Medicul care salvează inimi | BOABE DE CUNOAȘTERE | cu Dr. Cătălin Trifan

Inima este sediu sufletului.

Mai pornește inima?

Există o șansă, diferită de zero, ca inima să mai pornească. E aproape constantă întrebarea, dar oare mai pornește, domnul doctor? Când îi spui cuiva că trebuie să-i opești inima, are impresia că îi trage așa cu o cheiță și dintr-o dată el nu mai există în momentele. Potasiu oprește inima și o face să fie bleguță fără să se contracte, fără să bată.

zeci de scenarii ale viitorului pe care îl poți avea.

O viață de chirurg trebuie să fie o viață de sportiv, de performanță. Acolo nu merge să-ți tremure mâna nici măcar un milimetru. Trăiesc viața supereroului, așa între ghirmele, la care mă uitam când eram copil.

Ai simțit că nu mai poți?

Da. Am avut 72 de ore, eu nu am văzut nici măcar o fereastră deschisă. Este într-adevăr o responsabilitate, poate mai mare ca în alte meserii.

Cât de mult ne afectează stresul vasele de sânge?

Stresul cronic, zilnic, mult și fără oprire, ăsta e ceva ce ne distruge. Covârșitor, ceea ce duce la apariția de lucruri rele, patologice, este ce mâncăm. Cred ca nu este nici o surpriza pentru nimeni ca fumatul nu e bun la nimic. Incerc sa vorbesc frumos cu ei, sa-i inteleg, sa fac de fiecare data atat cat pot de bine. Si acum o sa zic o chestie care o sa-i socheze pe toti chirurgii din lumea care exista.

Un moment in medicina pe care nu banuiam acum ceva timp ca il vom trai, iar foarte multi oameni nu banuiesc nici acum cum se intampla acest moment. Momentul in care inima unui pacient este oprită, se operează pe acea inimă și inima ulterior este repornită. Invitatul meu de astăzi face asta săptămânal, este meseria lui. Pe lângă asta, doctorul Cătălin Trifan, pe care l-ai văzut deja într-un vlog de-al nostru recent, un vlog in care Cătălin m-a luat pe mine cu el într-o zi din viața lui, iar eu te-am luat pe tine în acel vlog, vi-l recomand, poți să intri în descrierea acestui podcast și o să găsești link-ul. Cătălin operează inim, operează bebeluși de doar câteva zile, operează cazuri rare și este ceea ce am denumit chirurgul de inim. Despre asta vorbim astăzi și ceea ce vreau să înțeleg astăzi este ce se întâmplă în mintea unui chirurg de inim când operează? Cum a făcut alegerea acestei profesii? Ce se întâmplă în sală? Care sunt acele momente tensionante pe care nu le poate uita? Și de ce unul din doi români moare din cauze cardiovasculare în România și ce putem face cu asta? Care sunt seamnele pe care le putem simți? Iată și ce putem face pentru prevenția acestor boli. Acest podcast este sprijinit de Regina Maria și Cătălin, ești medic primar de chirurgie cardiovasculară. Bine ai venit la Boabe de Cunoaștere!

Salut! Bine te-am regăsit și bine m-am găsit!

Ai 41 de ani, ești șef de secție la Ponderas Academy Hospital. Am fost cu tine în sală, am văzut cum operezi, am văzut cu ce pasiune operezi oamenii cu care am vorbit ulterior, care s-au uitat la acel material. Îl recomand cu mare drag! e în descrierea acestui podcast. Oamenii care au văzut materialul au zis, băi, cât de tare, cât de... ce modest e doctorul ăla și trăiește fiecare caz și este acolo cu tot sufletul și e atât de tânăr. Și aș vrea să aud care e povestea ta, poate pe scurt, cum... Primul

vreau să zic că apropo de ce înseamnă meseria și cum am ajuns eu să o fac și de ce o fac și de ce îmi place, numai simplu faptul ca tu ai pomenit experienta noastra pe care am avut-o data trecuta si ai zis sa opreste inima, instant mi s-a ridicat din nou parul pe... e o chestie pe care o fac destul de multa vreme si destul de frecvent, dar in continuare e o chestie care ma impresioneaza. Am ajuns să fac chirurgie cardiacă, așa, din, zic în engleză, series of, fortunate în cazul meu, events. Eu am fost pasionat de, cu totul și cu totul, alte domenii și specialități față de astea medicale.

De ce adică?

Îmi plăcea matematica foarte mult.

Ok.

Mi-am dorit multă vreme să mă fac matematician, doar matematician, nu altceva, nu inginer, matematician. În perioada școlii generale și perioada liceului erau câteva seriale, dacă ții tu minte. Două dintre ele m-au marcat și cred că real din cauza aia m-am făcut doctor. Unul era MASH, am uitat la MASH de 30 de ori, la toată seria.

E serialul acela cu medici militari.

Da, exact. Și ulterior am aflat că conceptul de MASH, de Mobile Army Hospital, a fost inventat de un celebru chirurg cardiac pe care îl cheamă DeBakey. Deci cumva, uite, și filiera asta m-a dus acolo. Și al doilea serial a fost Spitalul de Urgență, care iarăi mi se părea absolut spectaculos. Și mi se părea că ce fac oamenii ăia și felul în care ei reușesc să experimenteze și să trăiască viața, Era ceva ce în altă parte nu poți avea.

Și vrei să zici că te-a influențat aceste filme, te-ai uitat la aceste filme, aceste seriale și ai fost cumva inspirat să te duci în direcția aia.

Mamă, eu vreau să mă fac doctor, că vreau să fiu ca Hawkeye. Hawkeye e personajul principal, era chirugul toracec din, cardiotoracec din MASH, da. Și pe chestia asta am luat-o și pe drumul ăsta învățatului mai bine la chimie, la biologie și în liceu cumva am virat de la științele ultra exacte, cum era matematica, spre chestia asta care mă pasiona. M-a chemat clasa 10, cred că eram directorul școlii și eram bun, eram bun la matematica. Și mi-a zis, las-o încolo de biologie, nu era muricel de real. Du-te la Olimpiadă, la mate, vezi de treabă acolo și mi-a zis că nu vreau. Și am dat la medicină. Am făcut medicină și mi-a plăcut toată medicină. Eu am fost, așa cum ziceai că sunt modest, eu am fost un elev silitor, mi-au plăcut materiile și, în general, chestiile pe care le înțeleg ajung să-mi și-i plac. Mi-a plăcut endocrinologie. Am zis, la un moment dat, că mă fac endocrinolog. Nu mi se parea logic cum funcționează treaba cu hormonii. După aia am făcut radiologie și am zis, pfoa, radiologie fac. Și, realmente, n-am luat nicio decizie până în seara de dinainte de a alege la examen de rezidențiat, în care nu știam ce să iau.

Pentru claritate, noi după ce termin Facultatea de Medicină, termini șase ani de medicină, dai examenul de promovare la Universitatea de Medicină și cu nota aceea te califici, iei o notă, și toți absolvenții iau o notă și în ordine a notelor, de la cea mai mare până la cea mai mică, la noi așa a fost, e o sală mare, e un ampli teatru, ai o comisie în față, ai un ecran imens pe care ai toate specialitățile pe care poți să le alegi, toate specializările și numărul de locuri disponibile și e chemat în ordine a notelor primul, chef de promoție, vin încoace, eu aleg aia și practic te duci și e un moment ăsta decisiv pe care nu-l uiți, în care ești în fața acelei tablete, uiți și e un pic halucinant. Bine, te scoresc cum a fost la tine, pentru că dacă nu ești decis e halucinant, te uiți și sunt zeci de scenarii ale viitorului pe care îl poți avea, știi, când te uiți la tablaia. Tu zici că ai ales, deja înainte

de ziua În asta, seara de dinainte, să mă duc să aleg, aveam în cap trei opțiuni. Am știut că vreau să fac o chirurgie și am știut că vreau să fac o chirurgie mai de nișă, mai ultraspecializată. Și atunci aveam între chirurgie plastică, chirurgie estetică și neurochirurgie. Mă plastică cardiacă și neurochirurgie. M-am uitat în seara de dinainte la niște filmulețe pe YouTube și prin, știi cum, îți recomand YouTube-ul, nu pe altul, mi-a apărut un domn, un chirurg, un cetățean, care opera coronare și le opera pe cort bătând și am zis, asta trebuie să fac. Și cumva m-am dus acolo la doua zi și am zis, Am zis trifon, am zis chirurgie cardiaca Cluj. Și de aici a început totul.

Ok, deci te-ai ales specializarea așa. Mi se pare interesant că, uite, în lipsa, să zic, a unor modele reale din jurul tău, tu ți-ai găsit modele în lucrurile pe care le vedeai și la care cumva toți aveam acces. Ți-ai găsit modele în... seriale de televiziune și te-ai găsit model într-un video de pe YouTube care a apărut, dar nu degeaba, adică nu degeaba ți-a aruncat algoritmul și nu zic că ar fi fost o providență. Algoritmul ți-a cunoscut interesele și ți-a arătat ceva ce a știut că poate te-ar interesa și se pare că algoritmul de YouTube te-a nimeni destul de bine.

Când ești copil vrei să... copil, copiii la adolescență, bărbații se maturizează mai greu oricum ca fetele și noi suntem copii până mai târziu. Te uiți la un film și îți place Batman și vrei să fii Batman. Eu mă uitam la MASH și vreau să fiu Hawkeye și acum cumva eu sunt... Trăiesc viața, nu sunt. Trăiesc viața super-eroului, așa între ghilimele, la care mă uitam când eram copil.

E cum ți-o imaginai, sau e mai șmecher decât cum ți-o imaginai?

Era un teatru de război, era războiul din Corea, mai erau și alte chestii, dar în mare parte da. Felul în care ajungi să vezi niște chestii legate de suflet, de emoții, de sentimente, de Dumnezeu, de viață, cumva se schimbă când vezi și ajungi să faci lucrurile astea.

Uite, pentru cineva care nu a văzut niciodată o operație pe cord bătând sau pe cord oprit, care nu a fost într-o sală de operații în general, cum ai putea o descrie, dacă poți, nu știu, într-un minut, să ne descrie ce se întâmplă într-o sală de operație unde se operează pe o inimă care bate?

O operație de chirurgie cardiacă e o furnicară așa, o armată de oameni și de tehnologie, super, super, hiper, ultra specializați și pregătiți pe bucățica lor, care lucrează de multă vreme împreună și care se cunosc și-s rutinați, care trebuie să facă o operație bine și repede, ca pacientul ăla să se poată bucura de o viață, să zicem, normală sau cu fază inormală, știi? Cred că asta este foarte important. În chirurgia digestivă vine pacientul, are, nu știu, litiază la colecist, are pietre la fiere, îl doare, tu intri, îi scozi colecistul pe el, nu-l mai doare. În chirurgia cardiacă, arare ori vin pacienți care au niște acuze din astea care să le împieteze viața de zi cu zi. Și tu faci niște operații la niște oameni pe care nu îi supără foarte mult, în știind și încercând să le transmiți și lor că tu trebuie să le faci operația, că după operația o să fie un pic greu, dacă ei să aibă o viață normală sau quasi-normală și frumoasă de aici înainte. Știi, cred că aceste teste diferențează cumva chirurgia cardiacă de alte chirurgii. Sigur, sunt și la noi pacienți care vin, pacienți cu stenozaurtică care au sincopat sau care suflă greu sau coronarieni pe

care-i doare, Pacienți care au simptome pe care le rezolv și se simt mai bine după operație, dar nu asta e cazul majoritar.

Nu asta e cazul majoritar.

Și atunci ce-i diferit între un chirurg, să zic de chirurgie generală, la care pacientul într-adevăr vine cu ceva, vine cu o problemă? Tu zici că, ok, încerci să rezolvi problema, o rezolvi și pleacă. Ce se schimbă în cazul unui chirurg de chirurgie cardiovasculară? Discuți mai mult cu pacientul? Ai nevoie de mai multă încredere din partea pacientului?

Da, în general acum, sigur, oamenii vin la doctor și ajung cumva printr-un lanț așa, ajung la mine pentru că pe ei supără ceva. Ma trebuie să le pui în balanță și să discuți cu ei. pe înțelesul lor și să-i faci să înțeleagă că ție chiar îți pasă de ei și tu ce faci, le faci lor ca să fie bine și să pui în balanță în fața lor o operație pe inimă care, sigur, pare spectaculoasă, ei sunt toți cumva speriați, cu ce urmează să li se întâmpe în viitor fără operația pe inimă. Îți dau un super mic exemplu. la pacienții cu stenoza ortică, adică când supapa principală de la inimă nu se mai deschide bine, se calcifică și nu se mai deschide bine. Din momentul în care pacientul ajunge să fie simptomatic, să aibă fibrilație atrială, care e, printre altele, o consecință a stenozei ortice, 50% din pacienți, la un an de zile, cu stenoza ortică, care au fibrilație, nu mai sunt.

