnosticul de epilepsie fucal, adică toate crizele sunt identice, și pleacă doar dintr-o anumită zonă și noi pe EEG vedem că e o activitate anormală în acea zonă și clinic cumva copilul face legat de acea zonă și găsim pe RMN acea zonă anormală, îi îndrumăm către chirurgia epilepsiei. Asta înseamnă că pacientul, copilașul respectiv, ar beneficia de o rezecție chirurgicală a zonei structurale care îi provoacă crizele epileptice.

Asta mi se pare foarte interesant și aș vrea să rămânem aici în zona de tratament chirurgical. Deci există cazuri în care tu poți să vindeci epilepsia printr-o operație pe creier.

Da. Nu eu. Neurochirurg. De fapt e o echipă, dar el o vindec.

Dar cum se întâmplă asta? Care sunt cele situații? Și cumva din nou, și o să ne dăm seama pe parcursul podcastului, Pare probabil pentru părinte un șoc, că există posibilitatea unei operații pe creier, dar de fapt o operație reușită e cel mai bun lucru pe care ți-l ai putea dori, pentru că scap de epilepsie.

Da, eu mă bucur foarte mult atunci când găsesc cauza epilepsiei. Când sunt la început, nu știu ce tip de criză e, EG-ul nu e specific, nu reușesc să îl încadrez într-un anumit sindrom și părinții de fapt asta îmi de-ntreabă, da cum o să fie, da ce o să, a la lung, eu n-am datele astea suficient de clare care să mă ajute să fac o idee legat de prognostic cu copilul. Când găsesc o cauză clară care este tratabilă, chiar dacă este chirurgical, mă bucură că un procent de 80%, dacă zona se poate rezeca, adică nu e în zona motorie sau în zona limbajului, că atunci problemele sunt mai complicate. Există șansa de 80% ca după operație copilul să fie vindăcat. Asta înseamnă că poate să-i scoate și tratamentul și să aibă o viață normală din toate punctele de vedere, scapă și de vizitele la neurolobul pediatru.

Unde se fac aceste operații?

În prezent se fac în privat și la stat. În privat la spitalul Monța, în echipa condusă de doctorul Stoica și la stat la spitalul Marichiuri, în echipa condusă de doctorul Târnoven. Iar ei lucrează împreună.

Mi-a plăcea foarte mult să-l avem la podcast. O să-i trimitem o invitație și personală. Îi trimitem și o invitație publică pe acestă cale. Am auzit numai lucruri extraordinare despre dr. Stoica.

Dr.

Stoica lucrează și cu dr. Mucanu, nu? Dr. Mucanu mi se pare că îl ajută în abordul trans-nazal cumva.

Pentru anumite formațiuni care sunt exact în spatele NAS-ului, fac o echipă cu dr. Mocanu, care este o relist. Și dr.

Mocanu sper să-l avem la podcast în curând.

Da, sunt niște oameni deosebiți.

Dar legat de dr. Stoica, mi-ai povestit înainte de podcast asta, vreau să zic, că există un schimb de experiență și că Spitalul Marie Curie, acesta nou, fiind o secție nouă de neurochirurgie, că doctorul Stoica vine și mai asistă și îi ajută la curba asta de învățare pe chirurgii din Marie Curie pentru că aceste operații se poată fi realizate și acolo.

Da, așa e. Secția de neurochirurgie din spitalul Marie Curie a fost făcută de doctorul Stoica și ulterior de însus a mutat la privat și dar a rămas prieten cu colegii din Marie Curie.

Da, asta e atât de important. Îmi place atât de mult când văd doctori, chirurgi, maestrii în practica lor care se duc și îi ghidează pe ceilalți colegi din alte părți și le arată, uite asta am învățat, asta știu, astea sunt lucrurile pe care eu le-am desprins, hai să le facem așa și aici, mi se pare extraordinar. Deci revenind la subiect, avem posibilitatea de a opera neurochirurgica la anumite forme de epilepsie. Cât de complicate sunt aceste operații, pentru că de regulă știu că și cum ziceam oamenii se sperie și zic nu vreau să mă operez pentru că o să rămân paralizat, o să îmi taie jumătate din craniu și o să rămân cu cicatrice. Cum sunt aceste operații în ziua de astăzi?

Deci operațiile se numesc minim invazive, dar cumva ca să ajungă în zona respectivă, că părinții mândreau. Și se taie osul, da, se taie osul, pentru că n-au cum să ajungă neurochirurgii la nivelul țesutului cerebral, la nivelul creierului, decât tăiind osul, dar printr-o incizie foarte mică. Deci se folosesc remeneu de bună calitate și se intră țintit în zona respectivă, în zona normală. Și se rezecă zona normală.

Cum e recuperarea unor astfel de pacienti? Știu că nu ești neurochirurg, dar totuși lucrezi în echipă.

Eu sunt lângă ei, dar eu îi văd pe copii înainte și după, e foarte ușoară recuperarea. Două zile, trei zile sunt acasă fără niciun fel de problem. Și cu o cicatrice mică în păr ni nu se vede, nu se rate.

Da, mi se pare extraordinar acest lucru.

Și mie mi se pare, mai ales că am văzut și intervențiile de altă generație.

Da, corect, e o diferență ca de la cer la pământ, dar da, ne mai trebuie timp ca să ne dăm seama și să asimilăm aceste noi tipuri de...

Așa este, e greu de acceptat. Adică am părinți care au zis că ar face orice doar să nu fie operat copil. Chiar dacă copilul face 20 de crize pe zi, ajung în terapie, nu vor să accepte operația, deci e păcat. Lucrurile s-au schimbat, deci în ziua de astăzi există aceste intervenții minim invazive cu riscuri mici. Acum riscuri există la orice intervenție chirurgicală, dar riscurile sunt foarte mici și cu șanse mari de vindecare. Iar, de obicei, aceste epilepsii focale, în care, cumva, cerurile nu sunt normal organizate, ele nu răspund nici la tratamentul medicamentos pe care îl dăm noi. Adică, în ciuda tratamentelor care... A la lung și pentru aceste forme, pentru că sunt rezistente, ajungem de a avea combinații de 3-4 medicamente, copiii au și efecte adverse de la aceste medicamente. Adică nu pe lângă că facrize, mai au și efecte adverse și totul se poate rezolva printr-o intervenție minimă. Neurochirurgical într-adevăr. Dar e minim. Mai e o parte legat de chirurgie care cumva o fac colegii de la Monza. Hemisferotomiile. Deci se poate deconecta complet. Deci trecem în cealaltă parte. Înseamnă că o hemisferă cerebrală poate să fie deconectată complet.