Mor.

Mor.

Ok.

Tu trebuie să găsești pentru fiecare om calea în care să-i transmiți că ce urmează tu să-i faci este foarte, foarte important pentru el. Și numai să accepte intervenția chirurgicală, ci post operator, el să accepte micul disconfort prin care trece și să colaboreze cu tine, să colaboreze cu asistentele, să colaboreze cu tot personalul tău, pentru că evoluția depinde foarte mult și de cum se poartă el. Le spun tot timpul la pacienți că în piesa asta mică de teatru pe care urmează noi să o jucăm câteva ore în sala de operație, sunt doi actori principali. Eu, care fac gestul, și pacientul, el, ea. Și că după operație, el este singurul care deține rolul principal și că evoluția lui trebuie să facă. Cred că e destul de greu să ajungi să înveți cum să le transmiți pacienților chestia asta, dar când ai ajuns și când ai suficient de multă experiență, cred că deja e ușor și îmi place să cred și am feedback de la pacienții, unii de la aparținători, în general oamenii nu vin singuri, vin cu familia, sunt speriați, că le-am explicat ce am vrut, adică au înțeles ce le-am vrut să le explic.

Ai zis că pacienții vin, totuși, cu o anumită frică și trebuie să accepte acea operație. Care sunt cele mai des întâlnite frici ale pacienților tăi, de fapt, înainte de operație?

E aproape constantă întrebarea, dar oare mai pornește, doctor? Le explici și le explic din momentul în care se suie în lift în spital, până când se suie în lift să plece din spital, exact tot ce urmează se întâmple cu ei. Cum se internează, ce analize le recoltăm, ce investigațiile facem, ce o să se întâmple cu ei înainte de operație, ce se întâmplă cu ei și ce le fac în sală, ce se poate întâmpla, cum știu să rezolv problemele care pot să apară, ce se întâmplă după tot parcursul lor. Și bineînțeles că ajungi multe din operații, le facem cu inima oprită. Trebuie să urcăm în mijlocul inimii, oprim inima și le explică, le dăm o soluție care să le oprească inima și trebuie să le facem operația să fie bine și repede și întrebarea la sfârșit e doar, domn' doctor, dar la mine oare mai pornește?

Da, uite, mă gândeam dacă m-aș gândi eu așa și dacă eu aș fi în situația în care aș trece peste sau printr-o operație în care oprești inima, în care faci așa cardioplegie, Și din nou, cum s-a oprit inima și cum a repornit, avem un vlog pe care l-am filmat împreună. Dar foarte pe scurge, o să te rog după aia să explici în detalii. Sunt momente sau anumite operații în care trebuie să oprești bătaia inimii și pui corpul, îl cuplezi la o inimă exterioară. E o frică justificată să te gândești că dacă mai pornește. Adică e o întrebare pe care și eu așa aveau. Mai pornește? Bine, mă.

Fac un mic, mic preambul. Prima operație cardiacă documentată prin 1870 ceva, 1860 ceva, ajunge la jumătatea secolului XIX, când un cetățean extrem de curajos, chirurg, în Marea Britanie, Avea un pacient injunghiat in torace. A intrat in sala, asa cum se facea chirurgie atunci. Oamenii nu-si pot imagina cat de mult a evoluat, dar tu stii foarte bine. A deschis toracele si a vazut ca iesea sange din pericard. Si a deschis pericardul. Si a vazut ca in pericard era o leziune la nivelul ventricului stang. Si a luat doua fire de catcut cu ac si le-a cusut. Si a publicat, a publicat. În următoarele săptămâni a fost dat afară din Royal College of Surgeons pentru că orice chirurg din Marea Britanie știa că nu este voie să operezi pe inimă. Inima nu poate fi operată, pentru că inima este sediul sufletului.

Asta a fost, deci stai așa. 1870 ceva, un chirurg operează pentru prima dată, punând două fire pe un ventricul de inimă, adică unde ai muși gros, poți trăiești fir și e dat afară pentru că acolo e sediu sufletului. Asta e argumentarea lor, nu?

Lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci așa, am înțeles că se pot opera inimii, nu neg că inima poate este sediu sufletului, dar ce vreau să zic este că oamenii încă noi toți, așa încă mai avem, mă doare sufletul, e mișcarea asta pe care o faci. Inima e sediu sufletului și atunci când îi spui cuiva că trebuie să-i opești inima, are impresia că îi trage așa cu o cheiță și dintr-o dată el nu mai există în momentelele. Lucrurile nu sunt așa. Ca să putem să facem foarte multe dintre operațiile pe care le facem, avem nevoie ca inima să stea potolită, să nu se miște. Nu neapărat din motivele noastre tehnice, ci pentru că este o bună parte din operație în care ea nu primește nutrienții și oxigenul de care are nevoie. Și atunci este un aparat care stă în fața chirurgului sau în spatele chirurgului, care preia funcția inimii și plămânilor și noi oprim inima. Îi dăm, îi administrăm o soluție. În principiu e o soluție care conține mult potasiu. Potasiu oprește inima și o face să fie bleguță fără să se contracte, fără să bată. Oprim inima, facem operația și după ce terminăm operația, dăm drumul din nou la sânge să vascularizăm inima și inima începe să bată. Acum, ideea că inima nu pornește Au

fost cazuri documentate în literatură?

Este o chestie care, eu ți-am zis, mi-a plăcut matematica. Există o șansă diferită de zero ca inima să nu mai pornească. Șansa e extrem, extrem, extrem de mică. Sunt cazuri deschise în literatură. Poate că și noi în experiența noastră am mai avut experiența noastră colectivă, să zicem așa, a chirurgilor, cazuri de genul ăsta. Dar este atâta de rară încât, nu știu cum să zic, ai mai multe șanse să mori dintr-o înțepătură de albină. Nu știu exact statisticile, dar așa, feeling-ul meu așa îmi spune că mai degrabă mori dintr-o înțepătură de inimă încât să nu mai pornească inimă. Sigur, complicațiile post-operatorii poate să fie diferite de a nu mai porni inimă. Pacienții pot să meargă rău din multe motive. Și marea, marea, marea majoritate nu au legătură cu ce se întâmplă în sală sau cum e făcută operația sau cum funcționează echipa, ci are legătură cu patologia pacientului. Sunt oameni care ajung extrem, extrem de târziu la spital.

Am o curiositate in privința sufletului, pentru că ai zis că avem într-adevăr această tendință de a aduce mâna aici când ne doare sufletul, simțim când e rău, când e bine, simțim aici. Asta e motivul pentru care asociem sufletul cu zona asta și asociem zona inimii care este singurul lucru pe care îl simțim, că se mișcă în interiorul pieptului. Există pacienți care să aibă inima oprită și să fie conectați la un aparat, la un inima artificială și care să fie aduși la conștiență, adică să fie conștienți? Și există oare documentată întrebarea asta, dacă ei își simt sufletul în continuare acolo cu toată inima oprită? Poate e o întrebare ciudată, dar am curiositatea asta.

Există situații foarte aproape de ce ai zis tu. Sunt pacienții care stau pe sisteme de susținere a circulației extracorporeale. Nu știu, ECMO, VAD, BVAD, Ventricular Assist Device, în care inima lor poate că are momente în care stă. Și pacienții sunt ținuți în viață și organelor funcționează, inclusiv creierul, sunt conștienți, nu sunt intubați și stau pe genul ăsta

de De regulă, pentru că așteaptă un transplant, nu așteaptă o inimă.

Sau s-a întâmplat ceva și inima lor nu funcționează de o cauză reversibilă. O miocardită, de exemplu. O inflamație a mușcului inimii care poate să treacă spontan sau care poate să treacă cu tratament și atunci, ca să susținem restul organelor până inima, să zic așa, revine din concediu, putem să folosim sistemele astea de estență. N-am auzit pe nimeni să descrie, să nu fie el însuși.

Ar fi o întrebare interesantă. Cum te simți dacă inima ta stă pe loc? Pentru că pacienții pe care îi operezi, bineînțeles, și care sunt în cardioplegie sunt anesteziați și au acest moment de tranziție. Bun, Știi, ai povestit în materialul pe care l-am filmat împreună că tu tratezi pacienții ca pe un membru al familiei. Cât de multă presiune totuși pre ei când spui asta și când faci asta. Cum treci peste toate momentele critique având în fiecare zi pacienții.

Aici e o întreagă discuție despre, cred că, educația medicală fiecăruia și fiecare cum e. Mai bine, vă rog, domnul doctor, aveți grijă de tata, că a fost om bun sau chestii de genul ăsta. Vin în familie sau parținător sau te sună un alt coleg că, uite-te, am și o pilă și e pacientul ăla. Tot timpul le spun același lucru. Uite-te, eu nu știu să fac operația în două feluri. Știu să fac operația într-un singur fel, atât cât pot de bine de fiecare dată. Cât mă pricep sau nu, asta nu e datoria mea să judec, dar atâta de bine cât pot să o fac, o fac de fiecare dată. Și atunci mi-e foarte ușor să le zic că dacă ar fi un membru al familiei, la fel aș face operația, pentru că e adevărat, e singurul fel în care știu să o fac. Asta se referă chiar numai la partea chirurgicală. Unde cred eu că pacienții au nevoie de ceva mai mult de atât. Au nevoie să fie empatic. Au nevoie să îi înțelegi când sufără și cu problemele lor care poate nu par așa de mari în schema generală a lucrurilor, pentru ei sunt importante. Să-i asculți în chestiile astea. Și cred că asta e ceva, un iz de familiaritate de care au nevoie și pe care eu cred că noi ar trebui să fim obligați să-i dăm. Noi ne-am transformat și adevărat, știi că e adevărat, în general, în special chirurgii, din doctori, în niște mici mașinuțe de operat. Și stradeuri, cu cât operezi mai mult, cu atât ești mai bun, da? Până la urmă e o persoană acolo sub câmpurile chirurgicale și, de fapt, un medical se termină acolo și el numai numai de asta are nevoie. Dar deci de asta zic că încerc să vorbesc frumos cu ei, să-i înțeleg și să fac de fiecare dată atât cât pot de bine.

Uite, știi, aș vrea acum să intrăm așa mai în detaliu în ce se întâmplă în sala de operație. Știi? Uite cum arată o intervenție pe cor deschis. ce simţi şi dacă mai simţi ceva când vezi o inimă. Eu când am văzut inimă, când am intrat cu tine în sală, parcă am început să o simt pe-a mea. Deci mă uitam la inimă pacientului şi eu o simţeam pe-a mea cum bate şi în oglindă îmi dădam seama că şi eu am aceeaşi inimă, ea nu e... ştii cum ne gândim de multe ori la inimă ca la ceva... aşa, ne imaginăm în tot felul de lucruri ca pe ceva... ca pe o entitate. Că e ceva ce bate acolo, bate de când te-ai născut, nici nu te întreb cum arată, dar când o vezi... cum arată, cum se mișcă ea acolo, săraca de ea, cum bate în doi timpi. Și îți dai seama că tu ai același lucru în piept și viața ta depinde de treaba asta, de inima asta, de acest mixăculeț care bate în doi timpi și te ține în viață. Și cumva îți dai seama că, ce puțin asta e senzația pe care am avut-o eu, îți dai seama că îți dorești Trebuie să-ți dorești, e obligația ta să-ți dorești de mod real să ai grijă de inima asta ta. Ce mai simți tu astăzi când intri și vezi o inimă și descrie-ne dacă poți o operație pe cor de scris. Cât durează, ce presupune, ce sentimente ai, ce se întâmplă în sală, ce face echipa din jurul tău. Dar întâi aș rămâne la întrebarea asta. Ce simți când vezi o inimă?