De cealaltă?

De cealaltă. Și copilul, deci în urmă, dacă e o zonă epileptogenă foarte mare, care cuprinde un emisfer cerebral complet, atunci el nu se poate rezeca. Pentru că dacă se scoate, aparte o felul de complicații hemodinamici, hemoragii și se deconectează de emisfera sănătoasă și se taie și fibrele descendente către care controlează corpul. În urma acestei intervenții, care este tot minim invazivă, printr-o incizie foarte mică, copilul are o hemipareză, asta înseamnă că are un deficit control lateral, dar de obicei acești copii au deja înainte de aceste intervenții, au un deficit de câmp vizual și în rest nimic. Și scapă de epilepsie.

Și vorbim de cazuri grave în care ai crize zilnice.

Zilnice, 20 pe oră, așa ceva.

Adică e aproape imposibil de trăit în felul ăsta și poți să scapi de asta. În general traseul este un EEG, adică consult dacă este nevoie și ai suspiciune, faci un EEG. În urma EEG-ului, dacă ai, să zic, primizile unei crize sau unei epilepsii focale, se face remene pentru a descoperi acea leziune, o descoperi dacă e rezecabilă, se rezecă, dacă nu se descoperă sau nu e rezecabilă, urmează tratament. Ce alte investigații se mai fac?

Deci, mai facem o evaluare psihologică, e foarte important, pentru că uneori, la anumite cazuri, la anumite sindra, pentru că noi vedem copiii puțin timp, adică vedem la un consul 20 de minute, jumate de oră, dar e altceva, iar copilul nu este mediul lui și nu facem o testare cognitivă, nici nu e meseria noastră să facem așa ceva. Când oricum știu și neurologii pediatrii din generația mea, cumva eu am început neurologia pediatrică împreună cu doamna profesor sub întrumarea doamnei profesori Măgureanu și dânsa ne punea să evaluăm copilul sub șase ani în acel consul neurologic să facem și evaluarea grosieră cognitivă a unui copil până în șase ani, să ne dăm seama dacă este normal. sau nu, dacă sunt anumite mici deficiențe și atunci trimite către psiholog, care va face o evaluare psihologică complexă și completă, care ne arată dacă cumva există anumite disfuncții minore doar în anumite zone cerebrale,

Disfunțiile astea pot fi cauzate de focarul epileptogen, de epilepsie? De ce sunt legate cele două?

Pot fi cauzate de orice. Pot fi cauzate de cauza epilepsiei. Pot fi cauzate de focarul, dacă e o anumită zonă. Pot fi cauzate de EG, modificările, nu de EG propriu-zis, ci de modificările electroencefalografice. Dacă sunt foarte frecvente pe EG pot duce la așa ceva.

Ok, doar că sunt asociate. Deci fie există o cauză comună și din cauza aia ai și epilepsie, ai și un deficit cognitiv, sau dacă ai o epilepsie cu acea cauză cunoscută, descărcările alea pot întârzi ani dezvoltarea copilului.

Și medicamentele pot duce păderea la așa ceva. Fiecare medicament pe care îl dăm noi, poate avea reacții adverse și din această categorie. E important să știm, pentru că noi tratăm copilul din toate punctele de vedere, nu doar a crizelor epileptice. E important să ajutăm copilul să se dezvolte normal, normal la maximul capacității lui cognitiv.

Și ajungem cumva la tratament și în tratament bănesc că se face și tratamentul epilepsiei, dar se fac și recomandări pentru dezvoltarea corectă a copilului respectiv. Ce alte investigații se fac? Știu că se fac și diagnostice genetice. Când ai nevoie de un test genetic, pe cine poate ajuta un test genetic?

atunci când bănuim o epilepsie de cauză primar genetică. Adică cumva creierul, creierașul respectiv nu are un singur focal epileptogenic. Cumva arată că sunt niște zone și în emisfera stângă și în emisfera dreaptă care funcționează aberant și mai sunt anumite particularități ale examenul clinic al copilului, nu știu, un facis mai particular, un comportament mai particular, un traseu EG care să aibă anumite caracteristici. Atunci cerem de la început teste genetice. Din păcate, testele genetice în România nu sunt cumva, decât prin anumite proiecte de cercetare se pot face gratis, în rest se face doar contracost. Fie la laboratoarele din România sau din străinătate, dar părinții trebuie să plătească pentru asta. Nu mai sunt așa scumpe cum erau pe vremuri. Acum vreo 15 ani, pot să zic așa, un test genetic, un Holixome sequencing, așa se numește, costa în jur de 4.000 de euro, acum costă în jur de 800 de euro în străinătate. Tot

e un preț destul de mare pentru părinte. Dar cum s-ar putea de conta? Pentru că știu că de regulă pe tine un test genetic te ajută să pui un diagnostic, nu? Și să găsești un tratament corect. Mă

ajută să găsesc un diagnostic și uneori să-i dau și un tratament corect. Pentru că pentru anumite forme există tratamente specifice. Și

atunci, ce demersuri ar trebui făcute? Fie de asociații, fie de grupuri de părinți, fie de medici? de societate civilă în general pentru că aceste teste să fie decontate. Pentru că, din câte știu, dacă ai, nu știu, o afecțiune pe care nu o poți trăi în România, există un dosar pe care îl poți face și asta fac multe asociații, sunt multe date disponibile pe internet în care tu te duci la trei medici de aceeași specialitate care spun, dom'le, nu poți să-ți facă acest tratament și poți să depuni un dosar la Ministerul Sănătății și să primești tratament decontat într-o țară europeană unde ești primit. Da. Există acest sistem și în aceste teste sau cum se pot ele deconta dacă ai nevoie de acest test genetic și pe tine ca părinte te desparte, să zic, de diagnosticul corect și de tratamentul corect al copilului o sumă de 800 de euro pe care tu n-o ai. Sunt