Îmi place. Inimile sunt diferite. Arată diferit. Unele sunt mai mici, unele sunt mai mari. În general, inimele pacienților noștri sunt mai mari decât ar trebui să fie. Bolnave, sunt dilatate, sunt hipertrofice. Dar îmi place să o văd. Îmi place momentul ăla când deschid pericardul, sacul în care e ținută inima și o văd, și o văd că mișcă. Foarte mult respect pentru... Fiecare e liber să creadă ce vrea despre cum a ajuns inima aia să existe. Da, e multă inginerie băgată acolo. Dumnezeu, natura, încă o dată. Fiecare crede ce vrea, dar e foarte, foarte multă inginerie. Oamenii poate nu știu, dar inima este complet autonomă. Adică, o să zic o chestie un pic macabră, dacă scoți o inimă vie, dintr-un om, ea încă mai bate, zingură, pe masă. până când se epuizează resursele și până când moare și ea. Deci cumva ai dreptate, e cumva o entitate puțin sembarată de noi, e ceva pe care doar noi o hrănim cu sânge și ea ne hrănește o simbioză așa, cum e cu toate organele. Și foarte multă responsabilitate față de paciente. Îmi place să privesc la sfârșitul operației. Sunt multe operații care se întâmplă unde parte din ce ai făcut tu se vede. Te uiți la inimă, inima bate, ai terminat, ai declampat și te uiți la inimă și se vede. Și unul din mentorii mei zicea că trebuie tot timpul să te uiți și trebuie tot timpul să fie frumos. Pentru că în general în chirurgia cardiacă o sutură sau ceva. Dacă arată bine, înseamnă că ești și foarte bun. Trebuie să-ți placă cum arată ce ai făcut acolo. Senzația de la sfârșit să zici ok. Este câteodată când mă trezesc în sală și zic la rareși colegul care mă ajută sau la foștii colegi, auzi, ai văzut cum am cusut coroanele? A, uite, eu când o să fiu pe masă așa te rog frumos să mi le costi. Este targetul ăla pe care la în sfârșit fiecare opreație. Să fiu mândră să zic, da, mă, mi-ar plăcea să-mi coase și mie cineva coroanele așa sau să-mi pună valva aia așa. Sala de chirurgie cardiacă e o chestie Sunt oameni foarte, foarte specializați, adică sunt în nomenclatură meserilor din România niște meserii care există inventate doar pentru chirurgia cardiaca. Tehnician perfuzionist. este asistentul care se ocupă de aparatul care susține, aparatul de ciclație extracorporeală, pompa. O să-i zicem așa în discuția noastră și ascultătorii și cei care ne uită o să înțeleagă pompa.

Pompa mecanică, din nou în vlog o puteți vedea, avem în vlog pompa aceea deschisă. Foarte mișto, edităm mai apărățoi, adică edităm mai...

Da, cu o grămadă de măsuri, de redundanță, cu failsafe-uri, cu baterii, cu manivele dacă se strică bateriile, deci failsafe la failsafe. Tehnicianul de circulație exacopăroia, pompistul, că așa îi zicem, coloc vial și așa ia lintă, că se opă de pompă, el este doar în chirurgie cardiacă. Anesteziștii din chirurgie cardiacă, astenta de instrumentari din chirurgie cardiacă, ei se antrenează expres pentru chirurgie cardiacă. Și toți oamenii de acolo sunt niște oameni foarte, foarte, foarte bine pregătiți, care au trecut prin mai multe nivele de pregătire, care se întâlnesc și trebuie să lucreze multă vreme împreună ca să ajungă să se cunoască. Ca operația să meargă bine. Foarte multă tehnologie și foarte multă aparatură, foarte multe metode de monitorizare invazivă și neinvazivă a ce se întâmplă cu pacientul pe parcursul operației. Și în general îmi place să cred că e așa un balet din ăsta foarte bine organizat. Tot așa citesc pe cineva, cele mai frumoase operații sunt alea în care nimeni nu vorbește nimic în sală. Ai pățit chestia asta? Să fie lumea atâta de bine să se cunoască, să fie o operație care merge așa de bine, încât în afară de, nu știu, comenzi pe care trebuie să le dai. În rest, nu cer niciodată un instrument, nu vorbești niciodată cu anestezistul, nu vorbești niciodată. Deci toată operația curge într-un silențiu complet sau în mărure cu muzica de la televizor. Ăla e operația ideală, în care toată lumea știe ce are de făcut. Nimeni nu trebuie să vorbească cu nimeni. Cu siguranță pacientul atunci primește cea mai bună grijă de care poate să aibă nevoie. Și în sine operațiile, cum să zic, abordurile sunt diferite. În idee trebuie să faci o tăietură mai mică sau mai mare, să ajungi la inimă. să știi de dinainte ce problema are, să ai o strategie foarte bine pusă la punct despre ce urmează să faci, ai nevoie de strategia A, să zicem, ce vrei să faci, strategia B, ce se întâmplă dacă o parte din strategia nu merge, strategia C, strategia E și F și așa mai departe, este câteodată că sunt operații mai mari, mai complicate și mai riscate în care avem cinci sau șase planuri de siguranță pentru pacientul respectiv. Trebuie să faci operația, trebuie să oprești inima de multe ori, să faci operația respectivă și chestia asta am discutat că pe mulți îi sperie, dar e o chestie care se face de rutină. În Statele Unite se operează anual, zic Statele Unite pentru că asta e statistica pe care o dețin, ei statisticizează orice. În Statele Unite se operează anual mai mulți pacienți de coronare decât de colecistectomie.

Mișto din punct de vedere profesional, grav din punct de vedere...

Grav, stării de sănătate, e ceva rău de tot, bolile cardiovasculare... Poate o să apucăm să discutăm și de cât de rău au luat o raznă. Dar asta zic, știm toți ce trebuie să facem și știința în sine știe ce trebuie să facă și medicina a evoluat mult. Atunci facem operația, inima se oprește, Inima pornește și de cea mai multă ori pacientul iese din sală fără absolut nicio problemă. Deci regula este că pacientul merge bine. Mortalitatea generală în chirurgie cardiacă, și vorbesc de serviciul meu sau serviciul unde am lucrat, e foarte mică. Oamenii îmi treabă ce șanse au. Și eu le zic, uitați, pentru operația noastră, fie sunt niște scoluri de risc, știi bine cum se calculează. În general, mortalitatea în chirurgie cardiacă în centrele ca lume este sub 0,5%. Adică 99,5% din pacienți merg acasă. Ceea ce mi se pare pentru gradul de complexitate și Ce probleme importante se rezolvă acolo, foarte bine. Da, e, cum să zic eu, un ballet foarte bine organizat, cu niște toți așa primi balerini de la Balșoi Teatră.

Știu, e... Aș vrea totuși să descriu un pic atmosfera din sală pentru că atmosfera nu este deloc sumbră sau nu e apăsătoare și aș împărți lucrurile care se întâmplă în sală în două planuri. Există un plan profesional în care lucrurile trebuie să meargă cum trebuie să meargă. Există cumva procedură pentru orice, sunt niște pași foarte clare care trebuie să funcționeze și inclusiv echipa din sală funcționează mai degrabă ca o inimă organică sau așa e frumos să funcționeze, nu ca un aparat sintetic. Apropo de diferența dintre cele două și asta din nou ca paranteză scurtă, E incredibil sa te uiti la acel aparat, acea pompa care are nevoie de pompist, intre ghilimele, care e ditamai masinaria cu 8000, adica e o masinarie mare, ca blata, cu tot felul de pompite, cu tot felul de lucruri si sa iti dai seama ca asta este o alternativa foarte proasta la ceea ce creatorul oricare altfiel a construit intr-un organ mic, stii? Adica pompa aia super sofisticata care costa cateva sute de mii de euro, ea inlocuiește pentru câteva ore, maxim câteva zile, ceva ce noi fiecare avem și este de 100 de ori mai mic probabil sau de 50 de ori mai mic și mult mai performant ca și inginerie. Revenind la cele două planuri, avem în sală două planuri, un plan profesional care trebuie să meargă smooth și cumva toată echipa lucrează ca un organism unic și aici îți place să ai tăcerea, să n-ai indicații într-adevăr. Atunci când nu ai indicații și tu cu așa ceva ai întins mâna instrumentară, deja știi exact ce trebuie să-ți dea, ce fir să-ți dea, cum să-ți dea, ce instrument să-ți dea în munca ta, Și ăsta este planul profesional unde totul merge strună și ai acea tăcere. Pe de altă parte există acest plan social în sală, care cred că ar izbi pe oricine și imaginează ce se întâmplă în sală și ar veni pur și simplu și ar asista la ce se întâmplă în sală. Pentru că în sală când lucrurile merg bine, cu excepția câteva momente critique, e o atmosferă foarte distinsă aș putea spune. Chirurgul mâna întâi face glume, echipa își permite să mai zică câte ceva, să facă câte o glumă, anestezistul face câte o glumă, se mai povestesc lucruri. Adică există un plan profesional care merge ca un ceas alvețian și există un plan social în care lucrezi. Adică dacă n-ai auzit piuitul aparatelor, ți-ai putea imagina că este...

E o zi la birou.

E o zi la birou și oamenii povestesc cu unul altul în timp ce butonează ceva.

Da. Până la urmă, da, e meseria fiecăruia, așa între ghilimele, o zi la birou, un complet, complet alt ton și nivel. Da, e așa cum zici, sunt anumite momente ale operației în care eu îmi doresc să fie liniște. De-alea sunt 10 minute într-o operație de 7 ore, să zicem, da, în care eu trebuie să mă concentrez acolo și așa e tempo-ul meu, trebuie să fie liniște în momentul respectiv. Dar în general, cu cât operația merge mai bine, cu atât lumea e mai destinsă. Și n-aș vrea să se înțeleagă de cei care se uită că oamenii nu sunt atenți la ce fac. Dar când faci un lucru de o mie de ori și știi să-l faci și lumea din echipa ta lucrează bine, În momentul respectiv, mintea ta poate să fie mai relaxată. Și da, îți pune în glume. Aici e foarte aproape de ce ziceam de MASH, știi? La început că și acolo chirurg era un tip foarte glumeț, poate că m-am și modelat așa fără să vreau după el. Îmi place să zic în glume, îmi place să ascult în muzică. îmi place să-i întreb pe toți ce-au mai făcut, ce se mai întâmplă. Ce nu înțelege lumea și ce nu se poate transmite în niciun material documentar este, cred, nu știu, cred că cel mai bun termen este tunnel vision, cred că există pentru chestia asta. Chiar dacă eu vorbesc cu colegii sau chiar dacă colegii vorbesc pe lângă mine, în momentul în care eu operez ceva, eu nu văd mai mult de 10 centimetri pătrați în câmpul meu operator. Știi, aia este focusul meu și poate să se întâmple orice pe lângă mine. Creierul se antrenează, cred, să facă chestia asta, să elimine și să trieze chestiile pe care nu are nevoie să le aud. Simt de multe ori chestia asta, știi, la un moment dat când mă trezesc și îmi dau seama că se întâmplă chestii lângă mine la care eu habar n-am avut că se întâmplă în momentul respectiv.

Asta așa e și Dacă te gândești mai bine, gândește-te așa, un rezident la început sau un specialist la început când face primele operații, nu o să glumească, o să fie 100% acolo, poate mai mult de 100% acolo.

În mărmurit.

Cu timpul însă ajungi să înveți lucrurile astea, să le stăpânești, ai siguranța pe care o ai, știi ce trebuie să faci și ai cumva interesante capacitatea creierului de a se împărți, pentru că într-adevăr creierul e 80%, 90%, tunnel vision acolo, dar când îți rămână aia 10%, aia 10% nefolosiți ca și putere de procesare, care nu începe să îi folosească pentru a se relaxa, pentru a arunca câte o glumă, pentru a socializa în sală, rămânând concentrat acolo. Și știi, aici vine această întrebare pe care mulți au avut-o în materialul precedent și o citez. Cineva zice, nu înțeleg cum poate cineva să ducă nivelul ăsta de presiune zi de zi.

Cum reziste? Da, bună întrebare. În ce să-ți faci așa o strategie, ori o faci conștient, ori o faci cumva inconștient, că ai nevoie de metode de a te proteja, este într-adevăr o responsabilitate. Poate mai mare ca în alte meserii. Încerci să ai o viață echilibrată. Mi se pare că O viață de chirurg trebuie să fie o viață de sportiv, de performanță. Nu-ți permiți să pierzi nopțile sau dacă îți pierzi nopțile a doua zi, nu operezi. Faci astfel încât lucrurile să ți se potrivească de așa natură. Nu faci excese de niciun fel. Acolo nu merge să-ți tremure mâna nici măcar un milimetru. O coronară bună are un milimetru jumate. S-a tremurat mâna un milimetru, atunci ai pierdut 7-5% din targetul pe care vroiai să-l faci. Nu știu. Încerci să ai o limită și o demarcare între viața de familie, viața ta în restul spitalului și viața profesionată. E foarte greu, mai ales în postura mea în care tot timpul orice s-ar întâmpla cu vreun pacient, eu sunt pe telefon. Dar măcar mental, în momentul în care ies din spital până seara înainte să mă culc, nu mă gândesc la spital. Nu mă gândesc la paciență. Seara când mă culc, atunci mai avem eu cu mine o serie întreagă de discuții despre ce a fost astăzi, ce va fi mâine, ce va fi poimene, ce facem peste 50 de ani, chestii de genul ăsta care sunt profesionale, dar alea încerc să fie limitate doar la momentul respectiv. Am văzut o strategie foarte, foarte faină. despre o metodă bună de a face chestia asta. Ai o monedă, îți alegi tu o monedă frumoasă, nu știu, ceva argint, ceva mai special, pe care o ai acolo, lângă cheile de la mașină, pe nopieruța aia de pe hol, da? Toți avem așa ceva. Și în momentul în care pleci la serviciu, iei cheile de la mașină, iei chestia aia și o bagi în buzunar. Și e game on. Da?