asociații care îi ajută să plătească ei aceste teste, din păcate asta e. Sau mai sunt niște proiecte de cercetare care pot face aceste teste. Dar nu e așa de facil, așa cum ar trebui să facă. Adică noi, doctorii neurologii, pediatrii din străinătate doar bifează. Vor test genetic, Pet vor, o să vorbim și despre pet, vor anumite investigații. vor... Noi, ca și medici care lucrăm în România, trebuie să găsim o cale, cum să fac, să trimit. Bun, nu sunt bani, se întâmplă, e normal. Întrebăm noi sau trimitem noi, îndrumând către anumite asociații, pentru că părinții au nevoie de o recomandare scrisă, că au nevoie de acest test. Deci nu e așa de simplu precum ar fi vrut. Dar e util pentru că, de exemplu, pentru un anumit sindrom, Dravet se numește, ministerul a aprobat recent, cred că sunt câteva zile, un tratament specific pentru acest sindrom. Deci ajută diagnosticul, inclusiv diagnosticul genetic, ajută ca noi ca și medii să dăm tratament țintit. În

orice caz, în primul baz, este conștientizarea că există boli care au sau afecțiuni care au metode de investigare care fac parte din ghiduri, adică ai nevoie de această metodă de investigare pe care încă nu ai în România și ea nu e decontată. Sper că acest lucru să fie auzit de cine trebuie și să se ia măsuri corecte pentru că e nevoie de aceste investigații, ele se găsesc în străinătate și ar putea fi decontate, dar încă nu sunt decontate. Poate pentru că nu sunt suficient de multe voci care să ceară asta, poate pentru că e mai ușor de ignorată această problemă, Dar e important să auzim despre asta. Ai zis de PET. Ce

înseamnă PET? FDG-PET este o investigație imagistică care vede activitatea metabolică a creierului. Asta se face prin cadrul programului național, deci asta se poate face în România gratuit. Noi, ca și neurologi și pediatrii, atunci când recomandăm, căutăm o cauză structurală și Remeneu nu ne aduce nicio informație suficientă pentru o anumită zonă, cerem această investigație. Se face un formular prin spital și vezi activitatea creierului și într-o anumită zonă se vede că e o activitate anormală hipometabolică. E colorată altfel anumită zonă. Și

asta te ajută și la intervenție chirurgicală? Da.

Pentru că cumva ne uităm în spatele acelei zone care are un metabolism anormal, dacă este o anomalia structurii cerebrale. Dacă nu vedem nimic, nimic, nici pe remene, nici în urma acestei investigații, dar se vede clar că e o activitate anormală, atunci trecem la următoarea etapă de investigare pentru epilepsiile focale și anume implantarea de electrozi de profunzime. Ce înseamnă? înseamnă că avem nevoie de neurochirurgi. Să ne pună niște neurologi în zonele respective, niște electrozi. Ar fi bine să pună neurologii direct acolo, chiar mi-ar plăcea. Am fost la un curs acum de curând și m-am uitat cu niște ochelari VR în creier, a fost fascinant. Niște electrozi, sunt niște fire foarte subțiri. care sunt de unică folosință bineînțeles și foarte scumpe și se pun intracerebral în anumite zone și noi conectăm aceste fire la un aparat EEG performant și vedem activitatea cerebrală direct din creier. Și

te ajută mai mult asta. Da.

Ca să stabilezi de unde până unde este zona anormal. Ca

să terminăm cu capitolul de diagnostic, ai spus și de sindroame epileptice. Ce sunt aceste sindroame epileptice? Sindromele

epileptice este nivelul cel mai de sus de încadrarea epilepsiei. Adică pentru un anumit sindrom trebuie să încadrăm copilul cu o anumită vârstă, un anumit tip de crize, o anumită dezvoltare cognitivă, deci e copilul cu totul, cu toate problemele lui, cu anumite modificări EG și se cadrează într-un anumit sindrom. Și acel sindrom are Un tratament, un prognostic e specific acelei forme. Bun,

deci asta cumva e o încadrare care te ajută și la prognostic și la tratament și la managementul copiului. Cum faci managementul părinților? Cât de greu ți este să dai o diagnostică? Cum te-ai obișnuit cu aceste diagnostice și cum te-ai obișnuit cu cazurile mai grave? Pentru că înțelegem de acum că epilepsia poate să aibă o formă ușoară, poate să fie o formă tratabilă, poate să fie forme destul de avansate. Cum te-ai obișnuit tu ca om din spatele medicului să faci managementul acestor cazuri? Sincer,

am zile în care primez doar filme urâte, deci cu crize, cu copii care fac... nu îmi place deloc, chiar nu îmi place. Dar caut o soluție pentru ei, pentru toate aceste probleme. E important de povestit că pe vremuri această boală se numea boala copilului. Pentru că o mare parte din formele de epilepsie apar la vârsta copilului și odată cu maturizarea cerebrală se liniștesc. Și că nu înseamnă neapărat sfârșitul lumii această boală, că este o boală care are tratament. Și de obicei copilul evoluează bine din toate punctele de vedere și că noi, eu respectiv și restul colegilor, suntem alături de părinți și ajutăm cu toate problemele pe care copilul le poate avea. Nu știu, legat de acomodare la școală, la grădiniță, la efecte adverse ale medicamentelor, la urmărire și că în procent de 80% de fapt se tratează această boală. Adică

în procent de 80% se tratează, se ține sub control sau se vindecă? Termenul

de vindecare îl folosim mai târziu, mai târziu. De-asta răspund la tratament, asta putem spune. Și după minimum 2 ani de la ultima criză, tratamentul începe să se scadă treptat în ideea de a se scoate. Adică nu este un tratament de obicei. De

obicei, ok. Și cred că e o speranță cu care orice părinte care are un copil cu acest diagnostic poate trăi. Adică e o speranță pe care e bine să o ai. O să ajungem acolo, la prognostic și la care sunt epilepsiile sau formele de epilepsie care dispar când reduci tratamentul, dar aș vrea să ne oprim la această etapă. Deci avem un diagnostic, am înțeles că sunt foarte multe, sau sunt multe tipuri de epilepsie. Am înțeles că sunt epilepsii, să zic focale, unde ai un artefact, o displazie cerebrală, sunt forme de epilepsii genetice care poți să aibă, adică ai mai multe zone de activitate așa, să zic, activitate dezechilibrată a creierului, ai sindroame epileptice în care tu încadrezi exact copilul cu tot tabloul lui clinic. Care e tratamentul? Și bineînțeles tratamentul o să difere în funcție de formă sau de cauza epilepsiei. Dar care e tratamentul clasic? Care e drumul clasic în tratarea epilepsiei la copii? Păi,

clasic. Nu-i nimic ca clasic. Metodul depinde de formă, de sindromul epileptic. Și sunt tratamente țintite pentru acel sindrom. Și cumva trebuie luate, cumva văzut copilul din toate punctele de vedere. Dacă de exemplu e un copil care are tendința să se îngrașe. nu dăm un medicament care crește pofta de mâncare. Dacă vedem un copil care are probleme cognitive, că nu e din punct de vedere intelectual optim, atunci nu dăm un tratament care știm că ar putea avea probleme în această direcție. Deci trebuie văzut copilul în totalitate, cu toate problemele lui, având în spate sindromul epileptic. Și se dau medicamente, pentru copii se există siropuri, Și în fiecare și medicamentele trebuie adaptate, deci asta e la copiluri spre deosebire de adulți, pe kilogramele copilului. Deci doza se va crește odată cu creșterea copilului. Nu înseamnă că el nu evoluează bine, că s-a întâmplat ceva rău, asta zic eu să le spun părinților de la început, că doza va fi adaptată pe kilogramele copilului. Că sunt ca și antibioticele, dacă nu sunt date în doza corespunzătoare, nu-și fac treaba. Cum

actionează aceste medicamente? Adică ce ajută ele de fapt? Ce fac ele în creier decalmează crizele? Epilepsia

în spatele cauzei epilepsiei este un dezechilibru între excitație și inhibiție. Adică excitația este exagerată, inhibiția este mai jos decât ar trebui să fie. Și atunci medicamentele normalizează, la nivelul neuronului. Și atunci aceste medicamente normalizează acest dezechilibru între excitație și inhibiție. Și

ce fac ele? Sedează copilul? Sedează,

dar nu sedează copilul. Adică scad un pic excitația, cresc un pic inhibiția, dar puțin. Acum există medicamente de generație mai veche, în care inhibiția într-adevăr este mai crescută decât excitația și atunci apar tot felul de reacții adverse de tipul ăsta. Dar noi găsim un echilibru între doze și tipul de medicație ca să nu se dăm copilul. Adică cumva idealul este ca el să evolueze normal din punct de vedere cognitiv normal. Adică nu ne interesează ca el să aibă o viață fără crize, dar să fie să doarmă toată ziua, să nu poată să meargă la școală, să nu poată să aibă activități normale ale unui copil de vârsta lui. E

o ajustare constantă, adică sau poate să fie o ajustare constantă și astfel părintele trebuie să fie urmărit sau părintele trebuie să asigure urmărirea medicală de-a copilului. Da,

poate fi. De aceea, inițial, după ce introducem tratamentul, sunt vizite mai dese la neurolog, după care nu-l mai chemăm așa des. Există

și tratamente cumva foarte specifice? Cum de exemplu, am avut un podcast despre migreană și am aflat despre anticor monoclonali care se cuplează selectiv fix de receptorii care simt durerea aia în migreană și nu se cuplează nicărei în altă parte. Există astfel de medicamente în epilepție? Există,

da, există niște medicamente specifice pentru anumite sindrome epileptice și anume de anumite cauze. Așa cum am zis cu sindromul Dravet, care este un sindrom genetic care are în spate o anumită mutație. Există medicamente specifice pentru acel sindrom. Sau mai există niște sindroame care au în spate o tot anomalie genetică care duce la un dezechilibru metabolic. E un deficit de transport a glucozei în lichidul cefalul arhidian și atunci pentru această formă se dă dieta cetogenică. Este

cetogenică. Am auzit de asta și am auzit că funcționează la anumite forme care sunt rezistente la farmacoterapie. Se

încearcă în general să se dea la acea formă la care ți-am spus, cu mutația respectivă care duce la anomalia de transport a glucozei. Deci

nu e la orice, adică cetogenic nu

funcționează la orice epilepsie. Se recomandă și la epilepsiile rezistente la tratamentul clasic. medicamentos. Nu e foarte ușor de ținut, e greu de ținut, mai ales la copii, deci cumva e menegeria de neurologii pediatrii cu specializare în această domeniu, plus dieticieni, plus pediatrii, pentru că copilul are anumite nevoi metabolice legate creșterea lui de dezvoltare. Și trebuie să mănânce doar anumite lucruri cântărite, deci nu e. Deci este o terapie care se poate recomanda la epilepsiile rezistente la tratamentul clasic, dar urmărit de specialiști sau la acele anomalii genetice specifice la care răspunde dieta cetogenică. Este

o formă de epilepsie în care o anumită mutație îți perturbă metabolizarea glucozei. Căpilor dacă mănâncă dulce sau pâine, orice amidon, cartofi, practic glucoza din creier poate să ducă la acest dezechilibru. De

fapt nu ajunge în creier glucoza. Și

se acumulează sau ce se întâmplă? Nu,

se acumulează în organii. Creierul nu are resursele ca să funcționeze normal. Ok,

acum înțeleg. Deci creierul în acea formă de epilepsie nu are resursele să folosească glucoza și rămâne fără resurse și asta duce la criză. Și atunci tu prin dieta cetogenică sau ketogenică, tu forțezi, nedându-i glucoză de loc corpului, îl forțezi să transforme grăsimea în cetone și să o folosească pe post de energie. Și atunci creierul are energie. Și

funcționează aproape normal. Cât

de desovezi și de ce e farmacoresistentă? Eu

o văd destul de des. Eu o văd destul de des pentru că la mine vin pacienți care nu răspun la primul tratament, de fapt. Că fiind specializate în epilepsia copilului și mai ales pe chirurgia epilepsiei, văd epilepsii rezistente la tratament. Dar ca și definiție înseamnă atunci când crizele persistă în ciuda a doua tratamente antiepileptice specifice. date în doze corespunzătoare și corespunzătoare pentru sindromul respectiv. Și

ce soluții există pentru astfel de epilepsie? Am înțeles că există această dietă ketogenică. Funcționează mereu sau e pozitiv? Nu.