Aha, ok.

Faci toată ziua, lucrezi cu ea, o ai tot timpul cu tine, când ajungi acasă, ai scos-o din buzunar, ai pus-o acolo, game over. Știi? Cumva creierul tău să aibă niște trigăre din astea în care să știe că în momentul ăsta trebuie să nu faci așa ceva. Mi se pare foarte important. Toată lumea care crede că doctorul trăiește pentru medicină, cred că înțelege un pic mai mult decât e cazul. Doctorul trăiește pentru medicină, dar nu știu, și un maratonist. Alergă 42 de kilometrii, dar după aia stă să se odihnească. Nu alergă în continuu toată viața lui. Pentru ca să mai poți alerge și data viitoare, două ore și un pic 42 de kilometrii. Așa e și la noi. Ai nevoie de momentele astea în care tu să fii om și să te reîncarci. Ai nevoie să uiți de greutățile de la spital, de cazul în care nu ți-a mers bine. Ai nevoie la fel de bine sa te dai jos de pe calul mare pe care te-ai ulcat la serviciu ca ti-a iesit nu stiu ce operatie. Deci ai nevoie sa disociezi un pic intre astea doua. Si cred ca asta este cea mai importanta parte din strategia de coping, sa zic asa, ca pana la urma daca nu o ai, faci un pic de PTSD, de stres din asta post-traumatic. După rezidențiat mea, deci după perioada de rezidențiat, mi-au trebuit câțiva ambuni ca să mă, să-mi revin un pic. Așa de mult mi s-a părut și de intens mi s-a părut perioada de rezidențiat. Și atunci fac chestia asta.

Mi se pare foarte tare cum ai descris acum fix nevoia asta de a împărțiți cele două planuri și ce ai făcut cu moneda, asta cred că se cheamă ritualizare. Deci una este să ai un obicei pe care îl faci fără niciun fel de efort și alta este să îți creezi un ritual care, dincolo că nu necesită mult efort, îți dă o semnificație. Și moneda asta e o chestie foarte tare. E fix ritualizarea acestei împărțiri între aceste două lumi. Și bănuiesc că același lucru se întâmplă și viceversa. Adică în momentul în care ai ajuns în spital, indiferent ce probleme ai avea acasă, nu iei cu tine la spital și încerci să... Aici cum te desparți de ea? Cum te desparți de o problemă personală când ai ajuns în spital?

Te desparți. În momentul în care intri în sală, în momentul în care te apuci și faci ceea ce ai de făcut, am asigur, poate când umli pe secție, ești la consultații, îți mai fuge gândul la alte chestii, dar când faci chestia aia crucial de importantă pe care o faci tu, faci operații pe inimă, în momentul ăla nu există nimic altceva. Deci tunnel vision e și vizual, e și psihic. Toți avem probleme acasă, toți avem probleme în general în viață, dar în momentul ăla trebuie să le lași. Pentru că dacă tu ai ales să fii în momentul ăla respectiv, în sala de operație, e bolnav copilul. Dar dacă tu ai ales să pleci de acasă și să te duci la spital și să faci operația aia, înseamnă că asta e alegerea ta și atunci trebuie să o duci până la capăt. Omul ăla de pe masă e important. Dacă copilul e așa bolnav, poate nu trebuia să te duci la spital în primul rând. Îți dau un exemplu, ceva care ne afectează pe toți ca părinți. Dar dacă te-ai dus la spital, înseamnă că copilul tău e destul de bine și vezi zis de omul ăla de pe masă că el are cea mai mare nevoie de tine în momentul respectiv. Pentru tot zic exemplul ăsta, aș cred că mulți oameni o să interacționeze, o să relaționeze. Pentru copilul tău e cel mai important lucru din lume. Dar în momentul ăla, dacă tu ai ales să pleci de acasă, el e suficient de bine și el are oameni care să le ajute. Mama, buna, bunica, grădinița. Dar omul ăla de pe masă, în momentul în care ai pus clampul ăla pe ortă și ai dat cardioplegie, el nu are pe nimeni. El, singurul om, cel mai bun om din lume și singurul om din lume pentru el în momentul ăla ești tu. Și cu responsabilitatea asta pusă în rucsac pe umeri, le lași pe toate deoparte și îți faci treaba a ta cât poți de bine. Prima dată când am operat eram de gardă, era printre primele mele gărzi de linia întâi și a venit O patologie despre care noi în chirurgia cardiaca ne comportam față de ea ca în Harry Potter cu Voldemort. Nici măcar nu-i ziceam numele în gardă. Disecția acută de aortă. Disecția acută de aortă este cea mai mare urgență non-traumatică din medicină.

Ce e această disecție? Poți să o explici?

Intră sânge între foițele aortei, care e vasul mare care pleacă de la inimă.

Deci ea are tot felul de foițe, tot felul de haine și între ele

începe să le desfacă pe toate până jos. Și asta înseamnă că privează de sânge organe de la cap până la degetele de la picioare.

Deci sângele au loc să meargă pe conductă, intră pe sub conductă și nu mai ai sânge care să meargă mai încolo.

Asta te omoară lent sau mai lent. Ce te omoară repede este faptul că în jurul inimii Foitele astea care au integritate structurală doar când sunt lipite între ele, în momentul în care sunt dezlipite de sânge, își pierd toată integritatea structurală și aorta se rupe. Se rupe un vars care are diametrul de 5 centimetri în pericard. tamponadă, șoc, tot ce se poate mai rău pentru un pacient.

Pericard e foița asta care e, să zic, hainea cu care e îmbrăcată inima și ce zici tu este că ce mai mare vască are, are atâta diametru, se rupe, inunda acel spațiu unde stă inima și inima nu mai are loc să bată.

E ca și când, nu știu, ai mâna băgată într-o mănușă, cam așa, inima în pericard și cineva îți toarnă superglună într-o. Nu mai poți să mai miști nimic, asta nu mai poți să-și facă funcția. Disecția de ort are mortalitate de 1% de la debut, 1% pe oră. Și în fiecare oră care trece, e ceva rău de tot. Mortalitate mare în absență a operației, mortalitate mare din păcate și la operație. Și eram de gardă linia 1 și mi-a venit prima mea disecție acută de ort. Un coleg, prieten bun, care era mai în vârstă ca mine, a ales să fie, eu eram linia întâi, el era medic primar și el era linia a doua, să vină să mă ajute, să poată să mă ajute dacă am nevoie și sunt urgențe majore și a zis, bă, fac pe mine de frică. Ce? Cum adică? Uită-te un pic, uită-te așa 200 de kilometri în jur. Tu crezi că este cineva mai bun ca tine în momentul ăsta? Pentru persoana respectivă? Și m-am gândit așa, realist mai bine, eram în Cluj, dar Baia Mare, nu, Târgu Mea, nu avea cine. Eu eram pentru persoana aia cea mai bună soluție. Și cu motto ăsta, cu credo ăsta, în momentul în care fac operație, eu sunt cel mai bun om pentru pacientul meu de pe masă și pentru mine el este cel mai important, că doar pe mine mă are. Că nu e o chestie pe care te trezești într-o dimineață și zici, eu de azi așa fac. E o chestie pe care înveți, pe experiența, da? Ca să raționalizăm, că nu le raționalizăm de obicei, te duci, își faci treaba și asta a fost. Dar ca să o raționalizăm, cred că așa e procesul și așa e procedeul. Și așa gândim toți. Eu așa cred.

Sunt lecții interesante pe care cumva le poți aplica în orice faci, nu doar în operații pe inimă. Această ritualizare a monezii pe care o iei cu tine și ai tăiat-o și ai lăsat-o acolo. Pentru că ai nevoie de acel repaus, ai nevoie de ce altă față a monezii din viața ta ca să te poți întoarce la muncă ta și pentru a o face bine. Acest eu sunt cel mai bun... Pentru problema asta, in situația asta, fix acum pentru acest lucru, un lucru pe care îl putem folosi. Îmi place că ai aceste mecanisme de coping, îmi place că te-ai descris ca pe un atlet și că ai nevoie de grijă a unui atlet, că n-ai nevoie să faci excese și că nu-ți controlezi doar treaba, te controlezi și pe tine, încerci să te menții, asta faci, te menții pe tine într-o formă bună pentru a livra la capacitate maximă și la calitate maximă. Există însă momente în care ai simțit că nu mai poți?

Nu-i cazul acum, ăsta a fost unul dintre motivele pentru care am făcut switch-ul de unde eram înainte și am venit aici. Am avut 72 de ore, deci mi-aduc aminte, eram anul trei de Rezi, cred, în care 72 de ore eu nu am văzut nici măcar o fereastră deschisă. Deci nu că n-am văzut soarele sau n-am mirosit aerul de afară, nici măcar o fereastră deschisă.

În rezidențiat.

În rezidențiat. Ceea ce e absurd. Nimeni nu e stare să mai gândească după 72 de ore de stat și dormit pe tărgi și prin saloane și prin camere de gardă câte trei pe pat.

O gardă lungă sau o zi? Probabil că o zi lungă combinată cu o gardă cu altă zi lungă, nu?

O zi lungă combinată cu complicații la bolnav transformată într-o noapte cu pacientul respectiv, venit după aia în gardă, Și pleca tot așa și complicații și complicații și bolnavi care nu mergeau bine. Eu am, cum să zic, am suferit calvarul ăsta, să zic, cu drag. Aveam 20 ceva de ani și pentru mine era un titlu de glorie. Noi ne întâlneam, fosti colegi de facultate și fiecare postea de specialitate. Și când ziceai că eu n-am dormit de 72 de ore, că am stat la spital și am avut, nu știu, 20 de operații, tu erai erou, știi? Pe de altă parte, n-aș vrea să mă gândesc la oamenii cu care am fost și care aveau responsabilitatea și deciziile și actul operator în cârcă. Nu cred că e o chestie pe care e normal să o faci.

În Mozart, nu știu, e o problemă cunoscută în România care, cred că e, aici știi cum e? Trebuie găsit un echilibru pentru că, într-adevăr, nu poți ca medic să respecti, și asta am auzit-o și de la doctorul Pleș, neurochirurgul din Timișoara, care fix asta ne-a zis, că nu poți să te formezi ca neurochirurg, ca chirurg de chirurgie cardioasculară, ca orice specializare, probabil, medicală, în alea șapte ore pe zi pe care ți le dă ITM-ul. Șapte ore pe zi e prea puțin. Ai nevoie probabil de mai mult. Dar cât de mult ai nevoie? Până unde te duci? Adică unde se oprește concentrarea ta sau puterea ta de a procesa informații și devine neproductiv pentru toată lumea, să zicem așa? Unde poți să tragi limita aceea și tu personal și tu ca sistem care este de multe ori lipțit de oameni și uite e nevoie de rezidenți care stau noaptea în sală și după aici continuă activitatea a doua zi.

Cred că sistemul are niște fail-safe-uri pe care totuși noi le uităm. Eu povestesc ce v-am zis acum, eram anul trei de rezidențiat. E o perioadă în care eu pentru aia sunt acolo. Tu știi foarte bine, te las să faci atâta cât știi să faci în momentul respectiv. Oamenii au impresia că te duci și te operează în rezident, dar nu e așa. Ești în perioada de formare și cel cu care lucrezi și care are responsabilitatea cazului Te va lăsa să faci atat cât faci. Anii ăștia de 12 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, sunt anii de formare, sunt anii tinereții.

Da.

Niciun chirurg pe care l-am cunoscut eu, cel puțin în specialitatea mea, n-a făcut teribilisme din astea. Nu mai pot, sunt obosit, am avut gardă grea, am plecat acasă. Eu nu mă operesc după gardă. Adică, da, ITM-ul zice șapte ore și ele sunt foarte aplicabile, dar în momentul în care ai trecut de perioada de învățare. Deci asta zic, fail safe-ul este că nu ești niciodată singur în sală. Tu ești acolo sub îndrumarea și sub mentorship-ul unuia care știe exact cât să te lase să faci. Mi se pare că, așa cum ziceai, trebuie găsit un echilibru între cum am fost formați noi ca generație sau poate cei dinaintea noastră și cum se formează doctorii acum.

Apropo de mentori, cât de importanți au fost ei și cine au fost mentorii tăi?