Depinde. Uneori da, alteori nu. Există stimulatoarele de nerv vag, care sunt niște dispozitive care se pun legate de nervul vag. Și mai există niște intervenții chirurgicale paliative, deci cumva neurochirurgicale, în care, în urma acestor intervenții, ne așteptăm să mai persiste crizele epileptice, dar să nu mai fie tonicoclonice generalizate, să nu mai fie atone. Sunt niște intervenții care ajută legate de aspectul crizelor. Ai

zis de stimulatoarele de nerva. Cum funcționează ele? Ce

avantaje au? Este ca un pacemaker care se pune pentru cardiac. E un fir care se pune în jurul nervului vag stâng și se montează un dispozitiv aici la nivelul toracelui și acest dispozitiv poate fi accesat cu ajutorul unei telecomenzi. Și el dă un impuls nervului VAC care modulează substanța reticulată ascendentă. Ce înseamnă asta? Este o substanță care există la o anumită zonă, de fapt, din trunchiul cerebral, care modulează informațiile de la nivelul subcortical și respectiv cortical cerebral. La

propriu ce faci, un fel de calmant cu telecomandă, dai drumul la telecomandă, nu? El

funcționează într-un anumit program, are un anumit perioadă în care funcționează, anumite perioade în care nu funcționează și tot așa. Deci are o perioadă de on în care funcționează și perioade de off în care nu funcționează. Și noi cu acea telecomandă creștem durata, creștem intensitatea impulsului, încercăm să modulăm lucrurile astea. Cât de eficiente sunt? Uneori scade, deci este, intră tot în categoria paliații, nu intră în categoria crizelor, tratamentului curativ, a crizelor epileptice. Are efect pozitiv și pe legat de depresie și de tulburări de somn. Ăsta, da, poate avea. Și părinții au ca o brățară, așa, care pot să activeze acel dispozitiv. De exemplu, dacă e o criză tonico-clonică generalizată, lungă, pot activa dispozitivul cu brățară și să dea un impuls suplimentar. Am

auzit de aceste stimulatoare de nerv vag. Sunt vândute și comercial și se muntează pe piele sau sunt un fel de coliere care se muntează pe corp și promiți tot așa relaxare, somn profund? Nu

am auzit că se fac, poate sunt non-medicale. Da,

sunt non-medicale. Da,

cele medicale mai stunele care se pun la nivelul, de fapt stimulează trigeme, nu? La nivelul urechii. Da. Merită încercat. Din păcate, în prezent, nu se mai pot pune gratuit la copii în România. Doar la aduți. Pentru că nu mai există nici un spital de pediatrie care să fie inclus în programul național de chirurgie-epilepsie. Marie Curie, de ce nu? Pentru că n-a fost acceptat. Acum am refăcut toate actele și toate ca să putem să intrăm totuși în programul național. Sunt tot felul de criterii și greu de, dar le-am luat. fiecare în parte și am încercat să le acoperim ca să fim cu toate în regulă pentru acest program național, ca să putem ajuta copiii să aibă șansa să fie tratați inclusiv cu stimulatoare de NervAx și cu acei electrozi de profunzime gratuit. Nu fie nevoie să plătească părinții pentru aceste dispozitivi. Da,

succes în demers! Mulțumim! Există tot felul de alte device-uri pe care le poți purta, tot felul de wearables care pot detecta crizele epileptice dinainte, ca părintele să poată să ia măsuri, ce știi de ele și ce crezi că ne rezervă viitorul în, să zic, managementul unei astfel de afecțiuni? Și

eu cred, cumva, lucrurile vor evolua. Sigur asta. Deci sunt foarte multe firme de inginerie medicală care studiază acest device-uri, că e nevoie de ele. Eu cred că sunt utile, ce să zic, pentru părinți aduc o oarecare beneficiu, un anu care-i liniște să știe ce se întâmplă cu copiilul lor. Sunt

unele folosite deja? Și cum arată? Ce te ajută? Deci,

ideea e așa. Sunt patru categorii mari, de fapt trei. Unele sunt fost cu formă de cameră, care se activează odată cu mișcarea copilului, ajută într-adevăr și cumva să se sizeze părinții dacă se întâmplă, mai ales în timpul nopții, că de fapt aici e problema, una dintre problemele mari. E și o problemă importantă pentru că riscul de moarte subită apare tot noaptea și atunci e important să încercăm pe cât posibil să diminuăm cumva șansa de a apărea crize tonicoclonice nediagnosticate în timpul nopții. Și ca părinții să poată să doarmă și dând și liniștiți în camera lor, nu cu copilul toată noaptea fiind cu ochii pe copil de frică că li se întâmplă ceva. Deci există aceste camere, există niște dispozitive care se pun tot pentru copiii mici în pat, sub cerceaf. Și mai există niște brățări, fie niște brățări, fie niște ceasuri. Brățările pentru copii sunt recomandate doar după vârsta de șase ani, ceasurile după vârsta de patru ani, camerele și dispozitivele alea care se pun sub cerceav de la orice vârstă. Dar ele detectează mai ales crize tonico-clonice generalizate, asta e important de știut. Adică

acele crize convulsive de fapt. Da,

acele convulsive mari. E important să le detectăm și pe astea pentru că astea de fapt au risc mare pentru moarte subită. Dar dacă copilul face crize mai mici sau doar cu afectarea conștienței, ele nu sunt detectate de aceste dispozitive. Asta e una dintre probleme și altă problemă mai este că sunt tot felul de alarme fals-pozitive. Adică copilul poate că doarme sau e agitat și se mută de pe o parte pe alta și atunci părinții se sperie la fiecare mișcare a copilului. Ai

spus că ne e frică de aceste crize din timpul nopții pentru că au un risc de moarte subită? De

ce? Pentru că riscul de moarte în această boală există și acest risc, din păcate. Foarte mic, dar există. Și este asociat cu crizele motorii nocturne. De

ce? Adică ce se poate întâmpla diferit? Se

poate întâmpla criza să implice și să ducă la o apneie prelungită. Asta înseamnă copilul să nu respire în perioada respectivă, să ducă la stocardia, cardiorespirator, și să apară și moartea. Dar

de ce în timpul nopții? Adică ce e diferit în timpul nopții? Cred

că este legat de mecanismele, legat de ciclu respirator și că sunt toate mai inhibate în timpul nopții față de starea de veche. Creierul este mai alert în stare de veche decât în stare de somn. Și

e ceva ce poți să faci în timpul nopții? Adică dacă se întâmplă o criză în timpul somnului și știi de ea față de nu știi de ea, ce poți face diferit? Există

medicamente de urgență care se pot da în timpul crizei. În România sunt fie midazolamul care se introduce intra-bucal la nivelul obrazului copilului sau sunt niște supăzitoare, diazepam de sitin, care se introduce intra-rectar. Ce

faci? Asta e o întrebare foarte importantă, special în acest context. Ce faci ca parinte daca copilul tau are o criza? Care este comportamentul corect? Ce trebuie sa faci si ce trebuie sa nu faci? Deci

dacă este o criză, o luăm de la scenariul cel mai negativ posibil, dacă pot să zic așa, o criză generalizată, tonico-clonic. Copilul trebuie pus într-o poziție de siguranță, pe o parte, pentru că în acea poziție riscul de neumonie, de aspirație este cel mai mic. Deci