Super importanți. Ești suma chirurgilor cu care ai lucrat. Asta mie îmi place să cred. Și îmi place să cred că cu cât intri mai mult în sală cu mai mulți chirurgi, o să vezi și chestii care-ți plac și pe care o să le iei, dar o să vezi și chestii care nu-ți plac. Nu știu, cu cât stai mai mult în sală știi bine, cu atâtea ești mai mult. Da. Sunt chirurgi cu care am lucrat, care m-au format nu numai ca chirurg, m-au format ca medic, ca doctor. Să știu să-mi văd pacienții, să mă îngrijez de ei și după ce se termină partea de operație și cum să zic, am rămas în relații atâta de bune și m-au influențat atât de mult în viață încât mi-au botezat copilul. Și am rămas prieteni, suntem prieteni toată viața. Ce nu înțelege lumea despre medicină și despre medicină asta unde se zice high stake, pot să zic high stake, cu mize mari, cu michirurgia cardiacă și cu multă, multă adrenalină în timpul operațiilor și cu momente din astea foarte spectaculoase, este că Te leagă foarte mult momentele astea de multă adrenalină. Te leagă foarte mult cu cât e mai spectaculos, cu cât e mai greu, cu atât mai bine se sudează echipa și se formează niște relații care transcend un pic chestia asta profesională. Știi? Prietenul ăla cu care n-ai vorbit de 20 de ani și dacă îl suni, e irrelevant ce s-a întâmplat în 20 de ani. Discuția continuă ca și când ați lăsat-o atunci. E genul ăsta de relație care se formează, știi? Da. O prietenie, pe de-o parte, cu cel care rămâi prieten, da? Așa cu un pic de invidie tot timpul, dacă între chirurgi. Dar sunt niște relații care nu o să uite și mi se pare că mentorship-ul care e important în orice domeniu te pregătești, în medicină și în chirurgia cardiacă e cu atât mai important. De acord, da.

Și cumva, Aici nu dau seama cat este noroc si cat ti-l faci tu. Adica in mod cert e noroc, de ce mentor dai la rezidentiat, in clinica universitara care te formeaza. Cum știi el să te motiveze, să-ți placă meseria asta și îți arată poate și lucrurile mai puțin plăcute, lucrurile mai întunecate pe care trebuie să le iei în serios. Cât de mult e noroc să-l găsești și mă gândesc la întrebarea asta pentru cei care sunt tineri acum poate și se uită la acest podcast. sunt studenți la medicină și urmează să aibă nevoie de un mentor. Cât de mult noroc ai să ți-l găsești și cât de mult poți tu să manevrezi această căutare pentru a-l găsi.

Știi că s-au făcut studii pe chestia asta?

Nu.

S-au făcut studii pe chestia asta, au luat serii destul de mari de oameni din funcții de conducere, CEO de companii, șef de secție de spitale, nu știu, oameni cu responsabilitate multă și care au ajuns în niște poziții din astea de conducere și au făcut un studiu văzând un pic cum au fost angajați, de ce au fost angajați și ce părere au ei despre chestia asta și s-au, sunt două concluzii foarte importante. Unu, toți au avut noroc, ok, Doi, niciunul dintre ei nu crede că a avut noroc și este convins că el a ajuns acolo prin propriile puteri.

Exact, ăsta e un bias din ăsta absolut uman.

Până la urmă, cred că așa merg lucrurile. Trebuie să ai și un pic de noroc, dar trebuie să fii conștient și de ce ai tu de făcut și până la urmă și de chestiile pe care tu poți să le faci. Cred că asta e rețeta. Trebuie să ai noroc. Eu am avut noroc. Eu recunosc că am avut noroc. Când am ajuns eu în spitalul unde m-am antrenat ca chirurg de chirurgie carteacă, eram 3 rezidenți, toți de anul întâi. 12 medici primari, 64. Și 3 rezidenți toți de anul întâi. În rest nu era nimeni. Am intrat în sală din prima zi. Colegii care au venit după aia, nu știu, 10 ani mai târziu au prins atâția și atâția și atâția și trebuia să stea la o coadă înainte să intre în sala de luni. Pe de altă parte, cred că am mai zis-o, mi-a luat prima zi de concediu în anul trei de rezidențiat.

Da.

Și cumva a fost și mulțumită zâița fortuna, sper, cu chestiile pe care le-am făcut eu pentru meseria asta.

Știi, așa să ne întoarcem un pic în sala de operație și le o să te întreb așa, Ce poate să meargă prost în sala de operație și care sunt top lucruri de care ți-e frică în sală?

Este un principiu. Ce poate să meargă prost, va merge prost. Ăsta e legea quintesențială a lui Murphy. El așa a zis. Dacă poți să greșească într-un fel, vor greși. Cam așa e și la noi. Cam așa e în toate specialitățile și peste tot în viață. De-aia e foarte important să știi că lucrurile nu o să meargă prost. Și nu zic să speri, zic să știi că lucrurile nu o să meargă prost. Să știi că la operația trecută, când ceva a mers prost, a mers prost din cauza aia și la operația asta, cauza aia nu va mai exista. Și atunci, cea mai bună metodă prin care lucrurile să meargă bine este să le faci de la început să meargă bine. Dacă vrei să meargă ceva bine, nu greși, te rog frumos, nu e foarte complicat, știi? Doar nu fă greșeli, tu, echipa și așa mai departe. Dar, sigur, astea sunt filozofii și chestii pe care le sperăm. De câteodată lucrurile mai merg și cum nu vrei. Dar asta spuneam, ai planul A, adică operația cum vrei să o faci. și ce vrei să faci și ce abort vrei să faci, dacă lucrurile nu merg bine ai planul B, pentru planul B ai planul C, planul D, planul E și ce-i cel mai important lucru, cel mai important, după părerea mea, este să nu stăruiești într-o greșeală. Îți dau un exemplu? Vreau să fac o operație printr-un abort diferit. O operație diferită printr-un abort diferit. Ce-s de planul A? Dacă abordul nu merge, încerc un pic. Un pic. Dar după aia merg pe calea cunoscută de dinainte.

Ok, adică nu insiști să termini ce ai început.

Orgoliu tău, uite-te ce am făcut eu, nu are nici o importanță în momentul ăla. Uite ce am făcut eu, dacă a mers bine și ți-a mers bine. Nu există orgoliu în situațiile astea. Și asta zic, pentru fiecare problemă importantă prima dată să o recunoști, tu, colegul din fața ta, ajutoarele din operație, ajutoarele din sală, să fii tot timpul sincer. Nu știu ce s-a întâmplat. Nu, ok, uite, s-a întâmplat chestia asta. Ce poate fi? Mai probabil, și acum o să zic o chestie care o să-i șocheze pe toți chirurgii din lumea care există. Dacă un pacient merge rău după operație pe care tu ai făcut-o, cu mare probabilitate are legătură cu operația.

Corect, da.

Și atunci trebuie să te uiți la tine în ogrand, pentru că omul ăla n-a venit, nu știu, așa.

Cred că operația aia putea să fie făcută altfel sau putea să nu fie făcută.

Nu vreau ca oamenii să înțeleagă că se fac greșeli sau că se omit greșeli, dar tot timpul trebuie să stai ora aia sau jumatea aia de oră înainte să te culci, trebuie să stai să te gândești ce am făcut astăzi, am făcut bine, am făcut rău, ce pot să fac mai bine data viitoare. Mi-a luat să pun firul ăla la ortă, mi-a luat șapte secunde. Ce poate încheietura mea să facă ca să-l pun în 5 secunde? Pentru că am 20 de fire de pus. Lucrurile merg mai repede. Și atunci, cred eu că sunt principiile de bază. Unul la mână, să nu greșești. Adică să încerci pe cât posibil să eviți toate sursele potențiale de erori și de greșeli. Și doi la mână, atunci când se întâmplă ceva, fie că tu, fie că alții au greșit, să-ți dai seama și să încerci să se repari.

Ştii, unul din mentorii mei, la început de rezidenţiaţi, ne-a descris o imagine sumbră pe care trebuie să o nuanţez ca să o înţelegem corect. Eu mi-am zis aşa, fiecare chirurg are propria sale în cimitir. Aleea asta nu e cu pacienți unde ai greșit. Poate sunt mici greșeli, poate că sunt pacienți care nu trebuiau operați și au fost operați, poate că sunt pacienți care nu au fost operați la timpul lor, poate că a fost undeva o decizie sau pur și simplu incapacitatea sau imposibilitatea de a-i salva. e adus în acea alee de cimitiri. Și bineînțeles e o alee fictivă, o alee pe care medicul sau chirurgul și-o imaginează, unde sunt toate acele cazuri, unde poate ceva putea fi făcut diferit. În orice caz este aleea fiecăruia. Tu ai o astfel de alee?

Cred că pentru cei care ne văd pe noi povestind despre chestii alea, se pare că e un pic cinic. Dar astea este. Am alee. Numai că am alee, am să ne înțelegem, sunt cazuri, nu toate cazurile de pacienți. care au murit sub îngrijirea mea. Am urcat la un spital de urgență, veneau cazuri dificile, cazuri de peste, sunt mulți oameni care au murit pentru că au murit. Dar eu vorbesc de, și cred că noi vorbim despre oameni în care tu, in the back of your mind, așa te gândești că poate puteam să fac ceva mai mult, ceva mai bine sau poate am greșit ceva care a dus la chestia aia. Și da, îi știu pe toți, îi știu cu nume, cu prenume, îi știu când i-am întâlnit ultima dată, mi-aduc aminte exact. Mi-aduc aminte exact cum arată fiecare dintre ei. Sunt chestii care nu cred că se uită. Nu cred că se uită pentru că te marchează. Da, momentul ăla în care, mai ales în specialitățile chirurgicale, când cazul merge rău în sală, momentul ăla în care suni familia, nu știu, copii, soții, aparținători și le spui că uitați-vă, nu știu, au trecut 20 de ore de când ai intrat în sală cu el, știi, ai făcut tot ce puteai, dar trebuie să suni și să zici că uitați-vă, lucrurile s-au terminat aici și acum. Valea nu se uită niciodată. Eu nu cred că cineva poate să uite așa ceva. Sunt atâta de emoționante. Pe de altă parte, pentru fiecare din pacienții aia care le recunoaște, nu sunt mulți, sunt sute, poate chiar mii de pacienți care au mers bine, pe care câteodată și noi greșim și nu ne-i aducem la minte. Nu stăm să ne gândim, uite-te ce fain că oamenii ai acum sunt bine și poate că am avut și eu ceva de a face o chestie asta. Aia face parte din natura prostiești, din natura umană să ne luăm numai greșeli.

Categoric. Și mi se pare că e extrem de sănătos totuși să integrezi asta, să o faci responsabil, să fii deschis cu asta. Și asta, adică, asta văd la tine și asta văd în... Știi, aleea aia atât de importantă să o, cum să zic, să o ții din nou fără nicio intenție de a fi cinic, știi, cum când ai pe cineva înmormântat, când ai pe cineva la cimitir, Um... Te duci și-l vizitezi, îi îngrijești mormântul, îi duci flori și asta e o tradiție care te ține cumva conectat la ceea ce s-a întâmplat. Și din punct de vedere imaginar și n-am părere că discuția asta se duce în spectru, dar și din punct de vedere imaginar, chirurgul cred că are datoria să-și viziteze propriile, să se asigure că totul e ok acolo, să-și regleze lucrurile, să le țină minte, Pentru că asta îl face în fiecare zi mai bun, asta îl face în fiecare zi poate mai atent, mai responsabil și îl menține într-o direcție în care face tot posibilul ca aleea aia să nu crească. E inevitabilă însă, trebuie să... adică ce aș vrea să înțeleagă oamenii aici este că fiecare chirurg are propria sa aleie și vine la pachet cu meseria, n-ai ce să faci altfel. Vreau să te întreb, totuși, pacienții când văd dedicarea ta, pregătirea ta, cum discuți cu ei, asumarea cu care vii, Crezi că asta sau ai observat că asta să le schimbe atitudinea față de propriul său corp? Pentru că de multe ori în bolile cardiovasculare care sunt boli non-transmisibile, ele sunt deseori sau majoritatea factorilor care au dus la acea boală sunt factori de stil de viață. Sunt lucrurile pe care pacientul le-a făcut cu propriul său corp în momentul în care el te cunoaște pe tine, dincolo de procedura pe care urmează să o faci. își schimbă un pic felul în care are grijă de propriul corp?