nu pe spate, ci pe lateral. Pe

lateral. Nu contează dacă e pe stânga sau pe dreapta. Și dacă are ceva în gură, trebuie scos din gură. Dacă are mâncare sau altceva, pentru că se poate neca din cauza acestei, dacă are ceva în gură. Și se monitorizează. Ce învăț eu, părinții, e greu să stai și să te uiți la copii și să aștepți să se termine criza. Dar să monitorizeze, să uite la ceas, momentul în care a apărut acea criz. Dacă mai e cineva cu părintele respectiv, deci nu e un singur părinte, e important să-și filmeze asta pentru noi, ca să vedem exact ce se întâmplă în timpul respectiv și să-și pregătească medicația de urgență. Acel Midazolam sau acel Diazepam de Sidim. Deci fie soluția care se pune la nivelul gurii, noi învățăm cum se administrează, fie acel supozitor. Și dacă criza, deci până pregătesc înși toate aceste medicamente de urgență, criza, tonul s-a terminat, adică copilul tot are acele contracții neregulate, să-l administrez. După

cât timp? Adică cât timp așteaptă până să-l administrez? Două

minute, în jur de două-trei minute. De

ce nu-l administrează imediat? De ce trebuie să aștepte? Pentru

că de cele mai multe ori criza se oprește singură în aceste 2-3 minute și n-are rost să mai pună. Dacă îl pun, se sperie și îl pun, nu e niciun fel de problemă, nu se întâmplă nimic, nu e un lucru rău. Ce e de știut, copilul după o criză de acest tip, el va intra într-un somn adânc, va dormi adânc. Nu înseamnă că e încă în criză, deci probabil că nu va putea fi trezit. perioada respectivă, dar să-l lasă să doarmă. Nu trebuie trezit, nu trebuie stropit. De

ce doarme? De ce intră în somn profund? Cumva

creierul obosește, ca să zic așa, în urma celei... și se formează o perioadă scurtă de edem cerebral și de o mare inhibiție, de fapt, în urma celei descărcări hiperexcitabile și urmează o perioadă mare de inhibiție și până se echilibrează raportul între excitație și inhibiție. Deci

doarme o perioadă. Doarme

o perioadă. Și

când, după ce se trezește, e de regulă normal? Își dă seama că a avut o criză? E mai obosit? Cum

este? Dacă este o criză primar generalizată, asta înseamnă că de la început a fost de butucriu, el nu își aduce aminte nimic de ce s-a întâmplat, poate să aibă dureri de cap care cedează la nurofen, la o anticumva medicamentele uzuale și trebuie lăsat să se odihnească, adică nu pus să plece la școală, să eventual în ziua respectivă să aibă un efort și fizic și mental mai redus.

Cum arată o zi normală pentru un copil cu epilepsie care e bine controlată? Adică poate să facă sport, poate să meargă în tabele, poate să meargă la petrecere, Cum arată viața unui copil cu epilepsie bine controlată? O

viață normală, din toate punctele de vedere. Asta înseamnă că poate să meargă la școală, ca și orice alt copil, în funcție de dezvoltarea lui cognitive, poate să meargă și la facultate, poate să fie primul în clasă, nu înseamnă neapărat că trebuie să ai lecții adaptate pentru voala lui. Poate să meargă să facă sport. Acum legat de sport, dacă epilepsia este controlată medicamentos sau din toate punctele de vedere poate să facă orice sport. Dacă nu cumva sau până ajungem la să fim siguri că este controlată, învățăm să se ferească de sporturile cu riscuri. Adică de exemplu să nu să meargă cu bicicleta cu casca, asta oricum e recomandat oricorui copil. să facă not fie cu un părinte alături, fie cu un profesor personal, pentru că dacă, Doamne ferește, se întâmplă vreo criză în timpul orei în bazin, să nu se nece. Dar anumite lucruri de bun simt. În rest, o viață absolut normală, poate să mănânce ciocolată. Știu că mai e și acest mit. Adică

când am voie cu ciocolată? Dar

au voie să mănânce ciocolată în limite normale, cum le spun eu, să nu mănânce tot tortul, poate să mănânce o singură felie. În general este să nu mănânce prea multă ciocolată, mai ales în a doua parte a zilei, pentru că după aia somnul este perturbat. Lipsa de somn este unul dintre factorii provocatori. pentru aceste crize și trebuie să-și ia medicația așa cum o recomandăm noi ca și doctor, la orele recomandate. Să nu uite să-și ia medicație. Legat de petreceri, poate să meargă la petreceri. Să nu piardă toată noaptea, zic eu, că cenușarea asta e o poveste bună. Deci

lipsa somnului e un factor de risc pentru o crize. Dacă creierul nu e... Adică mi se pare logic acum, înțelegând ce se întâmplă, creierul, având un mic dezechilibru între excitare, inhibiție, dacă tu nu dormi, practic, stimulezi și mai mult de la stimulare și inhibiția scade și mai mult. Exact. Ai zis de mituri, care sunt cele mai desîntâlnite mituri pe care le auzi? Sau care sunt cele mai absurde pe care le-ai auzit în toată practica ta? Cele

mai dese e că copilul nu o să fie bine din niciun punct de vedere. El nu o să poată să aibă o viață normală, nu o să poată să meargă la școală, nu o să poată să conducă, nu o să... gata. Deci după diagnosticul ăsta, el va rămâne în casă, undeva, izolat din toate punctele de vedere. Nu e așa. Ăsta e cel mai frecvent mit și mă bucur că nu e așa. Deci e cel mai absurd, nu știu, că nu are voie să facă nimic, absolut nimic. Deci nu e... Cumva

miturile astea duc și înspre stigmatizarea asta pe care... Da,

că e posedat, cred că era asta cu... Asta

e o chestie, cred că e o chestie așa din popor, nu? Da. E posedat. Pentru că e adică criza tonică-clonică, e spectaculoasă și dacă nu știi despre ce-i vorba... Zici

că e controlat de altceva, de alte forțe paranormal. Știu, am avut un pacient care a încercat niște tratamente cu argintul viu, argintul era... Serios?