Cred că da. Sunt pacienți cu care am rămas în relații bune. Mai trimit un mesaj, mai sun, sunt unii care am rămas în relații foarte bune, adică ne vizităm. Și de la ei am cel mai mult feedback. Da, neapărat interacțiunea cu mine, să zicem. Cât experiența în sine de a trece printr-o operație pe inimă, pe mulți dintre ei schimbă. Multe dintre bolile cardiovasculare, non-vasculare, adică cele structurale, nu prea au neapărat legătură cu stilul de viață. Un pacient cu stenoza ortica, stenoza ortica degenerativă, nu prea știm exact ce să putem schimba ca să nu facem stenoza ortica, ei își continua viața ca și când nimic nu s-a întâmplat. Dar cei cu boli cardiovasculare, din astea vasculare, coronarieni, pacientii vasculari cu arteriopatie, cu stenoza carotidiana, unde 80% din ce se intampla probabil ca este direct trasabil catre un factor de risc modificabil, cred ca am zis bine. Am gresit ceva de am ajuns pana acum, am gresit. Am facut ceva gresit, neaparat ca am gresit noi. Da, la ei îi schimbă foarte mult. Îi vezi cum încearcă să slăbească, încearcă să schimbe dieta, încearcă să își înlăture partea asta de sedentarism, nu știu, mult se lasă de băut. Deci chestii astea de fumat, nu mai vorbesc. Deci se schimbă mult dintre ei, dar nu aș putea să zică ceea ce vorbesc cu mine, au neapărat, deci nu aș putea să mi-asum niciun pic de merit pentru chestia asta, ci pur și simplu experiența prin care trec.

Care sunt semnele pe care de regulă oamenii le ignoră? Acum aș vrea să ne uităm la, hai să zicem așa, lucrurile pe care, să denumim așa capitolul ăsta din podcast, să fie lucrurile pe care ai vrea ca pacienții tăi să știe ca să nu ajungă la tine. Ce ai vrea să nu ignore pacientul care este pe masa ta de operație? Ce ai vrea să nu fii ignorat acum 10 ani? Care sunt semnele care ne indică că Trebuie să ne schimbăm stilul de viață.

Oversimplification of the century. Și e absolut corectă chirurgia în boală cardiovasculară. Sindrom metabolic duce la boală cardiovasculară. Boală vasculară cardiacă. Cardiopatie este schemică. Sindrom metabolic în majoritatea cazurilor este ceva ce noi, prin ce facem, putem să-l oprim. Obezitate, Sedentarism, dietă dezordonată și sunt numai așa factori foarte, foarte mari și toate pleacă de fapt de la ce? De la ce băgăm în gură. Nu vreau oamenii care se uită la noi să creadă că vreunul dintre noi le bate obrazul sau le atrage atenția sau le zice că ei au greșit ceva, pentru că nu e adevărat. Nu e adevărat deloc. Asta este situația fiecăruia. Obezitatea nu mai e de mult o alegere. Da? Să fim serioși. Obezitatea nu e, nimeni nu alege să fie supraponderant. Nimeni nu alege de la obezitate să ajungă la sindrom metabolic și de la sindrom metabolic un pas până la boală cardiovascular. E o boală, dar există lucruri care se pot face și pe care ei le pot schimba ca să nu se ajungă la chestia asta. Dar și toate pleacă În definitiv de la ce mâncăm. Avem două interacțiuni majore cu mediu. Hai, 2,2. Una une, pielea, și aia simțim cald, rece și cam atât, că pielea sănătoasă este o barielă cam impermeabilă pentru ce vrem noi. Da, deci poți să dai cu toxice prin piele, nu trec dacă piele e ok. Unu la mână, doi la mână, ce mâncăm, Asta este al doilea fel în care interacționăm cu un mediu și într-o mică parte ce respirăm. Covârșitor, ceea ce duce la apariția de lucruri rele, patologice, este ce mâncăm. Și ce mâncăm? Mâncăm din motive care țin de alegerile noastre și din motive care țin de alegerile societății din care facem parte.

Aici sunt complet de acord. Poți să mi explici așa... Pe scurt, mecanistic și, pe înțeles, cum ceea ce mănânc eu duce la infart sau cum ceea ce mănânc eu duce la vasele alea de sânge pe care poate mi le și poți descrie cum arată o arteră sănătoasă și cum arată o arteră cu arteroscleros.

Arterele sănătoase sunt cele mai drăguțe lucruri din lume, cele mai plăcute de atins și noi asta facem, le atingem de multe ori. Sunt elastice, sunt plastice, pulsează cu fiecare bătaie a inimii și duc sângele și își fac treaba foarte bine. Cele patologice, să zicem, cele bolnave au un spectru în larg de modificări vizuale, structurale, ce vrei tu. de la fenomene din astea inflamatorii a țesuturilor din jur până la plăci. Și când zic placă, mă refer la un mic munte așa de ateroscleroză calcificată în interiorul lumenului vasului. Deci lumea trebuie să înțeleagă că atunci când zicem calcificare sau ateroscleroză, chiar la asta ne referim. la ceva substanță care are structura nisipului sau pietrei pe care noi o avem în interiorul arterilor.

Deci artera din ceva drăguț se transformă în ceva pietros, nisipos, mortal. Și care-i mecanismul? Ai o arteră drăguță când te naști, la un moment dat când tu operezi pacientul care e în vârsta a doua, vârsta a treia, are artera asta care e ca o piatră și e ca un zgârci. Deci este în loc de, în loc să fie un țesut nobil, este un țesut dezorganizat, zgârcios, ca un zgârci dintr-o, nu știu cum să explic, nu știu și fără să ginesc pe nimeni, dar cumva ca să înțelegi plastic. Știi când îți iei vita aia bună care de fapt nu e bună și înmestești la ea și e un zgârci pe care nu poți să îl înghiți și îl scuipi? Imaginează-ți că îl pui peste o arteră. Asta face ceea ce mănânci tu cu timpul. Care e mecanismul? Cum ceea ce bagi în gură poate să ducă la aceste zgârciuri pe arteră?

Foarte, foarte simplist. Metabolismul este o chestie pe care tot cumulul biologiei și medicinii moderne încă nu îl înțelegem de plin. Să nu ne batem cu cărămida în piept că am descoperit apa caldă.

Dar dacă trecem peste unghiurile moarte pe care le vedem.

Super simplificat. În dieta noastră sunt anumite alimente care produc un grad sever de inflamație, direct, și sunt alimente care ne transformă pe noi din ce care e potențialul nostru genetic, să fim musculos, subțiri, mobili, în supraponder și obezi. Ce nu înțelege 90% din lume este că neapărat ești gras pentru că mănânci, ci mănânci pentru că ești gras, pentru că țesutul adipos este un organ viu și foarte activ hormonal. Adipocitele, care sunt celule din țesutul gras, cu cât devin mai mari, cu atât devin mai rezistente la acțiunea acelui mai important și crucial hormon din sălătatea cardiovasculară, și anume insulină. Cu cât trebuie să secreți mai multă insulină, Cu atât ai un grad mai mare de inflamație, cu atât epuizezi pancreasul de capacitațiile lui de a secreta insulină. Asta duce la o foame celulară la nivel tisular care încet încet accelerează procesul de inflamație și duce la îmbătrânire precoce și aterosclerosă. Deci cumva N-aș vrea să zic că toate se leagă de insulină, da? Insulina este hormonul cheie, de acord? Și cu cât reușești să-l ții sub control pe de-o parte și să mănânci mai puțini alimente care duc direct la inflamație pe de-altă parte, cu atât mai probabil că sănătatea ta cardiovasculară la Senectute va fi în parametrii mai bune.

Știi, și ai zis corect, ai zis nu ceea ce bagi în stomac, ai zis ceea ce bagi în gură, printre alte lucruri pe care le băgăm în gură, este fumul de țigară. Cum arată arterele unui fumător și de ce fumatul, uite, fără legătură cu insulina, afectează arterele?

Prin același proces inflamator, dar de data asta, cum ziceam, că sunt alimente care afectează direct prin inflamație, așa e și fumatul. În general, Ateroscleroza de fumători apare la o vârstă mult mai precoce și arterele nu apucă neapărat să se calcifice, cum e procesul să zicem între grimere normal de calcificare și ateroscleroza la bătrâni, ci sunt fenomene inflamatorii de plăci, de stenoze, de obstrucții, de obstacole din astea care sunt moi. Și peretele arteriale, în loc să fie suplu și liber de testul din jur, e foarte aderent. Sunt mai degrabă modificări inflamatorii decât orice altceva.

Problema lor este că ele se pot rupe cu ușurință.

Se pot complica, să zicem. O ruptură asta de placă este de fapt, nu e o placă care se rupe și se dă peste cap și e ca o ușă care închide, știi? Este ca o crăpătură în parbriz, care devine mai mare, mai mare, mai mare, până se destructurează deobrezul și se sparge. Cam asta. Și atunci intră pe acolo, sau e potențial trombogen.

Tu când operezi poți să faci diferența între arterul fumător și nefumător? Da. Atât de direct se vede?

Da. Când eu, sau când consider că fumatul este cauza aterosclerosei. Atunci pot să-mi dau seama la pacienții tineri care sunt fumători. Fumatul e pe bună dreptate închiminat în bolile cardiovasculare, dar accentul aș vrea să-l pun mai mult pe vasculare decât neapărat pe cardiacea. Mai multe simptome apar la arteriile membrilor inferioare, arteriile periferice, la tineri, arterita, la fumatori.

Tu încerci să-i convingi să se lasă de fumat. În ce măsură reușești să-i convingi?

Nu știu. Nu știu. Asta e un feedback pe care nu-l am. Pe parcursul internării, în general pacienții nu fumează când stau internați în spital sau pe terapie intensivă. Dar după aia acasă n-aș putea să...

Prieteni cardiologi...

Fumătorii înrăiți nu cred că se lasă niciodată.

Da, așa e. Dar uite, un prieten cardiolog ne povestea tot aici la un podcast, doctorul Buznatu ne povestea că Cea mai bună motivație în a te lăsa defumat e infartul. Adică cel mai eficient mod de a te lăsa defumat este să faci un infart.

Și asta e cinismul one-on-one așa.

Care te face să te gândești. Adică ok, dacă vrei să te lași defumat, îți zic eu care este soluția. s-a dovedit științific și statistic că cel mai bun mod de a te lăsa de fumat sau cel mai repede oamenii se lasă de fumat după infart, adică ai putea să alegi, sau nu dau seama dacă este iluzia alegerei, să alegi să nu faci infart, să te lași înainte să-l faci, ca să nu-l faci.

Asta e ca în bancul cu fumătorul și cu Ferrari-ul de prieteni. Bă, tu fumezi? Da. Cât fumezi? Două pachete pe zi. Păi și cât e un pachet? Cinci euro? Zeci euro pe zi? Faci ăsta un calcul? Știi câți ani fumezi? Cei de treizeci de ani. Păi hai de capul meu. Tu îți dai seama că puteai să-ți iei un Ferrari de bani ăștia? Nu, nu îmi dau seama. Auzi, tu fumezi? Nu. Și unde ție Ferrari-ul? Exact chestiile astea sunt. Alegerile. post-factum. Nu putem face alegeri din păcate post-factum.

Da, dar putem să ne imaginăm o patologie în viitor și putem să ne ferim de ea. Cred că asta ar trebui să fie un...

Cred că nu este nici o surpriză pentru nimeni că fumatul nu e bun la nimic. La absolut nimic în lume fumatul nu ajută. Nu numai că e deletoriu, dar nici nu-ți face nimic bine.

Totuși, ce beneficiu are, de exemplu, un pacient care a fumat 20 de ani și acum deodată se lasă de fumat? Arterele au fost deja afectate. Ce beneficii pe termen mediu și lung are pentru artere?

Dar fumatul nu doar afectează arterele și cine își imaginează că arterele odată afectate nu pot fi afectate mai tare, se înșeală. Adică există bolnav și există mai bolnav. Pe lângă asta, lumea uită de problemele pulmonare, de efizemul pulmonar, de bronşita cronică, de apnea osuptivă, de toate problemele care educ de la chestia asta. Deci, toată lumea trebuie să se lasă de fumat. Nu e niciun dubiu legat de chestia asta. Și nu este niciodată prea târziu să te lași de fumat. Tot circula la un dat că fumător de 20 de ani, dacă se lasă, riscul de cancer pulmonar după 10 ani ajunge la de fumători și toată lumea își face calcule, apoi mai am eu 10 ani. Nu-i așa, sunt mult mai multe probleme legate de chestia aia. Plus că, serios, care-i de fapt avantajul de a fi fumător? Adică poți să înțeleg, te uiți la o savarină și chiar o țigară sau un par de vin. Sunt foarte multe lucruri pe care le putem schimba, da? Să mâncăm mai bine, să mâncăm mai corect, să fim mai puțin în fața ecranelor, să ieșim mai mult în natură, să facem sport mai mult. Să ne lăsăm de fumat, să nu bem așa de mult sau să bem cu moderație, sunt foarte mulți factori de risc. pe care îi putem evita.

Și, știi, când le enumeri și zici, mâncare sănătoasă, să nu mai consumăm alcool, o să vină imediat cineva și o să zică, da, dar bunicul meu a mâncat slănină, n-a pus legumă în gură, legumele erau doar pentru animale, el mânca animale, și a băut suică. Dar nu încă în fiecare zi. Și dimineața și la prânz și seara. Ce contraargument ai?

Păi eu îi văd pe acești bunici.

Da.

Sunt pacienții mei. Cei cu boala cardiovasculară, majoritatea sunt oameni de 70+. Bunicul meu a fost, n-a mers o zi la doctor în viața lui. Foarte rău, poate trebuia să meargă. Acum are 70 de ani, are stenoza ortică strânsă, îi trebuie 4 bypass-uri, nu poate să umple mai mult de 50 de metri că îl dor picioarele și a făcut un accident vascular cerebral care l-a lăsat paretic de o mână.

Eu

am studiat chestia asta M-a interesat, acest bunic, acest unicorn al sănătății pe care îl avem toți, nu există de fapt. Oamenii ăia nu mâncau slănină toată ziua. Mâncau, 80% din ce mâncau, mămăligă. Adică oamenii bunici ei au trecut printr-un război mondial. Nu era slănină, nu era carne pe vremea aia, nu erau legume proaspete pe vremea aia, decât foarte puțin. Oamenii se hrâneau exact așa cum zic ei că nu se hrâneau. Da? Cu mămăligă și cereale furajere. Țara asta a trecut prin niște vremuri groasnice în perioada războiului și după război multă vreme. Până în 89-a nu cred că lumea chiar mânca atâta carne.

Bun, dar țuică că bea țuică și fuma carpați.

Carpați fără filtru și țigări rulate din propriu tutun. Așa este, da. Se vede. E foarte bolnav acel bunic acum. Nu e bine.

Vorba asta așa e, bunică mea a fumat toată viața bugățuică și niciodată n-a fost la doctor. Și asta pare să fie...

Blazon.

Da, n-a fost la doctor, ștampilă că e de calitate.

Deci eu nu susțin vizitele la toate specialitățile în plină stare de sănătate. pe de altă parte, cred că din când în când oamenii trebuie să meargă la doctor. Sunt niște programe de screening, da, cum e screening-ul pentru cancerul de prostată, screening-ul pentru cancerul colorectal, screening-ul pentru cancerul pulmonar, care și-au dovedit foarte, foarte clar faptul că funcționează să depisteze la timp niște patologii care altfel sunt Cât de, apropo

de asta, cât de, când ar trebui să mergem pentru prima dată la un control pentru inima, dacă n-am fost până acum, ca să nu fim ca bunicul care la 90 de ani devine pacient.

În funcție de factorii de risc pe care trebuie să ne-i asumăm. Ești fumător, 45 de ani poate că e prima dată când ar trebui să-ți faci un control cardiologic mai amănânțit și poate chiar un test de efort.

La ce vârstă?

45 de ani, să zicem, în prezența mai multor factori de risc. Nu sunt recomandări neapărat statuate pe undeva. Dar trebuie să înțeleagă că și ghidurile alea, de aia le zicem ghiduri și nu reguli, că sunt chestii după care ne ghidăm, după care le respectăm orbește. Dar, în general, dacă ești bărbat mai grăsuț, mai sedentar, fumezi, mai pierzi noptile și ai un job stresant, poate că 45 de ani ar trebui prima dată să suni la un medic cardiolog să-ți faci o programare. Nimica dramatic, nu facem coronarografii la pacienți asimptomatici, ne apucăm să facem imagistică din asta avansată, dar măcar să te vădă un cardiolog și să-ți evaleze un pic riscul cardiovascular. La femei, în general, Și asta e, cred că până acum ceva vreme, cred că lucrurile nu mai sunt așa. În pre-climax, adică înainte de menopauză, era considerat că femeile nu au un risc cardiovascular sau un risc cardiovascular neglijabil. Și atunci recomandarea pentru ele era să zicem 55 de ani. Lucrurile se schimbă și aici. Se pare că se sting ce mai multe femei care fac boli de bărbații.

Știi, trăim într-o lume în care avem foarte mult stres în fiecare zi. Cât de mult ne afectează stresul, vasele de sânge? Adică e un factor de risc atât de important? Ar trebui să-l luăm atât de în serios pe cât se spune?

Și aici am o părere destul de proprie și strong despre chestia asta. Eu cred că stresul cronic la care ne expunem noi nu e bun pentru că e cronic. Stressul este o chestie cu care noi ca specie am evoluat de-a lungul milioane de ani. Asta ne-a făcut ceea ce suntem acum. Stressul că ne mănâncă animalele de pradă. Stressul că n-avem ce mânca. Stressul că e prea cald. Stressul că e prea frig. Deci toți stressorii ăștia ne-au modelat pe noi ca specie și sunt o chestie care e în general de toată lumea văzută ca o chestie prelungitoare de viaţă. Oamenii care se expun voluntari la stres fizic sunt oameni care tresc mai mult. Supravieţuitorii din lagărul de concentrare din al doilea zboi mondial e cea mai mare populaţie de nonagenari din istorie.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă că oamenii care au trecut printr-un lagăr de concentrare şi au supravieţuit foame, tei frigului, păduchilor, bătăilor şi tot ce se mai întâmpla atunci, Nu o să intrăm în detalii, e o întreagă chestie care se dezbate. Au trăit foarte mult. Și oamenii cred că tocmai din cauza tr-au trecut prin chestii grele. Stresul cronic e chestia care ne norocește, ne îmbolnăvește. Și stresul cronic nu înseamnă numai emoțiile și sentimentele pe care noi le simțim. Aș vrea că oamenii să înțeleagă chestia asta. Stresul este întreaga interacțiune pe care mediul din jurul tău o are cu tine. Nimeni nu e stresat endogen. Da? Numai dacă ai dat peste cap complet sistemul ăsta metabolic care susține stresul. Dar sunt factorii din exterior. Zgomotul, luminile, ritmul de viață, nedormitul noaptea, jobul, interacțiunea cu cei de la job, toate chestiile cu care luăm legătură zi de zi și cu care luăm legătură zi de zi de 100 de ani. Cam așa, nu? Ești de acord. Mașinile sunt pe stradă de 100 de ani, becuri electrice avem de 100 de ani, job la birou avem cam de 100 de ani și specia umană evoluează de câteva milioane bune și toate chestiile astea noi nu ne-am adaptat încă ca specie la ele. Și astea sunt chestiile care ne distrug mai tare decât orice. Din punct de vedere al stresului. Ca să trăim mai mult, așa concluzie, părerea mea, să ne stresăm voluntar fizic, să facem băi reci, sunt oameni care fac chestia asta, să stăm în soare extrem pentru câteva minute să ne fie foarte cald, să facem saună, postul intermitent sau una, două, trei zile de post din ăsta fără să mănânci nimic, ați demonstrate că au un efect foarte, foarte bun. Deci genul ăsta de stres, cu care specia umană, pentru care are adaptări și cu care s-a obișnuit, sunt bune. Stresul cronic, zilnic, mult și fără oprire, asta e ceva ce ne distruge. Acum, ce putem face în legătură cu chestia asta? Cred că cineva o să zică YOLO, eu mâine mă duc și zic îmi dau demisia, mă duc off-grid, mi-au de ovaci, laptele meu, griul meu, că nu merge așa. Cred că sunt metode în care putem optimiza mediul din jurul nostru ca să-l facem mai bun.

De acord, îmi place că ești foarte conștient de mediul și de cât putem face noi și de cât trebuie să facem tot ca și colectivitate, că nu este doar vina ta că ai boala asta, e vina ta că te stresezi și doar tu ești cel care trebuie să faci asta. Adică, cu câte o să conștientizăm mai repede că Suntem toţi în asta şi toţi trebuie să facem şi să cerem şi să îmbunătăţim. Cu atât, cu cât o să realizăm mai repede asta, cu atât probabil că ne va fi mai bine. Ştii vreau să te mai întreb ceva, pentru că tu operezi şi copiii şi bănuiesc că e o diferenţă psihologică când operezi un copil pentru că un copil nu mai e doar o viaţă pe care o salvezi, este un om care are toată viaţa în faţă.

Da. Nu știu dacă e incomparabil, cam în două sunt strâne sentimente puternice. Numai da, într-adevăr. Din perspectiva asta vine un pacient în vârstă, nu știu, 80 de ani. A trăit o viață frumoasă și a lăsat amprenta pe pământ, are copii, are nepoți, a avut un job, a plantat un copac. Tu ce încerci să faci este să-l ajuți ca el să trăiască mai mult și mai bine. Da. Când vine vorba de copii, Trebuie să-l ajut să-și înceapă viața. Foarte mulți dintre ei există ca ființe de câteva luni. Și mai este responsabilitatea, pe lângă pacientului, a copilului, să zicem, responsabilitatea față de părinții.

Te simți într-o dată furios pe biologie, atunci când vezi un copil care De-abia aș începe viața și o începe cu o malformație care poate fi incompatibilă cu viața sau e greu compatibilă cu viața?

Nu știu ce să zic. Este o chestie că... Cuvântul nenatural ar trebui să fie un paradox. Că dacă ceva există, înseamnă că face parte din natură și înseamnă că nimica nu poate fi nenatural. Așa e și cu chestia asta. Poți să cerți natura sau biologia copilului că a făcut ceva. în foarte puține cazuri cineva poate să pui un deget că s-a întâmplat ceva sau un copil s-a născut cu o anumită patologie. Din fericire, și vreau să subliniez chestia asta, în general, malformațiile cardiate congenitale ale copiilor sunt ok, adică sunt tratabile, sunt ușoare, copiii se recuperează bine și le operăm la vârsta asta pentru ca ei să nu aibă probleme pe viitor. Chiar patologiile care să fie amenințatoare de viață în primele luni sau zile sunt destul de puține. Adică mulțumiri lui Dumnezeu sunt destul de puține. Dar, într-adevăr, nu mă mai cert cu nimeni. Eu n-am făcut nimic, degeaba s-a certat. Nici cu natura, nici cu Dumnezeu. Faci acolo ce poți să faci. Îi ajuți pe ei să înțeleagă că asta e o chestie foarte importantă. Părinții înconștient își asumă o vină pe care nu ar trebui să își asume. Au impresia că ei au greșit ceva, că au făcut ceva greșit. Și nu e normal. Sunt chestii care se întâmplă în majoritatea cazurilor sporadic, fără să știe nimeni de ce. De obicei copiii operăm și-s bine, îs drăguți. E incredibil de frumos să lucrezi cu copii. Adică partea asta tristă legată de patologia congenitală e foarte puțină și partea frumoasă legată de patologia congenitală. Știu, au defete cardiace, își trebuie operați, da? Ei nu simt durerea așa cum mă simțim noi. Sunt la o vârstă la care nu-și aduc mulți aminte mai nimica din chestia asta. Se vindecă foarte bine și singurul lucru pe care l-au e o cicatrice despre care ei abar n-au cum au apărut. Și își duc o viață normală, adică sunt colegi doctori care au fost operații, au avut student la licență, care a fost operat de transplăție de vase mari, care e una din urgențele de nou născuți și operațiile foarte grele. Sunt oameni care au o viață absolut normală și asta e partea frumoasă a chirurgiei la copii. Și copii sunt atâta de drăguți, se vindecă atâta de bine. Nu știu, e foarte, foarte frumos să lucrezi, să faci medicină cu copii. E foarte greu. E foarte frumos când merge bine.

Da, în vlog-ul pe care l-am filmat cu tine, auzit, în viața unui chirurg de inimi, facem și vizita pe secție și era o fetiță pe secție operată

de multe ori și da, n-a fost un coșmar.

Cu toate astea era momentul in care plecau, adica ala era momentul externarii.

Plecat acasa si am feedback de la ea, si e bine, si evolueaza bine, si e un miracol.

Si cumva am asistat la o mica bucatica de miracol. Îți dai seama la final că merită, adică toată suferința probabil prin care au trecut și părinții și toată munca depusă și toate trăirile investite în caz, îți dai seama cu desăvârșire că merită când vezi că pacientul pleacă acasă și că totul este...

În istoria medicinii există niște oameni temerari pe care eu nici până sfânt azi nu i-am înțeles. care au făcut o operație și care l-a primit, nu știu, îți dau un exemplu, comisrotomia mitrală. Se făcea o operație pentru stenoza mitrală în care pur și simplu cineva băga un deget în inimă, și nu glumesc, și rupea valva mitrală ca ei să poată trăi. Erau de obicei femei gravide care aveau nevoie de debit mai mare. Stenoza mitrale era o problemă pe vremea aia. Și pe primele patru cazuri pe care le-au operat au avut mortalitate suta la suta. Și eu nu înțeleg nici până în sfânta zi de astăzi pe oamenii aia care au pus bazele unei specialități care, cum ziceam, se operează mai multe coronare decât colegiști din Statele Unite anuale. Cum oamenii aia s-au dus să sală la al cincelea caz? Știi? Eu nu înțeleg cum au făcut chestia asta. Pentru mine este un mister. Cum eu am avut forța că despre asta e vorba. Eu cred că în cazul ăsta nu e vorba nici despre fachet asta a fost, nici despre cinismul extrem, ci pur și simplu forța aia de a te ridica dimineața, de a te uita în oglindă, de a strage două palme și a zice trebuie să o fac azi. Și au făcut-o. Tu crezi că primul transplant cardiac făcut vreodată a fost cel care a avut succes? E serios. Lucrurile nu au functionat niciodată așa. Și sigur, nu facem experimente pe oameni, nu despre asta e vorba. Dar ideea de a face ceva în ciuda faptului că e greu, sau mai mult de atâta, să facem ceva pentru că e greu, mi se pare că e o chestie importantă în viață.