Vorbeți

serios? Da, vorbesc serios. Acum, eu nu, cumva, ei îmi ține de credință. Deci eu n-am, nu le spun, e o prostie, ceva. Eu nu știu ce înseamnă argintul viu, eu nu mă pun împotriva credinței. Ai

zis că copilul, deci copilul cu epilepsie poate să aibă o viață, de ce în momentul tău are o viață normală, își ține bola sub control, ia tratament. La școală, ai spus că poate să exceleze în funcție de cum îl afectează și cauza principală a epilepsiei. Ce ar trebui să știe dirigintele învățătoare a profesorii de la școală? Și cum pui în balanță informarea acestora pentru siguranța copilului?

Și

cum pui în balanță, să zic, diseminarea informației în toată școală și, să zic, prevenția astigmatizării și a bullying-ului? Pentru că, momentan, încă din păcate nu suntem pregătiți. Să-ți pui într-o școală sau un liceu, aia că eu am epilepsie, lumea e posibil să te astigmatizeze și să-ți se întâmple acest bullying. Cum sfătuiști părinții să facă?

Sincer, cred că e cea mai dificilă parte din, cumva, interviul cu părinții. Pentru că totul depinde de școala respectivă. Deci ideal ar fi ca să se anunțe la școală, că nu înseamnă nimic, dar pentru că există riscul ca... El s-aibă o criză și la școală, că are medicația de urgență la el, că trebuie făcute acele manevre dacă e de făcut și atât. Dar că el are o viață absolut normală, adică nu trebuie stigmatizat, că nu e o boală contagioasă, că nu înseamnă că o să aibă o afectare cognitivă, că o să se comporte altfel, că o să fie agresiv față de restul copilului. Deci, efectiv, nu trebuie. Poate să fie într-o clasă normală, cu programă normală. Ca pentru orice alt copil. Doar că, într-adevăr, în România e o problemă legată de această boală. Deci, copiii au fost stigmatizați de profesori, de colegi. Dar, de fapt, nu cred că de la copii au pornit aceste... Că copiii, de fapt, informația vine de la părinți. De la părinți, că să îl marginalizeze, că el va fi un copil care va avea tulburări de comportament influențeze copiii lor. Nu are nicio legătură una cu alta. Am

zis că acest podcast e mișto să fie văzut de oricine, dar cred că ar trebui văzut în primul rând de profesori care au un an nou, dar un început de an școlar și au un copil care are epinepsie. Ia-ți timp și uite-te la acest podcast. Are doar o oră și un pic. Uite-te ca să înțelegeți despre ce e vorba. Pentru că de aici, de la tine, poate să înceapă educația copiilor din clasă. Vezi o diferență în țările, să zic, vestice? Pentru că te duci pe la congrese, ții legătura cu doctorii de afară. Vezi o diferență în stigmatizare acolo? Da.

Acolo nu există lega de acest. Pentru că există educația generală. Adică

acolo poți să zici că ai epilepsie

și să nu ai niciun fel de probleme. Nu înseamnă nimic. Ai o boală pentru care trebuie să iei un tratament și asta e. E

ca și cum ai avea diabet de tip 1, nu? Adică ai o boală pe care e atât. Aia

e și mai bună decât diabetul de tip 1, pentru că nu trebuie să o iei toată viața. Ok,

adică poți să scapi de ea. Legat de asta, care e perspectiva? Că știu că există un procentaj de 70% aproximativ de copii care a căror epilepsie se rezolvă de la sine și nu mai au viața adultă. Cum se întâmplă asta? Există

anumite forme care chiar sunt autolimitante în timp, pentru care nici nu trebuie să le dăm tratament. Urmărim doar, îi chemăm și vedem și mai întrebăm dacă au mai făcut EG-UVA, vedem că se liniștește, atunci le spunem că au trecut de vârsta la care pot face aceste crizi. Acești copii au în spate o anomalie, tot e o formă genetică. Asta înseamnă că ei sunt mai predispuși decât populația generală să aibă și alte tipuri de crize și la vârstă mai mare. Dar nu e obligatoriu. Și lucrurile trebuie luate treptat, că acum nu știm ce bol o să facem noi ca adulți peste 1-2 ani. Da,

corect. Dar ai spus că un copil cu epilepsie care începe să ia tratament și tratamentul funcționează, după 2 ani de tratament, fără nici o criză, e în calcul, sub supraveghiere medicală, reducerea tratamentului până la abor... Ok.

Și

cum se face? Se face pur și simplu? Se face cu alte investigații? Se

face treptat, nu se face brusc, cu electroencefalogramă. Deci cumva ne ajută EG-ul să ne spună care este riscul să mai apară încă vreo criză epileptică. Că sunt doi ani de fără crize cu EG normal și cu tratament. Bun.

Încă doi ani. Nu,

deci doi ani în total. Doi

ani în total, ok. Cu

toate astea trei.

Păi, Oana, să știi că ai lămărit foarte multe aspecte și cred că după acest podcast puteam, adică ce puțin ce înțeleg eu, ce mi s-a deschis mai mult față de ce știam, este că într-adevăr există atât de multe forme, nu este o afecțiune simplă care are un tratament clasic. Că aveam o întrebare despre tratament clasic. Nu e un tratament clasic, Există multe forme și toate formele astea se întâlnesc într-un punct comun. Manifestarea aceasta epileptică. Și rolul tău ca medic este să vezi care este cauza, să vezi care este cel mai bun tratament, pentru ca viața pacientului să fie normală. Ce îmi place mie să aud este că majoritatea pacienților au o viață normală. Uite, am fost la un moment dat, la mare, în vacanță, și curmea eram în Bulgaria și sună telefonul la 11 seara, 11 jumate, sună telefonul, eram într-un resort, și sună telefonul de la recepție și îmi răspunde o fată care vorbea în română, zice, bună ziua domnul doctor, am văzut că sunteți cazați la noi, vă rog veniți în recepție, un copil a avut o criză epileptică. Și am ajuns acolo, copilul durmea deja. Si mi-am dat seama ca a avut o criza epileptica, a descris-o parintele, receptia a chimat salvarea si pana sa vina salvarea erau foarte speriati de faptul ca copilul doarme si ca nu se trezeste. Si fix asta am explicat, ca e normal, creierul este obosit, e normal sa doarma, trebuie sa-l lasam sa doarma, dar o sa vina personalul medical si o sa-l investigheze. Adica o sa vedeti si de ce e de facut. Și mai era încă un domn și mi-a plăcut atât de mult că a abordat atât de sincer situația și a zis, da domnule, stați liniștiți că și eu am epilepsie, fac o crize odată la 3-4 ani, n-am probleme, stați liniștiți că se rezolvă, poate n-a fost crize epileptică, dar stați liniștiți. Era un om absolut normal, în vacanță, care vorbea super deschis și super liber despre asta și ne-a zis, am și eu epilepsie, odată la 3-4 ani fac câte o criză, era și iubita lui cu el, zice, da, face câte o criză, dar el își dă seama dinainte, se pune într-o parte, trece într-un minut și gata, asta a fost tot. Și partea bună e că, da, multe epilepsii sunt autolimitante, deci dacă ai acest diagnostic, e perfect normal să-ți fie frică, Să simți ca părinte că cazi într-un gol, dar goalul ăla e posibil să nu fie atât de gol pe cât pare. E posibil să te poți uii înapoi foarte repede și copilul tău se recupereze. Tu, ca medic care vezi atât de des acești copii și pe acești părinți, ce ai putea transmite acum unui părinte care se uită la acest podcast, care de abia acum sau recent a ieșit din cabinetul medical și a primit o foaie pe care scrie diagnostic Epilepsie, de orice formă ar fi, ce mesaj ai vrea să-i transmiți? Că