Da, și aș vrea, spre final și mai avem câteva întrebări, aș vrea să vorbesc despre echipa ta, pentru că tu promovezi acest hard team și există o compatibilitate, o chimie între voi. Cât de importantă e această echipă și am văzut-o din nou în materialul la care tot fac trimitere și poți să-l vezi, o să lăsăm link-ul în descrierea acestui material, ai acel hard team, ai acea întâlnire multidisciplinară în care este și cardiologul și ești tu chirurg, este anestezistul, cu toții discutați cazul respectiv și sunteți o echipă, sunteți o echipă cu ce se întâmplă în sală, cu anestezistul, cu acel pompit și așa mai departe. Cât de importantă e echipa asta pentru tine?

Conceptul ăsta de hard team, trebuie să separăm două chestii. O ședință de hard team care e în material și conceptul de hard team care înseamnă pacientul nu are un medic curant. Deci nu are un doctor la care se internează în spital. El are o echipă de doctori, asistente și alți profesioniști din domeniul sănătății la care se internează în spital. Niciodată pacientul care vine să fie operat de mine nu va fi doar în grijă a mea și niciodată deciziile care se iau legate de el nu o să fie doar ale mele, ci o să fie deciziile acestei echipe care discută cazul. Şedinţa pe care o vedem în material e doar formalizarea contactului pe care noi îl avem tot timpul şi a discuţiei legate de pacient într-un consens din ăsta ne apucăm, scriem pe hârtie ce ştim despre pacient şi ce urmează să facem. Dar conceptul de hard team este întreg conceptul de a trata pacientul. Cine diagnostichează? De obicei cardiologul. Cine operează? De obicei tot timpul chirurgul. Cine face investigațiile invazive? Întâlnirea asta între, e foarte interesantă medicina cardiovasculară pentru că suntem la o răscruce așa în care se împletesc două specialități. Se întâmplă azi, acum 2026, chirurgia cardiovasculară și cardiologia intervențională pentru procedurile astea noi care apar structurale, le zicem noi, da, înlocuire percutană de valvă ortică. Se pun o valvă ortică, printr-o punctie, într-o arteră femorală, versus o chirurgie cum facem noi de obicei. Sau stenturile versus stenturi, sunt niște mici tubușoare care se bag în interiorul coronarei, se umflă cu un balon și deschid practic zona unde coronarea era înfundată. Astea vs. chirurgie. Și atunci, pentru pacienții, ca ei să primească cel mai bun și customizat, nu știu, făcut pe comandă pentru ei tratament, trebuie ca acest artim să existe și nu să existe doar formal pentru ședințelele săptămânale sau zilnice în funcție de frecvența cazurilor, ci el chiar să funcționeze. Adică oamenii ăia să zică, că te uite, am un coronarian, Eu pot să-i pun 3 stenturi sau 5 stenturi, dar are 45 de ani. E o stenoza strânsă de tunchi. E diabetic și are fracție mai prostă și toate ghidurile și experiența noastră zice că pentru el e mai bine ca tu să-l operezi. Asta e hard team. Cardiolog ar putea să zică, punem 5 stenturi, s-a târnat povestea. Se zic că la pacient e mult mai ușor. Te duci la colegul meu și ăla trebuie să te taie, să recolteze, te doare, e ceva rău de tot. Dar asta nu este decizia corectă numai pe termen scurt pentru pacient, ci nu pe termen lung. Și asta înseamnă, încă o dată zic, hard team-ul chiar să funcționeze și conceptul ăsta chiar să fie aplicat. Și a fost unul din motivele pentru care mi-am dorit să încep drumul ăsta cu echipa nouă. și din poziția în care sunt, pentru că am simțit că pot să fac aici chestia asta. Să fac ca lucrurile să funcționeze de așa natură, să funcționeze normal pentru pacient.

Da, și am văzut acest hard team în acțiune și mi se pare că pentru pacient este încă un layer de siguranță, pentru că nu este doar decizia unui om, este o echipă care decid cu toții împreună ce e mai bine pentru acest pacient. Zic vă rog, ce înseamnă pentru tine la final așa că a fost o zi bună. Ce e pentru tine o zi bună?

Uman. Pentru mine. Pentru mine personal, o zi bună este o zi care e. Te trezești dimineața, deschizi ochii, tragi jaluzele și vezi că există un licăr de lumină și că nu e în întuneric beznă complet, ai o zi bună. Profesional, dacă am reușit cumva, Da? Să mai ajutăm pe cineva. Mai mult. Tu consultați. Am zis cuiva să iau un medicament sau să facă ceva pentru sănătate lui și următorul a plecat cu o fărâmiță mai bine de la noi decât a venit. E o zi bună.

Asta cu licărul de lumină și faptul că e o zi bună, simplu faptul că a început e deja din nou un lucru pe care îl învăț de la tine și Care ne poate da o număr mai mare de zile bune dacă le analizăm din punctul ăsta de vedere? Și mai am o ultimă întrebare. Am vorbit despre și i-am povestit în același material că inima este ca o pompă super performantă, e ca un motor al corpului nostru. Am vorbit despre suflet și ai zis că probabil că sufletul să fie tot în zona respectivă, tot în zona inimii. Când operezi și ai pacientul deschis și ai acea putere mentală de a te concentra și de a simți ce se întâmplă în sală, Ți s-a întâmplat vreodată să simți și altceva? Fie ceva, nu știu, divin. Fie că e ceva acolo care... că există și altceva în afară de doar inimă mecanică, doar inimă biologică mecanică. Un corp și un chirurg care operează.

Alea, 21 grams, știi? Da. Le-am simțit. Se simte. Este... Cum să zic, iară, nu vreau să devin foarte cinic, dar simți, simți moartea că e acolo, nu știu, cumva, știi? Când ea vine. Nu știu cum să o descriu. N-aș putea să pun că se răcorește, că se întâmplă ceva, dar când un pacient nu merge bine, când cineva moare, se simte. Se simte vibe-ul, Nu știu, spiritul locului. Există un termen de genul ăsta în fiecare spital. Știi? Și în spitalele, de exemplu, în spitale de maternității e altceva. Intri acolo și lucrurile sunt mai bune. În spitale unde se tratează doar oameni bolnavi și nu fiind și oameni sănătoși, lucrurile se simt că sunt grele, cumva sunt apăsătoare. Eu cred că există. Eu cred că la un moment dat ceva se desparte de ceva și călătoriile se întâmplă diferit. Îi citesc la băiețelul meu povestea cu mica sirenă, povestea ea un pic mai originală și mai aproape de adevăr. Și acolo despre asta e vorba. Despre cum sirena nu poate să fie cu prințul și nu o să poată niciodată să fie etern împreună, pentru că sufletul oamenilor este etern și nemuritor. Și ele nu pot să aibă niciodată așa ceva. Ele sunt nemuritoare, dar sufletul lor nu e nemuritor. Cred că descrie destul de bine cum cred eu că se întâmplă lucrurile în viață.

Ca să avem un final așa mai copiloresc să zicem. Eu sunt șocat cât de șmechere sunt poveștile pentru copii când le recitești acum la vârsta adultă. Deci fii atent, acum câteva zile Îi citeam lui Navani pe Urmel. Îl știi pe Urmel?

Nu.

Deci căutați-vă seria Urmel. E o creatură din asta care stă pe o insulă, insula se cheamă Titivu și acolo au un profesor care învață și tot felul de lucruri care se întâmplă. Și fii atent, Urmel e o serie. Și într-una din cărți Urmel pleacă pe lună. Și știi că noi, de exemplu, acum când filmăm, acum misiunea asta Artemis II, au trecut de spatele lunii și acum se îndreaptă înspre pământ.

Corect.

Și în cadrul acestei misiuni e un afroamerican care a zis, a avut o intervenție, nu știu dacă ai văzut-o, a fost o intervenție super mișto în care el zice, uite ce vreau să vă zic, era filmată intervenția de pe navă Artemis II, în direct cu NASA și el zice, ok, vreau să-l transmit un mesaj pentru oameni, e complet spontan, vine acum de la mine și zice, uite, voi ne vedeți pe noi special pentru că vedeți că noi patru suntem pe o navă spațială undeva departe în spațiu și asta vi se pare că noi suntem special. Și vi se pare că suntem special pentru că suntem la o distanță atât de mare de voi. Dar să știți că noi vă vedem la fel, distanța e aceeași și noi vedem că voi sunteți pe Planeta Pământ. E o navă spațială care ne-a fost oferită, indiferent că credeți sau nu credeți în Dumnezeu, El fiind credincios. Cineva a făcut nava asta pentru noi. Ne-a dat-o să o locuim. De aici se vede și mai mișto, departe din spațiu, pentru că noi vedem și cât de pustiu e totul în jur. E atât de pustiu și planeta asta e atât de frumoasă, e atât de albastră, este plină de viață și cineva ne-a dăruit-o să locuim cu toții acolo. Și voi sunteți pe o navă spațială și sunteți cu toții co-echipieri.

Mai șmecheră o navă spațială decât aia. Că aia ține de câteva miliarde de ani și o să mai țină câteva miliarde de ani.

Și fii atent că Urmel zice același lucru în povestea aia dinainte de Artemis. Urmel vine unul cu o navă spațială și-l ia de pe insulă, ia pe toți, toți prietenii, îi duce pe Lună Și pleacă de pe lună și îl uită pe urmel pe lună. Și urmel se uită după navă și se uită la pământ și zice doamne cât de frumos e pământul pe care locuiți. E atât de frumos. Cineva va da pământul ăsta să locuiți pe el. Prețuiți-l. Toți sunt o echipă pe o navă spațială. Deci da, poveștile de copii sunt efectiv. Adică mergi să le citești pe atâtea layer-e. E layer-ul ăsta de poveste de copil și când Ai puși s-o recitești în viața adultă, vezi că e efectiv o întreagă filozofie, doar că nu e scrisă într-o carte, poate să e scrisă pe câteva pagini.

Și cărțile de copii tot de adulți, până la urmă, sunt scrise.

Da, le aduci foarte deștepți care le scriu în felul ăsta. Să știi că am învățat multe. Eu personal am învățat foarte multe din podcastul ăsta de la tine. Știi cum, dacă nu mi-a fost suficient că am fost impresionat că te-am cunoscut prima dată, acum sunt și mai impresionat, aș putea... Știi cum, eu cred că tu o să... Cred că tu o să fii, la fel cum pentru tine au fost acele seriale pe care le-ai văzut și acel chirurg, neurochirurg pe care le-ai văzut pe YouTube, Cred că o să fie un model de inspirație pentru mulți tineri care ori nu știu ce să facă, ori fac medicină și nu știu ce specializare să aleagă. O să fie mentorul din umbră.

Nu chirurgie cardiacă! E greu, nu-mi faceți glumească. E cea mai frumoasă meserie din lume.

Da, de acord. Mulțumesc foarte mult pentru prezența.

Mulțumesc și eu pentru ocazia.

Da, și pentru tot ce ne-ai povestit. Mulțumim Regina Maria pentru faptul că sprijină și incursiunea pe care am avut-o într-o zi din viața unui închiriuri de inim și pentru sprijinul acestui podcast. Dacă ai întrebări după acest lung podcast, te rog, lasă-le jos în comentarii. Vrei să ne transmiți ceva? Scrie jos în comentarii. Dacă ești unul dintre acei oameni care se uită în tăcere și se bucură, deja e bine și deja îți mulțumim că ai ajuns până aici. Dar dacă îți iei un pic de curaj și te duci jos în secțiunea de comentarii și scrii ceva, asta ne ajută. YouTube vede că începe să se comenteze și consideră acest material și mai relevant și cine știe prin comentariul tău, poate că acest material o să ajungă în feed-ul cuiva care are nevoie să vadă asta, poate și pentru inspirație. Și poate fix comentariul tău o să ducă la poate nașterea unui nou NeuroKiller. Nu, glumesc, nu o să mergem atât de departe încât să presupunem asta, dar cine știe, you never know. Mulțumesc din nou, Cătălin, mulțumesc ție pentru că ne-ai urmărit până la final. Ciao, pe curând!