nu-i sfârșitul lumei, că avem tratament și că o să fie bine. Există mari șanse astea. Și

dacă ar fi să ne asculte un adolescent acum care n-a avut norocul să fie o criză autolimitantă sau epilepsie autolimitantă și încă are simptome, ce i-ai putea transmite lui? Că

trebuie să-și ia tratamentul. și să aibă grijă doar de niște reguli generale cumva de bun simți. Adică să nu meargă în fiecare noapte la petrecere și să nu consume alcool. Pentru

că acești tineri de regulă și pe bună dreptate simt o revoltă și am vorbit cu un astfel de tânăr recent Și îmi povestea că simțea că e diferit de celelalți copii și simțea o revoltă și a zis nu, eu nu sunt diferit și a renunțat la tratament. Care e pericolul când face asta? Să

fac o criză. Clar. Deci mai ales dacă se oprește brusc. Eu îi învăț pe ei cumva, pe adolescenți, să aibă grijă de ei. Adică să încerce să doarmă la prânz, înainte de a pleca la o petrecere. Să nu stea chiar până la sfârșitul petrecerii. Și să încerce să bea băuturi fără alcool. Să își pună o bere fără alcool în pahar. Arată la fel ca și berea cealaltă. E

pericolos alcoolul pentru un... Scade

tot la fel riscul convulsivan. Da.

Înțeleg cum v-a donit-o de a bea alcool în adolescență. Pentru

că toată lumea face asta în jurul lor și din păcate... Nu-i

o mare șmecherie, adică e ușor de zis când poți să bei alcool, înțeleg. Adică înțeleg perfect. Dar, în realitate, nu e o mare șmecherie. Adică foarte mulți oameni, special acum și în cazul adolescenței, devin foarte responsabili și își dau seama cât de mult rău le face alcoolul și pe mine îmi bucură să văd adolescenți care nu beau alcool, pur și simplu pentru că nu beau alcool, pentru că așa aleg ei. Mă sperie când mă gândesc la cât de mult alcool am băut noi, în tinerețe. Adică, în tinerețe de noi, tu nu. Adică, eu când eram tânăr, era o chestie absurd normală să te duci, să te îmbeți într-un club. Mă sperie când îmi aduc aminte de acele timpuri. Am și eu un mesaj de data celor tineri. Și cumva mă gândesc la acel pacient cu care am vorbit acum ceva timp, care zice adune, mă deranjează faptul că sunt diferit de ceilalți oameni. De ce eu am asta, alții nu am. Nu am chef să fiu diferit de ceilalți oameni. Dar

nu era diferit. Trebuia doar să iau un tratament. Corect,

dar chiar dacă se simte diferit, ce vreau să zic este că tu nu știi cât de diferit sunt eu de exemplu de tine. Pentru că noi vedem ceea ce alții vor să ne arate. Tu nu știi dacă eu de exemplu pe care poate pe mine mă vezi diferit, dar nu știi cât de diferit sunt eu de fapt. Poate și eu am o afecțiune pe care o țin O țin privată. O țin pentru mine. Pentru că fiecare om cumva are în final dreptul acesta la privacy medical. Ai drept de a ține private afecțiunile. Și foarte mulți oameni din jurul tău au afecțiuni Despre care nu știm și nu trebuie să știm. Și cu toții suntem diferiți unii de alții. Deci dacă cred că e normal să te simți diferit și cred că asta te poate ajuta să accepti faptul că ai un diagnostic, și mai bine să ai grijă de tine, să eviți câteva lucruri, decât să încerci să forcezi pentru a demonstra că nu ești diferit și să ajungi la alte probleme pe care le pățim. Așa e. Oana, îți mulțumesc super mult pentru faptul că ai venit. Cred sincer că medicii și specialiștii care se ocupă și sunt în topul anumitor, să zic, afecțiuni și stăpânesc foarte bine subiectul lor, e admirabil să vină și să povestească lucruri, pe înțeles, oamenilor, Astfel încât să dea acces oamenilor care altfel n-ar avea acces la cunoșințele lor. Pentru că tu n-ai cum să-i vezi pe toți părinții sau pe toți copiii care au epilepsie în România. Nici n-ar fi normal asta. Dar ai foarte multe informații de care oamenii se pot bucura, așa că mulțumesc că ți-ai făcut timp și că ai împărtășit toate aceste lucruri azi. Eu

o mulțumesc de invitație. Mulțumesc

din suflet, mulțumesc și Unicredit Bank pentru faptul că sprijină podcast-ul, boabe de cunoaștere și sprijină inclusiv astfel de inițiative educative care sunt destul de nișate, dar care pot face diferența și pot ajuta foarte mult, fix acolo unde e nevoie de aceste informații. Mulțumesc ție că ai rămas până la sfârșit, sper că ai învățat ceva din acest podcast. Dacă ai întrebări în plus, lasă-le jos în comentarii. și data viitoare când vom ajunge din nou la acest subiect, poate într-un an, noi ne întoarcem la subiectul pe care l-am mai abordat înainte, epilepsia n-a mai abordat-o până acum, e prima dată când facem asta, dar în viitor când vom mai avea vreun material despre epilepsie, ne întoarcem la acest material, ne uităm la întrebări, facem un sumar al acestor întrebări și răspundem la ele. Bun, cam atât pentru azi, Oana. Mersi mult de tot din nou! Mersi! Ceau! Pe curând!